OrthoGraffiti

Ei şi noi sau virtualitatea bunului creştin

Ei spun că o viaţă ai, pe aceea s-o trăieşti. Noi spunem că viaţa nu-i numai atât. Ei spun – Horaţiu i-a-ndemnat – „Carpe diem!”. Noi spunem cu Isus Sirah: „În tinereţile tale n-ai adunat, cum vei afla la bătrâneţile tale?”. Ei cred că viaţa e o junglă, coatele avându-şi rolul lor precis.
Noi spunem că toţi au loc pe pământ, fără „ca omul să fie lup pentru om”. Ei spun că „din viaţă scapă cine poate”. Noi că este un dar al cerului. Ei cred că idealul este asigurarea unei mese bune. Noi că ospăţul vine imediat după masă. Ei au uitat să-şi ducă mâna la frunte. Şi noi la fel, însă avem nădejde în izbăvire. Ei împlinesc cu sfinţenie toate regulile complezenţei, însă ascund în suflet un neomenesc dispreţ. Noi lucrăm pe faţă, incomod, rostind prin gură ce avem în suflet.

Ei ne acuză de un determinism desuet, pentru că logica lor e lipsită de finalitatea vieţii. Noi ne „lăudăm” chiar în aceasta, căci ştim că istoria ne îndreaptă cu scop spre Marele Eshaton. Ei rostesc cu o imensă gură Numele Omului (Pierre Manent). Noi le arătam frontonul templului din Delfi: „Nimic peste măsură!”. Ei nu pot trăi fără tehnică, deşi aceasta a ocupat tot drumul, împingându-i în şanţ. Noi ne încăpăţânăm să credem că o scrisoare manuscris mai poate emoţiona. Ei se mândresc că au rupt-o cu trecutul.  Noi de acolo ne adăpăm pentru a putea merge înainte. Ei cred că văd bine departe datorită înălţimii lor. Noi credem că suntem „nişte pitici cocoţaţi pe umeri de giganţi”.

Pentru ei, libertatea vieţii este garanţia dată de instituţii de a gusta plăcerile. Pe noi, credinţa în Hristos ne face liberi. Ei iubesc la culme orizontala. Noi proptim din răsputeri verticala, să nu se prăbuşească. Ei cred că au dreptul la orice pentru îmbunătăţirea vieţii. Noi nu credem în drepturile imaginare şi încercăm să ţinem obligaţiile statuate încă din vechime. Ei anunţă emfatic că totul e relativ. Noi avem încă mari rezerve; Mircea Cărtărescu traduce ironic E = mc*: „Eficienţa este magia capetelor pătrate”. Pentru unii dintre ei, viaţa este un amuzament tonifiant, deci încearcă s-o deconstruiască, distrându-se copios pe ciopârţirea ei. Pentru noi, lupta se dă acum în a menţine cât mai strâns ce-a mai rămas din unitatea ei.

Pentru cei mai mulţi dintre ei, a citi o carte este o muncă sisifică, preferând sticla TV-ului. Pentru cei mai mulţi dintre noi, lecturile zilnice sunt o responsabilitate asumată conştient. Ei cred că nicio uşă nu le-a rămas nedeschisă, că au aflat totul. Noi învăţăm mereu văzând cum nu trebuie să fie toate.

Când au eşuat, ei dau vina pe soartă. Când n-am biruit, noi gândim că victoria nu era coaptă încă. Lor le plac drumurile lesnicioase, turnate cu asfaltul comodităţii. Noi încă mai mergem prin colb, pentru a ne întări picioarele. Ei încep să vadă că autosuficienţa nu-i mai mulţumeşte şi privesc miraţi la cărarea strămoşilor, năpădită de iarba uitării. Noi îi avertizăm din timp…

Ei consideră că au credinţa în Dumnezeu, dar nu le trebuie Biserică. Noi încercăm să ne smerim, călcând tinda locaşului sfânt spre Taina pocăinţei. La moartea lui, ei spun cu un necaz nemotivat: „A ştiut să-şi trăiască viaţa!”. Noi ne rugăm pentru mântuirea sufletului lui…

Octavian Dărmănescu