OG

Jurnalul unui Fericit

„Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug” (Ioan 1, 47) îl fixa Hristos pe Natanael, adus de Filip ca să-L vadă pe Dumnezeu în carne, oase, tunică şi pâslari. Aşa îl va descrie şi episcopul Iustinian Chira pe Nicolae Steinhardt, aflat la pogribania acestuia în primăvara lui 1989. Monahul de la Rohia fusese un fericit, Îl văzuse pe Hristos, ca odinioară Saul, strămoşul său pe linie sangvină. Convertit în zeghe şi botezat pe furiş de mâna lui Dobzeu, Nicolae Steinhardt a optat pentru creştinismul ortodox după un lung traseu interogativ. Steinhardt înţelesese ortodoxia ca stare logică de respiraţie a românităţii noastre. Iar el, evreu român, era mai român decât mulţi neaoşi care visau cu faţa la Apus.

Nicu Steinhardt venea din insulele fericiţilor. Entuziast constant – „un copil bătrân”, aşa era numit de către tatăl său – scriitorul călugărit a fost un om integral al culturii române. Steinhardt europeniza prin simpla lui prezenţă, fiind, totodată, un desăvârşit pictor de evantaie. I. Negoiţescu l-a definit cel mai bine: un „colportor intelectual de elită”. Ştia mult din toate, iar pe unele le ştia în întregime, în anii lui nomazi sărind fermecat de la o specializare la alta, epuizându-le printr-o incredibilă intuiţie. Fericirea din Jurnalul fericirii (1991) este una de tip mistic, e religioasă, adică autentică. Nicolae Steinhardt a cunoscut deci fericirea autentică. A fi cu Hristos este starea de graţie a lui „a fi”, pentru aceasta am fost zidiţi. De aceea, fericirea este o constantă umană intrinsecă naturii noastre, cei nefericiţi derogând de la condiţia de om. Fericirea  nu-i defel „a avea”, ci „a fi”.

Carte atipică, neţinând nici de specia jurnalului, nici de cea a romanului, Jurnalul fericirii ţine mai mult de eseu. Eseuri creştine de un existenţialism rezolvat prin verbul „a crede”. Scriitorul stă arcuit pe-o margine de cuvânt şi deodată-l vezi cum sare pe unul ales numai de el, nebănuit nicicum de tine. De aici, surprinzătorul său discurs novativ. Un Pavel care le scrie rabinilor, de departe. Un Gură de Aur care-i dăscăleşte pe fudulii scribi din Bizanţ. Cine a lecturat Dăruind vei dobândi (1992) a descoperit oroarea monahului de la Rohia de calapodurile limbilor de lemn. Jurnalul fericirii este scrisă pe Muntele Fericirilor, recte celula 18, Jilava. Acolo a construit-o, în gând, un puşcăriaş botezat la schimbul gărzilor.

„Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, 2005, p. 92).

Cum arăta cortul mustind a nard al dreptului Steinhardt? „După ce am scrutat îndelung zidurile cu sarcofage exterioare, îmi îndrept privirea în jos şi dau de un amestec de humă, ciment, pietriş şi noroi. Încăperea mi se pare nespus de ostilă, de rea, mă simt caraghios şi rătăcit. Mă simt şi învins de oboseală, dar mai ales înfricoşat. Ca la un examen pentru care nu cunoşti materia. Cu totul altă oroare ca la Securitate” (p. 85). Aici avea să fie botezat cu apa clocită dintr-o cană de metal, aici avea să  cunoască creştinismul, adică „puterea de a îngenunchea frica”.

Cartea este testamentul literar al lui Steinhardt, prin ea a dat cu tifla intelighenţiei de la noi cu mofturi agnostice. Mai mult,  ea se înscrie pe linia criticii sistemelor totalitariste, negându-le, deconspirându-le, aceleaşi pe care unii încă le mai regretă… Nicolae Manolescu vedea în Jurnalul fericirii „o carte splendidă”, Virgil Bulat vedea în ea „o carte profund iniţiatică”, Dan Chelaru „o faptă copleşitoare”. Din ea afli multe: cum că temeiurile creştinismului sunt absurdul şi paradoxul, cum că excesul de zel este un păcat al prostiei, cum că e păcat să-ţi baţi joc chiar şi de personaje – Steinhardt a simţit regretul lui Balzac, cum că voioşia este o preînchipuire a fericirii cereşti, cum că „moartea e pe noi”, iar noi, ca Oblomov, cu ţigara în pat…

Un jurnal n-are punct culminant, el e atomizat, fiind ţinut pe zile autonome. Totuşi, epifania de la pagina 103 este punctul tare al cărţii. Este mai, 1963, Steinhardt se află la Gherla. Aici vede lumina taborică: „Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă – albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, perpetuum imobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmiterea gândului”.

Jurnalul fericirii s-a banalizat prin repetiţie, liceenii îl citesc din tezaurul Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Însă cartea nu este doar o mostră reuşită a literaturii de sertar, nici un posibil subiect la bacalaureat.  Ea este confesiunea unui om care L-a cunoscut pe Hristos, unul care de atunci nu mai încetează să se mire cum zi de zi i se schimbă ADN-ul.

Octavian Dărmănescu