OG

„Into The Wild” În căutarea unei vieţi autentice

Acum, în primul rând, vă rog mult să nu vă supăraţi citind această cronică. Filmul „Into The Wild” este un film frumos, foarte deosebit, la prima vedere, de tot ce apare azi în cinematografie. Mie mi-a plăcut, deşi mi-a lăsat în final un gust cam sec (chiar dacă ştiam cum se va termina povestea). Poate vă voi mişca inimile, dacă vă mărturisesc că am şi lăcrimat, dar după ce s-a sfârşit filmul, şi doar de mila eroului adevărat, pentru că scenariul este bazat pe o poveste reală.

Aşadar, înainte de toate, este o recomandare cum grano salis. Unii l-au considerat un film creştin, care te îndeamnă să trăieşti o viaţă „mai presus de fire”. Dar am propriile rezerve la o astfel de interpretare. Forma, retragerea în pustiu, poate trimite la un model de viaţă monahală, dar fondul personajului este diferit. Mă întreb, cu această ocazie, de ce nu s-a gândit nimeni la un film inspirat din Viaţa Părintelui Serafim Rose? Ar fi fost mult mai palpitant.

Dar să trecem odată la subiect. Eroul principal este un tânăr dintr-o familie respectabilă, dar ipocrită (aţi recunoscut tema din „American Beauty”) care, sătul de traiul prea bun şi de societatea care impune un cod de comportament prea civilizat, se hotărăşte să plece pe urmele eroilor lui preferaţi (din romanele lui Jack London) şi să caute adevărul, în sălbăticie. Fuga de civilizaţie, în căutarea unei vieţi autentice, nu este, iarăşi, o noutate. Filmul cel mai profund, în clasamentul personal, pe această temă, este „Zabriskie Point” (căruia „Into The Wild” nu-i ajunge până la gleznă). Băiatul îşi schimbă numele, îşi abandonează maşina, dăruieşte toţi banii săracilor şi pleacă, făcând autostopul, prin lume.

În primul rând, este un personaj atipic: nu este hippiot, din cauza abstinenţei sexuale, nici nu aparţine Bisericii, pentru că are o problemă cu preoţii. Este liber de toate îngrădirile şi este responsabil de asta. Filmul sugerează pe undeva un complex al lui Oedip în plină desfăşurare: îşi urăşte tatăl şi îşi iubeşte mama (dar pe cea „adoptivă”). Este un copil bătrân, suficient de copil ca să nu-i pese de consecinţe, dar suficient de bătrân ca să nu se abată din drumul său. Ajunge în Alaska, simţind că, numai acolo, în sălbăticie, va afla adevărul suprem. Şi îl află, dar, bineînţeles, mult prea târziu şi cu un preţ mult prea mare (oare?). Să nu uităm că filmul a fost făcut după un caz real. America! America!

Să vedem prin ce excelează. Povestea în sine este minunată. Faptul că reconstituie o situaţie reală îi dă şi mai multă forţă. Imaginile sunt cu totul şi cu totul magnifice. Muzica, de excepţie.

Cu toate astea, un subiect atât de particular merita o regie mai îndrăzneaţă. Filmul se derulează cuminte, în sistem de flash-back-uri şi aşezat gospodăreşte în borcănele (a se citi capitole) cu etichetele la vedere. Acuz acest film de ceea ce îşi acuza Chris/Alex părinţii: o ipocrizie tipic hollywoodiană.

Un film despre libertate, în care întâlnim astfel de scene comerciale clasice, gen „Titanic”, se depărtează cu paşi mari de ceea ce şi-a propus să fie, şi anume o reconstituire a unei poveşti adevărate. Tii, cât de diferit îl văd pe eroul din realitate! Mai ales pentru că adevăratul Chris nu avea cum să vadă „Titanicul”, fiind mort deja la ora la care filmul a fost turnat. Altfel, poate mai era o şansă. Scene frumoase, care la un moment dat eşuează în clişeistică, sau, mai grav, în publicitate.

Aşadar, singurul şi cel mai grav minus al filmului este plusul de melodramă, de show, de sclipici hollywoodian adus unei poveşti, care urlă până la sânge după autenticitate. Cred că adevăratul Chris ar fi fugit şi mai departe dacă vedea filmul. Acolo unde nimeni să nu-i găsească jurnalul, ca să i-l transforme într-un scenariu cu succes la public.

Şi pentru că tot am vorbit de adevăratul Chris… îl puteţi găsi pe youtube, căutând „Chris McCandless – Alexander Supertramp”. Un om atât de simplu, chiar prostuţ un pic, care nu seamănă cu Leonardo Di Caprio, helas! Numai văzându-l pe adevăratul Chris, îi puteţi înţelege adevărata poveste. Fără farduri. Nebună. Aşa cum lui i-ar fi plăcut.

Anca Stanciu