OG

O duşcă de viaţă britanică

Până nu-ţi pică în braţe o studentă de 20-21 de ani, zâmbindu-ţi nedumerită şi împleticindu-se ca o Cenuşăreasă rămasă fără pantofior, nu pricepi de ce campusurile din UK sunt pline de avertismente privind „violul la întâlnire” (date rape). De parcă ar fi vreo materie de studiu, la fiecare câţiva metri, lângă anunţuri de programe doctorale sau de petreceri cool, hop şi un poster cu un pahar de bere plin şi unul răsturnat din care se scurg cuvintele… libertatea ta… reputaţia ta… slujba ta…. viaţa ta….

Într-o seară din ajunul Valentine’s Day, aveam să pricep şi eu că nici nu-s prea multe afişele la cât de mare nevoie ar fi de ele. Însă rămân complet inutile, căci nici vreo voce a unui veşnic grijuliu Big Brother – care să atenţioneze la fiecare 30 de secunde că „Alcoolul dăunează grav sănătăţii” – nu ar fi putut fi auzită de cele trei britanice bete pulbere, alături de care am nimerit. Sosisem în UK cu gândul să testez mitul „britanicelor grăsane care beau până cad prin şanţuri” şi a fost un şoc plăcut să văd că nu era aşa!

Nu ştiu la ce s-or uita alţii, dar eu numai zâne blonde sau nu tocmai blonde zăream în ţara asta, cu obrăjori roz, cu care să-ţi fie drag să stai de vorbă. Ei bine, în această seară, mitul dezminţit de mine era pus pe „contraatac” – m-am nimerit lângă nişte fete toropite de băutură în holul din faţa unui bar studenţesc. Ai zice că sigur erau nasoale rău, genul ălora despre care, în liceu, auzeam sentinţa implacabilă vizavi de atractivitatea lor: „Ei, aşa, dacă-i pui o pernă pe cap, merge o dată”. Nicidecum! Două erau măcar „acceptabile”. Cea mai beată era şi cea mai frumuşică şi, indiscutabil, cea mai vulnerabilă. La nici 90 de secunde după ce m-am aşezat lângă ele, capul acesteia din urmă era pe umărul meu.

Am devenit repede curios de spectacolul în care devenisem instantaneu „prietenul lor”, dar iniţial mă aşezasem pentru că nu pricepeam nici în ruptul capului ce mă întrebase una – voia, de fapt, o foiţă pentru a-şi face o ţigară. Foarte multă lume fumează aşa prin UK, că ţigările la pachet sunt prea scumpe. I-a mai întrebat pe trei alţii despre ceea ce îmi ceruse mie şi toţi au priceput greu, dovadă că nu aveam eu probleme în a desluşi accentul unui vorbitor nativ, ci că biata fată chiar nu mai era în stare să vorbească o engleză inteligibilă. O a treia, ceva mai trează, a început să organizeze plecarea, timp în care cea de lângă mine îşi scotocea prin poşetă după card, de parcă ar fi vrut să-mi arate tot ce are pe acolo.

Mă minunam ce uşor aş fi putut să-i iau orice din geantă ei fără să mă fi observat şi am înţeles în momentele acelea de ce sunt atâtea afişe prin campus care te avertizează că relaţiile sexuale cu cineva beat pot fi (depinde cum îl convingi pe judecător) considerate viol. „Dacă faci sex cu altă persoană şi acea persoană NU A SPUS DA – este viol şi poţi fi arestat, pus sub acuzare şi trimis la închisoare”, zice avertismentul Poliţiei din Sussex, afişat în atâtea locuri.

În practica instanţelor britanice, mai degrabă poţi să fii achitat, la fel cum zice posterul că poţi să fii închis, pentru că, de la caz la caz, când nici făptaşul, nici victima nu îşi amintesc împrejurările (ne)exprimării consimţământului, judecătorul pe cine să creadă?! De-abia unul din 13 astfel de „violuri la întâlnire” din UK, după toată ruşinea presupusă de ajungerea la proces, este soluţionat în favoarea „victimei”.

În orice caz, în seara aceea vedeam pe viu că treaba cu consimţământul nu mi-ar fi fost greu de rezolvat, mai ales că, la un moment dat, noua mea „prietenă” m-a luat în braţe ca pe cineva în care ar avea mare încredere. Le-am condus până la autobuz să mă asigur că nu se urcă la volan bete. Scurtul drum a fost mai dificil decât preumblările mele pe plaja din Costineşti, când, eu însumi beat criţă, căram potaia Rex în braţe şi-i vorbeam în puţina portugheză prinsă de la telenovele, de ciudă că Franţa bătuse Brazilia la Cupa Mondială din ’98.

Rex fusese un gentleman faţă de prietenele mele, căci, la numai câţiva paşi, ba ele însele, ba genţile şi cărţile lor ajungeau pe jos. Nu reuşeau să meargă în linie dreaptă nici susţinându-se una pe cealaltă. Niciun trecător nu părea interesat să-mi dea o mână de ajutor, dar nu că englezii n-ar fi săritori, ci pentru că, pur şi simplu, sunt prea obişnuiţi cu scene similare. Cum-necum, cea mai trează dintre ele purta şi o oarece conversaţie cu mine. Arătându-mi cărţile ei din geantă, una despre Don Juan şi două pentru şcoală, am aflat şi cu ce se ocupa – studentă la filosofie în anul doi. Cea care nu mai putea să ceară o ţigară – studentă la istoria artei, iar „prietena mea” – studentă la limba şi literatura engleză. Aşadar, niciun pedigree de „bagaboante” sau „panarame”, cum s-ar zice pe meleagurile româneşti.

Desigur că am vrut, însă n-a fost să fie să le mai întâlnesc prin campus în săptămânile petrecute de mine UK, să văd dacă ne-am mai fi recunoscut şi ce s-ar mai fi ales de „prietenia noastră”. Orice ar zice unii şi alţii – şi parcă-l văd pe un posibil violator al brunetei cu ochi verzi ce mi-a căzut în braţe, justificându-se în faţa unui judecător cu vorbele „Şi-a căutat-o” – fetele acestea chiar aveau nevoie de un prieten. Cum toţi care am băut vreodată „cu prietenii” până n-am mai ştiut de noi, nu ne-am dat seama cât de singuri deveneam cu fiecare pahar şi ce mare nevoie aveam de un Prieten.

Nici britanicele acestea nu au nevoie de vreun Big Brother care să le spună că „alcoolul nu e bun”, în maniera impersonală în care auzi la televiziunile româneşti că „Excesul de sare, zahăr şi grăsimi dăunează grav sănătăţii!”. Ce folos de sloganuri, căci la mama în cămară ştiu unde are şi zahărul, şi sarea, şi oala cu untură, dar excesul chiar că nu ştiu unde-l ţine?! O fată ca „prietena mea din UK” ar fi avut nevoie ca, mai mult de o dată în viaţă, cineva să o ţină în braţe cum am ţinut-o eu, care să nu-i fi luat nimic, nici dacă mi-ar fi oferit ea. Evident, nimeni nu se poate lăuda că a dat dovadă de o prietenie dezinteresată de numai câteva minute… Eu doar constat trist că Hristos, singurul Prieten adevărat pe Care L-ar putea avea aceşti tineri britanici este şters din inimile lor zi de zi şi înlocuit cu acelaşi dumnezeu amorf care ţine predici şi prin România despre „excese” sau „consimţământ”, însă care nu o să ne iubească niciodată…

Bogdan MunteanUK