8
Jan
2009
Ce nu se ştie despre Eminescu
Poetul Mihai Eminescu provenea dintr-o familie dreptcredincioasă, iar mama sa, Raluca, fiica stolnicului Vasile Juraşcu, a ţinut în mod deosebit să aibă, pe moşia de la Ipoteşti, un lăcaş de închinăciune, cumpărând în acest scop o bisericuţă fără turlă, cu clopotniţa de lemn. Ea avea 2 fraţi (Calinic, Iachint), 3 surori (Fevronia, Olimpiada, Sofia) şi o nepoată de soră (Xenia) la călugărie, în vestitele mănăstiri ale Bucovinei.
În ciuda declaraţiei din poezia Eu nu cred nici în Iehova, Eminescu, fără să fie habotnic sau foarte evlavios, avea un mare respect pentru tradiţia religioasă, numind Biserica Ortodoxă „Maica spirituală a poporului român”. Una dintre pasiunile lui era aceea de a strânge manuscrise vechi, care aveau mai toate un conţinut religios. Deşi ortodox, el aprecia mult şi catolicismul, mai ales pentru performanţele culturale ale acestuia. Era însă critic la adresa protestantismului, care i se părea „o iudaizare a creştinismului”.
Pe vremea când plănuia să se cunune cu Veronica Micle (care avea să moară în acelaşi an cu el, fiind înmormântată la Mănăstirea Văratec), se gândiseră amândoi, mai în glumă, mai în serios, să se convertească la catolicism, unde divorţul nu este lesne admis. Desigur, lucrul nu s-a întâmplat. Însă o soră a lui Eminescu, Aglaia, avea să treacă la catolicism în 1890, prin căsătoria cu un ofiţer austriac.
Mai ales în tinereţe, poetul a fost atras şi de religiile indiene, iar pe marginea unui caiet îşi notase cândva, cu evidentă exagerare: „Eu sunt budist. Nefiind creştin simplu, ci creştin ridicat la puterea a 10-a”. Poetul era sensibil şi la vechile credinţe ale geto-dacilor (vezi, de pildă, Rugăciunea unui dac), referindu-se nu o dată la Zalmoxis şi la înţelepciunea „preoţilor păgâni”, în care nu vedea însă atât nişte adversari, cât nişte precursori ai creştinismului. În scrierile sale postume se găsesc numeroase compoziţii cu caracter religios creştin, închinate fie Sfintei Treimi, fie Mântuitorului Iisus Hristos, fie Maicii Domnului. Cea mai frumoasă expresie a sensibilităţii religioase eminesciene rămâne poezia Rugăciune: „Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică preacurată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!”.
Răzvan Codrescu
Marii genii ai literaturii, asa cum a fost si Mihai Eminescu au fost insetati pururi de cunoastere. Este normal sa fi fost interesati sa cunoasca cate un strop din fiecare religie. Este modul in care putea intelege cat mai multe percepte culturale, pentru a le folosi apoi in arta. Este greu de spus de ce religie se simtea Eminescu cel mai atasat si, in final, acest lucru este practic lipsit de importanta. Tot ce conteaza este maiestria scrierilor sale. Si faptul ca cineva ar sta sa studieze viata personala a lui Eminescu, inclusiv alegerile sale religioase, ar fi admisibil doar daca ar fi in contextul unui studiu complex al operei sale. In alte circumstante nu!
Ai dreptate, Casian! Noi, romanii ar trebui sa ne respectam si sa ne cistim marii artisti. Atat cei care sunt cat si cei care au fost. Sa le cunoastem, respectam, iubim arta si sa ne mandrim cu ea. Nu sa ne concentram atentia pe unele detalii neimportante. Asta e si motivul pentru care francezii spun ca Mircea Eliade este al lor si daca intrebam un tanar despre cine a fost Eliade exista posibilitatea sa ezite un raspuns.