OG

De ce S-a speriat Hristos?

Zilele trecute, în timp ce beam ceai, verişoara mea, femeie în toată firea, a început a plânge, zicând că vrea să-mi pună o întrebare pe care nu a mai pus-o nimănui. În sfârşit, după ce s-a scuzat de multe ori: „că este o hulă”, „că îi este ruşine că are astfel de gânduri” şi-a luat inima în dinţi şi a vorbit. „De ce – zice ea plângând –, Iisus s-a speriat în grădină? El era de la Dumnezeu, El ştia toate – ştia că va muri, că va învia, ştia că prin jertfa Lui El va aduce atâta bine omenirii! De ce, dar, s-a temut? Orice om, dacă ar şti dinainte că el va învia, ar accepta cu bucurie să moară pentru semenii săi. De ce tocmai El s-a temut?”

Nu ştiu în ce măsură creştinii de azi sunt obsedaţi de moartea lui Hristos, dar mie mi se pare că moartea Lui stârneşte mai multe neînţelegeri decât Învierea. Dacă toate denominaţiunile creştine, inclusiv sectele, sunt de acord în ceea ce priveşte învierea Lui, în ceea ce priveşte moartea, mulţi se contrazic. De exemplu, iehoviştii au hotărât că, de vreme ce Iisus s-a speriat în grădină şi a murit pe cruce, înseamnă că El nu este Dumnezeu. Monofiziţii au căzut în extrema cealaltă, zicând că, de vreme ce Iisus este Dumnezeu, înseamnă că El nu a murit, căci Dumnezeu nu moare. Adevărul este că Iisus a murit în firea Sa omenească, rămânând nestrămutat în firea Sa dumnezeiască.

Dar ce este cu spaima lui Iisus din grădină? Mărturisesc că şi eu am avut aceleaşi frământări ca şi verişoara mea. „Ce mare lucru a făcut Hristos? Ştia dinainte că va învia, era Dumnezeu, iar noi petrecem în iadul incertitudinii până la sfârşitul zilelor noastre”. Gândeam că dacă aş avea certitudinea învierii mele, astăzi aş muri şi nu mi-ar părea rău de nimic. Nu ştiu în ce măsură aceste gânduri vin şi celorlalţi oameni, poate că ele sunt o urmare firească a educaţiei comuniste cu pionieri care îşi puneau atât de uşor sufletul pentru patrie.

E adevărat că pentru a merge la moarte cu seninătate trebuie să fii sau convins de învierea ta sau să fii un ateu desăvârşit. Hristos ştia că va învia şi, totuşi, S-a temut. Da, Hristos s-a temut într-adevăr în grădină, atunci când S-a rugat Tatălui ca, de este cu putinţă, să se îndepărteze paharul acesta de la Dânsul. Ucenicii au văzut această frică a lui Iisus, au văzut-o şi au adormit. Se pare că în clipele acelea de părăsire pe care le trăia Iisus, ucenicii au fost părăsiţi şi ei de orice putere, de aceea au şi adormit, chiar dacă Hristos a ieşit de trei ori la ei îndemnându-i să privegheze cu El măcar un ceas. Aceasta arată atât de bine că ucenicii îşi aveau toată puterea şi credinţa lor de la Hristos, iar atunci când El a slăbit, când s-a întristat de moarte în grădină, ucenicii au slăbit şi ei şi, pierzându-şi credinţa, au adormit.

În Imnele Sfântului Efrem Sirul, găsim un minunat pasaj despre spaima lui Hristos din Grădina Ghetsimani. Sfântul Efrem crede că spaima aceasta a fost adevărată şi a fost profundă, mai profundă decât putem gândi noi, şi nu întâmplător ucenicii au fost martorii ei. Hristos şi-a descoperit înaintea ucenicilor spaima Sa omenească în faţa morţii ca ucenicii, atunci când vor ajunge să fie daţi în mâinile călăilor lor, simţind această spaimă, să-şi amintească de spaima Învăţătorului lor, că e firească, şi să nu dea înapoi, aşa cum nici El nu a dat, deşi, zice Sfântul Efrem, ar fi vrut. Mai era nevoie de această spaimă pentru ca moartea să îndrăznească să-şi înghită Stăpânul. Această frică a încurajat moartea care, „ca o slugă la poruncă, s-a apropiat”, cum cântăm la Utrenia Învierii (Gl. 6) şi L-a înghiţit pe Dătătorul de viaţă, ca după trei zile să-L vomite, zice Sfântul Efrem.

Hristos a fost primul om care a ieşit singur în faţa morţii. Doar El, dintre oameni, a fost părăsit cu desăvârşire, astfel că a strigat pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit!?”. A fost nevoie ca omul Iisus să cunoască părăsirea lui Dumnezeu – singura pricină a morţii, pentru că altfel El nu ar fi putut muri. Astăzi noi nu putem înţelege spaima Lui, căci Hristos a zdrobit puterea morţii şi moartea pe care o avem noi azi, dacă mă pot exprima astfel, nu mai este moartea cu care a murit Iisus. Noi suntem curajoşi în faţa morţii deoarece nimeni din noi nu moare singur, deoarece Hristos a luat în Sine toată spaima şi durerea morţii. Şi aceasta o vedem foarte bine din cazul lui Petru. În zilele patimii lui Hristos, când a fost întrebat dacă Îl cunoaşte pe Iisus, că a fost văzut cu El, că graiul îl vădeşte, Petru s-a lepădat de trei ori de Învăţătorul său pentru că se temea de moarte. Dar acelaşi Petru, care s-a speriat de o babă în zilele patimii, le-a vorbit cu îndrăzneală ostaşilor romani care îl răstigneau, rugându-i să-l răstignească cu capul în jos, că nu este vrednic să moară în acelaşi fel ca şi Învăţătorul Său. Moartea lui Hristos ne-a adus curajul în faţa morţii, dar până atunci acest curaj era cu neputinţă. Iată de ce Hristos S-a temut, iar noi nu. Pentru că noi murim cu Hristos, iar Hristos a murit singur, părăsit de oameni şi de Dumnezeu.

Paradoxul morţii lui Hristos este surprins în rugăciunea pe care o rosteşte preotul la sfârşitul proscomidiei: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi pe Scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, pe toate umplându-le, Cela ce eşti necuprins”. De altfel, aceasta este starea omului nou, a omului răscumpărat, a omului întreg, ca, în Hristos, să înţeleagă aceste cuvinte şi să le trăiască, pe cât se poate, în toată durerea şi în toată bucuria lor.

Ieromonah Savatie Baştovoi