OG

Viaţa Sfântului Rege – Mucenic Edmund, ocrotitorul Angliei

În anul 985, un călugăr franc de curând venit în Anglia, pe nume Abbo, scria o scurtă descriere a pătimirii şi muceniciei Sfântului Edmund, regele Angliei de Răsărit. Aflase despre aceasta de la Sf. Dunstan, arhiepiscop de Canterbury, cu puţin înainte de moartea lui. La rândul său, Dunstan auzise istorisirea când era încă tânăr călugăr, din chiar gura spătarului lui Edmund, care văzuse moartea domnitorului cu ochii săi.

Dar să vedem despre ce este vorba. În perioada de care vorbim – sfârşitul sec. VIII, începutul sec. IX –, Anglia era împărţită în şapte mici regate, care luptau mereu între ele pentru întâietate. Un astfel de regat era şi cel al Angliei de Răsărit, care în anul 794 a fost supus de regatul vecin al Merciei. Mulţi nobili din Anglia de Răsărit au fost nevoiţi să se refugieze pe continent, ajungând în ţinutul Saxoniei. Unul dintre aceşti nobili a fost şi Alcmund, om înţelept şi viteaz, tatăl Sf. Edmund. Născut în 841, copilul a fost crescut în dragoste de Dumnezeu şi de neamul său, învăţând de mic pe de rost o mulţime de psalmi ai lui David. Avea de asemenea mare dragoste în numele Mântuitorului Hristos, dragoste ce avea să-l însoţească până la moarte.

În acest timp, Anglia de Răsărit, care înlăturase stăpânirea Merciei, era condusă de regele Offa. Bătrân şi fără moştenitori, acesta a hotărât să facă un pelerinaj la Ierusalim, pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu. În drumul său, s-a oprit la Alcmund, cunoscându-l astfel şi pe Edmund. A rămas uimit de frageda sa înţelepciune şi virtute şi a hotărât chiar atunci că el este urmaşul său la tron. Şi astfel, când Offa a murit în pelerinajul său, tânărul a fost luat de însoţitorii regelui şi dus în Anglia. Era anul 855, iar Edmund avea doar 14 ani. A fost întâmpinat la ţărm de episcopul Hunbert, care avea să-i fie un mare sprijin în întreaga sa domnie. Acesta l-a uns rege al ţării în ziua de Crăciun a anului 856, după ce mai întâi Edmund câştigase încrederea şi supunerea poporului său. Au urmat zece ani de pace şi linişte. Domnitorul era atât de dedicat poporului său, încât a rămas necăsătorit până la moarte. „Edmund cel Binecuvântat,” scrie Abbo, „era înţelept şi vrednic, şi înălţat între cinstiţii slujitori ai lui Dumnezeu. Era smerit şi neprihănit şi a rămas atât de neclintit, încât nu s-a întors vreodată spre patimi ruşinoase, ci mereu lua seama la adevărata învăţătură. Era milostiv cu cei săraci şi cu văduvele, întocmai ca un părinte, şi cu bunăvoire îşi îndruma poporul mereu spre dreptate, şi îi pedepsea pe cei cruzi şi trăia fericit în adevărata credinţă.”

Însă în anul 869, în micul regat al Angliei de Răsărit a izbucnit furtuna. O oaste puternică de 20.000 de vikingi păgâni au debarcat pe ţărmurile ţării, pustiind totul în cale. Luat pe neaşteptate, Edmund îşi pregătise ţara cum putuse mai bine. Păgânii erau împărţiţi în două, o parte năvălind pe uscat, iar cealaltă pe mare. Sfântul şi-a îndreptat mai întâi atenţia asupra celor ce atacaseră pe uscat. Bătălia între englezi şi vikingi a fost cruntă, însă după şapte ore de luptă grea, Edmund a ieşit biruitor. Preţul s-a dovedit însă imens, căci cei mai buni şi mai viteji ostaşi i-au pierit în luptă. Rămas fără luptători, Edmund s-a retras în satul Hoxne de astăzi.

Înţelegând situaţia fără ieşire a englezilor, vikingii au trimis o solie de pace, cerând supunere necondiţionată. Episcopul Hunbert l-a rugat pe rege fie să asculte, fie să fugă. Răspunsul lui Edmund ni-l păstrează Abbo: „Nu vreau să rămân eu singur viu, după ce supuşii mei vor fi omorâţi în paturile lor, cu soţiile şi copiii lor, de aceşti piraţi. Nu mi-a stat niciodată în fire să fug. Mai degrabă aş muri pentru ţara mea dacă nevoia o cere. Atotputernicul Dumnezeu ştie că nu mă voi lepăda niciodată de închinarea la El, nici de dragostea adevărului Său.” Apoi, întorcându-se către solul păgân, sfântul i-a spus: „Du-te degrabă şi spune-i crudului tău domnitor: Nicicând în viaţa aceasta nu se va supune Edmund lui Ingvar, căpetenia păgână, dacă acesta nu se va supune el mai întâi credinţei în Mântuitorul Hristos.”

Auzind cuvintele creştinului, vikingii s-au năpustit asupra sa cu mânie. Ca să evite vărsarea de sânge, Edmund se retrăsese singur în bisericuţa satului pentru a se ruga. Acolo l-au găsit păgânii şi, în bătăi şi batjocuri, l-au dus în faţa căpeteniei lor. Urmarea ne-o povesteşte tot Abbo: „Apoi l-au legat pe credinciosul rege de un copac şi l-au bătut vreme îndelungată cu biciul. Între loviturile de bici, Edmund chema cu adevărată credinţă numele Mântuitorului Hristos. Din pricina credinţei lui, din pricină că Îl chema pe Hristos, păgânii s-au aprins de mânie. Atunci au început să-şi arunce suliţele asupra lui, de parcă s-ar fi jucat, până ce l-au acoperit în întregime cu loviturile lor, după cum fusese şi Sf. Sebastian. Când Ingvar a văzut că cinstitul rege nu se leapădă de Hristos, a poruncit ca lui Edmund să-i fie tăiat capul, iar păgânii au făcut aceasta. Căci în vreme ce el încă Îl chema pe Hristos, păgânii i-au tăiat cu o singură lovitură capul, şi sufletul lui a plecat bucuros spre Domnul său.” Era ziua de 20 noiembrie, anul 869. Edmund încă nu împlinise 28 de ani. În apropiere, ascuns în nişte tufişuri, spătarul lui Edmund privea cu lacrimi mucenicia viteazului său domn.

Apoi păgânii au aruncat capul în nişte mlaştini şi au plecat chiuind de bucurie. De-abia după o lună oamenii au reuşit să găsească capul regelui, în urma unei minuni dumnezeieşti, şi l-au îngropat împreună cu trupul în apropiere. Însă pe locul mormântului său au început să aibă loc minuni. Nu este aici loc pentru a arăta aceste minuni, între care cea dintâi a fost că la nici zece ani de la moartea sfântului, vikingii care îl omorâseră au primit credinţa creştină. Vom spune doar că, în anul 902, când trupul sfântului a fost dezgropat pentru a fi mutat într-o biserică mai mare, oamenii l-au găsit întreg şi nestricat. Iar lucrul cel mai uimitor era că rana morţii i se tămăduise şi capul era din nou prins de trup. Din acest moment, cinstirea sfântului a crescut atât de mult, încât la sfârşitul sec. X, Edmund era deja socotit ca ocrotitorul Angliei, simbol al unităţii şi independenţei naţionale în faţa cotropitorilor vikingi. Pe locul moaştelor sale s-a ridicat oraşul Bury St. Edmunds, care îi poartă numele. În anul 1217 însă, nişte cavaleri francezi au furat trupul şi l-au dus la Toulouse. Aici, din rânduiala lui Dumnezeu şi poate şi datorită lipsei de evlavie a oamenilor, moaştele sfântului s-au descompus, rămânând doar oasele. De asemenea, în acest timp cinstirea domnitorului în rândul poporului englez a început să scadă, încât la reforma anglicană a lui Henry al VIII-lea, Edmund a fost scos de tot din calendarul sfinţilor englezi.

În anul 1848 însă, din nou ceva s-a întâmplat. Vechiul stejar, despre care bătrânii spuneau că era cel de care fusese legat Edmund, s-a prăbuşit. Deşi nimeni nu mai credea povestea bătrânească, în inima stejarului s-a găsit un vârf ruginit de lance. Era chiar una din lăncile care străpunseseră în urmă cu mai bine de o mie de ani trupul sfântului mucenic. Moaştele Sf. Edmund odihnesc astăzi în satul englez Arundel, unde aşteaptă întoarcerea poporului englez la vechea credinţă a strămoşilor săi.

Sfinte Mucenice Edmund, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru poporul tău englez şi pentru noi, păcătoşii!