OG

Călătorie în Ţinutul Gazei de altădată

Poate că nicio ţară din lume nu are o istorie mai tumultoasă şi mai dramatică decât Ţara Sfântă; este şi firesc să se întâmple aşa, căci s-a aflat în regiunea unde se întâlneau marile imperii de odinioară, ce-şi disputau întâietatea şi hegemonia asupra lumii antice. Pentru un arheolog modern, nu există nicio zonă din lume care să nu prezinte un potenţial interes. Totuşi, rădăcinile ştiinţei moderne ale arheologiei se află în mare măsură în Orientul Mijlociu. Impulsul universal care a dat naştere la explorarea acestei părţi de lume avea un deosebit interes pentru cadrul în care s-au desfăşurat majoritatea întâmplărilor relatate în Biblie. Cu tot caracterul ştiinţific al arheologiei moderne, majoritatea descoperirilor importante nu sunt plănuite în atmosfera rece a turnului de fildeş. Câteva dintre cele mai importante descoperiri ale acestui secol au plecat de la o descoperire întâmplătoare făcută de un localnic din zona respectivă. Gândindu-ne la lumea antică, probabil ne vin mai uşor în minte regii şi palatele lor sau preoţii şi templele lor. Este foarte adevărat că faptele notate în analele istoriei tind să fie asociate cu persoane importante şi cu instituţiile în care activau acestea. Oraşul biblic Ascalon este situat pe coasta Mării Mediterane, la aproximativ 63 km sud de Tel-Aviv şi la 16 km nord de Gaza, solul fertil şi apele subterane făcând ca această aşezare să reprezinte locul ideal pentru comerţul maritim şi pentru agricultura bazată pe irigaţii. Întregul oraş era aşezat pe albia unui râu ce cobora spre mare, fiind înconjurat din toate părţile de coline artificiale pe care fuseseră ridicate ziduri cu turnuri. „Onomasticonul” lui Amenophis (începutul secolului XI. î.Hr.) citează Ascalonul ca fiind un oraş filistin, alături de Gaza şi Aşdod. Din Sfânta Scriptură, aflăm că Ascalonul făcea parte din pentapolisul filistin, care cuprindea următoarele oraşe: Gaza, Aşdod, Ascalon, Gat şi Ecron (Iosua 13, 3; I Regi 6, 4, 17).

Ascalonul este totodată şi scena istorisirii biblice legate de viteazul Samson care şi-a onorat promisiunea făcută omorând 30 de oameni din Ascalon, smulgându-le hainele şi dându-le filistenilor care dăduseră răspunsul corect la ghicitoarea sa. Ashkelon sau, mai bine zis, Ascalon (în izvoarele clasice) şi-a împrumutat numele unei varietăţi speciale de ceapă (ceapa Ascalonia) cultivată în această zonă a Ţării Sfinte şi exportată către multe oraşe romane de pe coastele Mediteranei. În prezent, numele său încă există în denumirea unei varietăţi de ceapă dulce (scallion). Ascalon se pare că şi-a luat numele de la un vechi cuvânt nord semitic, probabil „şql”, adică „a cântări”, din care provine cuvântul „shekel”.

Principalele săpături arheologice din ultimele decenii de la Ascalon au început în anul 1985 şi poartă numele de Leon Levy Expedition, fiind conduse de L.E. Stager şi sponsorizate de Harvard Semitic Museum. După unsprezece sesiuni de săpături la sol şi patru sesiuni de explorări subacvatice, s-au descoperit numeroase vestigii arheologice care aduc dovezi ale diferitelor influenţe internaţionale în această regiune cu deschidere la mare. Dintre acestea, amintim în primul rând vasele feniciene roşii, foarte întâlnite în localităţile filistene de pe coasta Mediteranei – Ascalon şi Aşdod –, însă cu mult mai rare în aceeaşi perioadă, în oraşele din interiorul Ţării Sfinte: Ekron (Tel Miqne) şi Timna (Tel Bataş). Profetul Ieremia, activând sub domniile succesive a cinci regi (Iosia, Ioahaz, Ioachim, Iehonia şi Sedechia), a fost un fin observator al geopoliticii din perioada sa; el se referă la Filistia ca fiind „ajutorul” oraşelor Tir şi Sidon: „Părinţii nu se vor mai uita la copiii lor, pentru că mâinile lor vor fi încremenite de groaza zilei aceleia, care vine să piardă pe toţi filistenii şi să răpească Tirului şi Sidonului orice nădejde de ajutor, căci va pustii Domnul pe filisteni, rămăşiţa insulei Caftor” (Ieremia 47, 4).

Pe baza descoperirilor arheologice, s-a confirmat faptul că la Ascalon, comerţul şi religia jucau un rol important în viaţa locuitorilor oraşului. Astfel, într-o cameră plină cu vase sfărâmate, grâu prefăcut în mangal, greutăţi pentru cântar şi balanţe, s-a descoperit o ostraca, un ciob de lut folosit drept chitanţă, având inscripţionate câteva litere. Deasupra acestor dărâmături se afla acoperişul căzut al unei clădiri, făcut din lut amestecat cu trestie şi rogojină, iar peste molozul rezultat din căderea acoperişului se afla un mic altar construit din gresie, folosit pentru a oferi zeităţilor filistene jertfe de tămâie şi smirnă. Importanţa acestei descoperiri arheologice rezidă în faptul că este pentru prima dată când au fost găsite dovezi stratificate ale altarelor de pe acoperişuri. Profetul Ieremia a înscris în lista păcatelor lui Iuda şi ritualurile de pe acoperişuri, precum ofrandele de tămâie şi vărsarea vinului şi a uleiului pentru venerarea zeităţilor păgâne: „Şi vor intra Caldeii, care împresoară cetatea aceasta, vor da foc cetăţii şi o vor arde cu foc pe ea şi casele pe ale căror acoperişuri s-au adus tămâieri lui Baal şi jertfe cu turnare în cinstea dumnezeilor străini, ca să Mă mânie pe Mine” (Ieremia 32, 29). Cu siguranţă, profetul Ieremia, în pasajul citat mai sus, s-a referit la o realitate binecunoscută a vremii sale, iar descoperirea de la Ascalon constituie un exemplu clar de altar construit pe acoperişul unei case, cu scopul de a aduce jertfe idolilor.

Crama de la Ascalon sfarmă un alt mit modern legat de filisteni, acela că ei erau mari băutori de bere. Unul din cele mai caracteristice tipuri de vase de lut descoperite la sit-urile filistene este un ulcior cu strecurătoare. Se presupune că strecurătoarea era folosită pentru a reţine drojdia de bere. În ciuda acestui fapt, sistemul ecologic din Filistia favorizează producţia de struguri, nu pe cea de orz. Solurile nisipoase şi clima caldă din câmpia litorală produceau multe soiuri de struguri gustoşi. Crama din Ascalon şi cramele asemănătoare descoperite recent lângă Aşdod, datând cam din aceeaşi perioadă, sugerează faptul că Filistia litorală era un important producător de vinuri, atât pentru consumul local cât şi pentru export. Dacă Ascalonul producea vin, oraşul filistin Ecron, care avea câmpuri întinse cu soluri fertile, era capitala de necontestat a producerii uleiului de măsline, dacă nu din lume, din ţară cu siguranţă; zona industrială de la Ecron cuprindea peste o sută de fabrici de ulei. Prin urmare, litoralul şi uscatul Filistiei formau zone complementare pentru producţia a două dintre cele mai importante produse din Orientul Apropiat: uleiul de măsline şi vinul. În a doua jumătate a secolului al VII-lea î.Hr., Filistia a cunoscut o prosperitate economică deosebită, în principal datorită exporturilor de vin şi ulei către Egipt şi alte ţări mediteraneene.

Săpăturile arheologice recente indică faptul că bazarul sau piaţa din Ascalon avea vedere la mare. Podeaua unuia din magazinele bazarului era plină de ulcioare cu polonice şi vase de vin; ar fi putut fi un magazin de vinuri. Chiar în faţa magazinului, se afla o ostraca în limba aramaică, a cărei datare a fost stabilită de către Frank Cross, pe baza formei şi alcătuirii literelor, în secolul al VII-lea î.Hr. Inscripţia vorbeşte despre numărul de sticle de vin roşu şi numărul de elemente de „sekar”. Forma verbală din termenul al doilea înseamnă „a se îmbăta”; prin urmare, forma substantivală se poate traduce prin „băutură tare”. Este vorba despre un vin tare, făcut din curmale, cunoscut în limba siriană sub denumirea de „sakra”. Câţiva curmali din ale căror fructe se făcea acest vin tare au supravieţuit până în zilele noastre în Parcul Naţional Yadin, acolo unde este localizată colina Ascalonului.

Fără îndoială, cea mai cunoscută referire biblică la Ascalon este plângerea lui David la moartea prietenului său, prinţul Ionatan şi a regelui Saul: „Nu vestiţi în Gat şi daţi de ştire pe uliţele Ascalonului, ca să nu se bucure fiicele Filistenilor, ca să nu prăznuiască fiicele celor netăiaţi împrejur” (II Regi 1, 20). Termenul ebraic „huţţot” a fost tradus prin „străzi, uliţe”. În realitate, însă, aşa cum arăta Benjamin Mazar acum 30 de ani, cuvântul înseamnă „bazare”. Atunci, ca şi acum, bazarul era partea cea mai agitată a oricărui oraş din Orientul Mijlociu. Bazarul ce datează din secolul al VII-lea î.Hr., descoperit în timpul expediţiei Leon Levy, nu era probabil mult diferit ca plan şi funcţionare de bazarele timpurii la care face aluzie haghiograful. Un singur lucru poate fi afirmat cu toată certitudinea şi responsabilitatea: această mare metropolă filistină ce datează din secolul al VII-lea î.Hr. a fost distrusă în întregime. Distrugerea Ascalonului filistin a fost totală şi definitivă; în termeni arheologici, Epoca Fierului se sfârşise. În perfect acord cu cele relatate în Cronica babiloniană, arheologia nu lasă nicio îndoială asupra faptului că distrugerea din secolul al VII-lea î.Hr, de la Ascalon, a fost opera lui Nabucodonosor.

Tell Harube sau Tell Azza este locul vechiului oraş Gaza, situat în câmpia de sud, la aproximativ 5 km de Marea Mediterană, în partea nord-estică a oraşului modern. Gaza apare pentru prima dată în izvoarele literare în secolul al XV-lea î.Hr., sub numele de Gazat, în lista cuceririlor Faraonului Tutmoses III. În urma cuceririi sale de către acest Faraon, mai mult de 50 de campanii militare au avut loc în această zonă. Menţinerea suveranităţii asupra acestei regiuni a reprezentat o grijă prioritară a conducătorilor egipteni. În basoreliefurile egiptene, Gaza apare sub numele de „oraşul Canaanului”. Gaza este menţionată, de asemenea, în tăbliţele el-Amarna drept un centru administrativ egiptean, iar în Noul Testament oraşul este numit pustia Gaza (Fapte 8, 26), din cauza distrugerii sale de către Alexandru Ianeu. Oraşul a fost restaurat de către Pompei şi reconstruit de către Gabinius, procuratorul Siriei, în 57 î.Hr. Regele Irod cel Mare a stăpânit oraşul pentru scurtă vreme. După moartea sa, oraşul a ajuns sub stăpânirea proconsulului roman al Siriei, înflorind în timpul stăpânirii romane. Aici s-au pus bazele unei şcoli vestite de retorică şi s-au construit temple măreţe – al lui Zeus, al Afroditei, al lui Helios, al lui Apolo, al Atenei. Cel mai mare templu era cel al lui Marnas (o zeitate cretană), cel mai important zeu al oraşului. Mulţi filosofi de seamă au învăţat în şcoala de retorică de aici, dintre care cel mai important a fost Procopie de Gaza (sfârşitul secolului al V-lea). În harta Madaba, Gaza apare ca un oraş mare, cu străzi mărginite de coloane şi cu o mare biserică în centrul ei. Noul Oraş (Neapolis) s-a dezvoltat în jurul portului, fiind cunoscut sub numele de Maiumas Neapolis. Începând cu secolul al IV-lea, oraşul este cunoscut sub numele de Constantia. Evreii s-au stabilit aici din perioada romană şi bizantină.

Potrivit izvoarelor creştine, în Gaza au fost construite numeroase biserici în timpul perioadei bizantine, dintre care cea mai cunoscută este Eudoxiana, ridicată de împărăteasa Eudoxia. Au existat critici potrivit cărora această biserică ar fi fost mult prea mare pentru nevoile comunităţii creştine din Gaza. În anul 1965, s-a descoperit pe malul mării, în Gaza, la aproximativ 300 de metri sud de actualul port, un mozaic-pardoseală dintr-o veche sinagogă. Departamentul Egiptean de Antichităţi a desfăşurat operaţiuni de salvare a pavajului, publicând un scurt material cu rezultatele investigaţiilor. Excavaţii sistematice s-au desfăşurat în vara anului 1967, sub conducerea lui Ovadiah, din partea Departamentului Israelian de Antichităţi şi Muzee, cu cooperarea Gaza Military Government. Nava principală a sinagogii a fost pavată la început în mozaic, deşi mai târziu a fost repavată aproape în întregime cu plăci de marmură, din care s-au păstrat câteva piese. Partea de mozaic care s-a păstrat îl descrie pe regele David ca pe Orfeu, îmbrăcat în veşminte bizantine şi cântând la liră. De jur împrejurul lui David, este un pui de leu, o girafă şi un şarpe care ascultă muzica lui David. Într-unul din medalioanele mozaicului de la Gaza, o inscripţie greacă aminteşte numele donatorilor: Menahem şi Yeshua, fiii lui Isses, vânzători de lemn. Cel mai probabil, sinagoga şi dependinţele ei au fost distruse în prima jumătate a secolului al VII-lea, în timpul cuceririi persane (614-627 d.Hr.) sau în timpul cuceririi arabe (620 d.Hr.). O statuie uriaşă a lui Zeus, cea mai mare statuie din perioada romană (secolul II d.Hr.), a fost descoperită în apropierea Gazei la sfârşitul secolului al XIX-lea. Statuia se află astăzi la Istanbul Archaeological Museum.

Tel Sera, pe harta modernă a Israelului, este situat în partea nord-vestică a Neghevului, la mijlocul distanţei dintre Gaza şi Beer-Şeba. Această regiune a fost scena unor discuţii şi confruntări militare şi politice considerabile între Egipt şi Canaan la început, iar, mai târziu, între Iuda şi Filistia şi între Iuda şi Egipt, Asiria şi Babilon. Importanţa sa strategică şi economică este atestată de numărul mare de movile antice din această regiune relativ mică în privinţa suprafeţei, de exemplu: Tel el Ajjul, Tel Iemmeh, Tel el Farah, Tel Hesi, Tel Halif şi de câteva situri mai mici datând din Epoca Bronzului şi Epoca Fierului. Interesant este faptul că expediţia „Ţinutul Gherar”, organizată sub auspiciile Universităţii Ben-Gurion din Neghev, în cooperare cu Centrul Naţional Francez de Cercetări Ştiinţifice din Ierusalim, a efectuat şase sesiuni de săpături la Tel Haror (Tell Abu Hureireh), între 1982-1990. Aşezarea este situată în vestul deşertului Neghev, la aproximativ 20 km vest de Beer-Şeba şi la 7 km de Tel Sera, pe principalul drum care leagă Gaza de Valea Beer-Şeba. Cercetările de suprafaţă făcute de către E. D. Oren au condus la identificarea acestei aşezări cu Gherarul canaanit şi filistin, oraşul lui Abimelec (Facerea 10, 19; 20; 22; 26; II Paralipomena 14, 9-15). Aşezarea din Epoca Mijlocie a Bronzului se întindea pe o suprafaţă de 15 km², făcând din aceasta unul din cele mai mari oraşe din sudul Canaanului. Era fortificat printr-un sistem elaborat de metereze de pământ şi ziduri de apărare similare celorlalte sisteme defensive ale oraşelor Tell el ’Ajjul şi Tell el-Far’ah, aflate în imediata apropiere.

Mihai Valentin Vladimirescu