OrthoGraffiti

  • Home
  • ABONARE
  • Căutăm colaboratori
  • Ce este OrthoGraffiti
  • Contact
  • Sprijiniți-ne!
  • Asociația
11 Jan 2013

Revista Orthograffiti și-a încetat activitatea, dar va continua în online

Dragii noștri,

Către cititori

Deși în septembrie 2012 începusem cu entuziasm promovarea pentru noul număr Orthograffiti, din păcate trebuie să vă anunţăm că revista Orthograffiti nu va mai apărea (cel puțin nu în viitorul apropiat). Acest lucru se întâmplă din mai multe motive. Mai întâi scumpirea hârtiei și, implicit, a costurilor finale de tipărire, apoi, comenzile colaboratorilor, mai vechi sau mai noi, au fost relativ mici, tirajul total făcând imposibilă editarea revistei în condițiile de până acum.

Către abonați

Cei ce au abonamente, vor primi în viitorul apropiat un număr cu 10 reviste mai vechi, din vremea când nu aveam abonamente, împreună cu scuzele noastre de rigoare.

Către datornici

Vom contacta personal pe cei ce au încă datorii către firma noastră, pentru recuperarea debitelor prin proceduri amiabile.

Către cei ce doresc reviste mai vechi

Unii colaboratori, aflând că nu vom mai edita revista, mi-au cerut comandă cu numere mai vechi, pentru completarea colecțiilor de către elevi, dar și pentru proaspeții elevi de liceu care nu au cunoscut-o deloc. Avem disponibile numerele de la 9 la 25 inclusiv, la preț de 2 RON. Prețul ar putea fi chiar mai mic, la o comandă mai mare. Informația din revista, precum știți, nu este una trecătoare, ca într-un cotidian, ci are texte care rămân mereu actuale și de folos.

Către investitorii interesați de proiectul Orthograffiti

Revista este de vânzare (concept, brand, site, contacte distribuitori etc.). Dacă vreo eparhie, asociație ortodoxă sau editură de publicații școlare dorește să preia revista pentru a face misiune printre tineri, suntem deschiși spre un acord. Putem în continuare să furnizăm constant materiale ortodoxe scrise pe înțelesul tinerilor pentru revistă și, desigur, contactele distribuitorilor noștri. De asemeni, oferim consultanță și sprijin în editarea de publicații ortodoxe celor interesați.

Vă mulțumesc tuturor că ați fost alături de noi în toți acești ani (octombrie 2008- mai 2012, răstimp în care am editat 25 de numere în tiraje variind de la 3.500 la 7.400 exemplare) și ați crezut cu tot sufletul în folosul proiectului OrthoGraffiti. În măsura timpului, vom continua proiectul la nivel online!

Domnul să vă aibă în paza Sa! Rugați-vă și pentru noi!

Laurențiu Dumitru

Editor Coordonator Orthograffiti

mail: orthograffiti@yahoo.com

11 January, 2013 at 18:20 by admin

Posted in Anunturi | 1 Comment »

18 Jan 2013

“Ghid practic ortodox al tânărului contemporan”. 12 autori răspund la 150 de întrebări ale adolescenților

Cu mila lui Dumnezeu a apărut, pe 1 decembrie 2012, la Editura Grai Românesc, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei și Harghitei, cartea Ghid practic ortodox al tânărului contemporan. E o carte în format A5, de 157 de pagini, cuprinzând aproape 150 de întrebări ale adolescenților români din toate colțurile țării, la care răspund, în funcție de specialitatea fiecăruia, următorii autori:

1 ) Virgiliu Gheorghe – Biofizician şi doctor în bioetică, autor al cărţilor: Efectele televiziunii asupra minţii umane (2005), Revrăjirea lumii (2006), Efectele micului ecran asupra minţii copilului (2006), Ştiinţa şi războiul sfârşitului lumii (2008), Pornografia, maladia secolului XXI (2011). Este coordonator al secţiunii ştinţifice a revistei Familia Ortodoxă.

2 ) Conf. dr. Claudia-Elena Ţuclea (Bucureşti) – cadru universitar la Facultatea de Comerţ, Departamentul de Turism și Geografie, autoare de cărţi și articole ştiinţifice în ţară şi străinătate. Între anii 1995-2001 a fost director economic și coordonator al colecţiei economice a Editurii Nemira.

3 ) Dr. Ioana Bratu din Bucureşti – a absolvit Facultatea de Pediatrie UMF Bucureşti (1972). Preocupată de problema gravă a dependenţei de droguri, a urmat trei ani cursuri în domeniu, susţinute de Fundaţia olandeză ,,De Hope”, obţinând certificatul de consilier în adicţii şi cotrainer. A funcţionat patru ani ca voluntar la o comunitate terapeutică pentru fete dependente de droguri, la Câmpina. În cadrul unui parteneriat cu Penitenciarul Jilava a mers la întâlniri săptămânale cu deţinuţii consumatori de droguri, timp de un an (2010-2011), ca voluntar cu acţiuni medico-socio-culturale.

4 ) Laurenţiu Dumitru din Pitești – în prezent e teolog, publicist şi editor ortodox, fiind implicat în activităţi misionare cu tinerii. Din 2008, editează o revistă de lifestyle orthodox, „Orthograffiti”, care se adresează în mod special tinerilor de liceu.

5 ) Pr. dr. Ştefan Negreanu din Arad – asistent universitar la catedra de Istorie Bisericească Universală a Facultății de Teologie Ortodoxă, din cadrul Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad. Din anul 2004 este duhovnic la biserica Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Arad.

6 ) Anamaria Jitea din Arad – „Sfinţii Părinţi nu clasifică oamenii în buni şi răi, în morali şi imorali, ci în bolnavi sufleteşte, cei în curs de vindecare şi cei vindecaţi.” (Hierotheos Vlachos). Anamariei îi place să creadă că face parte acum dintre oamenii ce se află în curs de vindecare sufletească. A căutat mulţi ani până când, întrun târziu, dar nu prea târziu, l-a aflat pe Hristos. E absolventă a Facultăţii de Drept.

7 ) Dr. Violeta-Olivera Radosav din Timişoara – absolventă a Universităţii de Medicină şi Farmacie din Timişoara (2001), medic specialist de medicină de familie. Este voluntar formator în campania „Vreau să aflu” a Fundaţiei Creştine „Părintele Arsenie Boca”.

8 ) Protosinghel dr. Teofan Popescu de la Mânăstirea Putna – între 1995-1999, a fost preşedintele ASCOR Bucureşti. Între 1997-2000, a fost redactor-şef al revistei „Schimbarea la faţă”. Din 2001, este închinoviat la mânăstirea Putna. În 2004, a fost hirotonit preot, iar în prezent împlinește ascultarea de ghid la muzeul mânăstirii. În anul 2010, a susţinut lucrarea de doctorat.

9 ) Dumitra Mioara Amihăesie din București – a absolvit Facultatea de Psihologie şi Sociologie, master în Psihoterapie Cognitiv-Comportamentală; formare în terapie de grup şi individuală, având atestat de liberă practică ca psihoterapeut. Dar cea mai importantă școală este învățătura Domnului nostru Iisus Hristos. În prezent, preocuparea ei prioritară este a-i ajuta pe tinerii cu probleme sufletești.

10 ) Pr. drd. Ioan Irimia din Suceava – a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă, din București, secția Pastorală (2002), este căsătorit și are 3 copii. În prezent este coordonator al secţiunii Cultura Duhului a revistei „Familia Ortodoxă”.

11 ) Cristian Filip din București – absolvent al Facultăţii de Electromecanică Navală din cadrul Institutului de Marină „Mircea cel Bătrân” din Constanţa, a profesat ca ofiţer electromecanic maritim până în 1993, după care a intrat în sectorul privat, desfăşurând activităţi manageriale comerciale şi financiare. Din 2008 este implicat în sectorul social înfiinţând, alături de Dan Lucinescu (scriitor, om de ştiinţă şi fost deţinut politic), Fundaţia creştină „Părintele Arsenie Boca”. În prezent este şi student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.
12 ) Pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu din Sf. Gheorghe, Covasna – a susținut doctoratul în teologie ortodoxă, în anul 2008, la Sibiu cu tema „Semnificaţia şi valoarea Înţelepciunii divine în spiritualitatea românească”, sub îndrumarea pr. prof. dr. Ilie Moldovan. Actualmente este consilier cultural al Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi director al Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”.

Cartea cuprinde 7 capitole și trei anexe. Capitolele sunt următoarele:
a) Viaţa şi sensul ei
b) Familia mea de acasă şi Biserica Ortodoxă
c) Şcoala, cariera, integrarea în societate
d) Cum să înţelegem iubirea şi căsătoria?
e) Distracţii şi patimi
f) Iubirea de Dumnezeu şi de neam
g) Necazurile şi moartea.

Acest Ghid este doar un început, care sperăm să rodească în sufletele tuturor cititorilor lui. Pe coperta 4 există și un mesaj către ei, alături de anunțul că la adresa ghidultanarului@yahoo.com cei interesați pot trimite întrebări, la care unul dintre autorii Ghidului le va răspunde prompt și concis.

Prețul acestei cărți = 8 RON. Pentru comenzile mai mari de 10 cărți se acordă 10% reducere. Editurile care vor sprijini răspândirea și vânzarea acestei cărți vor avea o reducere de 30%.

Cumpărând această carte, veți spijini și eforturile noastre de a construi, în anul 2013, o Comunitate Terapeutică Ortodoxă pentru persoanele cu adicții, la Malnaș-Băi, în județul Covasna. Această Comunitate va fi pusă sub ocrotirea Sfântului Marelui Mucenic Efrem cel Nou.

Vă rugăm să ne sprijiniți în efortul nostru ca această carte să ajungă la cât mai mulți tineri, spre folosul lor și al neamului nostru. Dumnezeu să vă binecuvinteze și să ne pomeniți în rugăciunile dumneavoastră!

Ghidul poate fi procurat contactându-ne la tel. 0740788876 sau pe adresa ciprioan@yahoo.com

În numele autorilor,
pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu,
coordonatorul Ghidului

18 January, 2013 at 14:17 by admin

Posted in Anunturi | No Comments »

1 Oct 2012

Eşti profesor de liceu? Vino în echipa OrthoGraffiti!

Esti profesor de liceu şi te doare lipsa de direcţie şi de valori morale ale elevilor tăi? Ai vrea să schimbi ceva, să le vorbeşti mai pe înţelesul lor, ai vrea poate să le spui despre verticalitate, respect, dragoste, credinţă, dar nu ştii întotdeauna cum?

VINO SĂ LE VORBIM ÎMPREUNĂ TINERILOR DESPRE BUCURIA ORTODOXIEI

Noi, echipa redacţională a revistei ORTHOGRAFFITI avem nevoie de profesori inimoşi ca tine! Tu ne poti ajuta punând revista în mâinile elevilor, iar noi te putem ajuta oferindu-ţi cuvintele potrivite pentru a ajunge la inimile lor.

Pentru detalii privind colaborarea, te asteptăm să scrii un mail la adresa orthograffiti@yahoo.com sau să ne apelezi la numărul de telefon: 0740.050.735 (Laurențiu Dumitru)

[ Mai multe informații despre revistă găsiți aici : Ce este OrthoGraffiti ]

1 October, 2012 at 17:11 by admin

Posted in Anunturi | No Comments »

13 Mar 2012

Din respect pentru tineri, Laurențiu Dumitru


Din respect pentru voi
Editorial pentru Orthograffiti, nr. 23, ian. 2012

Astăzi nu vă scriu un editorial propriu-zis, astăzi doar mă spovedesc vouă, tineri cititori ai revistei! M-am lăsat furat de mass media aceasta delirantă, cu știrile ei despre sinucideri juvenile și mame minore, despre accidente săvârșite de tineri beți și inconștienți, de talk-show-urile despre incultura adolescenților cu notele slabe la bac și emisiunile de can-can despre celebre anonime din „Jean Monnet” sau de aiurea.

Începusem să cred că toate aceste deraieri vă caracterizează, că de acum nimic nu se mai poate face, că orice luptă este din start pierdută.

Am fost dezamăgit, furios și întristat, dar m-am ridicat din ispita asta. V-am vorbit de rău și am zis: „Deh, aceștia sunt tinerii din zilele noastre”. Mi-am pierdut pentru o clipă credința în voi. Am zis-o, dar de acum nu o voi mai zice!

Pregătind revista Orthograffiti pentru tipar am citit mai multe comentarii la filmul The Sunset Limited. M-am văzut cumva în postura negrului care încearcă să salveze pe alb de la sinucidere, deși e foarte posibil ca rolurile să fie tocmai inversate, căci multă bucurie sufletească mi-a adus activitatea editorială ce o fac pentru voi, încredințat că Domnul m-a vrut aici, în lucrarea aceasta. Filmul de care pomenesc are în interpretarea unor prieteni ai revistei un tâlc foarte adânc.

Nu e întotdeauna nevoie de predici moralizatoare, de explicații complicate sau de editoriale lămuritoare. E nevoie doar să ne încredințăm Domnului unii pe alții, să ne pomenim în rugăciunile noastre mărunte, așa cum sunt ele. Nu știu dacă cu acest prilej mai mulți tineri vor achiziționa revista, dar știu că atunci, abia atunci, ajung să nu mai cred în lucrarea mea, în sensul că aș putea eu să îndrept pe cineva, ci mă încredințez și vă încredințez Domnului, care singur poate schimba inima oricui Îl caută cu sinceritate.

Iată una dintre marile şi minunatele frumuseţi ale venirii lui Hristos. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. 3, 20). Asta înseamnă că Domnul se face pe Sine o şansă pentru toţi. Și pentru mine, și pentru voi, adică pentru fiecare în parte.

Revista aceasta există pentru că un mănunchi de oameni crede cu tărie în voi! Nu mai aplecați urechea la mizeriile ce le toarnă peste noi media pe toate canalele zi de zi.

În tihna serii, după ce ați închis jocul, mess-ul sau facebook-ul, deschideți un fișier word și scrieți de ce credeți că etichetele acestea ne fac rău tuturor. Vom publica cele mai bune texte. Și, poate, veți ajuta astfel mai mulți maturi să se spovedească de păcatul de a nu mai crede în voi!

Laurenţiu Dumitru

13 March, 2012 at 18:44 by admin

Posted in Editorial, Laurentiu Dumitru, OG 23 | 3 Comments »

9 Mar 2012

Simplitate, Serafim Pantea

Dacă nu poți explica simplu un lucru, probabil că nu l-ai înțeles suficient de bine. Neștiința, necunoașterea, nesiguranța și toate cele care se împotrivesc adevăratei înțelegeri se ascund în multă și încurcată filosofie. Adevărul se face cunoscut în evidențe. Simplu și fără multă încurcătură.

Când văd pe cineva explicând în așa fel încât doar el înțelege, primul lucru la care mă gândesc este „săracul de el, cum se ascunde în spatele dicționarului”. Când spui adevărul, nu te temi de înțelegerea celorlalți, ci te bucuri de ea. Nu te temi că-ți va fi pusă la îndoială poziția sau discursul. Nu te temi de întrebări pe marginea a ceea ce spui. E greu să-ți aperi propria poziție dobândită prin diverse tertipuri și să spui adevărul în același timp. Ca să poți spune mereu Adevărul, ar trebui să-ți schimbi toată viața, făcându-te următor Lui și nu să încerci să-l schimbi după mintea ta. Iar la asta se ajunge prin simplitate și simplificare. Minciuna și înșelarea au nevoie de multe complicări ca să poată ameți mintea omului.

„Simplitatea nu este un țel. Ajungi la simplitate dacă te apropii de tâlcul adevărat al lucrurilor”, spunea un mare om, care s-a apropiat frumos de Dumnezeu. Un om care a vrut să priceapă tâlcul simplu și adevărat al lucrurilor, cioplindu-le în lemn, în piatră și în metal. Îi putem admira și azi „Poarta sărutului”, care arată esența dragostei dintre bărbat și femeie, și „Masa tăcerii”, care este o altă cină de taină, sau „Coloana infinitului”, care ne arată toată istoria omenirii.

„Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor”, spune Hristos, arătând cum anume se ajunge la adevăratul tâlc al lucrurilor. Lucrurile cele mai importante în viață nu au nevoie de multă școală. Au nevoie în schimb de a ne descălța de praful zilnic când ne apropiem de ele și a le primi cu toată luarea aminte. Tocmai ca să nu ne putem lăuda că prin vreun merit al nostru am ajuns să înțelegem esența lucrurilor, ni se arată atât de simplă.

Așadar, data viitoare când cineva încearcă să vă explice ceva alambicat și încurcat în așa fel încât să nu înțelegeți nimic, dar să vă minunați de modul în care știe să vorbească, nu vă temeți să vă ridicați și să-i cereți să explice pe înțeles. Iar dacă nu poate, aveți tot dreptul să vă îndoiți de faptul că știe despre ce vorbește. Tot ce este adevărat și esențial poate fi spus simplu. Labirinturile sunt făcute nu pentru a descoperi ceva, ci pentru a-i pierde pe cei care s-ar încumeta să intre în ele. Cu atât mai mult labirinturile făcute pentru minte sunt mai periculoase, pentru că vor să piardă mințile oamenilor și odată cu ele și inimile lor.

Ierod. Serafim Pantea

9 March, 2012 at 21:27 by admin

Posted in Eseu, OG 22, Serafim Pantea | No Comments »

9 Mar 2012

Another Brick in the Wall, Serafim Pantea

Am auzit azi pe cineva spunând: „whatever you do, donʼt be another brick in the wall”. Ieșirea din anonimat uneori este bună, dar de cele mai multe ori, cei care nu fac nimic ieșit din comun fac lumea să se miște. La vale, dar totuși o fac să se miște. Oameni care-și refuză singuri dreptul la opinie separată. Oameni care nu cred că ei „sunt cineva”. Oameni care se complac în societatea de consum care vinde vaccinuri ca să iasă din criza financiară și care le spune că Pământul trebuie protejat, adoptând atitudini ecologice, în timp ce îneacă lumea în reclame, ca să se consume cât mai mult carburant, să se ardă cât mai mult oxigen, să se distrugă cât mai mult ozon.

„Economia” care se face acum îmi amintește de cea din timpul lui Ceaușescu. Stingea becurile din casele oamenilor ca să economisească 1% din consumul național, în timp ce furnalele ardeau în fiecare secundă cât consumul unui mic orășel. Strecurau țânțarul ca să poată să nu se înece când înghițeau cămila.

Another brick in the wall. Fain album, faină melodie. Multora a plăcut. Puțini trăiesc după filosofia ei. Mult prea puțini.

Ierod. Serafim Pantea

9 March, 2012 at 21:24 by admin

Posted in OG 22, Serafim Pantea | 1 Comment »

9 Mar 2012

Sărbătoarea Numelui, Virgil Gheorghiu


Sărbătoarea Numelui
– despre însemnătatea zilei onomastice –
În ziua sărbătorii numelui, omul primeşte la sine, sub acoperişul său, pe pământ, pentru o zi întreagă, toată strălucirea cerului. Heruvimii cei cu ochi mulţi, serafimii cei cu câte şase aripi, îngerii cu picioare goale, îngerii păzitori ai părinţilor noştri, ai prietenilor noştri, ai satului, ai bisericii noastre… Dar asta nu e totul. Odată cu îngerii, coboară din cer şi ceilalţi sfinţi, mărturisitorii, mucenicii, rudele decedate, vecinii îngropaţi de veacuri lângă noi şi toţi fraţii creştini morţi în apropiere sau care poartă acelaşi nume cu cel al sfântului nostru. Toţi sunt acolo. Toţi locuitorii de odinioară. Fiindcă toţi sunt invitaţi la sărbătoarea numelui nostru. În acea zi de sărbătoare, acoperişul casei noastre este deschis, ca un capac ridicat. Acoperişul nostru de şindrilă este înlăturat ca lespedea ce acoperea mormântul lui Hristos. Casa noastră este deschisă spre înălţimi. Şi noi, sărmanii oameni de lut, ne alăturăm îngerilor şi ne amestecăm cu ei, cu sfinţii, cu nenumăratele divinităţi. Şi cerul şi pământul sunt în casă, amestecate aşa cum se amestecă într-un estuar apele dulci ale fluviului cu apele sărate ale oceanului, pentru a forma o singură apă. Fiindcă sărbătoarea este dublă. Cerul sărbătoreşte sfântul, iar pământul pe cel care poartă numele sfântului. Şi cum orice sfânt a fost odinioară om pe pământ, şi cum cel ce poartă numele sfântului va fi într-o zi în cer, cerul însuşi se amestecă cu pământul. Împreună alcătuiesc o singură plămadă, aşa cum apa şi făina se amestecă făcând o singură pâine în focul credinţei. Lutul pământului se amestecă cu azurul cerului. Nu mai este decât o singură familie în acelaşi timp în cer şi pe pământ, la noi, acasă, sub acoperişul nostru. Nici unul din vecini nu uită să ne viziteze în ziua aceea. Chiar dacă nu ne iubeşte în mod deosebit. Chiar dacă nu ne este îndeosebi prieten: totuşi vine. Vine cu bucurie. Şi cu voioşie. Fiindcă ştie că va fi în compania îngerilor, a heruvimilor, a sfinţilor, a mucenicilor şi a tuturor rudelor noastre răposate şi îngropate de veacuri în toate cimitirele româneşti şi ortodoxe de la noi. Toţi cetăţenii pământului se găsesc deodată în tovărăşia cetăţenilor cerului. Şi aceasta datorită Sărbătorii Numelui. Aşa cum, după Schimbarea la Faţă a lui Hristos pe Muntele Tabor, toţi apostolii au avut o pregustare a ceea ce va fi viaţa lor viitoare în cer, tot aşa şi noi, sărmanii creştini de pe versantul răsăritean al Carpaţilor, avem în ziua sărbătorii numelui nostru, o pregustare a vieţii viitoare şi a cerului. Când toţi şi toate vor fi împreună. Când nu va mai fi nici cer, nici pământ, nici lună, nici împărţire. Pentru că nu va mai fi nici noapte, nici zi, nici lună, nici soare. Fiindcă lumina lui Dumnezeu va străluci pretutindeni şi peste toate, şi stelele vor fi de prisos. Zilele şi nopţile vor fi şi ele de prisos, pentru că timpul va fi abolit şi vom trăi mai presus de timp şi de veacuri, în veşnicie. Ca Dumnezeu. Ca fii ai lui Dumnezeu. Ca moştenitori ai lui Dumnezeu. Iată ce este pentru noi, ortodocșii, Sărbătoarea Numelui.

(din „Cum am vrut să mă fac sfânt”)
Virgil Gheorghiu

… iar el, Virgil, copil fiind, nu avea o zi onomastică… s-a gândit, în duhul credinţei de acasă, să se facă el sfânt, pentru ca toți ceilalţi cu numele Virgil să-şi aibă ziua lor. Tatăl său, preotul, i-a spus că e foarte simplu… trebuie doar să-şi iubească duşmanii toată viaţa. Dar el nu avea duşmani. Şi iată-l rugându-se lui Dumnezeu să-i dea măcar un duşman…

9 March, 2012 at 21:10 by admin

Posted in Eseu, Graffiti Ortodoxe, OG 22 | No Comments »

9 Mar 2012

De ce ORTHOGRAFFITI?, Marius Iordăchioaia

De-a lungul vremii, mi-au apărut texte în diverse publicaţii, on-line sau „pe hârtie”. Foarte rar am refuzat o colaborare, doar atunci când propunerea venea dintr-o zonă în care textele mele nu-şi puteau păstra sensul ori serveau justificării unei „linii” la care nu consimţeam…

Dintre toate, ORTHOGRAFFITI îmi este cea mai dragă. Şi asta dintr-un motiv care am simţit că ar fi de folos să fie public, întrucât are o însemnătate deosebită, în general.

Mi-e dragă până la lacrimi INTENŢIA, sămânţa din care a răsărit copacul pe crengile căruia apar ca frunze, numerele revistei. Această INTENŢIE se realizează mai mult sau mai puţin în articolele din ORTHOGRAFFITI, după măsura duhovnicească a acelora care scriu; dar, după ce se stinge toată rumoarea ideilor, Ea rămâne în inima cititorului, la început tainică, discretă, apoi tot mai distinctă, conştientă. Ceva care, crescând în noi, ne lărgeşte inima. Şi numele acestei INTENŢII este Dragostea, iubirea lui Hristos. Tăcerea care rămâne după lectură, după estomparea tuturor zgomotelor inimii şi ale minţii, este cea a smeritei Sale iubiri.

De ce? Pentru că INTENŢIA revistei fiind Dragostea, nu caută să te înveţe ceva, nu judecă, nu critică, nu intervine prin intruziune în gândirea şi viaţa cititorului cu scopul de a-i demonta, disloca şi înlocui concepţiile ori afinităţile: ci doar îl însoţeşte în toate acţiunile şi experienţele lui, merge la film cu el sau la discotecă, la întâlnire ori la un concert rock. Evanghelia, Cartea Iubirii, ne arată că Dragostea te însoţeşte până în adâncul iadului… Şi că nici iadul nu-l poate reţine pe cel care, descoperind iubirea lui Hristos, începe să o însoţească pe calea ei…

Comentând un film oarecare, dincolo de fraze şi analiză, de corectitudinea dogmatică, de coerenţa sau profunzimea ideatică a textului, îmi pare că revista aceasta caută să vizualizeze altceva: indiciile prezenţei Dragostei ce-i însoţeşte, cu dumnezeiască discreţie, pe toţi oamenii, în toate manifestările vieţii lor; adică inclusiv pe cei care au făcut acel film, dimpreună cu toţi spectatorii lor. Îmi pare că ORTHOGRAFFITI caută pretutindeni în viaţa lumii de azi, şi adesea tocmai în „locurile” ce par imposibile Iubirii, semnele prezenţei Acesteia.
Pentru a le dărui tinerilor ca repere în devenirea lor….

De fapt, ca s-o spun pe şleau, ORTHOGRAFFITI nu este o revistă. Ci un semn de Dragoste… Atât.

Marius Iordăchioaia

9 March, 2012 at 21:04 by admin

Posted in Eseu, Marius Iordachioaia, OG 22 | No Comments »

9 Mar 2012

Cuvinte cu bucurie de la Sfântul Ioan de Kronstadt


Pământul pare o masă pregătită pentru cel mai variat și bogat ospăţ
Privesc lumea, aşa cum a zidit-o Dumnezeu, descoperind pretutindeni neasemuita dărnicie a Creatorului, vădită şi în felul cum a înzestrat natura. Pământul, cât este de întins, pare o masă pregătită pentru cel mai bogat, mai îmbelşugat şi mai variat ospăţ, aşa cum numai cel mai iubitor şi mai generos amfitrion putea să o pregătească. Adâncurile apelor oferă de asemenea omului hrană din belşug. Şi ce să mai vorbim despre animalele patrupede, despre păsări. Ele îi pun omului la îndemână, cu aceeaşi generozitate, hrană şi îmbrăcăminte. Nenumărate sunt darurile Domnului. Priviţi numai câte nu ne oferă pământul vara şi toamna? Cuvine-se ca tot creştinul şi mai ales preotul să imite dărnicia lui Dumnezeu! Fie ca masa ta să fie întinsă asemenea mesei Domnului! Zgârcitul este vrăjmaşul Domnului.

Să ne bucurăm de razele soarelui
Datu-ne-a Domnul din bunătatea Sa, deşi nu ne-am arătat vrednici de ea, să vedem soarele, să ne bucurăm de razele lui. Lumina soarelui să-ţi fie chezăşie, dar mai cu seamă lumina lină a Sfintei slave a Tatălui ceresc, a Fiului Său, Unul-Născut, cea care ne-a fost dată nouă, şi Duhul dragostei dat inimilor noastre.

O, Doamne, în câtă frumuseţe Te-ai îmbrăcat!
Dacă oamenii, fiinţe slabe, repede trecătoare, muritoare, fac atâtea fapte mari şi minunate, graţie talentului şi însuşirilor cu care i-a înzestrat Dumnezeu, dacă uneori milioane de oameni se supun unui singur om, de ce nu s-ar cuveni oare să ne supunem cuvântului Celui ce îi aduce la viaţă pe toţi oamenii?

Ţineţi minte cuvintele sutaşului: „Eu” – spunea el – „sunt om pus sub stăpânire, având sub mine ostaşi şi zic acestuia: Du-te, şi se duce, şi altuia: Vino, şi vine, şi slugii mele: Fă aceasta, şi face” (Luca 7, 8). Mai departe: dacă multe animale sunt înzestrate cu priceperea de a face lucruri uimitoare, pe care nici omul nu le poate face – animale pe care le călcăm în picioare, care sunt atât de neînsemnate şi de firave, ce n-ar putea face Atot-făcătorul, Cel care ne-a înzestrat din belşug cu tot felul de priceperi, îndemânări şi posibilităţi?
Dacă nişte plante neînsufleţite, care astăzi sunt şi mâine se aruncă în cuptor (cf. Matei 6, 30), se alcătuiesc după cuvântul Lui în forme atât de frumoase şi de gingaşe, dacă vedem toată materia supunându-se cuvântului Lui, voinţei Sale de a se transforma la infinit (prin mijlocirea a numai cinci stihii), cine oare, văzând toate acestea, ar mai sta să ceară dovezi ale Atotputerniciei Sale? Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, la fiecare pas şi în fiecare clipă!
Umpli cerul şi pământul de slava înţelepciunii Tale, a bunătăţii Tale, a atotputerniciei Tale! Tu nu eşti numai Demiurgul cel mai înţelept, Cel ce Te arăţi necontenit ca Demiurg înţelept; Tu ai dat şi făpturilor Tale însuşirea de a crea şi ele creează, prin puterea pe care le-a dat-o slava Ta, lucruri minunate şi de folos! O, Doamne, în câtă frumuseţe Te-ai îmbrăcat! Ce mult ne-am înjosit pe noi înşine, natura noastră, prin păcate. Dar cât de mult ne preţuieşti, Doamne, şi pe ce înaltă treaptă ne vede ochiul Tău! Pentru noi, Dumnezeu nu L-a cruţat pe Fiul Său. L-a făcut să ia trupul nostru, firea noastră, pentru a ne mântui.

Ne-a pregătit, încă de la întocmirea lumii, împărăţie veşnică; de întoarcerea noastră se bucură îngerii cei buni după fire. Iar noi ce facem? Nici măcar nu vrem să ştim de toate acestea, ne înjosim din ce în ce mai rău, ne distrugem sufletul cu tot felul de vicii şi împătimindu-ne de toate cele ale lumii. Nespus de trist este să vezi aşa omul, făptură creată după chipul lui Dumnezeu, îndeosebi creştinul, cel ce s-a învrednicit de o asemenea înaltă chemare, pe care Dumnezeu îl cinsteşte atât de mult, dăruindu-i cu toate bunătăţile.

În așteptarea unei bucurii și mai mari
Ce văd când privesc lumea creată de Dumnezeu? Văd cât este de vastă, văd pretutindeni, în regnul animal, viaţa pulsând vioi printre patrupede, printre reptile, insecte şi păsări şi printre peşti. Te întrebi de ce viaţa oamenilor este atât de tristă, strâmtorată, plină de amărăciuni, mai cu seamă a celor înclinaţi spre evlavie. Domnul a răspândit peste tot, din belşug, viaţă, mulţumire, bucurie şi toate făpturile, în afară de om, Îl preaslăvesc pe Creator vesele, bucurându-se de viaţă. Oare de ce viaţa omului se desfăşoară cu totul altfel decât a celorlalte făpturi? Nu este oare şi el zidirea aceluiaşi Demiurg?

Explicaţia e simplă. Viaţa noastră este otrăvită fie de noi înşine, prin păcat, fie de vrăjmaşul cel fără de trup, acesta „ocupându-se” mai cu seamă de cei ce vor să ducă o viaţă mai râvnitoare. Viaţa omului, a creştinului adevărat, aparţine viitorului, veacului ce va să vină. Acolo îl aşteaptă toate bucuriile, deplina fericire. Aici pe pământ nu este decât un surghiunit, care îşi ispăşeşte pedeapsa. Uneori, natura toată i se ridică împotrivă, din cauza păcatelor, ca să nu mai vorbim de duşmanul său învederat, diavolul, care „umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). Aşa că nu mă tulbur când văd peste tot în lume bucurie şi mulţumire, chiar dacă de multe ori n-am de ce să mă bucur şi privesc cu mâhnire la creaturile lui Dumnezeu care se bucură în tot largul. Mi s-a pus la spate, pentru păcatele mele, un gâde care nu mă părăseşte o clipă şi nu încetează să mă lovească. Dar îmi va veni şi mie cândva vremea să mă bucur; nu aici însă, ci în lumea de dincolo.

9 March, 2012 at 20:54 by admin

Posted in Graffiti Ortodoxe, Ioan de Kronstadt, OG 21 | No Comments »

9 Mar 2012

Dragostea în vremea crizei, Teodor Burnar

Urmărim panicaţi cotaţia euro, a petrolului sau a aurului, dar omitem cumva că ,inclusiv pe timp de criză, cea mai bună monedă de schimb e iubirea.

Probabil că aţi auzit destul de des în ultima vreme cuvântul „criză”. E noul cântec de leagăn al oamenilor mari. Nu degeaba – problemele sunt grave. Banii, mai bine zis lipsa lor, ameninţă să dea peste cap lumea „aşa cum o cunoaştem”.
Dacă ar fi de învăţat ceva din această criză fără precedent, este că un cont se umple şi se goleşte cu aceeaşi uşurinţă, dar că disponibilitatea de a ajuta o fiinţă (fie ea om sau animal) este inepuizabilă. De cele mai multe ori ne închipuim invers – că „atunci când o să am bani”, le vom oferi celor dragi o viaţă mai bună, mai îmbelşugată. E drept, o plasmă umple frumos golul din sufragerie. Dar, înainte s-o cumpăraţi, străduiţi-vă să umpleţi golurile sufleteşti ale omului de lângă voi. Iubirea nu e la reducere, dar ţine o viaţă!

Până la urmă, adevărata bogăţie nu este să ai foarte mult, ci să ai foarte mult de oferit. Şi din acest punct de vedere, nu din altul, suntem parcă tot mai săraci.

Teodor Burnar

9 March, 2012 at 20:48 by admin

Posted in Eseu, OG 21, Teodor Burnar | No Comments »

9 Mar 2012

Scurtă povestire despre cum am fost încă o dată salvaţi de la Viaţă, Marius Iordăchioaia

Hristos e în oraş. Umblă pe străzi, prin birouri, prin orfelinate şi covrigării, printre bănci cu adolescenţi care se sărută cu patimă şi bănci cu pensionari care înjură cu patimă, printre paturi de spital pline de suferinţă şi paturi de hotel pline de singurătate… Şi, deodată, fetele îmbrăţişate în grabă prin parcuri cer şi puţină iubire, pensionarii sunt mulţumiţi cu pensiile lor, hingherii înfiază câini, doctorii şi infirmierele nu mai vor mită, politicienii şi oamenii de afaceri au insomnii şi-n zori îşi donează averile…

E o discretă epidemie de milă, de înduioşare adâncă, de aşezare a inimilor la locul lor… Dar odată cu neliniştea, zgomotul şi cruzimea oraşului, au început să scadă şi încasările… Aşa că autorităţile locale au sesizat Guvernul; oraşul a fost declarat urgent Capitală Culturală. În câteva ore a fost invadat de turişti, de motociclişti, de trupe la modă; s-au organizat un festival al berii şi un carnaval: toţi locuitorii au ieşit pe străzi şi petrec… Neliniştea şi zgomotul s-au întors şi banii au început să curgă…

Acţiunea a fost un succes: Hristos a fost gonit, epidemia de înduioşare oprită. Şi astfel, locuitorii oraşului au fost scăpaţi încă o dată din cumplita primejdie de a deveni oameni….

Marius Iordăchioaia

9 March, 2012 at 20:28 by admin

Posted in Graffiti Ortodoxe, Marius Iordachioaia, OG 21 | No Comments »

9 Mar 2012

Iubire fără milă, Marius Iordăchioaia

Fereastra biroului meu dă spre Autogară.
În fiecare zi, când îmi ridic ochii obosiţi din hârtii, mai ales seara, îi văd pe liceenii navetişti: se strâng, zgomotoşi, cu câteva ore înainte de plecarea curselor. Cei care fumează şi beau bere stau pe treptele unei intrări dezafectate. Rezemate de zid, sunt cuplurile: cu căştile pe urechi, se sărută des şi prelung. Între cele două categorii, un trafic intens. Aşa că un sărut e adesea precedat de expirarea unui fum tras adânc în piept…

Am observat, cu timpul, că gesturile lor de tandreţe au un aer artificial, mimat. Îmbrăţişările şi săruturile, un aer de sălbăticie, de ferocitate abia reţinută. Ori, plictis de siestă. „Un instinct atât de van, ce se-abate şi la păsări de vreo două ori pe an…”, îmi sună în cap ecoul eminescian. Dar tinerii de la autogară nu par actorii instinctului, ci, mai degrabă, ai reclamelor la cartelele de telefonie mobilă.

Privindu-i, încep să înţeleg nestatornicia acestor perechi adolescentine: într-o dragoste atât de fadă, de „xeroxată”, cazi lesne pradă iluziei că un alt partener i-ar putea da gust. Apoi, nevoia de adjuvante: alcoolul, drogurile şi, în primul rând, muzica: toate cu rol de „potenţiator de gust” pentru un sentiment numit, pe nedrept, dragoste.
Acest „sentiment” este începutul tuturor crimelor pe care le produc cuplurile din România: avorturile, divorţurile, violenţa domestică, concubinajul, abandonul infantil şi abuzurile sexuale, pedofilia. Toate au la bază această iubire fără milă.

De aceea, de câte ori îi privesc pe tinerii navetişti, îmi dau lacrimile. Şi îmi amintesc cu durere de odioasa educaţie sexuală (omniprezentă în cultura de consum) a cărei roade se arată în mentalitatea şi comportamentul amoros al acestor cupluri. Pentru că educaţia sexuală este o intenţie de igienizare a iubirii, care duce la sterilizare emoţională. Şi, totodată, o manipulare ideologică a sexualităţii în sprijinul fenomenului de globalizare. Educaţia sexuală e un Irod care se teme că Iubirea ar putea lua tronul Raţiunii, aşa că a ordonat uciderea inocenţei pruncilor de la 5 ani în sus (conform unei rezoluţii UNESCO, adoptată de ONU din 2009, privind introducerea lecţiilor de educaţie sexuală la nivel preşcolar).

Mă uit pe fereastră, cu durere, la una din secvenţele acestui genocid lăuntric.
Aş vrea ca tinerii de pe peroanele Autogării şi de pretutindeni, să se iubească cu adevărat. Pentru asta nu trebuie să se desprindă unul de altul, să-şi renege sentimentele. Ci doar să facă din sărutările, cuvintele şi mângâierile lor gesturile unei iubiri veşnice. Nu-mi doresc să amâne sau să renunţe la îmbrăţişarea lor: ci, îmbrăţişându-se, s-o facă atât de strâns, cu atâta dragoste, încât să-şi atingă şi să-şi simtă sufletele înfrigurate de singurătate. Aşa încât, mângâindu-se şi sărutându-se, să înseteze să-şi dăruiască, nu o ieftină şi trecătoare plăcere, ci căldură şi lumină. Să-i elibereze, să reprezinte evadarea din acest model de iubire care îi face să-şi bată joc de propriul sentiment, să-şi bagatelizeze cele mai profunde trăiri: să-şi nege batjocoritor chiar capacitatea de a iubi cu adevărat.

Privindu-i pe adolescenţii de azi şi „dragostea” lor împachetată în ambalajul mijloacelor de contracepţie, ca sandvişurile în pungile de plastic, am început să înţeleg că singura scăpare ar fi o cultură a iubirii, o educaţie a inimii, nu un alt tip, mai decent, de educaţie sexuală. Că, pentru a nu mai ajunge la drame sufleteşti, avorturi şi boli venerice, nu e nevoie să ştim a folosi un prezervativ, ci o …icoană!

Sunt pe deplin convins că băiatul care ştie să vorbească unei icoane şi să o sărute, va şti să-i vorbească şi să-i dea sărutare de dragoste adevărată şi unei fete.

Biserica are tot ceea ce trebuie pentru o autentică educaţie a iubirii. Totul, în afară poate, de suficiente voci care să-i cheme pe tineri la o astfel de abordare a Tradiţiei.

Căci fără Hristos cel Răstignit, dragostea curată şi vie nu are izvor pe pământ. Fără El, oamenii rămân goi lăuntric, predispuşi să se umple, disperaţi, cu orice le poate stinge, măcar o clipă, durerea acestei insuportabile singurătăţi interioare. Infernal de flămânzi de iubire, încercând să se atingă, se vor lovi, încercând să se sărute, se vor muşca: îmbrăţişările vor deveni coliziuni. Apoi, se vor despărţi şi mai nenorociţi şi mai trişti, cu zaţul din suflet mai gros, mai amar şi mai rece.

Cred că numai Ortodoxia poate tămădui dragostea fără milă pe care o văd prin fereastra biroului. Că numai în Sfântul Potir se află hrana cea sănătoasă a iubirii. Acolo, pe peron, e doar mâncare cancerigenă pentru suflet: porţii mari de fast love…

Dacă adolescenţii pe care îi privesc, cu drag, prin fereastra biroului, ar accepta să-şi petreacă măcar un sfert din timpul pe care-l omoară pe treptele Autogării, într-o biserică, poate ar începe să înţeleagă puţin ce am vrut să spun prin aceste rânduri.

Şi poate asta s-ar întâmpla mai curând dacă aş avea şi eu curajul să-i chem… Cu o revistă ORTHOGRAFFITTI în mâini, ca invitaţie scrisă…

Marius Iordăchioaia

9 March, 2012 at 20:15 by admin

Posted in Graffiti Ortodoxe, Marius Iordachioaia, OG 20 | 1 Comment »

9 Mar 2012

Omul care a umplut Bucureştiul de inimi

„Am ajuns să caut inimile în toate locurile în care mergeam, să fiu obsedată de ele. Urmăream cum creatorul de inimi desenează oraşul”. ÉMILIE FÈVRE

Capitala României e descrisă, de cele mai multe ori, ca o junglă plină de oameni duşmănoşi, stresaţi şi sălbăticiţi. Dacă te uiţi pe stradă, poţi trage concluzia că iubeşti doar când cumperi ciocolată, dai SMS-uri sau montezi mobilă. Aşa că, atunci când am început să văd inimile anonime, a fost ca o întâlnire de gradul III cu extratereştrii. Inimi peste tot – printre maşini parcate pe trotuar, lângă tomberoane, pe clădiri care stăteau să cadă, pe blocuri înnegrite.
Contrastul era aşa de mare, încât mă aşteptam ca toată lumea să fie intrigată. Am început să-mi întreb cunoscuţii ce cred despre ele. Toţi treceau zilnic pe lângă inimi. Aproape nimeni nu le-a observat.

„Am descoperit Bucureştiul pe calea inimii”
Le-a observat, însă, o franţuzoaică. Émilie Fèvre e un fotograf de 24 de ani din Lyon, care studiază terapia prin artă. În 2009 a venit în România pentru un master de un an la Universitatea Naţională de Arte şi a ajuns să cunoască Bucureştiul urmărind inimile.

„Le-am văzut prima oară în toamna lui 2009. Mă tot plimbam pe străzi şi pozam case vechi, când am văzut o inimă, apoi două… pe pereţi, tomberoane, panouri, maşini. Uneori ascunse, alteori nu. Am ajuns să le caut în toate locurile în care mergeam, să fiu obsedată de ele. Urmăream cum creatorul de inimi desenează oraşul, îi descopeream universul, locurile unde-i place să meargă, starea lui”.

Émilie avea deja sute de poze cu inimile, când cineva i-a propus să facă o expoziţie la Institutul Francez. Cu o săptămână înainte de vernisaj, l-a întâlnit pe creatorul de inimi şi au mers împreună prin oraş, desenând pe pereţi. Au făcut expoziţia „E+A = ♥”, 200 de poze aranjate într-un mozaic. „Pentru mine, expoziţia a reflectat o întâlnire şi o experienţă în care am descoperit Bucureştiul pe calea inimii”, îmi spune franţuzoaica. Nu-mi rămâne decât să mă întâlnesc şi eu cu cel care a vandalizat oraşul cu inimile lui.

Balet cu inimi pe Lipscani
Reuşesc să-l contactez prin nişte prieteni, apoi pe Facebook, apoi la telefon. În noaptea de Dragobete, ne întâlnim într-un apartament din Centrul Istoric. Are în jur de 30 de ani, e înalt şi poartă o geacă neagră strânsă peste un hanorac gri. În buzunarul stâng are capace de spray subţiri, în buzunarul drept groase. Bagajul e o gentuţă de vinilin plină cu spray-uri. Roşii, roz şi verzi. Le agită pe toate, să nu facă zgomot la locul faptei. Ieşim în frigul uscat din stradă.

Ne însoţeşte câinele lui, un tomberonez mare şi atletic, din cale-afară de deştept, cu care vorbeşte şi se înţelege aproape miraculos. Eu va trebui să ţin de şase şi să conduc maşina. Pornim pe strada Covaci. El aruncă o privire în susul străzii, apoi scoate un spray din geantă, se apropie de o poartă şi începe să deseneze. Nu se grăbeşte, revine de două ori să întărească liniile. În 15 secunde apare o inimă verde de doi metri, cu aură de sfânt şi aripi de înger. Nu mai simt frigul de afară. Apoi desenează o inimă pe un tomberon mare, în timp ce înăuntru un vagabond scormoneşte după mâncare. Cotim spre Lipscaniul plin de oameni şi el începe să facă inimi fără să se mai ascundă.

Atmosfera e ireală, ca într-un film. Am senzaţia că dansăm între ziduri, în timp ce oamenii plutesc zâmbind pe lângă noi. Omul cu inimile le zâmbeşte înapoi, salută moşii, vorbeşte cu străinii şi cu câinii vagabonzi. Un grup de fete cască nişte ochi mari când văd vandalul, dar se relaxează şi încep să chicotească atunci când văd ce desenează. O bătrână într-o haină lungă de blană trece pe lângă şi rămâne încremenită cu gura în formă de O, ca o soprană în apogeul piesei. Alţii se uită cu colţul ochilor. Nimeni nu protestează.

Mi se pare că aud o melodie, dar e numai vântul tăios care viscoleşte zăpada. „Asta-i cea mai bună vreme!”, îmi spune trecând pe lângă Banca Naţională. „Când e viscol, oamenii nu se uită la tine, se grăbesc cu ochii-n pământ. Şi mai poţi şi să te dai pe zăpadă!”.

„Nu trebuie să fii Rahan sau Tarzan ca să faci asta!”
Ajungem la maşina mea şi începem să rulăm motorizat. El stă în dreapta, cu câinele ghemuit la picioare şi geanta cu spray-uri lângă schimbătorul de viteze, privind după locuri bune de îninimat. „Am dat câteva sute de inimi în Bucureşti şi încă pe atâtea în ţară. Pe prima am făcut-o prin 2007, în Bucureşti. Apoi am plecat într-o călătorie prin 14 oraşe din ţară şi am dat peste tot. Era o perioadă în care doar veneam în vizită iarna prin Bucureşti şi foarte mulţi prieteni mi-au spus că, în drumul lor spre serviciu, prindeau un good vibe de dimineaţă generat gratuit doar de nişte inimi pe pereţi”.

Opresc maşina undeva pe lângă Patriarhie, unde e un panou imens de tablă pe care trebuia să fie o reclamă, dar e gol ca o conservă de peşte. El coboară, se caţără pe gard, sare pe marginea panoului şi desenează o inimă roşie cât el de mare. „Când eram mic, mă urcam în pomi foarte mult. Dacă eşti foarte prezent şi atent la soluţiile pe care le ai în jur, sunt diverse trepte create de natură şi natura omului. Construcţii, copaci, garduri. Nu trebuie să fii Rahan sau Tarzan ca să faci asta, trebuie doar să ridici piciorul şi să fii atent acolo ce faci. Dar oamenii se super sperie de exerciţiu, s-au îndepărtat de sport, căţărat, făcut roata…”.

În parcul Sebastian desenează câte o „aripă” de inimă pe stâlpii de la intrare. Când intri în parc, trebuie să treci prin inimă. Asta nu-i o formă obişnuită de graffiti. Grafferii îşi scriu numele peste tot, chiar şi desenele complicate sunt de multe ori iniţialele găştii din care fac parte. Inimile sunt pur şi simplu acolo. „Mi-a plăcut tare stilul ăsta de a expune informaţia fără semnătură, fără nume, ego. Nu se referă la nimeni, se referă la toată lumea. Mi se pare important ca toţi călătorii să observe o inimă care nu are niciun Vasile + Maricica în interior şi care-l provoacă să se gândească la iubire”.

Aşa că oamenii nu fac nimic împotriva ilegalităţii care se petrece la doi paşi de ei. „E foarte la liber, e incredibil! Când te văd că desenezi în faţa lor, ziua, pe stradă, o inimă cât ei de mare, se blochează. Ei devin mai buni în momentul ăla. Devin toleranţi cu toată mâzgâleala pe pereţi”.

„Natura desenului e atât de pacifistă, încât poliţiştii vin lângă tine şi spun că le place”
Până şi poliţia intră în hora dragostei. „Natura desenului e atât de pacifistă, încât poliţiştii vin lângă tine şi spun că le place, dar lucrează la poliţie şi trebuie să aplice legea. Mi s-a întâmplat de vreo două ori. Eu aveam un sac de insigne cu inimi, le-am dat câte una, am stat cu ei la poveşti. Mi-au dat amenda de 1 milion şi au plecat fericiţi acasă. Era o noapte euforică, în care dădusem peste 100 de inimi”.

Legea străzii. Poliţia nu e o mare problemă pentru grafferii din Bucureşti.
Sunt puţine patrule în comparaţie cu alte capitale, poliţiştii nu sunt prea violenţi, iar amenda e mică (poţi să scapi cu 100 de lei). În timp ce e căţărat pe un panou de pe malul Dâmboviţei, o maşină de poliţie trece încet pe lângă creatorul de inimi. Nu opreşte. În alte dăţi s-a întâmplat să treacă şi trei maşini, să-l vadă, dar să-l lase-n pace cu inimile lui.

Continuăm să împodobim panouri publicitare lăsate goale de criza economică şi finalul sărbătorilor de iarnă. „Omul nu mai vede o reclamă la Nivea, vede un panou gol cu ditamai inima pe el. Iarăşi îi bucură asta. Se deschide mai mult spre a vedea care-i treaba. Care-i filmul tău, tu ce zici?”.

„Mâine, câteva mii de oameni vor fi fericiţi pe gratis!”
În noaptea de Dragobete desenăm vreo 20 de inimi. Printre ele facem tot felul de vizite, intrăm prin cluburi şi apartamente ale prietenilor lui, unde stăm puţin înainte să plonjăm înapoi în stradă. Dăm peste un tip care se juca pe PlayStation un simulator de graffiti. În timp ce sunam la interfon, îi desenam o inimă pe faţada blocului.
Conduc prin oraş, din boxe sună Nine Inch Nails, iar el îmi povesteşte cum amestecă clei cu praf de marmură, îl toarnă în matriţe şi face insigne roşii cu inimi pe care le dă gratis la toată lumea. Nu pot sa-mi dau seama unde sunt şi unde merg, trebuie să-mi zică el stânga-dreapta la fiecare intersecţie. Capul îmi vâjâie de dragoste pentru tot universul.

„Putem împrăştia iubire necondiţionată tuturor, aia e schema. Mâine, câteva mii de oameni vor fi fericiţi pe gratis”, spune omul care a umplut Bucureştiul de inimi, după care trage un chiot de bucurie: «Uiaaa!»”.

A doua zi, cunoscuţii care susţineau că n-au văzut nicio inimă au început să mă sune şi să-mi spună: „Văd inimi peste tot, mă urmăresc prin oraş! Am una chiar în faţa blocului!”.

Vlad Ursulean

Sursa: http://vlad.ursulean.ro/2011/03/omul-care-a-umplut-bucurestiul-de-inimi

9 March, 2012 at 20:09 by admin

Posted in Eseu, OG 20 | 1 Comment »

9 Mar 2012

Ce s-a ales dintr-un joc frumos

Fie că se joacă pe nisip, în sală, pe teren sau chiar pe apă ca mijloc de distracţie în unele ţări, sportul rege a trecut de la un simplu joc menit să-i distreze pe oameni, la o adevărată afacere şi chiar o chestiune de viaţă şi de moarte în unele ţări din America Latină şi nu numai.

Arbitrii bătuţi, imnuri huiduite, peluze incendiate, intrări dure la balon şi bătăi în stradă între suporterii echipelor rivale. Sunt doar câteva din imaginile apocaliptice pe care fotbalul le aduce în faţa întregii lumi. A început ca un mijloc de distracţie şi relaxare, dar treptat s-a transformat într-un fenomen social, afacere, front de luptă sau ocazie de a prejudicia casele de pariuri. Pe lângă toate astea, în unele ţări, fotbalul este văzut ca o religie. Să fii brazilian, de exemplu, şi să nu-ţi placă fotbalul este o ciudăţenie mai mare decât să fii călugăr şi să nu-ţi placă rugăciunea. Într-o ţară în care şi femeile practică în masă acest sport, fotbalul a devenit sfânt si aproape în toate campionatele din lume există echipe care au fotbalişti brazilieni în lot. Din păcate, ceea ce se întâmplă pe multe dintre stadioanele din America de Sud, dar şi din Europa şi Asia, face ca fotbalul să pară un joc inuman, huliganic şi greu de înţeles. Recent, în Indonezia, o persoană a decedat şi alte două au fost rănite în urma unor incidente violente izbucnite între grupuri rivale de suporteri pe tema Cupei Mondiale de fotbal din Africa de Sud. În 1994, jucătorul columbian Andres Escobar a fost ucis de suporteri pentru că şi-a dat autogol în meciul pierdut de naţionala sa în faţa Statelor Unite, iar exemplele ar putea continua.

De la ce a început

Ştim cu toţii expresia „banul este ochiul dracului”. Raportându-ne la fenomenul fotbalistic, să nu câştigi un meci înseamnă bani pierduţi. Dacă privim din perspectiva financiară, o înfrângere sau ratarea unui obiectiv, înseamnă: sponsori puţini, contracte diminuate, tensiune printre jucători şi antrenori. De aici totul duce la nervi şi supărare, iar etapa viitoare nu înseamnă decât un eventual meci pe viaţă şi pe moarte (uneori la propriu). Dacă privim prin ochiul suporterului, un meci pierdut înseamnă jigniri din partea rivalilor, înecarea amarului în băutură şi lupte stradale. Dacă privim din perspectiva telespectatorului, un meci pierdut înseamnă urlete animalice, ţipete, lovituri cu pumnul în masă şi în unele cazuri chiar televizoare aruncate pe geam.

Cu cine ţine Dumnezeu?

O întrebare copilărească, dar care a apărut în mintea multor suporteri, mai ales a celor aşa-zişi credincioşi, care merg la biserică doar ca să se roage pentru victoria echipei favorite. Să ne imaginăm un scenariu simplu. Joacă Steaua cu Dinamo, eternul derby, unde rivalitatea dintre cele două echipe atinge cota maximă. Să zicem că la scorul de 0-0 în ultimul minut de joc, arbitrul acordă penalty pentru Steaua. Execută Nicolae Dică. Omul îşi zice în gând: „Doamne-ajută să dau gol, am nevoie să înscriu, nu îmi pot permite să ratez. Dar nu fie voia mea, ci voia Ta”.

Dincolo, portarul Dolha, se roagă şi el. „Doamne-ajută să nu iau gol, înseamnă mult pentru mine să apăr şutul acesta pentru că-mi va creşte cota şi prind un transfer în străinătate”. Trage Dică şi marchează. E clar, Dumnezeu ţine cu Steaua. Dintre cei doi, Dică s-a rugat cel mai corect, voia Domnului a fost ca Dică să dea gol, pe când portarului dinamovist i-a stat gândul numai la bani. Nu degeaba patronul Becali face atâtea donaţii. Dacă ar fi să ne luăm după acelaşi principiu, ar însemna că la Barcelona joacă numai apostoli. Dar dacă gândim aşa, înseamnă că nu am înţeles nimic din Evanghelie. Dumnezeu nu aşteaptă etapa din weekend ca să vadă cine câştigă meciul. Nu, îmi veţi spune, nici nu are nevoie, El ştie scorul dinainte. Iisus Hristos nu a murit pe cruce ca să ia Steaua campionatul. Dincolo de toate rivalităţile, ambiţiile nesăbuite şi injuriile dintre suporteri, fotbalul nu este decât un joc, frumos ce-i drept, inventat de oameni pentru oameni. Un meci pierdut sau câştigat nu ne face nici mai buni, nici mai răi, dar ne poate pierde spiritual. Fotbalul nu este un păcat în sine, modul în care ne raportăm la acest joc, da. Dacă fotbalul ajunge patimă, înjurăm când tragem pe lângă poartă, urlăm de nervi când nu câştigăm, sărim la bătaie când suntem faultaţi, toate acestea ne arată că nu facem altceva decât să ne pregătim trupul şi sufletul pentru cel mai urât „meci” din deplasare pe care îl poate juca cineva, acela din Infern. Dumnezeu nu ne-a creat doar pentru atât. Sigur că ne lasă în naivitatea noastră să ne bucurăm de nimicurile acestei vieţi, cum ar fi jocul de fotbal, dar ne dă posibilitatea să alegem să-l jucăm frumos. Fără certuri, fără ţipete, fără duşmănie, fără patimă. Dacă se va întâmpla aşa, indiferent de rezultatul jocului, au câştigat ambele echipe şi fiecare jucător în parte. Pentru frumuseţea jocului şi pentru ca să fim bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu, să facem totul cu înţelepciune.

Călin Bicăzan

9 March, 2012 at 19:57 by admin

Posted in OG 20 | No Comments »

12 Feb 2012

Vârsta tânără a pământului / The Young Age of the Earth (documentar)

The Young Age of the Earth from Viorel Costea on Vimeo.

 

Un documentar extrem de interesant care prezinta o serie intreaga de dovezi stiintifice in favoarea tezei unui Pamant tanar. De asemenea, sunt prezentate dovezi solide care explica o serie intreaga de fenomene geologice plecand de la efectele pe care le-ar fi avut asupra planetei o catastrofa de aploarea marelui potop biblic. Recomandam acest material celor care doresc o alternativa serioasa in contra parerilor pro-evolutioniste prezentate pe diferitele canale media.

Sursa: http://www.creationism.info.ro/

12 February, 2012 at 15:41 by admin

Posted in @ Net, Audio / Video | No Comments »

23 Dec 2011

Despre Crăciun în mijlocul Mării Moarte, Tudor Chirilă

 
Craciunul nu inseamna cadouri, daca asta inseamna nervi. Craciunul nu inseamna imbulzeala, ci mai degraba retragere. Craciunul nu e goana irezistibila de a fi in rand cu lumea care pune bucatele pe masa “ca asa-i traditia”. Craciunul nu e traditie. Craciunul nu e ghiftuiala oarba, nu e napustire hulpava dupa ce ai postit. Craciunul nu e razboi in trafic pentru familie. Craciunul nu e familie daca familia zbarnaie de tensiuni nerostite. Craciunul nu e Mos Craciun in alb si rosu. Craciunul nu e colind cu orice pret, supracantat, la ore nepotrivite. Craciunul nu e o perioada in care “ne deschidem inima ca sa intre lumina sfanta”. De ce ar fi inchis in restul anului? Craciunul nu e slogan dulceag sau vorbe mari. Craciunul nu e reamintirea valorilor morale lipsa. Craciunul nu e un program special la televizor. Si nici zambet fals nu e Craciunul. Craciunul nu e prilej de regret ca nu ai cu cine petrece sarbatorile. Craciunul nu e bilant. Craciunul nu e lumina electrica in exces sau bradul pe care te-ai luptat sa-l aduci acasa ca un erou modern. Craciunul nu e lupta. Craciunul nu e promotie. Nu-l gasesti pe rafturile care urla ca e Craciunul. Nu e cozonac, caltabos, toba, sorici sau vin rosu. Craciunul nu e ilustrata si nici fericire tampa impachetata in spoturi publicitare cu reni si Mos Craciuni pentru diferite nise. Craciunul nu e nimic din toate astea. Nu e drum’n base, nici popcorn sau clubbing. Craciunul nu e discoteca si nici fantezie sexuala de iarna. Craciunul nu e bere. Craciunul nu e nimic din tot zgomotul asta surd si disonant ca o orchestra mondiala care se acordeaza la nesfarsit fara sa mai inceapa sa cante. N-are niciun rost asa. Nu e despre asta. Nu pentru mine. Mi-o spun in fiecare an, incercand cu disperare sa inot spre marginile vartejului care ma trage la fund unde in malul vascos zac resturi de sarmale, conserve, reprosuri, un fel de mazga sufleteasca, o inertie vesteda.
 
Craciunul e altceva. Craciunul este momentul in care s-a schimbat TOTUL. Craciunul e momentul in care Oamenii au descoperit Speranta prin Iubire. Vorbe mari, nu? Da de unde, vorbe prea mici plutind pe Marea Moarta. Dar, pentru ca vorbele astea mici care plutesc in deriva sa ajunga la destinatie si sa umfle panzele celor care mai au curajul sa navigheze, e nevoie sa sarbatorim Craciunul. Pentru EL. Pentru tot ce ne da in fiecare zi. Pentru tot ce uitam sa-i inapoiem.As fi vrut sa inchei altfel. De fapt, Craciunul nu e nici macar ce am scris eu aici. Nu poti scrie despre Craciun in mijlocul Marii Moarte.
 
Sursă: http://tudorchirila.blogspot.com/2010/12/craciunul-nu-e.html
23 December, 2011 at 19:25 by admin

Posted in @ Net | 3 Comments »

8 Dec 2011

Mărturia lui Andrea Bocelli

Celebrul tenor italian Andrea Bocelli este arhicunoscut atât celor tineri, cât și celor mai în vârstă. Glasul său, de o frumusețe aparte, încântă orice suflet sensibil.

De ceva timp, circulă pe internet o înregistrare video deosebită cu Andrea. Pe scena unui teatru, el spune lumii o poveste pe ritmuri de pian, povestea unei tinere soții, internate pentru ceea ce părea a fi o criză de apendicită. Femeia află că este însărcinată, dar medicii o sfătuiesc să avorteze, pentru că altfel va naște un bebeluș cu dizabilități. Femeia, plină de curaj, refuză. Iar cântăreţul încheie simplu și emoţionant: „Tânăra aceea era mama mea, iar eu sunt copilul. Poate că sunt părtinitor, dar pot să vă spun că a fost decizia corectă. Sper că povestea mea va încuraja și pe alte mame care trec prin momente dificile, dar care își doresc să salveze viețile bebelușilor lor”.

Apoi, interpretează un scurt cântecel de pe ultimul său album, un cântec vesel, foarte îndrăgit de copiii lui: „Vreau să trăiesc așa, cu soarele pe față, și să cânt fericit, cu o fericire supremă. Vreau să trăiesc așa, cu aerul munților, pentru că această bucurie nu costă nimic”.

Născut cu un glaucom grav, Andrea Bocelli a orbit total la vârsta de 12 ani, după un accident de fotbal. A făcut studii muzicale și de drept. A lucrat o vreme ca avocat, iar seara cânta în baruri, pentru a-și suplimenta veniturile. Astăzi, cântă pe marile scene ale lumii și vinde zeci de milioane de albume cu înregistrările sale.

Ne-am dori ca mărturia lui Andrea Bocelli să încurajeze şi tinerele noastre cititoare aflate în faţa unei decizii cruciale pentru destinul lor vremelnic și veșnic, să nu săvârșească păcatul greu al uciderii, să lupte pentru viață.

Laurenţiu Dumitru

8 December, 2011 at 10:44 by admin

Posted in Editorial, Laurentiu Dumitru, Marturie, OG 22, Pro Life | No Comments »

9 Nov 2011

Sfântul Wolfgang, părintele săracilor

Veacul al X-lea este o perioadă în care Biserica din Apus se îndepărtează tot mai mult de Ortodoxie (culminând cu Marea Schismă din anul 1054). În acele vremuri, episcopii erau preocupați mai mult de politică și de războaie decât de slujirea lui Hristos și de grija pentru credincioși. Și totuși, chiar și în această perioadă tulbure, nu au lipsit adevărați păstori de suflete, adevărați slujitori ai lui Hristos.

Wolfgang s-a născut în anul 934 într-o familie nobilă din Șvabia (în sud-vestul Germaniei de azi). Numele lui avea o veche origine germanică și însemna „calea lupului”. Încă de mic a crescut aproape de Biserică: când avea 7 ani, un călugăr a fost însărcinat să se ocupe de educația lui. Așa se face că, în scurt timp, Wolfgang a intrat ca viețuitor în Mănăstirea Reichenau. Întemeiată de călugări irlandezi pe o insulă din lacul Konstanz, mănăstirea era un mare centru duhovnicesc, asemănător Muntelui Athos de astăzi.

La Reichenau, Wolfgang s-a împrietenit cu un călugăr pe nume Henric, care în anul 956 a ajuns Arhiepiscop de Trier. Având nevoie de oameni de încredere, Henric l-a adus pe Wolfgang la Trier, numindu-l învățător la școala bisericească din oraș. Și aici, tânărul a avut parte de o bună formare duhovnicească, intrând în mănăstirea Sfântul Maximin din Trier, unde s-a împrietenit cu un alt călugăr sfânt, pe nume Romuald. Când în anul 964, Henric a murit, Wolfgang s-a retras la Mănăstirea Einsiedeln (= Sihăstria, în limba germană) din Elveția de azi. Mănăstirea fusese întemeiată tot de călugări irlandezi, faimoși pentru asprimea vieții lor. Aici a fost hirotonit Wolfgang, în anul 968, preot. Însă toți acești ani petrecuți în cele mai bune mănăstiri aveau să-și spună cuvântul. Întreaga sa viață, indiferent de cât de înalte funcții a ajuns să ocupe, Wolfgang și-a păstrat blândețea și simplitatea firească. Nici episcopia, nici averea, nici orice altceva nu i-au putut fura mințile și nu l-au făcut însetat de putere și de stăpânire lumească, așa cum erau mulți în vremea lui.

La puțin timp după hirotonie, Wolfgang a primit o mare însărcinare. A fost trimis să-i încreștineze pe ungurii păgâni, care ajunseseră de curând în Europa și se așezaseră în Câmpia Panonică, amenințând toate ținuturile din jur. Ca și mai înainte în istoria Bisericii, păstorii știau că singurul mijloc de cucerire a păgânilor era cel duhovnicesc, adică aducerea lor la Hristos. Astfel, Wolfgang ajunge să propovăduiască între maghiari, reușind să aducă roadă bogată.
În 972, moare episcopul de Regensburg (vechea cetate romană Ratisbona, în Bavaria de azi), iar Wolfgang este ales în locul său. Avea să-și păstorească turma cu multă vrednicie și pricepere. Știind importanța mănăstirilor, prima sa grijă a fost să întărească viața călugărească. Vechea mănăstire Sfântul Emmeram din Regensburg trecea de mult timp printr-o perioadă de decădere, pentru că episcopul orașului avea și funcția de stareț al mănăstirii, ceea ce dăuna vieții duhovnicești. Astfel, Wolfgang a scos mănăstirea de sub ascultarea directă a episcopului de Regensburg, aducându-l ca prim stareț pe fostul său prieten din Trier, Romuald. Tot în oraș, sfântul a înnoit două alte mănăstiri de maici, Niedermünster și Obermünster, îngrijindu-se și de reorganizarea importantei mănăstiri bavareze din Niederaltaich.

Întreaga sa păstorire, Wolfgang și-a dedicat-o slujirii Bisericii lui Hristos și oamenilor. Era din fire un om bun și blând, și tocmai această bunătate a sa a fost cea care l-a făcut să fie iubit și ascultat de toți ca un adevărat părinte. Milostenia și dărnicia lui deveniseră faimoase, încât i se spunea „Părintele săracilor”. Era atât de milostiv, încât atunci când s-a hotărât întemeierea unei noi Episcopii misionare la Praga, Wolfgang i-a cedat noului episcop jumătate din eparhia sa. Și asta chiar este un lucru rar: de obicei, orice întemeiere nouă de episcopie este însoțită de mari împotriviri din partea celor care trebuie să cedeze teren. Pentru blândețea lui, Dumnezeu i-a dăruit și darul facerii de minuni, încât prima Viață a lui Wolfgang (scrisă în jurul anului 1050) ne păstrează o mulțime de astfel de vindecări și întâmplări minunate.

Deși episcop, sfântul era un om simplu, nedeprins cu intrigile și pasiunile stârnite de o astfel de funcție înaltă. Adevărata lui chemare era cea de călugăr, astfel că, după mai bine de 20 de ani de păstorire a turmei lui Hristos, a hotărât să se retragă pe ascuns din scaunul său, dovedind încă o dată cât de puțin preț punea pe măririle acestei lumi. S-a așezat ca pustnic lângă un lac din apropiere de Salzburg (astăzi numit Wolfgangsee, după el), unde și-a săpat o mică chilie în peretele unei stânci abrupte. Nu avea să se bucure însă prea mult de liniște. La puțin timp, a fost descoperit de un vânător, iar o delegație a venit pentru a-l duce înapoi la Regensburg. Blând cum era, a acceptat, însă în timp ce călătorea în sus pe Dunăre, i s-a făcut rău. Au oprit în satul Pupping, în apropiere de Linz, și în bisericuța din sat, Wolfgang și-a dat ultima suflare. Era 31 octombrie 994. Trupul său a fost dus în Regensburg și așezat în cripta mănăstirii Sfântul Emmeram, unde au început de îndată să aibă loc minuni pentru cei ce i se rugau cu credință.

Într-o perioadă de mari frământări bisericești și politice, Wolfgang rămâne chipul păstorului adevărat, care nu se preocupă de vicleniile acestei lumi, ci caută să-I slujească doar lui Dumnezeu și turmei sale. Fie ca pentru rugăciunile lui, Dumnezeu să ne miluiască și să ne mântuiască și pe noi. Amin!

Ieromonah Grigorie Benea

9 November, 2011 at 14:54 by admin

Posted in Grigorie Benea, OG 21, Sfinti Ortodocsi din Apus | No Comments »

9 Nov 2011

Celula atee


Odată, o celulă din ficatul unui om a afirmat că omul nu există. Celelalte celule din jurul ei au fost îngrozite să audă o asemenea blasfemie.
– „Omul există şi cu asta am terminat!”, a spus una dintre ele supărată, de parcă ar fi fost sfârşitul lumii.
– „Acestea sunt basme din bătrâni. Cine mai crede aşa ceva în ziua de astăzi, când avem parte de atâtea minuni ştiinţifice… Avem medicamente, operaţii chirurgicale!”, replică celula atee.
– „Ce spui?!”, exclamă o celulă neîncrezătoare. „Medicamente cred că există. Am văzut cu ochii mei! Dar operaţii?! Aşa ceva nu mai cred…”.
– „Nu vă mint! Despre operaţii am auzit de la celulele din intestin. Ba şi o bacterie vorbea despre asta! O să vină vremea să trăim veşnic, o să ajungem pe alte organe, iar voi încă mai credeţi în poveşti…”.
– „Eu”, zise una mai înţepată, „cred că operaţiile şi medicamentele, dacă există cu adevărat aşa ceva, vin de la om. El este cel care are grijă de noi şi vrea să ne salveze”.
– „Sunteţi nişte copii…”, zâmbi ironic celula atee. „De câte ori să vă spun: toate acestea sunt minuni ale ştiinţei, explicabile raţional, nu prostii. Nu vă duce capul deloc! Cum să existe om? Ce dovezi aveţi? L-a văzut vreodată cineva pe om?”.
– „Şi ce, mărturia sângelui nu contează?”, întrebă o celulă socotită mai înţeleaptă. „De câte ori nu am stat de vorbă cu globulele roşii, cu globulele albe… Ele vorbesc de creier, de inimă, despre nişte locuri minunate…”.
– „Eeeei, globulele albe, globulele roşii! Sunt nişte visătoare, nişte idealiste. Băgaţi-vă minţile în cap şi nu credeţi în poveşti de genul că în creier ar fi mintea absolută sau în inimă iubirea absolută. Cum să fie? Totul e aici şi acum. Sunteţi nişte fricoase şi aveţi nevoie de o putere supranaturală care să se gândească la voi. Supranaturalul nu există, pentru că nimeni nu l-a văzut vreodată”.

Aşa au continuat celulele ciondăneala zile în şir.

Celula atee era tot mai supărată pe suratele ei. Se simţea constrânsă de regulile societăţii ficatului. Voia să fie liberă, să îşi decidă singură soarta. Aşa că a început să pună la cale un plan de a scoate credinţa şi moralitatea religioasă fără sens din sufletul celulelor din jur. Voia să facă într-o zi tot ficatul ateu. Toate celulele şi toate organele să fie egale între ele, în atribuţii şi cinste. Cu multă sârguinţă, a reuşit să convertească destule celule. Plănuiau chiar să plece pe alte organe, în vizită.

Erezia aceasta a adus multă tulburare în ficat. Era mai mult decât puteau îndura celulele credincioase în om.
Într-o zi, dintr-odată, toate celulele şi-au pierdut cunoştinţa. Când s-au trezit, nu mai era nici urmă de celulă atee în ficat. Avusese loc o operaţie!

Daniela Filioreanu

9 November, 2011 at 14:51 by admin

Posted in OG 21 | 1 Comment »

9 Nov 2011

Viața prin șah

Între viață și șah se pot construi paralele și alegorii, ceea ce nu ar trebui să fie suprinzător pentru niciun cunoscător, fie și într-o măsură moderată, al bătrânului joc de șah. Complexitatea deosebită a șahului (concretizată, de exemplu, în numărul pantagruelic de posibile poziții diferite una de cealaltă) ar putea să relaționeze cu bogăția imaginarului uman, spre a da naștere la numeroase astfel de legături între viața omului în sine sau numai aspecte ale ei – pe de-o parte – și universul șahist, pe de altă parte. În continuare, voi da o serie de exemple spre a-mi susține punctul de vedere expus anterior, cu speranța că le veți găsi pertinente și originale.

Viața ca o partidă de șah: etapele, lupta cu schimbările, timpul-limită, piesele ca „talanți”, regele-suflet, „matul” către fericire.

Compararea vieții omului cu o partidă de șah reprezintă cea mai amplă formă de manifestare a imaginației în contextul prezent. Când vorbim de o partidă de șah, implicăm din start mai mult decât dacă facem referire la o anume poziție de pe tablă, ce poate apărea într-unul din momentele jocului (deschidere, joc de mijloc, final). O partidă, la fel ca viața, se desfășoară pe diferite etape, presupune dinamism, trecerea timpului, luarea deciziilor, anticiparea unor evenimente, sacrificii și multe altele.

Ca o primă remarcă, luăm cele trei etape ale jocului de șah și le punem față în față cu trei mari perioade din viață: copilăria, tinerețea și bătrânețea. Deschiderea constituie etapa de debut a unei partide, putând avea corespondent în viață perioada copilăriei, când ființa umană se familiarizează cu ceea ce înseamnă a viețui și când dezvoltarea (cu deosebire fizică) se realizează cel mai intens. Astfel, în deschidere, se caută dezvoltarea cât mai multor piese, plasarea lor pe câmpuri bune, protejarea regelui, valorificarea potențialului de la start. Aici, mutările se fac în general din reflex, la fel cum în copilărie se acționează de cele mai multe ori cu spontaneitate, ancorare în imediat, cu o simplitate specifică nivelului provizoriu al dezvoltării. Liniile de acțiune se cunosc bine, se întâlnesc deseori, la fel ca și mutările din deschidere (spre exemplu, o deschidere precum 1.d4 d5 2.c4 c6 se poate găsi la un milion de partide, după cum apariția gânguritului la 4 luni de la naștere se întâlnește la un număr impresionant de copii). Mergând mai departe, ajungem la jocul de mijloc, ce corespunde tinereții. După terminarea deschiderii, sesizăm o parte unde complexitatea sporește, unde încă avem multe piese și idei pentru continuare. Simțim că lupta abia începe, că avem în sfârșit șansa de a ne concretiza anumite planuri și urmărim să luăm un avantaj prin care să ne asigurăm finalul favorabil. Pozițiile din jocul de mijloc nu mai sunt des întâlnite, cum găseam în deschidere. Având aceste repere, să aruncăm acum o privire asupra perioadei tinereții: ne aflăm în anii când aptitudinile și calitățile noastre se individualizează, când ni se conturează foarte puternic personalitatea (a se compara cu stilurile anumitor șahiști, mai puțin sesizabile în deschideri). Avem expectații mari, dăm un randament superior copilăriei și, desigur, căutăm în permanență să ne asigurăm un viitor liniștit, frumos. Mulți devin greu previzibili, iau decizii radicale, ce le pot schimba pentru totdeauna viețile (viitorul) în bine sau în rău. Am preferat aici tinerețea în locul „vârstei adulte”, spre a surprinde mai bine acest avânt de idei şi variații. Ultima etapă a partidei de șah, finalul, presupune deosebită complexitate, poziții care au șanse mici să se regăsească altundeva, capacitate de calcul adânc, de valorificare a celui mai mic avantaj (material sau pozițional) în vederea obținerii victoriei. Multe partide ce ajung în această etapă deosebit de dificilă se decid la un singur pion sau depinzând de plasamentul regelui. O regulă a finalurilor este ca regele să fie folosit activ, central, de unde poate servi ca o armă redutabilă în atac. De asemenea, înțelegerea puterii pieselor și utilizarea ei conform cu „realitatea tablei” constituie o aptitudine indispensabilă pentru cel ce joacă un final (de exemplu, relația dintre cal și nebun, piese de valori apropiate, care „preferă” însă poziții diferite în finaluri). Probabil există păreri ce susțin o pierdere din complexitate în finaluri, dar aceasta nu este dată de numărul de piese, ci de adâncimea calculelor, de importanța pe care o ia fiecare detaliu ce în jocul de mijloc părea departe de a înclina balanța. Continuând paralela, vârsta bătrâneții se trăiește cu un dinamism mai puțin accentuat, iar o parte din aptitudinile anterioare (cu deosebire cele care țin de fizic) se pierd. După cum pe tablă rămân puține piese în finaluri, așa și la bătrânețe, omul rămâne cu un pachet de „arme” ce trebuie bine înțelese, pentru ca folosirea lor ulterioară să ducă la buna adaptare, la împlinirea de sine, ceea ce ar echivala cu victoria din șah. Mai trebuie observată aici relația dintre regele activ din finaluri și sufletul de care omul poate începe să se îngrijească mai mult la bătrânețe. Metafora „regele – suflet” va fi discutată în alt paragraf, mai detaliat. Din această primă paralelă, înțelegem că șahul nu face nicio excepție când vine vorba de cum se realizează dezvoltarea umană – de la simplu la complex. Desigur, această comparație a fost făcută considerând doar partidele de șah „întregi”, precum și o viață care să nu se sfârșească mai înainte de atingerea bătrâneții.

Următoarea abordare introduce termenul de „luptă”, mizând pe faptul că atât viața, cât și șahul reprezintă o anume bătălie. Pe tabla de joc, se dispun două armate care urmează același set de reguli și dau naștere la o confruntare bogată în calcule, planuri, tactici, strategii, unde orice nouă mutare poate determina schimbări în jocul adversarului și unde orice șansă ce ți se oferă trebuie convertită într-un avantaj. Pentru a crea o astfel de paralelă nu vom considera lupta care se dă între cei doi jucători în timpul unei partide, ci acea luptă pe care un jucător o dă cu schimbările de pe tabla în cauză (făcute, ce-i drept, de adversar prin diversele sale mutări). Șahistul poate vedea fiecare mutare din partea opusă ca pe o schimbare căreia trebuie să îi facă față cu succes. Previzibilă sau neașteptată, poziția de pe tablă constituie un adversar în sine pentru cel aflat la mutare; ea determină măsurile ce vor fi luate pentru a obține victoria. În contextul vieții omului, aceste poziții pot însemna evenimentele noi, situațiile în fața cărora este pus cineva și care necesită răspunsuri din partea acestuia. Unele sunt tipice și au replici pe măsură, în timp ce altele „ne dau de furcă”, având un grad sporit de dificultate și inedit. Deciziile luate constituie „mutările” pe care le facem în viață și, de cele mai multe ori, ne este imposibil să revenim la „poziția” de mai devreme, dacă ne raportăm aspecte precum trecerea ireversibilă a timpului sau impactul deciziilor noastre asupra evenimentelor ulterioare. Cu toate acestea, nu trebuie să pierdem din vedere repetarea unei poziții, care se întâlnește adesea în partidele de șah încheiate la egalitate. Prin analogie, există oameni care dezvoltă o anume rutină zilnică, părând să facă aceleași „mutări” la nesfârșit, dacă și contextul în care ei se află le permite această manieră de abordare. Repetiția poate semnifica un compromis făcut cu însăși viața, omul nefiind capabil de a vedea o altă „variație” și acceptând, de teamă în principal, realitatea unei „partide” nedecise, asemenea unei vieți trăite într-un mod ce ne determină să regretăm că nu am putut mai mult. Perspectiva luptei cu schimbările pune accentul pe răspunsul la provocare, atât în șah, cât și în viață, nepierzându-se din vedere scopul bătăliei – matul și, respectiv, fericirea.

Timpul este o coordonată de maximă importanță în existența noastră, ce nu poate fi ignorată atunci când ne facem felurite planuri, mici și mari, pe termen scurt sau lung. Trecerea timpului este o certitudine și, drept urmare, știm că avem o limită în a viețui și, prin transpunere, pentru a ne efectua mutările. Partidele de șah de nivel deosebit impun un timp-limită pentru fiecare jucător, de la un minut pentru întreaga partidă (stilul „bullet”) și până la ore întregi (sau chiar zile per mutare, depinzând de contextul în care se joacă). Diferența majoră dintre viață și șah în ceea ce privește timpul este dată de prestabilirea perioadei în cazul șahului. Trăind, suntem siguri doar de „sunatul ceasului”, dar nu putem decât să aproximăm când se va petrece acest ultim eveniment. Baza pe care se construiește paralela vizează nu cunoașterea duratei, ci siguranța unei limite temporale. Șahistul simte uneori cum se adâncește în criza de timp, când trebuie să dea rapid pe tablă niște răspunsuri, să descopere linia câștigătoare sau o portiță de ieșire dintr-o situație dificilă. În astfel de momente, erorile se regăsesc cel mai des, ele având drept consecințe pierderea inițiativei, a unui posibil avantaj acumulat anterior sau, desigur, chiar a partidei. Astfel, se înțelege că timpul este o resursă ce trebuie foarte bine gestionată într-o partidă de șah. Viața ne descoperă destule astfel de momente dificile, când suntem presați de timpul avut la dispoziție pentru a rezolva anumite sarcini, sau când știm că nu putem să fim pasivi o lungă bucată de vreme fără a suporta anumite consecințe. Uneori comitem greșeli pentru că suntem în grabă, greșeli pe care le regretăm mai târziu, reevaluând situația și descoperind oportunități mai bune pe care le-am ratat – toate acestea pentru că nu ne permiteam să petrecem prea mult timp fără să acționăm cumva. Trebuie făcută aici mențiunea că, în șah, timpul poate fi relaționat și cu numărul de mutări făcute pe tablă, de o eficiență variabilă (spre exemplu, spunem că un jucător câștigă „timp” sau „un tempo” când își forțează adversarul să facă mai multe mutări pentru același obiectiv secundar al jocului). În viață, aceste „tempo”-uri pot fi relaționate cu modul în care cineva realizează o anumită sarcină cu mai multă ușurință decât se considera la început, apelând la mai puține măsuri, salvând energie și crescând eficiența.

În ceea ce privește „armata” de 16 piese pe care jucătorul o are la startul unei partide, aceasta este alcătuită din piese cu caracteristici și valori diferite, fiecare având o anumită contribuție (sau un potențial) în joc, reușita depinzând de felul în care ele sunt utilizate. Această paralelă are în vedere statutul de „talant” pe care piesele le au într-o transpunere a lor în viața omului (preluându-se deci motivul biblic al talantului). În șah, folosirea corectă a pieselor este calea sigură spre succes: piesele „preferă” anumite câmpuri, „se comportă” diferit, au putere mai mare sau mai mică depinzând de poziție și servesc atât atacului, cât și apărării. Dacă o piesă are rol defensiv în deschidere, finalul o poate surprinde ca element central în atac. Șahistul trebuie, așadar, să găsească cele mai bune moduri, în funcție de situație, pentru a se servi de piesele sale. Paul Morphy spunea, în secolul al XIX-lea: „Ajută-ți piesele pentru ca și ele să te poată ajuta”. Ce sunt însă piesele în viața noastră, pe „tabla vieții noastre”? Ele reprezintă calități personale, aptitudini diverse, trăsături de personalitate (talanți) care, posedând un anume potențial, trebuie să ne conducă la o anumită performanță. De la potențial la performanță este un lung drum, presărat cu tot felul de „poziții”, care mai de care mai complicate, solicitându-ne cu tot ce avem mai bun, spre a obține victoria. Desigur, în șah, piesele sunt standardizate, proprietățile lor nu diferă de la o partidă la alta. Pentru toți, se aplică aceleași reguli privind mutarea legală a pieselor. Modul în care sunt mutate ele, însă, variază de la un jucător la altul, putând reprezenta urmarea aplicării unor principii de joc, a unor legi ale jocului bun, demonstrate cu trecerea timpului. Pe de altă parte, personalitatea fiecărui șahist se conturează cu fiecare partidă jucată într-un stil personal, cei mai buni șahiști din istorie fiind adesea recunoscuți după modul de a răspunde (prin mutarea pieselor) în anumite situații de joc. Spre exemplu, Tigran Petrosian excela în apărare, de multe ori creând adevărate baricade imposibil de dărâmat pentru adversarii săi; Mihail Tal era „spectaculosul”, jucătorul care urmărea ineditul, surpriza, sacrificiile; Bobby Fischer juca multe finaluri foarte bune cu nebunii și așa mai departe. În același fel, oamenii își creează personalitățile originale conform modului de utilizare a talanților posedați, dar, spre deosebire de șah, unde fiecare joc se ține cu aceleași piese, viața ne descoperă mult mai multe astfel de „piese”, cu o singură deosebire – regele, care în transpunere ar deveni sufletul (înțeles ca esența omului respectiv, „motorul” care i-ar guverna întreaga ființare, temelia pe care își așază viața și în absența căreia totul s-ar prăbuși). În rest, dacă pe tablă dama este piesa cu cea mai mare putere de atac, cu valoare deosebit de mare, care decide foarte multe partide, în viață, ea trebuie înțeleasă drept „talantul cel mai de preț” al cuiva, care poate varia semnificativ de la o persoană la alta. O anume „damă” există la oricine, „forma” sa depinzând de particularitățile individuale ale fiecăruia dintre noi. La fel stau lucrurile și când ne referim la piese de valori mai mici (adică diversele arme secundare pe care oamenii le dezvoltă și de care se folosesc) – diferă de la un caz la altul, dar au valorile lor acolo unde se identifică.

Bogdan Anicescu

9 November, 2011 at 14:41 by admin

Posted in Eseu, OG 21 | 1 Comment »

9 Nov 2011

Tactici pe tabla vieții

Astăzi, simt că pot compara drumul meu prin viață cu o lungă și tacticoasă partidă de șah. Nu pot juca decât cu albele, deoarece am avantajul că exist. Cu negrele nu cunosc cine joacă, dar trebuie să fie cineva care nu s-a născut încă și ar vrea o astfel de șansă. Mă uit pe tabla vieții și văd cum am piese de folosit, pe care le-aș putea numi, de ce nu, talanți. Normal, am și pioni, de care mă folosesc doar ca să îmi susțin piesele tari. Caut să mi le dezvolt cu accent pe centru, ca să am supravegheate cât mai multe câmpuri din viață. Regele meu e sufletul. Nu îl las descoperit orice-ar fi, îl duc în siguranță, fiindcă mat nu vreau să fiu făcut. Dacă îmi pierd sufletul, s-a terminat partida, cum deja se știe. Pot să am eu tot materialul inițial – ar fi degeaba.

În centrul atacului meu asupra necunoscutului cu negrele stă chiar Dama, adică rațiunea. Cu ea, atacul pentru darea matului și intrarea în nemurire nu e o iluzie. Dacă nu câștig, pur și simplu mă voi ridica de la masă și cel cu negrele îmi va lua locul, că doar merită! Dar nu totul este pe tabla vieții la fel ca pe oricare tablă de şah: Dama nu are voie nici ea să fie capturată; fără rațiune nu pot juca, indiferent cât de mult aș fi avansat. Iar dezvoltarea ei trebuie să se facă cu sprijinul tuturor, altfel nu am cum exploata puterea pe care o posedă. Pot să cedez de bunăvoie, dacă regele-mi e în pericol mare, sau pot aștepta să îmi iau matul ca să se oprească cronometrul și să dispar. Doar să nu-mi las sufletul pe tablă… Să îl iau de acolo, ca să nu joace altcineva cu el, din nou. Și în funcție de ce tactici am, voi ști și la ce să mă aștept după orice mutare. Notarea mutărilor n-o pot face eu, ci Arbitrul. Rocadă, schimburi, gambituri în viață – se fac; doar Dama să rămână, sufletul să nu stea nici măcar în șah etern, iar adversarul din întuneric să simtă că nu e mai bun ca mine.

De fapt, acum văd, pe tablă nu sunt piesele, sunt eu… Sunt eu și nici nu joc, ci… lupt.

Bogdan Anicescu

9 November, 2011 at 14:30 by admin

Posted in Eseu, OG 21 | No Comments »

17 Oct 2011

“Tinerii sunt frumoşi, eu nu mă pot supăra pe ei. E imatur să te superi pe tineri”, interviu cu părintele Savatie Baștovoi

Tinerii sunt frumoşi, eu nu mă pot supăra pe ei. E imatur să te superi pe tineri

Interviu cu părintele Savatie Baștovoi, călugăr, scriitor, publicist, editor, blogger

Tinereţea este pentru noi toţi vârsta întrebărilor existenţiale, a definitivării personalităţii, a declarării independenţei faţă de părinţi, a începerii asumării responsabilităţilor specifice adulţilor. O vârstă a bucuriei, dar şi a răzvrătirilor, a viselor şi a planurilor de viaţă, dar şi a fricii în faţa existenţei şi a neprevăzutului. Este perioada teribilismelor sau a cuminţeniei timide. Deseori, în această etapă a vieţii noastre, ne simţim neînţeleşi, frustraţi; alteori, dureri, întrebări, căutări ies la iveală cu o forţă teribilă. Uneori am vrea să vorbim, să întrebăm, să ne spunem temerile, speranţele, îndoielile, problemele, dar nu avem cu cine.

Am adunat de la tinerii noştri, din diferite licee ale ţării, o serie amplă de întrebări, pe care ei le-au pus cu sinceritate şi spontan, dezvăluind uneori dincolo de cuvinte, complexitatea şi forţa lumii lor interioare.

Părinte Savatie, ca om care aţi trăit la modul total tinereţea, cu turbulenţele ei interioare, sufleteşti, existenţiale, căutând fără echivoc un răspuns la ele, cu o sinceritate chirurgicală, vă rugăm să aveţi amabilitatea de a ne răspunde la o parte dintre aceste întrebări:

• Îi pasă cuiva de tinereţea noastră?

N-aş zice că le pasă, dar că au nevoie de ea, da. Tinereţea e o marfă. Astăzi se exploatează la maxim tinereţea. Puterea, frumuseţea, energia au devenit o marfă care se vinde. Se vinde mult şi ieftin. Tânărul sau tânăra care nu e de vânzare e un erou. A nu fi de vânzare nu înseamnă doar a nu te prostitua moral şi fizic, dar mai înseamnă şi să nu devii un consumator al fleacurilor pe care ţi le vinde lumea. Felul în care te îmbraci, muzica pe care o asculţi, felul în care comunici te defineşte ca om sau ca marfă. Dacă eşti om, oamenilor le pasă de tine, iar dacă eşti marfă, te vând şi te cumpără.

• Cine ne apără pe noi de rău în lumea asta? Există undeva un loc unde să mă simt mereu ocrotit şi în siguranţă, aşa cum am fost în pântecele mamei mele?

Numai în Dumnezeu omul este în deplină apărare şi pace. Altminteri, nici pe pământ, nici în cer, nu există un loc în care omul să se simtă bine. Sunt două stări care te apropie de Dumnezeu: când ierţi şi când eşti iertat.

• De ce copiii aleg să se închidă în ei şi le e frică să spună ce gândesc?

Din cauză că au trăit experienţa de a nu fi înţeleşi. În momentul în care omul se simte neînţeles, el trăieşte cea mai mare dramă umană. Omul neînţeles îşi pierde curajul, avântul, viaţa, cu alte cuvinte, se usucă. Închiderea în sine a copilului neînţeles este o pregustare a morţii. Numai în Duhul Sfânt oamenii se pot înţelege unul pe altul. Atunci nu mai e nevoie de cuvinte, atunci gândurile străbat singure în afară, îndeobşte toată făptura devine ca un gând, un gând care spune „te iubesc”.

• Mă enervez uşor, îmi vine să mă răzbun. Simt în mine o forţă care ar face praf totul. Cum să mă liniştesc?

Să te gândeşti că eşti prost. Niciodată omul nu e mai prost decât atunci când se enervează. O ştiu din experienţă.

• Sinuciderea este dureroasă?

Nu există nimic mai dureros în tot Universul.

• Aseară am vărsat în toaletă sticla de tărie a lui tata. M-a certat cumplit, întrebându-mă de ce mă bag în viaţa lui, că el m-a făcut pe mine, nu eu pe el. Cum să mă port cu el? Ce să fac?

Nu e bine să-i dai lecţii tatii. Chiar şi atunci când îi verşi sticla de tărie. Dragostea acoperă mulţime de păcate.

• Cât mă ajută psihologul şi cât duhovnicul?

Nu te ajută nici unul, nici altul, dacă n-au dragoste.

• Cum aduci înapoi în biserică pe un om smintit de un preot?

Şi eu am smintit pe multă lume şi nu ştiu cum să-i aduc înapoi.

• Care este motivul pentru care tinerii au un sentiment de respingere atunci când aud cuvinte care le condamnă patimile sau obiceiurile proaste?

Prostia, care e soră bună cu mândria. Mai este şi educaţia inversă pe care o primesc din toate părţile. Tânărul e cea mai vulnerabilă fiinţă. Pe cât se crede de liber, de curajos, de nonconformist, pe atât e de condus de prejudecăţile şi modelele timpului. Prin ce se deosebeşte tinereţea de maturitate? Prin faptul că tânărul face ce crede, iar maturul crede ce face. E mare diferenţă între a face deoarece crezi şi a crede deoarece faci. Experienţa e cea mai mare agoniseală a omului, căci nu există experienţă în afara durerii şi a dragostei. Tinerii sunt frumoşi, eu nu mă pot supăra pe ei. E imatur să te superi pe tineri.

• Cum devine mersul la biserică firesc, fără a-l simţi ca pe o obligaţie?

Când Îl cunoşti pe Dumnezeu, când Îi poţi vorbi şi Îl poţi auzi.

• Mulțumim, părinte!

17 October, 2011 at 19:40 by admin

Posted in Interviu, OG 21, Savatie Bastovoi | No Comments »

13 Oct 2011

“Legătura între graffiti și Ortodoxie? Ambele deranjează”, Interviu pentru revista VICE cu Laurențiu Dumitru

“Legătura între graffiti și Ortodoxie? Ambele deranjează”

Interviu pentru revista VICE cu Laurențiu Dumitru, teolog, publicist, scriitor, editor, având ca temă revista de lifestyle orthodox, Orthograffiti

Întrebări de background, pentru introducere:

De când există revista Orthograffiti?

Am apărut în luna noiembrie 2008, în ziua de prăznuire a Sfântului Martin de Tours, pe care, ulterior, l-am ales protector al revistei noastre. Și chiar are grijă de ea. Parol!

Care a fost scopul înființării ei?

Sunt obligat să folosesc un clișeu, dar n-am de ales. Am înființat-o pentru a aduce în atenția tinerilor altceva. Cred că mentalitatea Bravo, Cool Girl, Popcorn sau Playboy nu reprezintă aspiraţiile de viaţă ale tuturor tinerilor.

Ce acoperire are?

Avem un grup inimos de distribuitori zonali, majoritatea profesori de religie sau preoți, care distribuie revista Ortograffiti în mediul lor. Nu avem acoperire națională, dar nici nu suntem departe de asta.

Unde o putem găsi?

Orthograffiti e o revistă de nișă care se adreseză în special elevilor de liceu, dar nu numai. E de găsit prin unele școli și pangare ale bisericilor. Altfel, mai greu. În București sunt câteva puncte de unde poate fi achiziționată, cel mai cunoscut punct fiind Librăria Sophia de pe str. Bibescu Vodă. În curând sperăm să distribuim și prin Inmedio sau o rețea similară.

Există o redacție propriu-zisă în spatele ei?

Sigur, cum altfel? Nu suntem mulți, dar suntem inimoși.

Întrebările pentru interviu:

1. Deci, despre ce e Orthograffiti?

Despre o altfel de Ortodoxie, una neștiută, frumoasă, luminoasă, caldă. Ortodoxia nu înseamnă numai haine negre, lumânări, tămâie, slujbe nesfârşite săvârşite într-un limbaj depăşit, nu înseamnă neapărat iad veşnic şi draci care au ca job description să te chinuie în mod special pe tine şi altele asemenea… Ortodoxia pe cât este de sobră, pe atât este de sublimă când ajungi să o cunoşti. Despre această Ortodoxie este revista Orthograffiti.

2. Care este legătura dintre graffiti și ortodoxie?

„Ortho” – înseamnă drept sau corect, iar „Graffiti” (în italiană pluralul cuvântului „graffito”, de la „graffiare” – a zgâria) derivă din grecescul γραφειν (graphein) care înseamnă „a scrie”.Orthograffiti înseamnă „scriere dreaptă”, „scriere corectă”. Graffiti-ul, ca metodă de exprimare prin „mâzgălire” pe ziduri, e socotit de unii, în unele situaţii, drept vandalism. Dar nu numai spray-ul cu vopsea şi markerele permanente deranjează lumea, ci şi cuvântul ortodox scris. Asta ar fi deci legătura între graffiti și Ortodoxie, ambele deranjează!

3. Ce-i drept nu prea am văzut foarte mult graffiti în paginile revistei. Voi ce înțelegeți prin graffiti?

Nu știu ce numere ai răsfoit. Am avut imagini reprezentând graffiti-uri pe câteva coperți ale revistei, dar și în interiorul ei, în special. Cred că aproape jumătate din imaginile revistei sunt graffiti-uri clasice sau stencil graffiti-uri. Am avut chiar și un concurs adresat cititorilor noștri grafferi.

4. Are fiecare număr o temă? Cum vă alegeți subiectele?

Nu avem o temă dedicată fiecărui număr, deși răzbate uneori o oarecare aplecare spre o tematică anume. O singură dată am închinat revista unui subiect, anume muzicii, mai precis rock-ului, cu bune, cu rele.

Subiecte ni le oferă viața de zi cu zi și mai ales frământările tinerilor care ne scriu.

5. Cine scrie articolele? Bănuiesc că mulți dintre colaboratorii voștri sunt preoți mai tineri și mai deschiși, nu?

Da, avem printre colaboratori câțiva preoți tineri și chiar călugări foarte inimoși, cu o priză extraordinară la public, cu bogată activitate publicistică, numeroase cărți editate, vândute în mii de exemplare. Sunt cunoscuți îndeobște de cei ce sunt cât de cât familiarizați cu viața Bisericii. Dar avem și laici în echipă și nu în ultimul rând câțiva elevi cu un condei foarte bun.

6. Elevii de liceu nu prea mai citesc, lucru care s-a văzut și în rezultatele de la Bac de anul acesta. Cum reacționează ei la Orthograffiti?

Într-adevăr, se citește mai puțin ca-n alte vremuri, dar nu putem generaliza, peste tot sunt tineri dornici să se informeze corect și să afle răspunsuri la frământările lor. E mai mult o chestiune de încredere, suntem pentru mulți o sursă de informare credibilă, pentru că facem trimitere la valorile din veac ale Bisericii, la cuvântul Evangheliei, tradus pre limba lor.

7. S-a creat o comunitate în jurul ei?

Da, putem spune că s-a creat o comunitate. Mai ales de când am înființat și o asociație care poartă numele revistei Ortograffiti, prin care desfășurăm diverse activități în folosul tinerilor. Pe facebook ne-au like-uit vreo 1.500 de persoane, majoritatea tineri. Blogul are și el cititori constanți.

8. Ce crezi că îi strică, de fapt, pe tinerii români din ziua de azi?

În timp ce tinerii caută să se dumirească ce-i cu viața asta clădindu-și rosturi, vise și încredințări lăuntrice, noi, maturii, îi stricăm de fiecare dată când le punem înainte tot felul de nimicuri sau nu luăm atitudine în față kitsch-ului deșănțat care se propagă de peste tot. Asta îi strică pe tineri, sunt victimele prejudecăților, modelor și trendurilor. Le dăm de înțeles că tot ce strălucește e aur.

9. Pe tine ce te-a făcut să te apuci de acest proiect?

Am răspuns și mai sus. Mă repet. Am înființat revista Orthograffiti pentru a aduce în atenția tinerilor altceva. Mentalitatea Bravo, Cool Girl şi Popcorn nu reprezintă aspiraţiile de viaţă ale tuturor tinerilor.

10. Crezi că trăim într-o lume în care normalitatea a început să devină nebunie și nebunia normalitate?

Cred că am depășit zilele acelea, s-a făcut un pas înainte. Trăim timpurile pe care le pomenea cuviosul Antonie cel Mare care zice într-o carte numită Pateric că va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva care nu înnebunește, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor. Cu toate astea eu am nădejde!

11. Vrei, ca prin această revistă, să aduci o schimbare? Dacă da, dezvoltă puțin ideea, te rog!

Nu cred că putem schimba pe cineva, Dumnezeu schimbă oamenii. Noi suntem datori să mărturisim, să nu tăcem. Aruncăm sămânța, cum spune Biblia, iar Domnul va face să răsară roadă când va socoti de cuviință.

12. Cum ar arăta un portret al cititorului revistei Orthograffiti?

Cred că ar fi mai multe portrete de luat în discuție. Ne adresăm tinerilor cuminți și așezați, dar și celor rebeli și teribiliști. Ce ar avea ei în comun? Poate că o anumită doză de nemulțumire cu ceea ce lumea poate să le ofere și dorința de a găsi un sens vieții lor.

13. Dacă ne-am dori să fim mai credincioși, dar în același timp să trăim în concordanță cu vremurile – cum ar trebui să privim religia?

Putem să fim din lume, fără să fim ai lumii. Putem să fim onești, curați, morali și în timpurile noastre. Nu putem da vina pe vremuri pentru alegerile noastre nefericite care ne pot uneori îndepărta de credință. Cred că Ortodoxia trebuie să găsească limbajul potrivit pentru vremurile noastre, dar cred totodată că Hristos este același ieri și azi și în veci, deci și noi trebuie să venim înspre realitățile pe care El ni le pune înainte.

14. Crezi că scoaterea evoluționismului din materia de studiu din liceu e un lucru bun?

Nu neapărat. Dar mi-aș dori să fie prezentat onest, ca pe o teorie, nu ca pe un adevăr de netăgăduit. Așa cum mi-aș dori să fie prezentat în paralel și creaționismul științific care poate să facă trimitere la adevărurile credinței, dar nu musai.

15. În mod clar, revista asta își propune să aducă o schimbare în modul în care privim și percepem lucrurile. Care ar fi ea?

Da, ne-am dori să pună pe gânduri. E un pas mare. Restul face Dumnezeu în taina inimii fiecăruia care-L caută sincer.

Mulțumesc!

A consemnat Iris Opriș, Revista VICE

13 October, 2011 at 0:01 by admin

Posted in Interviu, Laurentiu Dumitru | No Comments »

12 Oct 2011

Despre compromisuri

Ce este compromisul? Ambalat în cele mai diverse forme, compromisul pare să fi ajuns o parte subînţeleasă a vieţii noastre. O tehnică de supravieţuire, s-ar scuza unii. Un pseudo-colac de salvare, care te îneacă, spun eu.

Şi facem compromisuri în aproape fiecare domeniu, fie că vorbim de relaţii, de locul de muncă sau mai ales, de visele noastre. Acceptăm să rămânem cu un om din obişnuinţă, pentru că societatea n-ar privi despărţirea cu ochi buni sau pur şi simplu din raţiuni financiare. Acceptăm un job de robot, care abia ne lasă timp să respirăm, nu fiindcă n-ar exista alternative, ci pentru că „banii sunt frumoşi”, abandonând astfel lucrurile importante în viaţă, fiinţele dragi şi experienţele care ne împlinesc. Totul pentru încă o plasmă sau încă o excursie la Paris, pe fugă, din care nu ne îmbogăţim interior cu nimic. Fiicele noastre cresc văzând la televizor sau învăţând din discuţiile de acasă, că e ok să aibă o relaţie dacă respectivul le oferă nişte avantaje „de nerefuzat”. Ne lăsăm visele strivite de rutină, de indiferenţă, de societate. Şi făcând un compromis cu lumea, ne compromitem sufletul.

Ceea ce ştiu este că dacă faci compromisuri, îţi vinzi o parte din tine, o parte pe care aproape fără excepţie o pierzi definitiv. E greu să rămâi drept într-o lume strâmbă, fără să fii marginalizat. Dar îndrăzneşte şi vei descoperi că lumea ţi se va supune într-un final. Nu va fi o călătorie de plăcere, te asigur. Vor exista lacrimi, vor exista frustrări, vor exista nostalgii după calea uşoară. Însă există o răsplată pentru cei care nu fac compromisuri: o conştiinţă curată, libertate şi respect de sine. Nu ştiu exact cât valorează toate acestea în euro. Aş zice că sunt nepreţuite. Şi vă rog să nu confundaţi malignul compromis cu împăciuirea, singura cale de mijloc ce merită parcursă.

Cum am mai spus într-un loc, jumătăţile de măsură sunt pentru jumătăţile de oameni. Lui Dumnezeu îi plac oamenii fermi, oamenii oneşti cu ei înşişi, care pot pune capul pe pernă noaptea fără remuşcări. Şi când eşti onest cu tine însuţi, eşti onest şi cu El.

Dumnezeu nu face compromisuri. Dacă ar fi făcut, noaptea ne-ar lumina tot Soarele.

Teodor Burnar

12 October, 2011 at 23:38 by admin

Posted in OG 20, Teodor Burnar | 1 Comment »

18 Jul 2011

De când este permis consumul de carne?

De când este permis consumul de carne?

În dimensiunea alimentară, postul ortodox presupune înfrânarea de la produsele „de dulce” – carne, ouă, lapte cu toate derivatele lui, adică tot ce conţine proteină animală şi predispune, în cantităţi crescute, la agresivitate. Este o chemare spre reîntoarcere la starea edenică, atunci când primii oameni se hrăneau numai cu vegetale. În schimb, catolicilor le este permis consumul de lactate şi ouă, nu şi de proteine din carne. Dar de când a fost îngăduit consumul de carne?

„Şi a zis Dumnezeu: Iată am dat vouă toată iarba ce face sămânţă de semănat, care este deasupra a tot pământul, şi tot pomul care are întru sine rod cu sămânţă de semănat va fi vouă mâncare. Şi tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se târăsc pe pământ, care au în sine suflet viu, toată iarba verde de mâncare. Şi s-a făcut aşa” (Facere 1, 29-30).

Dintru început, când pământul şi toate făpturile erau încă noi, oamenilor şi chiar animalelor li s-a dat să se hrănească doar cu verdeţuri. Sfântul Vasile cel Mare nuanţează: „Dumnezeu nu a zis «V-am dat peştii spre mâncare, v-am dat vitele, târâtoarele şi cele cu patru picioare». Nu pentru aceasta le-a făcut, zice Scriptura. În fapt, întâia legiuire îngăduia folosirea fructelor, că încă eram socotiţi vrednici de Rai. Ţie, ca şi fiarelor sălbatice şi păsărilor, se dau fructe, verdeţuri şi ierburi. Şi totuşi aceste fiinţe, supunându-se legii firii, se hrăneau cu fructe” (Sfântul Vasile cel Mare, Despre obârşia omului- II, pag. 6-7).

După ucigătorul Potop mondial, Creatorul a repetat binecuvântarea edenică către înţeleptul Noe, cu câteva amendamente: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi pe el… sub mâinile voastre le-am dat. Şi tot ce se mişcă şi viază va fi vouă de mâncare, ca nişte buruieni de ierburi le-am dat vouă toate” (Facere 9, 1-3). Se înţelege şi de aici că „ab initio”, animalele şi omul erau ierbivore şi frugivore. Ştiinţa actuală, făcând uz de ceea ce se ştie despre materie, despre anatomia şi fiziologia carnivorelor, va protesta. Înainte de căderea omului în păcat, proprietăţile materiei şi legile ei erau diferite, din moment ce o dată cu omul, toată creaţia a cunoscut stricăciunea. Compatibilitatea trupurilor făpturilor cu materia înconjurătoare era alta: îngăduia nu numai asimilarea, dar chiar asimilarea fără resturi, aşa cum va fi în Împărăţie după transfigurarea materiei la Parusia Domnului. Suport al vieţii era atunci şi va fi din nou în viaţa veşnică din Împărăţia Cerurilor harul divin, nu aportul extern de materie pe post de combustibil.

După neascultarea protopărinţilor Adam şi Eva „făptura a fost supusă deşertăciunii, nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Romani 8, 20), iar harul sfânt s-a retras treptat. Materia şi-a schimbat proprietăţile, asimilabilitatea deplină a vegetalelor de către orice animal a încetat. Atotştiinţa şi preştiinţa divină au făcut ca El să aşeze din start în raţiunile lor posibilitatea contracarării acestei schimbări.

Necuvântătoarele care aveau în ele raţiunea de a fi carnivore, implicit anatomia şi fiziologia adecvate, au trecut la consumul de carne. Aşa se înţelege de ce Dumnezeu nu s-a mai referit la animale în porunca noahică, precum şi afirmaţia că, după alungarea din rai, omul a găsit animalele ostile, după ce mai înainte toate îi erau supuse pentru harul ce era în el. Întăreşte prin cuvânt mesajul postitorul Vasile al Cezareei: „Dar, după Potop, când omul şi-a schimbat felul vieţuirii şi s-a depărtat de hotarul rânduit lui, Domnul, cunoscând că omul este risipitor, i-a îngăduit folosirea tuturor felurilor de hrană. Prin această îngăduinţă, şi celelalte dobitoace au fost slobozite să le mănânce. De-atunci leul este mâncător de cărnuri şi tot de atunci caută vulturii stârvuri” (op. cit., 6-7).

Potrivit noilor împrejurări după Potop, i s-a îngăduit salvatorului Noe să mănânce carne. Şi cum lui Adam i s-a dat porunca să ţină un post – nemâncarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului – la fel şi lui Noe i se dă o poruncă: să nu mănânce sângele. După rânduiala alimentară a iudeilor, sângele scurs dintr-un animal junghiat, iar nu sugrumat, era adus prinos lui Dumnezeu. O lămurire importantă aduce Sfântul Ioan Gură de Aur, care afirmă că porunca privitoare la sânge a fost dată spre a se împotrivi înclinaţiei omului spre ucidere, spre a-l face blând, îngăduindu-i totuşi să mănânce carne. În învăţătura Apostolilor descrisă în „Fapte”, una dintre poruncile date neamurilor convertite la învăţătura lui Hristos, referitoare la regimul alimentar, era aceea de a nu mânca animale sugrumate din care sângele nu se scursese (cf. Fapte 15, 20, 29). Însă consumul de carne era permis pentru slăbiciunea firii (Fapte 10).

Astăzi s-a observat că mari consumatori de proteine animale sunt mai predispuşi către agresivitate şi îşi înalţă mai greu rugăciunea către cer. Nu întâmplător, experienţa milenară a monahismului răsăritean demonstrează la ce culmi de rugăciune şi spiritualizare pot ajunge postitorii, renunţând la consumul de carne, dar mai ales la patimile devoratoare. În acest ton încheie marele Vasile: „Astfel era întâia zidire, şi tot astfel va fi reaşezarea ce va să vie. Omul se va întoarce la vechea sa alcătuire, lepădând răutatea, viaţa împovărată de griji, robirea sufletului faţă de nevoile zilnice. După ce va fi lepădat de toate, se va întoarce la viaţa Raiului cea nerobită patimilor cărnii, cea slobodă, viaţa întru apropierea lui Dumnezeu, părtaş vieţii celei îngereşti”.

Preot Cornel Dragoş

18 July, 2011 at 11:11 by admin

Posted in Cornel Dragos, OG 20 | 1 Comment »

« Older Entries
  • Caută pe blogul revistei OG

  • librarie-net-200x200

    Revista OrthoGraffiti:
    No.25

    No.24

    No.23

    No.22

    No.21

    No.20

    No.19

    No.18

    No.17

    No.16

    No.15

    No.14

    No.13

    No.12

    No.11

    No.10
    Photobucket
    No.9

    No.8
    Photobucket
    No.7
    Photobucket
    No.6
    og 6
    No.5
    og 5
    No.4
    og 4
    No.3
    Photobucket
    No.2
    og2
    No.1
    Photobucket

    Parteneri

    banner

    Photobucket

    banner

    banner

    Image and video hosting by TinyPic

  • Postări recente

    • “Ghid practic ortodox al tânărului contemporan”. 12 autori răspund la 150 de întrebări ale adolescenților
    • Revista Orthograffiti și-a încetat activitatea, dar va continua în online
    • Eşti profesor de liceu? Vino în echipa OrthoGraffiti!
    • Din respect pentru tineri, Laurențiu Dumitru
    • Simplitate, Serafim Pantea
    • Another Brick in the Wall, Serafim Pantea
    • Sărbătoarea Numelui, Virgil Gheorghiu
    • De ce ORTHOGRAFFITI?, Marius Iordăchioaia
    • Cuvinte cu bucurie de la Sfântul Ioan de Kronstadt
    • Dragostea în vremea crizei, Teodor Burnar
  • Comentarii recente

    • Deny on Ce este dorul?
    • Teodora on Din respect pentru tineri, Laurențiu Dumitru
    • Eu on Revista Orthograffiti și-a încetat activitatea, dar va continua în online
    • Adi on Mărturia unui DJ
    • Comment rencontrer les gens qui changent nos vies: Dorul, ce qu’il faut payer pour le bonheur passé (3/3) | La Slavitude Des Choses on Ce este dorul?
  • Arhivă

  • Categorii

    • @ Net (4)
    • Ana Abronov (2)
    • Anca Delatara (1)
    • Anunturi (5)
    • Atitudine (7)
    • Audio / Video (2)
    • Bogdan Mateciuc (4)
    • Bogdan MunteanUK (3)
    • Ciprian Voicila (4)
    • Cornel Dragos (5)
    • Costion Nicolescu (1)
    • Cronica film (13)
    • Dan Puric (1)
    • Danion Vasile (3)
    • Dumitru Staniloae (1)
    • Editorial (4)
    • Elena Dulgheru (4)
    • Ernest Bernea (2)
    • Eseu (28)
    • Graffiti Ortodoxe (28)
    • Grigorie Benea (8)
    • Ignatie Briancianinov (1)
    • Interviu (4)
    • Ioan de Kronstadt (2)
    • Laurentiu Dumitru (13)
    • Lumea pe dos (2)
    • Madalina Grosu (1)
    • Marius Iordachioaia (6)
    • Marturie (8)
    • Napoleon Nicolae Dabu (1)
    • Nicolae Velimirovici (1)
    • Octavian Darmanescu (5)
    • OG 1 (8)
    • OG 10 (7)
    • OG 11 (3)
    • OG 12 (4)
    • OG 13 (6)
    • OG 14 (6)
    • OG 15 (11)
    • OG 16 (4)
    • OG 17 (6)
    • OG 18 (2)
    • OG 19 (6)
    • OG 2 (8)
    • OG 20 (6)
    • OG 21 (8)
    • OG 22 (5)
    • OG 23 (1)
    • OG 3 (9)
    • OG 4 (8)
    • OG 5 (6)
    • OG 6 (4)
    • OG 7 (5)
    • OG 8 (8)
    • OG 9 (6)
    • Poveste (1)
    • Pro Life (4)
    • Radu Hagiu (3)
    • Ramona Pop (1)
    • Razvan Codrescu (1)
    • Recenzie carti (4)
    • Restituiri (3)
    • Savatie Bastovoi (10)
    • Serafim Pantea (3)
    • Sfinti Ortodocsi din Apus (10)
    • Siluana Vlad (2)
    • Teodor Burnar (2)
    • Traduceri (7)
    • Vasile cel Mare (1)
    • Vlad Padina (1)
  • Blogroll

    • Adriana Gherghe
    • Alexandra Nadane
    • Asociația tinerilor ortodocși OrthoGraffiti
    • Bogdan I. Stanciu
    • Bogdan Mateciuc
    • Catehetica
    • Ciprian Voicilă
    • Claudiu Târziu
    • Corina Negreanu
    • Credo
    • Danion Vasile
    • Elena Dulgheru
    • Fenomenul Pitești
    • Florentin Duban
    • Gigel Chiazna
    • Ionuț Trandafirescu
    • Irinel Cîrlănaru
    • Laurențiu Dumitru
    • Librarie online
    • Lucian Grigore
    • Mădălina Grosu
    • Marius Iordăchioaia
    • Ramona Pop
    • Răzvan Codrescu
    • Revista Familia Ortodoxă
    • Revista Rost
    • Savatie Baștovoi
    • Serafim Pantea
    • Siluana Vlad
  • Counters

    wordpress visitor counter
OrthoGraffiti is proudly powered by WordPress
Design & code by Jonk
Entries (RSS) and Comments (RSS).