OrthoGraffiti

Changeling. Un cinematograf conservator

Veteranul Clint Eastwood, unul dintre cei mai apreciaţi regizori şi producători ai Hollywood-ului, este şi un mare conservator, în cel mai nobil sens al cuvântului. Dacă e să căutăm un cinema al valorilor tradiţionale (familie-prietenie-fidelitate-eroism…), accesibil, uman şi spectaculos în acelaşi timp, „marca Eastwood” este cel mai bun exemplu. O acţiune susţinută în ritmul alert, clasicizat de marile studiouri californiene, axată pe reperele etice ale unei Americi tradiţionaliste, acordată în linii mari la valorile Evangheliei, defineşte un stil cinematografic defel original (prin ancorarea în clasic), atent la detalii (ceea ce-l salvează de schematism) şi constant apreciat de marele public.

Anul trecut, dipticul istoric „Scrisori din Iwo Jima” – „Steaguri pline de glorie” aducea un element de noutate absolută în dramaturgia ecranului, în cel mai autentic sens al reconcilierii creştine: zugrăvirea unui conflict militar din perspectivele opuse ale celor doi inamici (S.U.A. şi Japonia în 1945). Înţelegerea rădăcinilor comune ale suferinţei, dar şi a opticilor diferite (yankee şi extrem-asiatică) asupra sacrificiului, i-a adus prodigiosului regizor un Glob de Aur, un premiu al criticii şi două nominalizări la Oscar.

În cel mai recent film al său, „Schimbul” / „Changeling”, lansat de curând în România, Clint Eastwood reia tema eroismului feminin, pe care o dezvoltase cu generozitate în dublu-oscarizatul „Million Dollar Baby” (tradus la noi „O fată de un milion de dolari”, 2005). Doar că fundalul acţiunii nu mai este mediul brutal al sporturilor de performanţă (ca în „Million Dollar Baby”), ci Los Angeles-ul deceniului III al sec. XX, în plină recesiune economică, erodat de corupţie, infracţionalitate şi teroare – realităţi eludate cu grijă de filmele vremii. Din punct de vedere istoric, demersul lui Eastwood are, aşadar, şi o valoare restauratoare: el redeschide dosarele unei poliţii corupte, cu maniere totalitariste, dar reabilitează şi imaginea Bisericii (presbiteriene), aflată într-o permanentă luptă pentru dreptate socială; pe de altă parte, pelicula scoate în evidenţă şi unul dintre primele cazuri notorii de abuzuri juridice, instrumentate de presă.

Povestea, scrisă de J. Michael Straczynski după un caz real, debutează cu o intrigă simplă, aproape telenovelistică, dar se dezvoltă într-o linie narativă neaşteptată, cu sinuozităţi, ce adună împreună pete întunecate din societatea americană a anilor ’20.

O mamă singură din L.A., funcţionară în ascensiune în cadrul unei centrale telefonice, constată, după o zi de serviciu, că fiul ei Walter, un băiat cuminte de 9 ani, a dispărut de acasă. Reclamaţia, făcută imediat de Christine Collins la poliţie, se loveşte de indiferenţă şi formalism, dar, după cinci luni de cercetări, asistate îndeaproape de presa de scandal, poliţia anunţă găsirea lui Walter. Problema este, însă, că Walter… nu e Walter, ci un oarecare copil-vagabond, care nu e în stare să-şi identifice căminul, nu e recunoscut de colegii de şcoală, nici de medicul personal, dar susţine cu tărie că se numeşte Walter Collins. Mama refuză iniţial să-l recunoască, dar cedează, din milă faţă de micul aventurier (care îşi va mărturisi în final impostura) şi sub presiunea poliţiei şi a presei, care a prins vâna sentimentală a poveştii şi încearcă să o exploateze la maxim. Dosarul este închis, iar cercetările pentru găsirea fiului real al doamnei Collins sunt sistate, în pofida insistenţelor disperate ale mamei. Reluarea lor ar implica recunoaşterea unei erori, iar Departamentul de Poliţie al oraşului nu poate să admită aşa ceva. Cum doamna Collins nu cedează, ea este prezentată presei ca mamă denaturată şi internată abuziv la un spital de psihiatrie, unde descoperă o mulţime de victime ale abuzurilor poliţieneşti, reduse astfel la tăcere. În tot acest coşmar, singurul care-i este alături este pastorul Gustav Briegleb, un lider de opinie local, preocupat de demascarea injustiţiei sociale, care, prin intermediul emisiunii radiofonice pe care o realizează, dezvăluie lumii faţa reală a poveştii lui Collins, reuşind să obţină eliberarea ei. Zonele întunecoase ale poveştii nu se opresc aici, căci filmul investighează coşmarul spaţiului infracţionar în care e târât micul Walter, al cărui destin nu a fost niciodată elucidat până la capăt.

America, în stare de criză, rememorează cinematografic crize mai vechi (în mod aproape profetic, filmul fiind turnat la mijlocul lui 2008), din care Clint Eastwood şi Michael Straczynski extrag o învăţătură morală, aceea a luptei pentru păstrarea demnităţii şi a solidarităţii umane, în orice condiţii.
Eastwood evită cu decenţă exacerbarea accentelor macabre, cât şi capcanele patetismului, concentrându-se pe trăsăturile eroice ale protagonistei, devenită, fără voia ei, un motor al luptei pentru dreptate (prestaţia sobră a Angelinei Jolie îi conferă autenticitate şi tragism), ca şi pe studiul capacităţii de autoapărare a comunităţii urbane, mobilizate în jurul Bisericii, evidenţiind astfel – fapt extrem de rar în cinematograful hollywoodian – aportul constructiv al comunităţilor religioase în lupta cu abuzurile puterii.

Elena Dulgheru