OG

Copiatul – Startul furat într-o călătorie spre nicăieri

„Şi dacă îl găsesc pe Bogdan cu cartea deschisă în bancă, ştiu că nu copiază”, zicea în faţa clasei profa de istorie, cu niciun minut înainte să mă găsească cu… cartea în bancă. Deschisă la lecţia care trebuia, chiar în dreptul meu. Ne-a luat manualul, dar ne-a lăsat să continuăm lucrarea, doar era de neconceput ca un elev eminent într-ale istoriei să copieze.

Cu suspiciunea căzută toată asupra colegei de bancă, onoarea mea rămăsese nepătată. Mai şifonat am ieşit la o lucrare – anunţată, deci cu atât mai puţin scuzabil copiatul, nu-i aşa? – de la geografie. Tocmai scotoceam după o copiuţă în penar când m-a prins. Foaia luată, nota doi. Nu că asta ar fi fost vreo mare pagubă (cu două note maxime tot mi-a ieşit media 7), ci reputaţia mea a avut de suferit în altă privinţă.

Între primele care au terminat lucrarea era o tocilară, care i-a cerut voie profei să iasă din clasă mai repede pentru că o aşteaptă… Bogdan, căci tot aşa îl chema pe prietenul ei. Mai târziu, s-a prins lumea că nu eram eu, dar – după chicotelile ce mi-au fost relatate – până la sfârşitul orei mulţi m-au compătimit din cu totul alte motive decât pentru doiul încasat.

Ei bine, istoria şi geografia au fost, alături de engleză şi franceză, materiile mele favorite din liceu! Taman la ele s-a nimerit să copiez, pentru că mă credeam prea bun să mai fi învăţat. Eram prea mândru să copiez.

La mate, fizică sau chimie, mândria nu mai ţinea şi făceam orice să copiez vreo frântură de exerciţiu de la cineva, dar niciodată complet, mereu cu cifre puse aiurea. Veneau notele: erau unul – doi cu 8-9 (avusesem la uman-engleză, doi intraţi cu 10 la mate!), ceva 6 – 7, o puzderie de 5 şi vreo duzină de 4. Eu, ultimul strigat: Munteanu – 3.

Acestea fiind zise, cum mi-ar sta mie să ţin o predică despre cât de nociv este copiatul, sport naţional la care „olimpicii” sunt ăia care reuşesc să treacă examenele de titularizare fără să fie prinşi? Rataţii sunt, evident, cei făcuţi de ruşine prin ziare, căci cum îşi permit să viseze la a deveni profesori, dacă nu ştiu nici măcar să copieze?

În condiţiile a 6-7 ore pe zi, cu manualele acelea stufoase despre care aud că nu s-au subţiat nici la 11 ani după ce am absolvit eu liceul, cu multe materii ucigătoare de neuroni pentru cine nu le îndrăgeşte, nu prea văd niciun argument de bun simţ împotriva copiatului. A fi nevoit să înveţi la toate materiile este absolut aberant. Supraîncărcarea cu informaţii este, de decenii, o cruce de purtat pentru elevul român.

Luat ca greşeală în sine, comparabil cu un furt îndemnat de foame, să zicem, copiatul este mai uşor pardonabil. Dar aceasta nu îl face cu nimic mai legitim. Peste ani, mi-am spovedit păcatul copiatului. Aş minţi să spun că m-a încercat vreo căinţă adâncă – aşa cum s-ar cuveni chiar şi pentru cele mai mici greşeli, Dar, în egală măsură aş minţi dacă aş legitima cumva copiatul şi nu aş recunoaşte că m-a luminat Dumnezeu măcar să înţeleg că este ceva rău.

Nu pot avea cuvânt împotriva nimănui care copiază la materiile de care nu s-a alipit inima lui, pentru care şi faptul că a asistat la ore i se pare deja prea mult timp acordat. Pe de altă parte, mă doare inima să costat că, incontestabila cruce de care am vorbit este folosită, de prea mulţi elevi din România, drept pretext al cufundării în ignoranţă.

Transformarea copiatului într-un mod de viaţă, într-o metodă de supravieţuire aplicabilă la toate materiile, nu este un păcat mic. Aşa ceva devine un păcat compus din gesturi mici (precum fumatul, înjuratul, bârfa), însă cu efecte catastrofale pe termen lung. Pe nesimţite, îţi fură startul în viaţă, face vremea petrecută în liceu mult mai uşoară decât ar trebui să fie, lipsită de un minim de efort, de angajament, de pasiune.

Pe când alţii (tocilarii, fraierii) îşi bat capul cu învăţatul, cel care copiază se distrează mereu. Alţii se plâng că nu mai au timp liber, expertul în copiat se numără, de regulă, între cei care se plâng că se plictisesc şi la şcoală, şi acasă. Da, este plin de aberaţii sistemul de învăţământ românesc, însă mi-e imposibil să cred că nu există nicio materie care să-ţi poată deveni dragă, vreun domeniu care să-ţi absoarbă energia de adolescent.

Se pot fenta uşor, prin copiat, îndatoririle şcolare. Însă, la un interviu pentru un job, ce şi de la cine să copiezi? La fel, nici dacă vrei să ajungi, după liceul din România, la o universitate bună precum una din UK. Aici, însuşi conceptul de copiat nu există, că nu ai ce să reproduci la examene.

„Dacă un student îmi scrie la examen ceea ce i-am predat eu, îl pic. Eu vreau să ştiu ce a citit el, ce crede el”, îmi spunea un profesor de economie prin mâna căruia au trecut măcar 5% din cei care au acum o slujbă invidiată în instituţiile UE de la Bruxelles. La un examen cu un aşa profesor, fără să demonstrezi că ai citit şi tu ceva, n-ai nicio şansă!

Copiatul este impostură şi descurcăreţii – cei care cred că, dacă au furat startul, drumul în viaţă le va fi la fel de lin cum s-a dovedit în şcoală – se amăgesc singuri. Aidoma, în faţa lui Hristos, degeaba am veni să-I reproducem reguli, să-i copiem din cărţi poruncile, dacă nu le-am lucrat cu adevărat, încât să se cunoască roada lor în noi.

Bogdan MunteanUK