OrthoGraffiti

Oboseală şi dragoste

Nu este adevărat că între ortodocşi şi romano-catolici există numai neînţelegeri. Cel puţin, există un amănunt simpatic, pentru care aceştia ar fi gata să se unească. Ortodocşilor le place la romano-catolici faptul că aceştia la slujbă stau pe scaun, iar preoţii romano-catolici îi invidiază pe cei ortodocşi, pentru că aceştia au voie să se căsătorească. Şi asta durează de multă vreme. Am vrut astfel să pătrund mai direct în sfera unor discuţii, de multe ori încrâncenate, despre viaţa religioasă. De exemplu, tot mai des poţi auzi replici de genul: „slujbele atât de lungi ale ortodocşilor n-au nici o logică!”. Desigur, toate aceste discuţii sunt superficiale, amuzante şi vin de la oameni care, de regulă, nu umblă la biserică, dar ele preocupă pe mulţi.

Chiar dintru început trebuie să spunem că Liturghia este centrul vieţii creştine. Liturghia este Hristos. Acesta este modul desăvârşit în care Dumnezeu se dăruieşte oamenilor, în Euharistie (Împărtăşanie). Lungimea slujbelor ortodoxe se datorează şi convingerii primilor creştini că a doua venire a lui Hristos va fi imediată – „parusia”. Slujbele erau şi sunt o aşteptare, dar şi o venire, în cel mai adevărat sens, a lui Hristos. În cele şapte laude existente în Biserica Ortodoxă, se imită, dar se şi reactualizează istoria universului şi a omului, de la creare şi până la restabilirea armoniei veşnice. De aceea, pe parcursul lor, există momente de rugăciune, de cateheză, adică educare (când se citeşte din Vechiul Testament, din Apostol sau din canoane, care înfăţişează fapte şi învăţături ale Sfinţilor). Pentru ca oboseala să nu îngreuneze rugăciunea, există momente când credincioşii pot să se aşeze, acestea sunt „Apostolul” şi „catismele”, cuvânt care, din greacă, aşa se şi traduce – „a şedea”. Iar când este slujba cu priveghere, se sfinţeşte „litia”, pâine cu vin, care se împarte credincioşilor spre mâncare, ca să nu se istovească.

Într-un cuvânt, nu sunt chiar atât de inumane slujbele ortodocşilor. Şi-apoi, dacă depăşim cu îngăduinţă „teologia” băbuţelor noastre, putem ajunge la Sfinţii Părinţi. De exemplu, Sfântul Filaret al Moscovei spunea: „Decât, stând drept, să te gândeşti la picioare, mai bine, şezând, să te gândeşti la Dumnezeu”. Aceeaşi replică o repetă şi marele ascet al secolului trecut, Sfântul Teofan Zăvorâtul. Iar în Patericul Egiptean (sec. IV-V), găsim o întâmplare extraordinară în acest sens. Se zice că odată au venit fraţii la avva Isaia şi l-au întrebat: „avvo, dacă îl văd pe fratele meu că dormitează în biserică, ce să fac, să-l las sau să-l trezesc la rugăciune?”. Şi Sfântul a zis: „Adevărat vă zic, fraţilor, că eu, dacă îl văd pe fratele meu că dormitează, pun genunchiul meu sub capul fratelui şi-l odihnesc”. Acesta este sensul vieţii creştine, aşa cum o înţeleg ortodocşii şi cum au înţeles-o apostolii, să-L aştepţi pe Hristos. În Grădina Ghetsimani, ucenicii au adormit de trei ori, dar nu s-au dus de acolo. A oferi lui Dumnezeu douăzeci de minute pe săptămână, cât durează o messă romano-catolică, şi acelea cu pretenţii, este un rezultat firesc al societăţii consumiste apusene. În Apus, soţii umblă fiecare cu maşina sa şi nu îndrăzneşte unul să se folosească de lucrurile celuilalt. E normal că fiecare are şi timpul său, pe care şi-l repartizează cum voieşte. Şi dacă s-a întâmplat ca, din acest timp, o parte infimă să-I fie oferită lui Dumnezeu, aceasta se face ca un fel de împrumut. Dar şi ortodocşii au voie să-şi împartă timpul cum vor. Şi cine vrea să-i acuze pentru faptul că Îi acordă prea mult din timpul lor lui Dumnezeu? Dacă doi îndrăgostiţi pot să stea la vorbă ore întregi, uneori pe frig sau pe ploaie, sprijinind gardurile, de ce ne miră nişte oameni care stau la un loc cu Dumnezeul lor, pe care Îl iubesc şi care îi iubeşte? Vin clipe, când dragostea învinge oboseala.

Ieromonah Savatie Baştovoi