OG

Hoţul de vieţi

- Scoală-te, Iulian, e vremea să mergem la biserică, spuseră părinţii.

- Nu pot să mă scol, sunt obosit.

- Scoală-te, că mai e puţin şi începe slujba.

- Nu am fost şi ieri? Ce, dacă ar fi ţinut Crăciunul o săptămână, trebuia să merg zilnic la biserică? Nu mai merg, duceţi-vă voi.

- Am spus să te scoli. Te îmbraci şi mergem, spuse tatăl autoritar.

- Ar fi trebuit să nu vă las aseară să staţi atât la televizor, interveni mama. Acum, lasă-l, nu îl ducem cu forţa. Vino când te trezeşti, noi plecăm, spuse mama…

***

Când băiatul se trezi, era aproape seară… Sări repede din pat, fugi în sufragerie, dar casa era goală. Afară ningea cu fulgi mari. „Unde sunt părinţii? De ce nu s-au întors până acum?” Puse mâna pe telefon, ca să îi sune pe mobil, dar telefonul nu avea ton. Se îmbrăcă repede, îşi puse cizmele şi ieşi pe uşă. Nu avu răbdare să aştepte liftul, coborî scările în  fugă şi ieşi din bloc. Se îndrepta spre biserică. Mai avea puţin de mers, când se opri brusc. Trebuia să treacă pe lângă şcoală. Dar şcoala nu mai era… În locul ei, era o groapă mare, plină de noroi îngheţat.

Un trecător în vârstă se apropia, mergând încet ca să nu alunece. Băiatul îl întrebă:

- Nu vă supăraţi, ştiţi cumva ce s-a întâmplat cu şcoala? E şcoala mea, e şcoala unde învăţ.

Nu primi niciun răspuns. „O fi surd…”, se gândi Iulian. Din direcţie inversă se apropiau doi tineri, ţinându-se de mână. Băiatul se îndreptă spre ei.

- Ştiţi cumva ce e aici? Ce s-a întâmplat cu şcoala? Săptămâna trecută era aici…

Tinerii trecură pe lângă băiat fără să îi dea nicio importanţă.

- Hei, ce e cu voi, aţi asurzit? Nu mă mai aude nimeni? – strigă băiatul, luând-o la fugă spre biserică.

În câteva secunde, însă, se opri. Gardul bisericii era la locul lui… Copacii din faţa bisericii la locul lor… Dar în locul bisericii o altă groapă. La fel de ciudată ca cea de pe locul şcolii. Copilul se sperie. O luă la fugă spre casă. Ajunse repede în bloc. Sună la parter, la uşa apartamentului în care locuia colegul lui de bancă. Nu îi răspunse nimeni. Luă liftul şi urcă la ultimul etaj, unde locuiau doi fraţi gemeni, cei mai buni prieteni ai lui. Soneria era defectă. Bătu în uşă, dar degeaba. Bătu şi mai tare, fără niciun rezultat. Începu să lovească uşa cu picioarele, aşteptând ca măcar vreun vecin să deschidă uşa şi să îl întrebe de ce face gălăgie. Dar, deşi picioarele îl dureau de câte lovituri dăduse în uşă, nimeni nu părea deranjat de zgomot.

Copilul coborî scările până la etajul la care locuia. Tocmai intrau în lift vecinii, doi tineri căsătoriţi de curând.

- Staţi o clipă, vă rog, strigă Iulian.

Dar ei intrară în lift şi liftul coborî spre parter. Copilul intră în apartament. Auzi zgomot din sufragerie. Se repezi acolo. Biblioteca era la locul ei, dar multe cărţi lipseau. Nu îşi dădu seama de unde se auzea zgomotul. Se uită pe geam, spre locurile în care, de obicei, vedea şcoala şi, în depărtare, crucea de pe biserică. Acum nu mai vedea nimic acolo… Ieşi pe hol şi iarăşi auzi zgomotul. Când se întoarse în sufragerie, văzu că şi mai multe cărţi lipseau din raft. Se trânti mirat în fotoliu, să vadă ce se întâmplă. Nu se mai auzea niciun zgomot. La un moment dat, închise ochii. Auzi iar zgomotul acela, aşa că întredeschise ochii şi văzu cum o mână mare ieşea din televizor şi strângea cărţile din bibliotecă. Copilul era foarte atent la ce vedea. Biblioteca era acum goală. Mâna televizorului ieşi din nou şi se îndreptă spre peretele mare al sufrageriei.

- Nu, icoana nu – strigă Iulian, dar mâna înşfăcă repede icoana şi o trase înăuntrul televizorului.

Copilul fugi în camera lui. Şi de acolo lipsea o icoană. Iulian se aşeză în genunchi şi se rugă cu inima plină de tristeţe:

- Doamne, ajută-mă, nu mă lăsa…

Spuse rugăciuni până când somnul îl birui. Se trânti atunci în pat, descumpănit.

Dimineaţa nu mai voia să deschidă ochii. Îi era frică. Se apucă să cânte colinde, ca să îi treacă frica… Dar nu apucă să termine primul colind, că auzi, ca prin vis, uşa deschizându-se… Copilul se frecă la ochi şi văzu, pe perete, icoana din cameră. Icoana lui, icoană pe care o avea de când era mic, era la locul ei.

- Azi ai fost mai harnic, te-ai sculat singur, îi zise tatăl.

- M-am bucurat mult auzindu-te cum colinzi… Credeam că iar o să tragem de tine să vii la biserică, spuse mama.

Iulian era foarte emoţionat. Îşi privi părinţii fără să spună nimic. Apoi se duse în sufragerie. Icoana era la locul ei, cărţile la locul lor. Se uită pe geam, şi văzu şi şcoala şi crucea de pe biserică. Inima îi era plină de bucurie…

-   Mă mir că te-ai sculat singur, după ce aseară ai stat atât la televizor cu taică-tu, zise mama cu o voce mustrătoare. Televizorul ăsta vă mănâncă timpul, şi ţie şi lui… De asta ai şi avut notele astea slabe în ultima vreme…

-   Iartă-mă, mamă, spuse Iulian, iartă-mă. O să vezi că n-o să mai fie aşa. Ai dreptate, televizorul mi-a furat timpul, mi-a furat prietenii, mi-a furat cărţile… Bine că nu v-a furat şi pe voi, nu-i aşa? Mă gândeam eu să nu vin azi la biserică, că e un film pentru copii la televizor exact în timpul slujbei.

-   Normal că atunci, când să pună ei filmele pentru copii dacă nu atunci? Ca să staţi toţi acasă şi biserica să fie plină doar cu oameni mari…, spuse mama, oftând.

-   Dar o să vin, cum să nu vin?… Bine că nu L-am pierdut de tot pe Dumnezeu… Că, dacă Îl pierdeam pe Dumnezeu şi vă pierdeam şi pe voi, pierdeam totul… Uite, o să încerc ca, în anul care vine, să mă uit cât mai puţin la televizor.

-   Să te cred? – întrebă mama.

-   Să mă crezi. Nu  vreau să-l mai las pe hoţul ăsta să îmi fure timpul…

Danion Vasile