OrthoGraffiti

Omul care a umplut Bucureştiul de inimi

„Am ajuns să caut inimile în toate locurile în care mergeam, să fiu obsedată de ele. Urmăream cum creatorul de inimi desenează oraşul”. ÉMILIE FÈVRE

Capitala României e descrisă, de cele mai multe ori, ca o junglă plină de oameni duşmănoşi, stresaţi şi sălbăticiţi. Dacă te uiţi pe stradă, poţi trage concluzia că iubeşti doar când cumperi ciocolată, dai SMS-uri sau montezi mobilă. Aşa că, atunci când am început să văd inimile anonime, a fost ca o întâlnire de gradul III cu extratereştrii. Inimi peste tot – printre maşini parcate pe trotuar, lângă tomberoane, pe clădiri care stăteau să cadă, pe blocuri înnegrite.
Contrastul era aşa de mare, încât mă aşteptam ca toată lumea să fie intrigată. Am început să-mi întreb cunoscuţii ce cred despre ele. Toţi treceau zilnic pe lângă inimi. Aproape nimeni nu le-a observat.

„Am descoperit Bucureştiul pe calea inimii”
Le-a observat, însă, o franţuzoaică. Émilie Fèvre e un fotograf de 24 de ani din Lyon, care studiază terapia prin artă. În 2009 a venit în România pentru un master de un an la Universitatea Naţională de Arte şi a ajuns să cunoască Bucureştiul urmărind inimile.

„Le-am văzut prima oară în toamna lui 2009. Mă tot plimbam pe străzi şi pozam case vechi, când am văzut o inimă, apoi două… pe pereţi, tomberoane, panouri, maşini. Uneori ascunse, alteori nu. Am ajuns să le caut în toate locurile în care mergeam, să fiu obsedată de ele. Urmăream cum creatorul de inimi desenează oraşul, îi descopeream universul, locurile unde-i place să meargă, starea lui”.

Émilie avea deja sute de poze cu inimile, când cineva i-a propus să facă o expoziţie la Institutul Francez. Cu o săptămână înainte de vernisaj, l-a întâlnit pe creatorul de inimi şi au mers împreună prin oraş, desenând pe pereţi. Au făcut expoziţia „E+A = ♥”, 200 de poze aranjate într-un mozaic. „Pentru mine, expoziţia a reflectat o întâlnire şi o experienţă în care am descoperit Bucureştiul pe calea inimii”, îmi spune franţuzoaica. Nu-mi rămâne decât să mă întâlnesc şi eu cu cel care a vandalizat oraşul cu inimile lui.

Balet cu inimi pe Lipscani
Reuşesc să-l contactez prin nişte prieteni, apoi pe Facebook, apoi la telefon. În noaptea de Dragobete, ne întâlnim într-un apartament din Centrul Istoric. Are în jur de 30 de ani, e înalt şi poartă o geacă neagră strânsă peste un hanorac gri. În buzunarul stâng are capace de spray subţiri, în buzunarul drept groase. Bagajul e o gentuţă de vinilin plină cu spray-uri. Roşii, roz şi verzi. Le agită pe toate, să nu facă zgomot la locul faptei. Ieşim în frigul uscat din stradă.

Ne însoţeşte câinele lui, un tomberonez mare şi atletic, din cale-afară de deştept, cu care vorbeşte şi se înţelege aproape miraculos. Eu va trebui să ţin de şase şi să conduc maşina. Pornim pe strada Covaci. El aruncă o privire în susul străzii, apoi scoate un spray din geantă, se apropie de o poartă şi începe să deseneze. Nu se grăbeşte, revine de două ori să întărească liniile. În 15 secunde apare o inimă verde de doi metri, cu aură de sfânt şi aripi de înger. Nu mai simt frigul de afară. Apoi desenează o inimă pe un tomberon mare, în timp ce înăuntru un vagabond scormoneşte după mâncare. Cotim spre Lipscaniul plin de oameni şi el începe să facă inimi fără să se mai ascundă.

Atmosfera e ireală, ca într-un film. Am senzaţia că dansăm între ziduri, în timp ce oamenii plutesc zâmbind pe lângă noi. Omul cu inimile le zâmbeşte înapoi, salută moşii, vorbeşte cu străinii şi cu câinii vagabonzi. Un grup de fete cască nişte ochi mari când văd vandalul, dar se relaxează şi încep să chicotească atunci când văd ce desenează. O bătrână într-o haină lungă de blană trece pe lângă şi rămâne încremenită cu gura în formă de O, ca o soprană în apogeul piesei. Alţii se uită cu colţul ochilor. Nimeni nu protestează.

Mi se pare că aud o melodie, dar e numai vântul tăios care viscoleşte zăpada. „Asta-i cea mai bună vreme!”, îmi spune trecând pe lângă Banca Naţională. „Când e viscol, oamenii nu se uită la tine, se grăbesc cu ochii-n pământ. Şi mai poţi şi să te dai pe zăpadă!”.

„Nu trebuie să fii Rahan sau Tarzan ca să faci asta!”
Ajungem la maşina mea şi începem să rulăm motorizat. El stă în dreapta, cu câinele ghemuit la picioare şi geanta cu spray-uri lângă schimbătorul de viteze, privind după locuri bune de îninimat. „Am dat câteva sute de inimi în Bucureşti şi încă pe atâtea în ţară. Pe prima am făcut-o prin 2007, în Bucureşti. Apoi am plecat într-o călătorie prin 14 oraşe din ţară şi am dat peste tot. Era o perioadă în care doar veneam în vizită iarna prin Bucureşti şi foarte mulţi prieteni mi-au spus că, în drumul lor spre serviciu, prindeau un good vibe de dimineaţă generat gratuit doar de nişte inimi pe pereţi”.

Opresc maşina undeva pe lângă Patriarhie, unde e un panou imens de tablă pe care trebuia să fie o reclamă, dar e gol ca o conservă de peşte. El coboară, se caţără pe gard, sare pe marginea panoului şi desenează o inimă roşie cât el de mare. „Când eram mic, mă urcam în pomi foarte mult. Dacă eşti foarte prezent şi atent la soluţiile pe care le ai în jur, sunt diverse trepte create de natură şi natura omului. Construcţii, copaci, garduri. Nu trebuie să fii Rahan sau Tarzan ca să faci asta, trebuie doar să ridici piciorul şi să fii atent acolo ce faci. Dar oamenii se super sperie de exerciţiu, s-au îndepărtat de sport, căţărat, făcut roata…”.

În parcul Sebastian desenează câte o „aripă” de inimă pe stâlpii de la intrare. Când intri în parc, trebuie să treci prin inimă. Asta nu-i o formă obişnuită de graffiti. Grafferii îşi scriu numele peste tot, chiar şi desenele complicate sunt de multe ori iniţialele găştii din care fac parte. Inimile sunt pur şi simplu acolo. „Mi-a plăcut tare stilul ăsta de a expune informaţia fără semnătură, fără nume, ego. Nu se referă la nimeni, se referă la toată lumea. Mi se pare important ca toţi călătorii să observe o inimă care nu are niciun Vasile + Maricica în interior şi care-l provoacă să se gândească la iubire”.

Aşa că oamenii nu fac nimic împotriva ilegalităţii care se petrece la doi paşi de ei. „E foarte la liber, e incredibil! Când te văd că desenezi în faţa lor, ziua, pe stradă, o inimă cât ei de mare, se blochează. Ei devin mai buni în momentul ăla. Devin toleranţi cu toată mâzgâleala pe pereţi”.

„Natura desenului e atât de pacifistă, încât poliţiştii vin lângă tine şi spun că le place”
Până şi poliţia intră în hora dragostei. „Natura desenului e atât de pacifistă, încât poliţiştii vin lângă tine şi spun că le place, dar lucrează la poliţie şi trebuie să aplice legea. Mi s-a întâmplat de vreo două ori. Eu aveam un sac de insigne cu inimi, le-am dat câte una, am stat cu ei la poveşti. Mi-au dat amenda de 1 milion şi au plecat fericiţi acasă. Era o noapte euforică, în care dădusem peste 100 de inimi”.

Legea străzii. Poliţia nu e o mare problemă pentru grafferii din Bucureşti.
Sunt puţine patrule în comparaţie cu alte capitale, poliţiştii nu sunt prea violenţi, iar amenda e mică (poţi să scapi cu 100 de lei). În timp ce e căţărat pe un panou de pe malul Dâmboviţei, o maşină de poliţie trece încet pe lângă creatorul de inimi. Nu opreşte. În alte dăţi s-a întâmplat să treacă şi trei maşini, să-l vadă, dar să-l lase-n pace cu inimile lui.

Continuăm să împodobim panouri publicitare lăsate goale de criza economică şi finalul sărbătorilor de iarnă. „Omul nu mai vede o reclamă la Nivea, vede un panou gol cu ditamai inima pe el. Iarăşi îi bucură asta. Se deschide mai mult spre a vedea care-i treaba. Care-i filmul tău, tu ce zici?”.

„Mâine, câteva mii de oameni vor fi fericiţi pe gratis!”
În noaptea de Dragobete desenăm vreo 20 de inimi. Printre ele facem tot felul de vizite, intrăm prin cluburi şi apartamente ale prietenilor lui, unde stăm puţin înainte să plonjăm înapoi în stradă. Dăm peste un tip care se juca pe PlayStation un simulator de graffiti. În timp ce sunam la interfon, îi desenam o inimă pe faţada blocului.
Conduc prin oraş, din boxe sună Nine Inch Nails, iar el îmi povesteşte cum amestecă clei cu praf de marmură, îl toarnă în matriţe şi face insigne roşii cu inimi pe care le dă gratis la toată lumea. Nu pot sa-mi dau seama unde sunt şi unde merg, trebuie să-mi zică el stânga-dreapta la fiecare intersecţie. Capul îmi vâjâie de dragoste pentru tot universul.

„Putem împrăştia iubire necondiţionată tuturor, aia e schema. Mâine, câteva mii de oameni vor fi fericiţi pe gratis”, spune omul care a umplut Bucureştiul de inimi, după care trage un chiot de bucurie: «Uiaaa!»”.

A doua zi, cunoscuţii care susţineau că n-au văzut nicio inimă au început să mă sune şi să-mi spună: „Văd inimi peste tot, mă urmăresc prin oraş! Am una chiar în faţa blocului!”.

Vlad Ursulean

Sursa: http://vlad.ursulean.ro/2011/03/omul-care-a-umplut-bucurestiul-de-inimi

Viața prin șah

Între viață și șah se pot construi paralele și alegorii, ceea ce nu ar trebui să fie suprinzător pentru niciun cunoscător, fie și într-o măsură moderată, al bătrânului joc de șah. Complexitatea deosebită a șahului (concretizată, de exemplu, în numărul pantagruelic de posibile poziții diferite una de cealaltă) ar putea să relaționeze cu bogăția imaginarului uman, spre a da naștere la numeroase astfel de legături între viața omului în sine sau numai aspecte ale ei – pe de-o parte – și universul șahist, pe de altă parte. În continuare, voi da o serie de exemple spre a-mi susține punctul de vedere expus anterior, cu speranța că le veți găsi pertinente și originale.

Viața ca o partidă de șah: etapele, lupta cu schimbările, timpul-limită, piesele ca „talanți”, regele-suflet, „matul” către fericire.

Compararea vieții omului cu o partidă de șah reprezintă cea mai amplă formă de manifestare a imaginației în contextul prezent. Când vorbim de o partidă de șah, implicăm din start mai mult decât dacă facem referire la o anume poziție de pe tablă, ce poate apărea într-unul din momentele jocului (deschidere, joc de mijloc, final). O partidă, la fel ca viața, se desfășoară pe diferite etape, presupune dinamism, trecerea timpului, luarea deciziilor, anticiparea unor evenimente, sacrificii și multe altele.

Ca o primă remarcă, luăm cele trei etape ale jocului de șah și le punem față în față cu trei mari perioade din viață: copilăria, tinerețea și bătrânețea. Deschiderea constituie etapa de debut a unei partide, putând avea corespondent în viață perioada copilăriei, când ființa umană se familiarizează cu ceea ce înseamnă a viețui și când dezvoltarea (cu deosebire fizică) se realizează cel mai intens. Astfel, în deschidere, se caută dezvoltarea cât mai multor piese, plasarea lor pe câmpuri bune, protejarea regelui, valorificarea potențialului de la start. Aici, mutările se fac în general din reflex, la fel cum în copilărie se acționează de cele mai multe ori cu spontaneitate, ancorare în imediat, cu o simplitate specifică nivelului provizoriu al dezvoltării. Liniile de acțiune se cunosc bine, se întâlnesc deseori, la fel ca și mutările din deschidere (spre exemplu, o deschidere precum 1.d4 d5 2.c4 c6 se poate găsi la un milion de partide, după cum apariția gânguritului la 4 luni de la naștere se întâlnește la un număr impresionant de copii). Mergând mai departe, ajungem la jocul de mijloc, ce corespunde tinereții. După terminarea deschiderii, sesizăm o parte unde complexitatea sporește, unde încă avem multe piese și idei pentru continuare. Simțim că lupta abia începe, că avem în sfârșit șansa de a ne concretiza anumite planuri și urmărim să luăm un avantaj prin care să ne asigurăm finalul favorabil. Pozițiile din jocul de mijloc nu mai sunt des întâlnite, cum găseam în deschidere. Având aceste repere, să aruncăm acum o privire asupra perioadei tinereții: ne aflăm în anii când aptitudinile și calitățile noastre se individualizează, când ni se conturează foarte puternic personalitatea (a se compara cu stilurile anumitor șahiști, mai puțin sesizabile în deschideri). Avem expectații mari, dăm un randament superior copilăriei și, desigur, căutăm în permanență să ne asigurăm un viitor liniștit, frumos. Mulți devin greu previzibili, iau decizii radicale, ce le pot schimba pentru totdeauna viețile (viitorul) în bine sau în rău. Am preferat aici tinerețea în locul „vârstei adulte”, spre a surprinde mai bine acest avânt de idei şi variații. Ultima etapă a partidei de șah, finalul, presupune deosebită complexitate, poziții care au șanse mici să se regăsească altundeva, capacitate de calcul adânc, de valorificare a celui mai mic avantaj (material sau pozițional) în vederea obținerii victoriei. Multe partide ce ajung în această etapă deosebit de dificilă se decid la un singur pion sau depinzând de plasamentul regelui. O regulă a finalurilor este ca regele să fie folosit activ, central, de unde poate servi ca o armă redutabilă în atac. De asemenea, înțelegerea puterii pieselor și utilizarea ei conform cu „realitatea tablei” constituie o aptitudine indispensabilă pentru cel ce joacă un final (de exemplu, relația dintre cal și nebun, piese de valori apropiate, care „preferă” însă poziții diferite în finaluri). Probabil există păreri ce susțin o pierdere din complexitate în finaluri, dar aceasta nu este dată de numărul de piese, ci de adâncimea calculelor, de importanța pe care o ia fiecare detaliu ce în jocul de mijloc părea departe de a înclina balanța. Continuând paralela, vârsta bătrâneții se trăiește cu un dinamism mai puțin accentuat, iar o parte din aptitudinile anterioare (cu deosebire cele care țin de fizic) se pierd. După cum pe tablă rămân puține piese în finaluri, așa și la bătrânețe, omul rămâne cu un pachet de „arme” ce trebuie bine înțelese, pentru ca folosirea lor ulterioară să ducă la buna adaptare, la împlinirea de sine, ceea ce ar echivala cu victoria din șah. Mai trebuie observată aici relația dintre regele activ din finaluri și sufletul de care omul poate începe să se îngrijească mai mult la bătrânețe. Metafora „regele – suflet” va fi discutată în alt paragraf, mai detaliat. Din această primă paralelă, înțelegem că șahul nu face nicio excepție când vine vorba de cum se realizează dezvoltarea umană – de la simplu la complex. Desigur, această comparație a fost făcută considerând doar partidele de șah „întregi”, precum și o viață care să nu se sfârșească mai înainte de atingerea bătrâneții.

Următoarea abordare introduce termenul de „luptă”, mizând pe faptul că atât viața, cât și șahul reprezintă o anume bătălie. Pe tabla de joc, se dispun două armate care urmează același set de reguli și dau naștere la o confruntare bogată în calcule, planuri, tactici, strategii, unde orice nouă mutare poate determina schimbări în jocul adversarului și unde orice șansă ce ți se oferă trebuie convertită într-un avantaj. Pentru a crea o astfel de paralelă nu vom considera lupta care se dă între cei doi jucători în timpul unei partide, ci acea luptă pe care un jucător o dă cu schimbările de pe tabla în cauză (făcute, ce-i drept, de adversar prin diversele sale mutări). Șahistul poate vedea fiecare mutare din partea opusă ca pe o schimbare căreia trebuie să îi facă față cu succes. Previzibilă sau neașteptată, poziția de pe tablă constituie un adversar în sine pentru cel aflat la mutare; ea determină măsurile ce vor fi luate pentru a obține victoria. În contextul vieții omului, aceste poziții pot însemna evenimentele noi, situațiile în fața cărora este pus cineva și care necesită răspunsuri din partea acestuia. Unele sunt tipice și au replici pe măsură, în timp ce altele „ne dau de furcă”, având un grad sporit de dificultate și inedit. Deciziile luate constituie „mutările” pe care le facem în viață și, de cele mai multe ori, ne este imposibil să revenim la „poziția” de mai devreme, dacă ne raportăm aspecte precum trecerea ireversibilă a timpului sau impactul deciziilor noastre asupra evenimentelor ulterioare. Cu toate acestea, nu trebuie să pierdem din vedere repetarea unei poziții, care se întâlnește adesea în partidele de șah încheiate la egalitate. Prin analogie, există oameni care dezvoltă o anume rutină zilnică, părând să facă aceleași „mutări” la nesfârșit, dacă și contextul în care ei se află le permite această manieră de abordare. Repetiția poate semnifica un compromis făcut cu însăși viața, omul nefiind capabil de a vedea o altă „variație” și acceptând, de teamă în principal, realitatea unei „partide” nedecise, asemenea unei vieți trăite într-un mod ce ne determină să regretăm că nu am putut mai mult. Perspectiva luptei cu schimbările pune accentul pe răspunsul la provocare, atât în șah, cât și în viață, nepierzându-se din vedere scopul bătăliei – matul și, respectiv, fericirea.

Timpul este o coordonată de maximă importanță în existența noastră, ce nu poate fi ignorată atunci când ne facem felurite planuri, mici și mari, pe termen scurt sau lung. Trecerea timpului este o certitudine și, drept urmare, știm că avem o limită în a viețui și, prin transpunere, pentru a ne efectua mutările. Partidele de șah de nivel deosebit impun un timp-limită pentru fiecare jucător, de la un minut pentru întreaga partidă (stilul „bullet”) și până la ore întregi (sau chiar zile per mutare, depinzând de contextul în care se joacă). Diferența majoră dintre viață și șah în ceea ce privește timpul este dată de prestabilirea perioadei în cazul șahului. Trăind, suntem siguri doar de „sunatul ceasului”, dar nu putem decât să aproximăm când se va petrece acest ultim eveniment. Baza pe care se construiește paralela vizează nu cunoașterea duratei, ci siguranța unei limite temporale. Șahistul simte uneori cum se adâncește în criza de timp, când trebuie să dea rapid pe tablă niște răspunsuri, să descopere linia câștigătoare sau o portiță de ieșire dintr-o situație dificilă. În astfel de momente, erorile se regăsesc cel mai des, ele având drept consecințe pierderea inițiativei, a unui posibil avantaj acumulat anterior sau, desigur, chiar a partidei. Astfel, se înțelege că timpul este o resursă ce trebuie foarte bine gestionată într-o partidă de șah. Viața ne descoperă destule astfel de momente dificile, când suntem presați de timpul avut la dispoziție pentru a rezolva anumite sarcini, sau când știm că nu putem să fim pasivi o lungă bucată de vreme fără a suporta anumite consecințe. Uneori comitem greșeli pentru că suntem în grabă, greșeli pe care le regretăm mai târziu, reevaluând situația și descoperind oportunități mai bune pe care le-am ratat – toate acestea pentru că nu ne permiteam să petrecem prea mult timp fără să acționăm cumva. Trebuie făcută aici mențiunea că, în șah, timpul poate fi relaționat și cu numărul de mutări făcute pe tablă, de o eficiență variabilă (spre exemplu, spunem că un jucător câștigă „timp” sau „un tempo” când își forțează adversarul să facă mai multe mutări pentru același obiectiv secundar al jocului). În viață, aceste „tempo”-uri pot fi relaționate cu modul în care cineva realizează o anumită sarcină cu mai multă ușurință decât se considera la început, apelând la mai puține măsuri, salvând energie și crescând eficiența.

În ceea ce privește „armata” de 16 piese pe care jucătorul o are la startul unei partide, aceasta este alcătuită din piese cu caracteristici și valori diferite, fiecare având o anumită contribuție (sau un potențial) în joc, reușita depinzând de felul în care ele sunt utilizate. Această paralelă are în vedere statutul de „talant” pe care piesele le au într-o transpunere a lor în viața omului (preluându-se deci motivul biblic al talantului). În șah, folosirea corectă a pieselor este calea sigură spre succes: piesele „preferă” anumite câmpuri, „se comportă” diferit, au putere mai mare sau mai mică depinzând de poziție și servesc atât atacului, cât și apărării. Dacă o piesă are rol defensiv în deschidere, finalul o poate surprinde ca element central în atac. Șahistul trebuie, așadar, să găsească cele mai bune moduri, în funcție de situație, pentru a se servi de piesele sale. Paul Morphy spunea, în secolul al XIX-lea: „Ajută-ți piesele pentru ca și ele să te poată ajuta”. Ce sunt însă piesele în viața noastră, pe „tabla vieții noastre”? Ele reprezintă calități personale, aptitudini diverse, trăsături de personalitate (talanți) care, posedând un anume potențial, trebuie să ne conducă la o anumită performanță. De la potențial la performanță este un lung drum, presărat cu tot felul de „poziții”, care mai de care mai complicate, solicitându-ne cu tot ce avem mai bun, spre a obține victoria. Desigur, în șah, piesele sunt standardizate, proprietățile lor nu diferă de la o partidă la alta. Pentru toți, se aplică aceleași reguli privind mutarea legală a pieselor. Modul în care sunt mutate ele, însă, variază de la un jucător la altul, putând reprezenta urmarea aplicării unor principii de joc, a unor legi ale jocului bun, demonstrate cu trecerea timpului. Pe de altă parte, personalitatea fiecărui șahist se conturează cu fiecare partidă jucată într-un stil personal, cei mai buni șahiști din istorie fiind adesea recunoscuți după modul de a răspunde (prin mutarea pieselor) în anumite situații de joc. Spre exemplu, Tigran Petrosian excela în apărare, de multe ori creând adevărate baricade imposibil de dărâmat pentru adversarii săi; Mihail Tal era „spectaculosul”, jucătorul care urmărea ineditul, surpriza, sacrificiile; Bobby Fischer juca multe finaluri foarte bune cu nebunii și așa mai departe. În același fel, oamenii își creează personalitățile originale conform modului de utilizare a talanților posedați, dar, spre deosebire de șah, unde fiecare joc se ține cu aceleași piese, viața ne descoperă mult mai multe astfel de „piese”, cu o singură deosebire – regele, care în transpunere ar deveni sufletul (înțeles ca esența omului respectiv, „motorul” care i-ar guverna întreaga ființare, temelia pe care își așază viața și în absența căreia totul s-ar prăbuși). În rest, dacă pe tablă dama este piesa cu cea mai mare putere de atac, cu valoare deosebit de mare, care decide foarte multe partide, în viață, ea trebuie înțeleasă drept „talantul cel mai de preț” al cuiva, care poate varia semnificativ de la o persoană la alta. O anume „damă” există la oricine, „forma” sa depinzând de particularitățile individuale ale fiecăruia dintre noi. La fel stau lucrurile și când ne referim la piese de valori mai mici (adică diversele arme secundare pe care oamenii le dezvoltă și de care se folosesc) – diferă de la un caz la altul, dar au valorile lor acolo unde se identifică.

Bogdan Anicescu

Tactici pe tabla vieții

Astăzi, simt că pot compara drumul meu prin viață cu o lungă și tacticoasă partidă de șah. Nu pot juca decât cu albele, deoarece am avantajul că exist. Cu negrele nu cunosc cine joacă, dar trebuie să fie cineva care nu s-a născut încă și ar vrea o astfel de șansă. Mă uit pe tabla vieții și văd cum am piese de folosit, pe care le-aș putea numi, de ce nu, talanți. Normal, am și pioni, de care mă folosesc doar ca să îmi susțin piesele tari. Caut să mi le dezvolt cu accent pe centru, ca să am supravegheate cât mai multe câmpuri din viață. Regele meu e sufletul. Nu îl las descoperit orice-ar fi, îl duc în siguranță, fiindcă mat nu vreau să fiu făcut. Dacă îmi pierd sufletul, s-a terminat partida, cum deja se știe. Pot să am eu tot materialul inițial – ar fi degeaba.

În centrul atacului meu asupra necunoscutului cu negrele stă chiar Dama, adică rațiunea. Cu ea, atacul pentru darea matului și intrarea în nemurire nu e o iluzie. Dacă nu câștig, pur și simplu mă voi ridica de la masă și cel cu negrele îmi va lua locul, că doar merită! Dar nu totul este pe tabla vieții la fel ca pe oricare tablă de şah: Dama nu are voie nici ea să fie capturată; fără rațiune nu pot juca, indiferent cât de mult aș fi avansat. Iar dezvoltarea ei trebuie să se facă cu sprijinul tuturor, altfel nu am cum exploata puterea pe care o posedă. Pot să cedez de bunăvoie, dacă regele-mi e în pericol mare, sau pot aștepta să îmi iau matul ca să se oprească cronometrul și să dispar. Doar să nu-mi las sufletul pe tablă… Să îl iau de acolo, ca să nu joace altcineva cu el, din nou. Și în funcție de ce tactici am, voi ști și la ce să mă aștept după orice mutare. Notarea mutărilor n-o pot face eu, ci Arbitrul. Rocadă, schimburi, gambituri în viață – se fac; doar Dama să rămână, sufletul să nu stea nici măcar în șah etern, iar adversarul din întuneric să simtă că nu e mai bun ca mine.

De fapt, acum văd, pe tablă nu sunt piesele, sunt eu… Sunt eu și nici nu joc, ci… lupt.

Bogdan Anicescu