OrthoGraffiti

Îngerii în lumina afgană: Vânătorii de zmeie

[Marc Forster, „Vânătorii de zmeie”/ „Kite Runner”]

Doi prieteni copii îşi petrec tot timpul împreună. Cel mai mic e cald, de o rară puritate şi capacitate de dăruire, cel mai mare e şovăielnic, temător, neliniştit. O rară empatie îi leagă: cu toate că nu ştie carte, mezinul îi ghiceşte celui mare cele mai tainice gânduri. Văzându-i, nu ai spune că cel mic e servitorul celui mai mare, condiţie moştenită din tată în fiu şi făcută, parcă, să dureze veşnic. Nimeni nu vede în asta vreo piedică pentru păstrarea demnităţii umane, ci şansa unei prietenii de o viaţă, ba poate şi dincolo de moarte. După ceasurile petrecute împreună pe maidan, cel mic trece la bucătărie, apoi îi lustruieşte cu zel pantofii prietenului-stăpân, care îşi face lecţiile. Pe străzi, prestanţa celui mai mare şi agilitatea mezinului fac din ei o pereche imbatabilă. Căci a şti să te baţi este, în mahala, o condiţie importantă a supravieţuirii. Cel mare nu ştie, iar mezinul devine garda de corp a stăpânului său, condiţie de care e foarte mândru.

Înălţările de zmeie zburătoare – o competiţie tradiţională, ce adună toată suflarea băieţandrilor din oraş – şi basmele cu viteji pe care cel mare (şcolar cu veleităţi scriitoriceşti) i le citeşte pe înserat celui mic îi vor lega pe vecie într-o prietenie cu o amprentă de neconfundat, care va avea să-şi plătească, însă, tributul de durere şi sânge. Într-o zi, cel mic e prins de gaşca de golani, pe care până atunci o înfruntase, şi molestat cu cruzime. Cel mare asistă în tăcere, ascuns, la scena maltratării, neavând curajul să intervină. Intervenţia sa ar fi putut schimba destinul amândurora – îşi va spune, apoi, o viaţă întreagă. Conştiinţa vinovăţiei nemărturisite îl izolează tot mai mult, făcându-l să comită alte trădări şi să rupă prin vicleşug prietenia, care, însă – i-o va dovedi mezinul – e pecetluită în cer şi nu mai poate fi ruptă. Iar victima – care, chiar şi respinsă, îşi păstrează întreaga inocenţă şi devoţiune – îl va susţine şi salva în ascuns, pas cu pas, pe trădător (chiar şi după moarte), până când acesta îşi va găsi puterea să lupte şi să-şi ispăşească slăbiciunea, chiar dacă pentru asta va trebui să treacă mai mult de o generaţie. Aceasta nu este o povestire din Pateric, nici o fabulă moralistă ieşită de sub pana unor Andersen, Gogol sau Oscar Wilde, nici o transpunere modernă a unui poem eroic despre prietenie, precum „Viteazul în piele de tigru” ori Epopeea lui Ghilgameş, ci o poveste din lumea musulmană a Afganistanului contemporan. A fost scrisă de Khaled Hosseini, un medic afgan emigrat în America, publicată în 2003, sub titlul „The Kite Runner” / „Vânătorii de zmeie” şi adaptată pentru ecran de scenaristul David Benioff (autorul romanului „A 25-a oră”) şi regizorul Marc Forster („Finding Neverland”) pentru studioul hollywoodian DreamWorks Pictures. Filmul, apărut în 2007, a făcut înconjurul lumii şi a fost nominalizat pentru cele mai prestigioase premii (Globul de Aur 2008 pentru Cel mai bun film străin şi pentru Cea mai bună muzică originală – compusă de Alberto Iglesias, Oscar 2008 pentru Cea mai bună muzică, premiile BAFTA pentru Cel mai bun film străin, pentru Muzică şi pentru Cel mai bun scenariu adaptat) şi a cucerit un Premiu al Criticii pentru cel mai bun actor (Ahmad Khan Mahmoodzada). A ajuns şi la noi, distribuit de RoImage 2000 şi însoţit de romanul omonim, şi el multipremiat, tradus de Editura Niculescu.

Marile atuuri ale filmului – potrivit autorilor, producătorilor şi presei internaţionale – sunt „intensitatea emoţiei”, autenticitatea sentimentelor, profunzimea poveştii „despre prietenie, familie, dragostea regăsită”. Nimeni, însă – nici autorii, nici critica – nu sesizează modelul fundamental religios al poveştii, care face ca sentimentul să nu coboare în sentimentalism, ci să urce către cheia de boltă a umanului. Iar aceasta nu poate fi sesizată decât de spectatorul creştin, singurul pentru care sacrificiul reprezintă gestul fundamental („de dinainte de întemeierea lumii”) al vieţii şi cheia accederii la veşnicie. Musulmanii, cu toate că acceptă jertfa de sine şi cinstesc martiriul, nu îi cunosc dimensiunea dumnezeiască (în Islam, Dumnezeu nu Se jertfeşte), aşadar, nici puterea izbăvitoare. Necunoscându-l, însă, teologic, în puritatea inimii lor, reuşesc să-l trăiască, cu tot firescul oamenilor din vechime, să-l transpună pe hârtie, iar actorii, pentru a-i proba autenticitatea, să îi dea viaţă pentru ecran. De fapt, această sumă de comportamente de tip ancestral, nespecifice omului contemporan, ci ancorate în veşnicie, pe care le putem ghici în Vieţile (prea sumar expuse) ale Sfinţilor, sunt, pentru noi, aportul cel mai important al filmului islamic contemporan. Căci „Vânătorii de zmeie” nu este un caz singular.

Limbajul cinematografic realist, ce a absorbit exigenţa şi lirismul Şcolii Clasice Ruse, îi conferă, în chip fericit, o totală modestie doctrinară, astfel încât teme de mare rezonanţă mistică (precum cea a înveşnicirii prin jertfă, total absente din filmul european şi nord-american, ba considerate chiar deranjante) îşi găsesc drumul spre inima spectatorului pe calea emoţiei rezultate din faptă şi gest, fără „preavizul” (adesea dezavantajos al) comentariului religios, fie acesta şi metaforic. Refuzat de cultura post-creştină, sacrificiul continuă să trăiască în alte culturi, mai puţin secularizate, mai apropiate de valorile esenţiale. Surprinderea lor pe ecran este o sărbătoare. Să le vizităm, aşadar, pentru a depăşi o situaţie de criză, pe care nu o putem rezolva, vorba exaltaţilor de orice fel, „doar prin noi înşine”!

Elena Dulgheru