OrthoGraffiti

300 – Eroii de la Termopile (2007)

Mi-am zis că voi vedea un film istoric, dar la filmul hollywoodian e bine să nu vii cu pretenţii de autenticitate istorică. Nu e prima oară când se gafează la acest capitol. Trunchiată ori hiperbolizată pe alocuri, istoria e doar un pretext pentru a face un film cu lupte. 300 este, în primul rând, o lecţie de eroism, onoare şi curaj. Bătălia de la Termopile e doar pretextul, ea întrupa perfect aceste virtuţi.

Guvernul iranian – supărat foc pe regizor şi producători. Soldaţii perşi par a fi mai degrabă nişte mutanţi hidoşi. Xerxes I, regele persan, nu arăta ca un mulatru travestit, machiat, rujat şi cu faţa plină de piercing-uri, ca în film, basoreliefurile încă dau mărturie. Nici uniformele spartane nu erau chiar aşa, dar cum să fi pus în evidenţă muşchii războinicilor? Pretenţiile sunt însă prea mari. Iranienilor li s-a răspuns că filmul este entertainment, el fiind ecranizarea fidelă a unei benzi desenate celebre, a lui Frank Miller.

Avem în film 300 de pectorali excelent lucraţi, avem 300 de luptători desăvârşiţi. Criticii s-au arătat intrigaţi de atâta perfecţiune: „prea mulţi supermani, prea mulţi culturişti”. Spartanii – dispuşi să moară pentru libertate, învăţaţi să nu se retragă, învăţaţi să aleagă „moartea frumoasă”. În consecinţă, avem mult sânge care ţâşneşte în nenumărate imagini slow-motion. Avem decoruri frumoase, dar fotografice, filmul trecând printr-o post-procesare severă. Păcat. Tipic hollywoodian – nu lipsesc scenele erotice. Iarăşi păcat.

Nu lipseşte nici ingredientul politic, oarece conspiraţii în Senat, de altfel singura abatere, se pare, de la banda desenată. Leonida, regele spartan, nu poate fi identificat cu Bush, cum au afirmat unii jurnalişti arabi. Filmul nu e nici pro, nici contra Bush, nu e o luptă a estului contra vestului, nu e ostil lumii arabe, nu e ostil nimănui, poate doar istoriei.

Filmul îmi pare că are ca target tinerii adolescenţi fascinaţi de muşchi şi cultul trupului, el prinde probabil foarte tare la fanii jocurilor de tip World of Warcraft care, după vizionarea filmului, vor intra în arena virtuală să căsăpească niscaiva duşmani. Pentru unii tineri de azi războiul este, din păcate, chiar super-funny.

Filmul începe abrupt cu o scenă de un barbarism extrem care dă fiori reci. Spartanii îşi omorau pruncii care aveau handicapuri la naştere. Însă, deşi ne despart atâtea secole şi 2000 de ani de creştinism, nici noi nu suntem prea departe de o aşa barbarie. Noi ucidem pruncii încă în pântece fiind, dacă observăm la ecograf vreun handicap. Nu mai vorbim de cei absolut sănătoşi, dar nedoriţi.

Am remarcat o replică din film. Xerxes îl întreabă pe Leonida: „Cum poţi să mi te împotriveşti, când ştii că aş omorî cu plăcere pe oricare dintre oamenii mei pentru victorie?”. Leonida spune: „Eu mi-aş da viaţa pentru oricare dintre ai mei”. De altfel, bărbăţia, curajul şi puterea de jertfă pentru „o moarte frumoasă” mi-au asociat întrucâtva comportamentul spartan cu râvna călugărească.

Ar trebui să învăţăm de la spartani că desăvârşirea cea întru Hristos nu se câştigă decât cu antrenament zilnic. La fel stau lucrurile şi cu învăţatul. Doar cei bine şi constant antrenaţi într-ale studiului vor lua premiul I.

Laurenţiu Dumitru