23
Dec
2011
Despre Crăciun în mijlocul Mării Moarte, Tudor Chirilă
Craciunul nu inseamna cadouri, daca asta inseamna nervi. Craciunul nu inseamna imbulzeala, ci mai degraba retragere. Craciunul nu e goana irezistibila de a fi in rand cu lumea care pune bucatele pe masa “ca asa-i traditia”. Craciunul nu e traditie. Craciunul nu e ghiftuiala oarba, nu e napustire hulpava dupa ce ai postit. Craciunul nu e razboi in trafic pentru familie. Craciunul nu e familie daca familia zbarnaie de tensiuni nerostite. Craciunul nu e Mos Craciun in alb si rosu. Craciunul nu e colind cu orice pret, supracantat, la ore nepotrivite. Craciunul nu e o perioada in care “ne deschidem inima ca sa intre lumina sfanta”. De ce ar fi inchis in restul anului? Craciunul nu e slogan dulceag sau vorbe mari. Craciunul nu e reamintirea valorilor morale lipsa. Craciunul nu e un program special la televizor. Si nici zambet fals nu e Craciunul. Craciunul nu e prilej de regret ca nu ai cu cine petrece sarbatorile. Craciunul nu e bilant. Craciunul nu e lumina electrica in exces sau bradul pe care te-ai luptat sa-l aduci acasa ca un erou modern. Craciunul nu e lupta. Craciunul nu e promotie. Nu-l gasesti pe rafturile care urla ca e Craciunul. Nu e cozonac, caltabos, toba, sorici sau vin rosu. Craciunul nu e ilustrata si nici fericire tampa impachetata in spoturi publicitare cu reni si Mos Craciuni pentru diferite nise. Craciunul nu e nimic din toate astea. Nu e drum’n base, nici popcorn sau clubbing. Craciunul nu e discoteca si nici fantezie sexuala de iarna. Craciunul nu e bere. Craciunul nu e nimic din tot zgomotul asta surd si disonant ca o orchestra mondiala care se acordeaza la nesfarsit fara sa mai inceapa sa cante. N-are niciun rost asa. Nu e despre asta. Nu pentru mine. Mi-o spun in fiecare an, incercand cu disperare sa inot spre marginile vartejului care ma trage la fund unde in malul vascos zac resturi de sarmale, conserve, reprosuri, un fel de mazga sufleteasca, o inertie vesteda.
Craciunul e altceva. Craciunul este momentul in care s-a schimbat TOTUL. Craciunul e momentul in care Oamenii au descoperit Speranta prin Iubire. Vorbe mari, nu? Da de unde, vorbe prea mici plutind pe Marea Moarta. Dar, pentru ca vorbele astea mici care plutesc in deriva sa ajunga la destinatie si sa umfle panzele celor care mai au curajul sa navigheze, e nevoie sa sarbatorim Craciunul. Pentru EL. Pentru tot ce ne da in fiecare zi. Pentru tot ce uitam sa-i inapoiem.As fi vrut sa inchei altfel. De fapt, Craciunul nu e nici macar ce am scris eu aici. Nu poti scrie despre Craciun in mijlocul Marii Moarte.
8
Dec
2011
Mărturia lui Andrea Bocelli
Celebrul tenor italian Andrea Bocelli este arhicunoscut atât celor tineri, cât și celor mai în vârstă. Glasul său, de o frumusețe aparte, încântă orice suflet sensibil.
De ceva timp, circulă pe internet o înregistrare video deosebită cu Andrea. Pe scena unui teatru, el spune lumii o poveste pe ritmuri de pian, povestea unei tinere soții, internate pentru ceea ce părea a fi o criză de apendicită. Femeia află că este însărcinată, dar medicii o sfătuiesc să avorteze, pentru că altfel va naște un bebeluș cu dizabilități. Femeia, plină de curaj, refuză. Iar cântăreţul încheie simplu și emoţionant: „Tânăra aceea era mama mea, iar eu sunt copilul. Poate că sunt părtinitor, dar pot să vă spun că a fost decizia corectă. Sper că povestea mea va încuraja și pe alte mame care trec prin momente dificile, dar care își doresc să salveze viețile bebelușilor lor”.
Apoi, interpretează un scurt cântecel de pe ultimul său album, un cântec vesel, foarte îndrăgit de copiii lui: „Vreau să trăiesc așa, cu soarele pe față, și să cânt fericit, cu o fericire supremă. Vreau să trăiesc așa, cu aerul munților, pentru că această bucurie nu costă nimic”.
Născut cu un glaucom grav, Andrea Bocelli a orbit total la vârsta de 12 ani, după un accident de fotbal. A făcut studii muzicale și de drept. A lucrat o vreme ca avocat, iar seara cânta în baruri, pentru a-și suplimenta veniturile. Astăzi, cântă pe marile scene ale lumii și vinde zeci de milioane de albume cu înregistrările sale.
Ne-am dori ca mărturia lui Andrea Bocelli să încurajeze şi tinerele noastre cititoare aflate în faţa unei decizii cruciale pentru destinul lor vremelnic și veșnic, să nu săvârșească păcatul greu al uciderii, să lupte pentru viață.
Laurenţiu Dumitru
9
Nov
2011
Dragostea în vremea crizei
Urmărim panicaţi cotaţia euro, a petrolului sau a aurului, dar omitem cumva că ,inclusiv pe timp de criză, cea mai bună monedă de schimb e iubirea.
Probabil că aţi auzit destul de des în ultima vreme cuvântul „criză”. E noul cântec de leagăn al oamenilor mari. Nu degeaba – problemele sunt grave. Banii, mai bine zis lipsa lor, ameninţă să dea peste cap lumea „aşa cum o cunoaştem”.
Dacă ar fi de învăţat ceva din această criză fără precedent, este că un cont se umple şi se goleşte cu aceeaşi uşurinţă, dar că disponibilitatea de a ajuta o fiinţă (fie ea om sau animal) este inepuizabilă. De cele mai multe ori ne închipuim invers – că „atunci când o să am bani”, le vom oferi celor dragi o viaţă mai bună, mai îmbelşugată. E drept, o plasmă umple frumos golul din sufragerie. Dar, înainte s-o cumpăraţi, străduiţi-vă să umpleţi golurile sufleteşti ale omului de lângă voi. Iubirea nu e la reducere, dar ţine o viaţă!
Până la urmă, adevărata bogăţie nu este să ai foarte mult, ci să ai foarte mult de oferit. Şi din acest punct de vedere, nu din altul, suntem parcă tot mai săraci.
Teodor Burnar
9
Nov
2011
Sfântul Wolfgang, părintele săracilor
Veacul al X-lea este o perioadă în care Biserica din Apus se îndepărtează tot mai mult de Ortodoxie (culminând cu Marea Schismă din anul 1054). În acele vremuri, episcopii erau preocupați mai mult de politică și de războaie decât de slujirea lui Hristos și de grija pentru credincioși. Și totuși, chiar și în această perioadă tulbure, nu au lipsit adevărați păstori de suflete, adevărați slujitori ai lui Hristos.
Wolfgang s-a născut în anul 934 într-o familie nobilă din Șvabia (în sud-vestul Germaniei de azi). Numele lui avea o veche origine germanică și însemna „calea lupului”. Încă de mic a crescut aproape de Biserică: când avea 7 ani, un călugăr a fost însărcinat să se ocupe de educația lui. Așa se face că, în scurt timp, Wolfgang a intrat ca viețuitor în Mănăstirea Reichenau. Întemeiată de călugări irlandezi pe o insulă din lacul Konstanz, mănăstirea era un mare centru duhovnicesc, asemănător Muntelui Athos de astăzi.
La Reichenau, Wolfgang s-a împrietenit cu un călugăr pe nume Henric, care în anul 956 a ajuns Arhiepiscop de Trier. Având nevoie de oameni de încredere, Henric l-a adus pe Wolfgang la Trier, numindu-l învățător la școala bisericească din oraș. Și aici, tânărul a avut parte de o bună formare duhovnicească, intrând în mănăstirea Sfântul Maximin din Trier, unde s-a împrietenit cu un alt călugăr sfânt, pe nume Romuald. Când în anul 964, Henric a murit, Wolfgang s-a retras la Mănăstirea Einsiedeln (= Sihăstria, în limba germană) din Elveția de azi. Mănăstirea fusese întemeiată tot de călugări irlandezi, faimoși pentru asprimea vieții lor. Aici a fost hirotonit Wolfgang, în anul 968, preot. Însă toți acești ani petrecuți în cele mai bune mănăstiri aveau să-și spună cuvântul. Întreaga sa viață, indiferent de cât de înalte funcții a ajuns să ocupe, Wolfgang și-a păstrat blândețea și simplitatea firească. Nici episcopia, nici averea, nici orice altceva nu i-au putut fura mințile și nu l-au făcut însetat de putere și de stăpânire lumească, așa cum erau mulți în vremea lui.
La puțin timp după hirotonie, Wolfgang a primit o mare însărcinare. A fost trimis să-i încreștineze pe ungurii păgâni, care ajunseseră de curând în Europa și se așezaseră în Câmpia Panonică, amenințând toate ținuturile din jur. Ca și mai înainte în istoria Bisericii, păstorii știau că singurul mijloc de cucerire a păgânilor era cel duhovnicesc, adică aducerea lor la Hristos. Astfel, Wolfgang ajunge să propovăduiască între maghiari, reușind să aducă roadă bogată.
În 972, moare episcopul de Regensburg (vechea cetate romană Ratisbona, în Bavaria de azi), iar Wolfgang este ales în locul său. Avea să-și păstorească turma cu multă vrednicie și pricepere. Știind importanța mănăstirilor, prima sa grijă a fost să întărească viața călugărească. Vechea mănăstire Sfântul Emmeram din Regensburg trecea de mult timp printr-o perioadă de decădere, pentru că episcopul orașului avea și funcția de stareț al mănăstirii, ceea ce dăuna vieții duhovnicești. Astfel, Wolfgang a scos mănăstirea de sub ascultarea directă a episcopului de Regensburg, aducându-l ca prim stareț pe fostul său prieten din Trier, Romuald. Tot în oraș, sfântul a înnoit două alte mănăstiri de maici, Niedermünster și Obermünster, îngrijindu-se și de reorganizarea importantei mănăstiri bavareze din Niederaltaich.
Întreaga sa păstorire, Wolfgang și-a dedicat-o slujirii Bisericii lui Hristos și oamenilor. Era din fire un om bun și blând, și tocmai această bunătate a sa a fost cea care l-a făcut să fie iubit și ascultat de toți ca un adevărat părinte. Milostenia și dărnicia lui deveniseră faimoase, încât i se spunea „Părintele săracilor”. Era atât de milostiv, încât atunci când s-a hotărât întemeierea unei noi Episcopii misionare la Praga, Wolfgang i-a cedat noului episcop jumătate din eparhia sa. Și asta chiar este un lucru rar: de obicei, orice întemeiere nouă de episcopie este însoțită de mari împotriviri din partea celor care trebuie să cedeze teren. Pentru blândețea lui, Dumnezeu i-a dăruit și darul facerii de minuni, încât prima Viață a lui Wolfgang (scrisă în jurul anului 1050) ne păstrează o mulțime de astfel de vindecări și întâmplări minunate.
Deși episcop, sfântul era un om simplu, nedeprins cu intrigile și pasiunile stârnite de o astfel de funcție înaltă. Adevărata lui chemare era cea de călugăr, astfel că, după mai bine de 20 de ani de păstorire a turmei lui Hristos, a hotărât să se retragă pe ascuns din scaunul său, dovedind încă o dată cât de puțin preț punea pe măririle acestei lumi. S-a așezat ca pustnic lângă un lac din apropiere de Salzburg (astăzi numit Wolfgangsee, după el), unde și-a săpat o mică chilie în peretele unei stânci abrupte. Nu avea să se bucure însă prea mult de liniște. La puțin timp, a fost descoperit de un vânător, iar o delegație a venit pentru a-l duce înapoi la Regensburg. Blând cum era, a acceptat, însă în timp ce călătorea în sus pe Dunăre, i s-a făcut rău. Au oprit în satul Pupping, în apropiere de Linz, și în bisericuța din sat, Wolfgang și-a dat ultima suflare. Era 31 octombrie 994. Trupul său a fost dus în Regensburg și așezat în cripta mănăstirii Sfântul Emmeram, unde au început de îndată să aibă loc minuni pentru cei ce i se rugau cu credință.
Într-o perioadă de mari frământări bisericești și politice, Wolfgang rămâne chipul păstorului adevărat, care nu se preocupă de vicleniile acestei lumi, ci caută să-I slujească doar lui Dumnezeu și turmei sale. Fie ca pentru rugăciunile lui, Dumnezeu să ne miluiască și să ne mântuiască și pe noi. Amin!
Ieromonah Grigorie Benea
9
Nov
2011
Celula atee
Odată, o celulă din ficatul unui om a afirmat că omul nu există. Celelalte celule din jurul ei au fost îngrozite să audă o asemenea blasfemie.
- „Omul există şi cu asta am terminat!”, a spus una dintre ele supărată, de parcă ar fi fost sfârşitul lumii.
- „Acestea sunt basme din bătrâni. Cine mai crede aşa ceva în ziua de astăzi, când avem parte de atâtea minuni ştiinţifice… Avem medicamente, operaţii chirurgicale!”, replică celula atee.
- „Ce spui?!”, exclamă o celulă neîncrezătoare. „Medicamente cred că există. Am văzut cu ochii mei! Dar operaţii?! Aşa ceva nu mai cred…”.
- „Nu vă mint! Despre operaţii am auzit de la celulele din intestin. Ba şi o bacterie vorbea despre asta! O să vină vremea să trăim veşnic, o să ajungem pe alte organe, iar voi încă mai credeţi în poveşti…”.
- „Eu”, zise una mai înţepată, „cred că operaţiile şi medicamentele, dacă există cu adevărat aşa ceva, vin de la om. El este cel care are grijă de noi şi vrea să ne salveze”.
- „Sunteţi nişte copii…”, zâmbi ironic celula atee. „De câte ori să vă spun: toate acestea sunt minuni ale ştiinţei, explicabile raţional, nu prostii. Nu vă duce capul deloc! Cum să existe om? Ce dovezi aveţi? L-a văzut vreodată cineva pe om?”.
- „Şi ce, mărturia sângelui nu contează?”, întrebă o celulă socotită mai înţeleaptă. „De câte ori nu am stat de vorbă cu globulele roşii, cu globulele albe… Ele vorbesc de creier, de inimă, despre nişte locuri minunate…”.
- „Eeeei, globulele albe, globulele roşii! Sunt nişte visătoare, nişte idealiste. Băgaţi-vă minţile în cap şi nu credeţi în poveşti de genul că în creier ar fi mintea absolută sau în inimă iubirea absolută. Cum să fie? Totul e aici şi acum. Sunteţi nişte fricoase şi aveţi nevoie de o putere supranaturală care să se gândească la voi. Supranaturalul nu există, pentru că nimeni nu l-a văzut vreodată”.
Aşa au continuat celulele ciondăneala zile în şir.
Celula atee era tot mai supărată pe suratele ei. Se simţea constrânsă de regulile societăţii ficatului. Voia să fie liberă, să îşi decidă singură soarta. Aşa că a început să pună la cale un plan de a scoate credinţa şi moralitatea religioasă fără sens din sufletul celulelor din jur. Voia să facă într-o zi tot ficatul ateu. Toate celulele şi toate organele să fie egale între ele, în atribuţii şi cinste. Cu multă sârguinţă, a reuşit să convertească destule celule. Plănuiau chiar să plece pe alte organe, în vizită.
Erezia aceasta a adus multă tulburare în ficat. Era mai mult decât puteau îndura celulele credincioase în om.
Într-o zi, dintr-odată, toate celulele şi-au pierdut cunoştinţa. Când s-au trezit, nu mai era nici urmă de celulă atee în ficat. Avusese loc o operaţie!
Daniela Filioreanu
9
Nov
2011
Scurtă povestire despre cum am fost încă o dată salvaţi de la Viaţă
Hristos e în oraş. Umblă pe străzi, prin birouri, prin orfelinate şi covrigării, printre bănci cu adolescenţi care se sărută cu patimă şi bănci cu pensionari care înjură cu patimă, printre paturi de spital pline de suferinţă şi paturi de hotel pline de singurătate… Şi, deodată, fetele îmbrăţişate în grabă prin parcuri cer şi puţină iubire, pensionarii sunt mulţumiţi cu pensiile lor, hingherii înfiază câini, doctorii şi infirmierele nu mai vor mită, politicienii şi oamenii de afaceri au insomnii şi-n zori îşi donează averile… E o discretă epidemie de milă, de înduioşare adâncă, de aşezare a inimilor la locul lor… Dar odată cu neliniştea, zgomotul şi cruzimea oraşului, au început să scadă şi încasările… Aşa că autorităţile locale au sesizat Guvernul; oraşul a fost declarat urgent Capitală Culturală. În câteva ore a fost invadat de turişti, de motociclişti, de trupe la modă; s-au organizat un festival al berii şi un carnaval: toţi locuitorii au ieşit pe străzi şi petrec… Neliniştea şi zgomotul s-au întors şi banii au început să curgă…
Acţiunea a fost un succes: Hristos a fost gonit, epidemia de înduioşare oprită. Şi astfel, locuitorii oraşului au fost scăpaţi încă o dată din cumplita primejdie de a deveni oameni….
Marius Iordăchioaia
9
Nov
2011
Viața prin șah
Între viață și șah se pot construi paralele și alegorii, ceea ce nu ar trebui să fie suprinzător pentru niciun cunoscător, fie și într-o măsură moderată, al bătrânului joc de șah. Complexitatea deosebită a șahului (concretizată, de exemplu, în numărul pantagruelic de posibile poziții diferite una de cealaltă) ar putea să relaționeze cu bogăția imaginarului uman, spre a da naștere la numeroase astfel de legături între viața omului în sine sau numai aspecte ale ei – pe de-o parte – și universul șahist, pe de altă parte. În continuare, voi da o serie de exemple spre a-mi susține punctul de vedere expus anterior, cu speranța că le veți găsi pertinente și originale.
Viața ca o partidă de șah: etapele, lupta cu schimbările, timpul-limită, piesele ca „talanți”, regele-suflet, „matul” către fericire.
Compararea vieții omului cu o partidă de șah reprezintă cea mai amplă formă de manifestare a imaginației în contextul prezent. Când vorbim de o partidă de șah, implicăm din start mai mult decât dacă facem referire la o anume poziție de pe tablă, ce poate apărea într-unul din momentele jocului (deschidere, joc de mijloc, final). O partidă, la fel ca viața, se desfășoară pe diferite etape, presupune dinamism, trecerea timpului, luarea deciziilor, anticiparea unor evenimente, sacrificii și multe altele.
Ca o primă remarcă, luăm cele trei etape ale jocului de șah și le punem față în față cu trei mari perioade din viață: copilăria, tinerețea și bătrânețea. Deschiderea constituie etapa de debut a unei partide, putând avea corespondent în viață perioada copilăriei, când ființa umană se familiarizează cu ceea ce înseamnă a viețui și când dezvoltarea (cu deosebire fizică) se realizează cel mai intens. Astfel, în deschidere, se caută dezvoltarea cât mai multor piese, plasarea lor pe câmpuri bune, protejarea regelui, valorificarea potențialului de la start. Aici, mutările se fac în general din reflex, la fel cum în copilărie se acționează de cele mai multe ori cu spontaneitate, ancorare în imediat, cu o simplitate specifică nivelului provizoriu al dezvoltării. Liniile de acțiune se cunosc bine, se întâlnesc deseori, la fel ca și mutările din deschidere (spre exemplu, o deschidere precum 1.d4 d5 2.c4 c6 se poate găsi la un milion de partide, după cum apariția gânguritului la 4 luni de la naștere se întâlnește la un număr impresionant de copii). Mergând mai departe, ajungem la jocul de mijloc, ce corespunde tinereții. După terminarea deschiderii, sesizăm o parte unde complexitatea sporește, unde încă avem multe piese și idei pentru continuare. Simțim că lupta abia începe, că avem în sfârșit șansa de a ne concretiza anumite planuri și urmărim să luăm un avantaj prin care să ne asigurăm finalul favorabil. Pozițiile din jocul de mijloc nu mai sunt des întâlnite, cum găseam în deschidere. Având aceste repere, să aruncăm acum o privire asupra perioadei tinereții: ne aflăm în anii când aptitudinile și calitățile noastre se individualizează, când ni se conturează foarte puternic personalitatea (a se compara cu stilurile anumitor șahiști, mai puțin sesizabile în deschideri). Avem expectații mari, dăm un randament superior copilăriei și, desigur, căutăm în permanență să ne asigurăm un viitor liniștit, frumos. Mulți devin greu previzibili, iau decizii radicale, ce le pot schimba pentru totdeauna viețile (viitorul) în bine sau în rău. Am preferat aici tinerețea în locul „vârstei adulte”, spre a surprinde mai bine acest avânt de idei şi variații. Ultima etapă a partidei de șah, finalul, presupune deosebită complexitate, poziții care au șanse mici să se regăsească altundeva, capacitate de calcul adânc, de valorificare a celui mai mic avantaj (material sau pozițional) în vederea obținerii victoriei. Multe partide ce ajung în această etapă deosebit de dificilă se decid la un singur pion sau depinzând de plasamentul regelui. O regulă a finalurilor este ca regele să fie folosit activ, central, de unde poate servi ca o armă redutabilă în atac. De asemenea, înțelegerea puterii pieselor și utilizarea ei conform cu „realitatea tablei” constituie o aptitudine indispensabilă pentru cel ce joacă un final (de exemplu, relația dintre cal și nebun, piese de valori apropiate, care „preferă” însă poziții diferite în finaluri). Probabil există păreri ce susțin o pierdere din complexitate în finaluri, dar aceasta nu este dată de numărul de piese, ci de adâncimea calculelor, de importanța pe care o ia fiecare detaliu ce în jocul de mijloc părea departe de a înclina balanța. Continuând paralela, vârsta bătrâneții se trăiește cu un dinamism mai puțin accentuat, iar o parte din aptitudinile anterioare (cu deosebire cele care țin de fizic) se pierd. După cum pe tablă rămân puține piese în finaluri, așa și la bătrânețe, omul rămâne cu un pachet de „arme” ce trebuie bine înțelese, pentru ca folosirea lor ulterioară să ducă la buna adaptare, la împlinirea de sine, ceea ce ar echivala cu victoria din șah. Mai trebuie observată aici relația dintre regele activ din finaluri și sufletul de care omul poate începe să se îngrijească mai mult la bătrânețe. Metafora „regele – suflet” va fi discutată în alt paragraf, mai detaliat. Din această primă paralelă, înțelegem că șahul nu face nicio excepție când vine vorba de cum se realizează dezvoltarea umană – de la simplu la complex. Desigur, această comparație a fost făcută considerând doar partidele de șah „întregi”, precum și o viață care să nu se sfârșească mai înainte de atingerea bătrâneții.
Următoarea abordare introduce termenul de „luptă”, mizând pe faptul că atât viața, cât și șahul reprezintă o anume bătălie. Pe tabla de joc, se dispun două armate care urmează același set de reguli și dau naștere la o confruntare bogată în calcule, planuri, tactici, strategii, unde orice nouă mutare poate determina schimbări în jocul adversarului și unde orice șansă ce ți se oferă trebuie convertită într-un avantaj. Pentru a crea o astfel de paralelă nu vom considera lupta care se dă între cei doi jucători în timpul unei partide, ci acea luptă pe care un jucător o dă cu schimbările de pe tabla în cauză (făcute, ce-i drept, de adversar prin diversele sale mutări). Șahistul poate vedea fiecare mutare din partea opusă ca pe o schimbare căreia trebuie să îi facă față cu succes. Previzibilă sau neașteptată, poziția de pe tablă constituie un adversar în sine pentru cel aflat la mutare; ea determină măsurile ce vor fi luate pentru a obține victoria. În contextul vieții omului, aceste poziții pot însemna evenimentele noi, situațiile în fața cărora este pus cineva și care necesită răspunsuri din partea acestuia. Unele sunt tipice și au replici pe măsură, în timp ce altele „ne dau de furcă”, având un grad sporit de dificultate și inedit. Deciziile luate constituie „mutările” pe care le facem în viață și, de cele mai multe ori, ne este imposibil să revenim la „poziția” de mai devreme, dacă ne raportăm aspecte precum trecerea ireversibilă a timpului sau impactul deciziilor noastre asupra evenimentelor ulterioare. Cu toate acestea, nu trebuie să pierdem din vedere repetarea unei poziții, care se întâlnește adesea în partidele de șah încheiate la egalitate. Prin analogie, există oameni care dezvoltă o anume rutină zilnică, părând să facă aceleași „mutări” la nesfârșit, dacă și contextul în care ei se află le permite această manieră de abordare. Repetiția poate semnifica un compromis făcut cu însăși viața, omul nefiind capabil de a vedea o altă „variație” și acceptând, de teamă în principal, realitatea unei „partide” nedecise, asemenea unei vieți trăite într-un mod ce ne determină să regretăm că nu am putut mai mult. Perspectiva luptei cu schimbările pune accentul pe răspunsul la provocare, atât în șah, cât și în viață, nepierzându-se din vedere scopul bătăliei – matul și, respectiv, fericirea.
Timpul este o coordonată de maximă importanță în existența noastră, ce nu poate fi ignorată atunci când ne facem felurite planuri, mici și mari, pe termen scurt sau lung. Trecerea timpului este o certitudine și, drept urmare, știm că avem o limită în a viețui și, prin transpunere, pentru a ne efectua mutările. Partidele de șah de nivel deosebit impun un timp-limită pentru fiecare jucător, de la un minut pentru întreaga partidă (stilul „bullet”) și până la ore întregi (sau chiar zile per mutare, depinzând de contextul în care se joacă). Diferența majoră dintre viață și șah în ceea ce privește timpul este dată de prestabilirea perioadei în cazul șahului. Trăind, suntem siguri doar de „sunatul ceasului”, dar nu putem decât să aproximăm când se va petrece acest ultim eveniment. Baza pe care se construiește paralela vizează nu cunoașterea duratei, ci siguranța unei limite temporale. Șahistul simte uneori cum se adâncește în criza de timp, când trebuie să dea rapid pe tablă niște răspunsuri, să descopere linia câștigătoare sau o portiță de ieșire dintr-o situație dificilă. În astfel de momente, erorile se regăsesc cel mai des, ele având drept consecințe pierderea inițiativei, a unui posibil avantaj acumulat anterior sau, desigur, chiar a partidei. Astfel, se înțelege că timpul este o resursă ce trebuie foarte bine gestionată într-o partidă de șah. Viața ne descoperă destule astfel de momente dificile, când suntem presați de timpul avut la dispoziție pentru a rezolva anumite sarcini, sau când știm că nu putem să fim pasivi o lungă bucată de vreme fără a suporta anumite consecințe. Uneori comitem greșeli pentru că suntem în grabă, greșeli pe care le regretăm mai târziu, reevaluând situația și descoperind oportunități mai bune pe care le-am ratat – toate acestea pentru că nu ne permiteam să petrecem prea mult timp fără să acționăm cumva. Trebuie făcută aici mențiunea că, în șah, timpul poate fi relaționat și cu numărul de mutări făcute pe tablă, de o eficiență variabilă (spre exemplu, spunem că un jucător câștigă „timp” sau „un tempo” când își forțează adversarul să facă mai multe mutări pentru același obiectiv secundar al jocului). În viață, aceste „tempo”-uri pot fi relaționate cu modul în care cineva realizează o anumită sarcină cu mai multă ușurință decât se considera la început, apelând la mai puține măsuri, salvând energie și crescând eficiența.
În ceea ce privește „armata” de 16 piese pe care jucătorul o are la startul unei partide, aceasta este alcătuită din piese cu caracteristici și valori diferite, fiecare având o anumită contribuție (sau un potențial) în joc, reușita depinzând de felul în care ele sunt utilizate. Această paralelă are în vedere statutul de „talant” pe care piesele le au într-o transpunere a lor în viața omului (preluându-se deci motivul biblic al talantului). În șah, folosirea corectă a pieselor este calea sigură spre succes: piesele „preferă” anumite câmpuri, „se comportă” diferit, au putere mai mare sau mai mică depinzând de poziție și servesc atât atacului, cât și apărării. Dacă o piesă are rol defensiv în deschidere, finalul o poate surprinde ca element central în atac. Șahistul trebuie, așadar, să găsească cele mai bune moduri, în funcție de situație, pentru a se servi de piesele sale. Paul Morphy spunea, în secolul al XIX-lea: „Ajută-ți piesele pentru ca și ele să te poată ajuta”. Ce sunt însă piesele în viața noastră, pe „tabla vieții noastre”? Ele reprezintă calități personale, aptitudini diverse, trăsături de personalitate (talanți) care, posedând un anume potențial, trebuie să ne conducă la o anumită performanță. De la potențial la performanță este un lung drum, presărat cu tot felul de „poziții”, care mai de care mai complicate, solicitându-ne cu tot ce avem mai bun, spre a obține victoria. Desigur, în șah, piesele sunt standardizate, proprietățile lor nu diferă de la o partidă la alta. Pentru toți, se aplică aceleași reguli privind mutarea legală a pieselor. Modul în care sunt mutate ele, însă, variază de la un jucător la altul, putând reprezenta urmarea aplicării unor principii de joc, a unor legi ale jocului bun, demonstrate cu trecerea timpului. Pe de altă parte, personalitatea fiecărui șahist se conturează cu fiecare partidă jucată într-un stil personal, cei mai buni șahiști din istorie fiind adesea recunoscuți după modul de a răspunde (prin mutarea pieselor) în anumite situații de joc. Spre exemplu, Tigran Petrosian excela în apărare, de multe ori creând adevărate baricade imposibil de dărâmat pentru adversarii săi; Mihail Tal era „spectaculosul”, jucătorul care urmărea ineditul, surpriza, sacrificiile; Bobby Fischer juca multe finaluri foarte bune cu nebunii și așa mai departe. În același fel, oamenii își creează personalitățile originale conform modului de utilizare a talanților posedați, dar, spre deosebire de șah, unde fiecare joc se ține cu aceleași piese, viața ne descoperă mult mai multe astfel de „piese”, cu o singură deosebire – regele, care în transpunere ar deveni sufletul (înțeles ca esența omului respectiv, „motorul” care i-ar guverna întreaga ființare, temelia pe care își așază viața și în absența căreia totul s-ar prăbuși). În rest, dacă pe tablă dama este piesa cu cea mai mare putere de atac, cu valoare deosebit de mare, care decide foarte multe partide, în viață, ea trebuie înțeleasă drept „talantul cel mai de preț” al cuiva, care poate varia semnificativ de la o persoană la alta. O anume „damă” există la oricine, „forma” sa depinzând de particularitățile individuale ale fiecăruia dintre noi. La fel stau lucrurile și când ne referim la piese de valori mai mici (adică diversele arme secundare pe care oamenii le dezvoltă și de care se folosesc) – diferă de la un caz la altul, dar au valorile lor acolo unde se identifică.
Bogdan Anicescu
9
Nov
2011
Tactici pe tabla vieții
Astăzi, simt că pot compara drumul meu prin viață cu o lungă și tacticoasă partidă de șah. Nu pot juca decât cu albele, deoarece am avantajul că exist. Cu negrele nu cunosc cine joacă, dar trebuie să fie cineva care nu s-a născut încă și ar vrea o astfel de șansă. Mă uit pe tabla vieții și văd cum am piese de folosit, pe care le-aș putea numi, de ce nu, talanți. Normal, am și pioni, de care mă folosesc doar ca să îmi susțin piesele tari. Caut să mi le dezvolt cu accent pe centru, ca să am supravegheate cât mai multe câmpuri din viață. Regele meu e sufletul. Nu îl las descoperit orice-ar fi, îl duc în siguranță, fiindcă mat nu vreau să fiu făcut. Dacă îmi pierd sufletul, s-a terminat partida, cum deja se știe. Pot să am eu tot materialul inițial – ar fi degeaba.
În centrul atacului meu asupra necunoscutului cu negrele stă chiar Dama, adică rațiunea. Cu ea, atacul pentru darea matului și intrarea în nemurire nu e o iluzie. Dacă nu câștig, pur și simplu mă voi ridica de la masă și cel cu negrele îmi va lua locul, că doar merită! Dar nu totul este pe tabla vieții la fel ca pe oricare tablă de şah: Dama nu are voie nici ea să fie capturată; fără rațiune nu pot juca, indiferent cât de mult aș fi avansat. Iar dezvoltarea ei trebuie să se facă cu sprijinul tuturor, altfel nu am cum exploata puterea pe care o posedă. Pot să cedez de bunăvoie, dacă regele-mi e în pericol mare, sau pot aștepta să îmi iau matul ca să se oprească cronometrul și să dispar. Doar să nu-mi las sufletul pe tablă… Să îl iau de acolo, ca să nu joace altcineva cu el, din nou. Și în funcție de ce tactici am, voi ști și la ce să mă aștept după orice mutare. Notarea mutărilor n-o pot face eu, ci Arbitrul. Rocadă, schimburi, gambituri în viață – se fac; doar Dama să rămână, sufletul să nu stea nici măcar în șah etern, iar adversarul din întuneric să simtă că nu e mai bun ca mine.
De fapt, acum văd, pe tablă nu sunt piesele, sunt eu… Sunt eu și nici nu joc, ci… lupt.
Bogdan Anicescu
17
Oct
2011
“Tinerii sunt frumoşi, eu nu mă pot supăra pe ei. E imatur să te superi pe tineri”, interviu cu părintele Savatie Baștovoi
Tinerii sunt frumoşi, eu nu mă pot supăra pe ei. E imatur să te superi pe tineri
Interviu cu părintele Savatie Baștovoi, călugăr, scriitor, publicist, editor, blogger
Tinereţea este pentru noi toţi vârsta întrebărilor existenţiale, a definitivării personalităţii, a declarării independenţei faţă de părinţi, a începerii asumării responsabilităţilor specifice adulţilor. O vârstă a bucuriei, dar şi a răzvrătirilor, a viselor şi a planurilor de viaţă, dar şi a fricii în faţa existenţei şi a neprevăzutului. Este perioada teribilismelor sau a cuminţeniei timide. Deseori, în această etapă a vieţii noastre, ne simţim neînţeleşi, frustraţi; alteori, dureri, întrebări, căutări ies la iveală cu o forţă teribilă. Uneori am vrea să vorbim, să întrebăm, să ne spunem temerile, speranţele, îndoielile, problemele, dar nu avem cu cine.
Am adunat de la tinerii noştri, din diferite licee ale ţării, o serie amplă de întrebări, pe care ei le-au pus cu sinceritate şi spontan, dezvăluind uneori dincolo de cuvinte, complexitatea şi forţa lumii lor interioare.
Părinte Savatie, ca om care aţi trăit la modul total tinereţea, cu turbulenţele ei interioare, sufleteşti, existenţiale, căutând fără echivoc un răspuns la ele, cu o sinceritate chirurgicală, vă rugăm să aveţi amabilitatea de a ne răspunde la o parte dintre aceste întrebări:
• Îi pasă cuiva de tinereţea noastră?
N-aş zice că le pasă, dar că au nevoie de ea, da. Tinereţea e o marfă. Astăzi se exploatează la maxim tinereţea. Puterea, frumuseţea, energia au devenit o marfă care se vinde. Se vinde mult şi ieftin. Tânărul sau tânăra care nu e de vânzare e un erou. A nu fi de vânzare nu înseamnă doar a nu te prostitua moral şi fizic, dar mai înseamnă şi să nu devii un consumator al fleacurilor pe care ţi le vinde lumea. Felul în care te îmbraci, muzica pe care o asculţi, felul în care comunici te defineşte ca om sau ca marfă. Dacă eşti om, oamenilor le pasă de tine, iar dacă eşti marfă, te vând şi te cumpără.
• Cine ne apără pe noi de rău în lumea asta? Există undeva un loc unde să mă simt mereu ocrotit şi în siguranţă, aşa cum am fost în pântecele mamei mele?
Numai în Dumnezeu omul este în deplină apărare şi pace. Altminteri, nici pe pământ, nici în cer, nu există un loc în care omul să se simtă bine. Sunt două stări care te apropie de Dumnezeu: când ierţi şi când eşti iertat.
• De ce copiii aleg să se închidă în ei şi le e frică să spună ce gândesc?
Din cauză că au trăit experienţa de a nu fi înţeleşi. În momentul în care omul se simte neînţeles, el trăieşte cea mai mare dramă umană. Omul neînţeles îşi pierde curajul, avântul, viaţa, cu alte cuvinte, se usucă. Închiderea în sine a copilului neînţeles este o pregustare a morţii. Numai în Duhul Sfânt oamenii se pot înţelege unul pe altul. Atunci nu mai e nevoie de cuvinte, atunci gândurile străbat singure în afară, îndeobşte toată făptura devine ca un gând, un gând care spune „te iubesc”.
• Mă enervez uşor, îmi vine să mă răzbun. Simt în mine o forţă care ar face praf totul. Cum să mă liniştesc?
Să te gândeşti că eşti prost. Niciodată omul nu e mai prost decât atunci când se enervează. O ştiu din experienţă.
• Sinuciderea este dureroasă?
Nu există nimic mai dureros în tot Universul.
• Aseară am vărsat în toaletă sticla de tărie a lui tata. M-a certat cumplit, întrebându-mă de ce mă bag în viaţa lui, că el m-a făcut pe mine, nu eu pe el. Cum să mă port cu el? Ce să fac?
Nu e bine să-i dai lecţii tatii. Chiar şi atunci când îi verşi sticla de tărie. Dragostea acoperă mulţime de păcate.
• Cât mă ajută psihologul şi cât duhovnicul?
Nu te ajută nici unul, nici altul, dacă n-au dragoste.
• Cum aduci înapoi în biserică pe un om smintit de un preot?
Şi eu am smintit pe multă lume şi nu ştiu cum să-i aduc înapoi.
• Care este motivul pentru care tinerii au un sentiment de respingere atunci când aud cuvinte care le condamnă patimile sau obiceiurile proaste?
Prostia, care e soră bună cu mândria. Mai este şi educaţia inversă pe care o primesc din toate părţile. Tânărul e cea mai vulnerabilă fiinţă. Pe cât se crede de liber, de curajos, de nonconformist, pe atât e de condus de prejudecăţile şi modelele timpului. Prin ce se deosebeşte tinereţea de maturitate? Prin faptul că tânărul face ce crede, iar maturul crede ce face. E mare diferenţă între a face deoarece crezi şi a crede deoarece faci. Experienţa e cea mai mare agoniseală a omului, căci nu există experienţă în afara durerii şi a dragostei. Tinerii sunt frumoşi, eu nu mă pot supăra pe ei. E imatur să te superi pe tineri.
• Cum devine mersul la biserică firesc, fără a-l simţi ca pe o obligaţie?
Când Îl cunoşti pe Dumnezeu, când Îi poţi vorbi şi Îl poţi auzi.
• Mulțumim, părinte!
13
Oct
2011
“Legătura între graffiti și Ortodoxie? Ambele deranjează”, Interviu pentru revista VICE cu Laurențiu Dumitru
“Legătura între graffiti și Ortodoxie? Ambele deranjează”
Interviu pentru revista VICE cu Laurențiu Dumitru, teolog, publicist, scriitor, editor, având ca temă revista de lifestyle orthodox, Orthograffiti
Întrebări de background, pentru introducere:
De când există revista Orthograffiti?
Am apărut în luna noiembrie 2008, în ziua de prăznuire a Sfântului Martin de Tours, pe care, ulterior, l-am ales protector al revistei noastre. Și chiar are grijă de ea. Parol!
Care a fost scopul înființării ei?
Sunt obligat să folosesc un clișeu, dar n-am de ales. Am înființat-o pentru a aduce în atenția tinerilor altceva. Cred că mentalitatea Bravo, Cool Girl, Popcorn sau Playboy nu reprezintă aspiraţiile de viaţă ale tuturor tinerilor.
Ce acoperire are?
Avem un grup inimos de distribuitori zonali, majoritatea profesori de religie sau preoți, care distribuie revista Ortograffiti în mediul lor. Nu avem acoperire națională, dar nici nu suntem departe de asta.
Unde o putem găsi?
Orthograffiti e o revistă de nișă care se adreseză în special elevilor de liceu, dar nu numai. E de găsit prin unele școli și pangare ale bisericilor. Altfel, mai greu. În București sunt câteva puncte de unde poate fi achiziționată, cel mai cunoscut punct fiind Librăria Sophia de pe str. Bibescu Vodă. În curând sperăm să distribuim și prin Inmedio sau o rețea similară.
Există o redacție propriu-zisă în spatele ei?
Sigur, cum altfel? Nu suntem mulți, dar suntem inimoși.
Întrebările pentru interviu:
1. Deci, despre ce e Orthograffiti?
Despre o altfel de Ortodoxie, una neștiută, frumoasă, luminoasă, caldă. Ortodoxia nu înseamnă numai haine negre, lumânări, tămâie, slujbe nesfârşite săvârşite într-un limbaj depăşit, nu înseamnă neapărat iad veşnic şi draci care au ca job description să te chinuie în mod special pe tine şi altele asemenea… Ortodoxia pe cât este de sobră, pe atât este de sublimă când ajungi să o cunoşti. Despre această Ortodoxie este revista Orthograffiti.
2. Care este legătura dintre graffiti și ortodoxie?
„Ortho” – înseamnă drept sau corect, iar „Graffiti” (în italiană pluralul cuvântului „graffito”, de la „graffiare” – a zgâria) derivă din grecescul γραφειν (graphein) care înseamnă „a scrie”.Orthograffiti înseamnă „scriere dreaptă”, „scriere corectă”. Graffiti-ul, ca metodă de exprimare prin „mâzgălire” pe ziduri, e socotit de unii, în unele situaţii, drept vandalism. Dar nu numai spray-ul cu vopsea şi markerele permanente deranjează lumea, ci şi cuvântul ortodox scris. Asta ar fi deci legătura între graffiti și Ortodoxie, ambele deranjează!
3. Ce-i drept nu prea am văzut foarte mult graffiti în paginile revistei. Voi ce înțelegeți prin graffiti?
Nu știu ce numere ai răsfoit. Am avut imagini reprezentând graffiti-uri pe câteva coperți ale revistei, dar și în interiorul ei, în special. Cred că aproape jumătate din imaginile revistei sunt graffiti-uri clasice sau stencil graffiti-uri. Am avut chiar și un concurs adresat cititorilor noștri grafferi.
4. Are fiecare număr o temă? Cum vă alegeți subiectele?
Nu avem o temă dedicată fiecărui număr, deși răzbate uneori o oarecare aplecare spre o tematică anume. O singură dată am închinat revista unui subiect, anume muzicii, mai precis rock-ului, cu bune, cu rele.
Subiecte ni le oferă viața de zi cu zi și mai ales frământările tinerilor care ne scriu.
5. Cine scrie articolele? Bănuiesc că mulți dintre colaboratorii voștri sunt preoți mai tineri și mai deschiși, nu?
Da, avem printre colaboratori câțiva preoți tineri și chiar călugări foarte inimoși, cu o priză extraordinară la public, cu bogată activitate publicistică, numeroase cărți editate, vândute în mii de exemplare. Sunt cunoscuți îndeobște de cei ce sunt cât de cât familiarizați cu viața Bisericii. Dar avem și laici în echipă și nu în ultimul rând câțiva elevi cu un condei foarte bun.
6. Elevii de liceu nu prea mai citesc, lucru care s-a văzut și în rezultatele de la Bac de anul acesta. Cum reacționează ei la Orthograffiti?
Într-adevăr, se citește mai puțin ca-n alte vremuri, dar nu putem generaliza, peste tot sunt tineri dornici să se informeze corect și să afle răspunsuri la frământările lor. E mai mult o chestiune de încredere, suntem pentru mulți o sursă de informare credibilă, pentru că facem trimitere la valorile din veac ale Bisericii, la cuvântul Evangheliei, tradus pre limba lor.
7. S-a creat o comunitate în jurul ei?
Da, putem spune că s-a creat o comunitate. Mai ales de când am înființat și o asociație care poartă numele revistei Ortograffiti, prin care desfășurăm diverse activități în folosul tinerilor. Pe facebook ne-au like-uit vreo 1.500 de persoane, majoritatea tineri. Blogul are și el cititori constanți.
8. Ce crezi că îi strică, de fapt, pe tinerii români din ziua de azi?
În timp ce tinerii caută să se dumirească ce-i cu viața asta clădindu-și rosturi, vise și încredințări lăuntrice, noi, maturii, îi stricăm de fiecare dată când le punem înainte tot felul de nimicuri sau nu luăm atitudine în față kitsch-ului deșănțat care se propagă de peste tot. Asta îi strică pe tineri, sunt victimele prejudecăților, modelor și trendurilor. Le dăm de înțeles că tot ce strălucește e aur.
9. Pe tine ce te-a făcut să te apuci de acest proiect?
Am răspuns și mai sus. Mă repet. Am înființat revista Orthograffiti pentru a aduce în atenția tinerilor altceva. Mentalitatea Bravo, Cool Girl şi Popcorn nu reprezintă aspiraţiile de viaţă ale tuturor tinerilor.
10. Crezi că trăim într-o lume în care normalitatea a început să devină nebunie și nebunia normalitate?
Cred că am depășit zilele acelea, s-a făcut un pas înainte. Trăim timpurile pe care le pomenea cuviosul Antonie cel Mare care zice într-o carte numită Pateric că va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva care nu înnebunește, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor. Cu toate astea eu am nădejde!
11. Vrei, ca prin această revistă, să aduci o schimbare? Dacă da, dezvoltă puțin ideea, te rog!
Nu cred că putem schimba pe cineva, Dumnezeu schimbă oamenii. Noi suntem datori să mărturisim, să nu tăcem. Aruncăm sămânța, cum spune Biblia, iar Domnul va face să răsară roadă când va socoti de cuviință.
12. Cum ar arăta un portret al cititorului revistei Orthograffiti?
Cred că ar fi mai multe portrete de luat în discuție. Ne adresăm tinerilor cuminți și așezați, dar și celor rebeli și teribiliști. Ce ar avea ei în comun? Poate că o anumită doză de nemulțumire cu ceea ce lumea poate să le ofere și dorința de a găsi un sens vieții lor.
13. Dacă ne-am dori să fim mai credincioși, dar în același timp să trăim în concordanță cu vremurile – cum ar trebui să privim religia?
Putem să fim din lume, fără să fim ai lumii. Putem să fim onești, curați, morali și în timpurile noastre. Nu putem da vina pe vremuri pentru alegerile noastre nefericite care ne pot uneori îndepărta de credință. Cred că Ortodoxia trebuie să găsească limbajul potrivit pentru vremurile noastre, dar cred totodată că Hristos este același ieri și azi și în veci, deci și noi trebuie să venim înspre realitățile pe care El ni le pune înainte.
14. Crezi că scoaterea evoluționismului din materia de studiu din liceu e un lucru bun?
Nu neapărat. Dar mi-aș dori să fie prezentat onest, ca pe o teorie, nu ca pe un adevăr de netăgăduit. Așa cum mi-aș dori să fie prezentat în paralel și creaționismul științific care poate să facă trimitere la adevărurile credinței, dar nu musai.
15. În mod clar, revista asta își propune să aducă o schimbare în modul în care privim și percepem lucrurile. Care ar fi ea?
Da, ne-am dori să pună pe gânduri. E un pas mare. Restul face Dumnezeu în taina inimii fiecăruia care-L caută sincer.
Mulțumesc!
A consemnat Iris Opriș, Revista VICE
12
Oct
2011
Despre compromisuri
Ce este compromisul? Ambalat în cele mai diverse forme, compromisul pare să fi ajuns o parte subînţeleasă a vieţii noastre. O tehnică de supravieţuire, s-ar scuza unii. Un pseudo-colac de salvare, care te îneacă, spun eu.
Şi facem compromisuri în aproape fiecare domeniu, fie că vorbim de relaţii, de locul de muncă sau mai ales, de visele noastre. Acceptăm să rămânem cu un om din obişnuinţă, pentru că societatea n-ar privi despărţirea cu ochi buni sau pur şi simplu din raţiuni financiare. Acceptăm un job de robot, care abia ne lasă timp să respirăm, nu fiindcă n-ar exista alternative, ci pentru că „banii sunt frumoşi”, abandonând astfel lucrurile importante în viaţă, fiinţele dragi şi experienţele care ne împlinesc. Totul pentru încă o plasmă sau încă o excursie la Paris, pe fugă, din care nu ne îmbogăţim interior cu nimic. Fiicele noastre cresc văzând la televizor sau învăţând din discuţiile de acasă, că e ok să aibă o relaţie dacă respectivul le oferă nişte avantaje „de nerefuzat”. Ne lăsăm visele strivite de rutină, de indiferenţă, de societate. Şi făcând un compromis cu lumea, ne compromitem sufletul.
Ceea ce ştiu este că dacă faci compromisuri, îţi vinzi o parte din tine, o parte pe care aproape fără excepţie o pierzi definitiv. E greu să rămâi drept într-o lume strâmbă, fără să fii marginalizat. Dar îndrăzneşte şi vei descoperi că lumea ţi se va supune într-un final. Nu va fi o călătorie de plăcere, te asigur. Vor exista lacrimi, vor exista frustrări, vor exista nostalgii după calea uşoară. Însă există o răsplată pentru cei care nu fac compromisuri: o conştiinţă curată, libertate şi respect de sine. Nu ştiu exact cât valorează toate acestea în euro. Aş zice că sunt nepreţuite. Şi vă rog să nu confundaţi malignul compromis cu împăciuirea, singura cale de mijloc ce merită parcursă.
Cum am mai spus într-un loc, jumătăţile de măsură sunt pentru jumătăţile de oameni. Lui Dumnezeu îi plac oamenii fermi, oamenii oneşti cu ei înşişi, care pot pune capul pe pernă noaptea fără remuşcări. Şi când eşti onest cu tine însuţi, eşti onest şi cu El.
Dumnezeu nu face compromisuri. Dacă ar fi făcut, noaptea ne-ar lumina tot Soarele.
Teodor Burnar
18
Jul
2011
De când este permis consumul de carne?
De când este permis consumul de carne?
În dimensiunea alimentară, postul ortodox presupune înfrânarea de la produsele „de dulce” – carne, ouă, lapte cu toate derivatele lui, adică tot ce conţine proteină animală şi predispune, în cantităţi crescute, la agresivitate. Este o chemare spre reîntoarcere la starea edenică, atunci când primii oameni se hrăneau numai cu vegetale. În schimb, catolicilor le este permis consumul de lactate şi ouă, nu şi de proteine din carne. Dar de când a fost îngăduit consumul de carne?
„Şi a zis Dumnezeu: Iată am dat vouă toată iarba ce face sămânţă de semănat, care este deasupra a tot pământul, şi tot pomul care are întru sine rod cu sămânţă de semănat va fi vouă mâncare. Şi tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se târăsc pe pământ, care au în sine suflet viu, toată iarba verde de mâncare. Şi s-a făcut aşa” (Facere 1, 29-30).
Dintru început, când pământul şi toate făpturile erau încă noi, oamenilor şi chiar animalelor li s-a dat să se hrănească doar cu verdeţuri. Sfântul Vasile cel Mare nuanţează: „Dumnezeu nu a zis «V-am dat peştii spre mâncare, v-am dat vitele, târâtoarele şi cele cu patru picioare». Nu pentru aceasta le-a făcut, zice Scriptura. În fapt, întâia legiuire îngăduia folosirea fructelor, că încă eram socotiţi vrednici de Rai. Ţie, ca şi fiarelor sălbatice şi păsărilor, se dau fructe, verdeţuri şi ierburi. Şi totuşi aceste fiinţe, supunându-se legii firii, se hrăneau cu fructe” (Sfântul Vasile cel Mare, Despre obârşia omului- II, pag. 6-7).
După ucigătorul Potop mondial, Creatorul a repetat binecuvântarea edenică către înţeleptul Noe, cu câteva amendamente: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi pe el… sub mâinile voastre le-am dat. Şi tot ce se mişcă şi viază va fi vouă de mâncare, ca nişte buruieni de ierburi le-am dat vouă toate” (Facere 9, 1-3). Se înţelege şi de aici că „ab initio”, animalele şi omul erau ierbivore şi frugivore. Ştiinţa actuală, făcând uz de ceea ce se ştie despre materie, despre anatomia şi fiziologia carnivorelor, va protesta. Înainte de căderea omului în păcat, proprietăţile materiei şi legile ei erau diferite, din moment ce o dată cu omul, toată creaţia a cunoscut stricăciunea. Compatibilitatea trupurilor făpturilor cu materia înconjurătoare era alta: îngăduia nu numai asimilarea, dar chiar asimilarea fără resturi, aşa cum va fi în Împărăţie după transfigurarea materiei la Parusia Domnului. Suport al vieţii era atunci şi va fi din nou în viaţa veşnică din Împărăţia Cerurilor harul divin, nu aportul extern de materie pe post de combustibil.
După neascultarea protopărinţilor Adam şi Eva „făptura a fost supusă deşertăciunii, nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Romani 8, 20), iar harul sfânt s-a retras treptat. Materia şi-a schimbat proprietăţile, asimilabilitatea deplină a vegetalelor de către orice animal a încetat. Atotştiinţa şi preştiinţa divină au făcut ca El să aşeze din start în raţiunile lor posibilitatea contracarării acestei schimbări.
Necuvântătoarele care aveau în ele raţiunea de a fi carnivore, implicit anatomia şi fiziologia adecvate, au trecut la consumul de carne. Aşa se înţelege de ce Dumnezeu nu s-a mai referit la animale în porunca noahică, precum şi afirmaţia că, după alungarea din rai, omul a găsit animalele ostile, după ce mai înainte toate îi erau supuse pentru harul ce era în el. Întăreşte prin cuvânt mesajul postitorul Vasile al Cezareei: „Dar, după Potop, când omul şi-a schimbat felul vieţuirii şi s-a depărtat de hotarul rânduit lui, Domnul, cunoscând că omul este risipitor, i-a îngăduit folosirea tuturor felurilor de hrană. Prin această îngăduinţă, şi celelalte dobitoace au fost slobozite să le mănânce. De-atunci leul este mâncător de cărnuri şi tot de atunci caută vulturii stârvuri” (op. cit., 6-7).
Potrivit noilor împrejurări după Potop, i s-a îngăduit salvatorului Noe să mănânce carne. Şi cum lui Adam i s-a dat porunca să ţină un post – nemâncarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului – la fel şi lui Noe i se dă o poruncă: să nu mănânce sângele. După rânduiala alimentară a iudeilor, sângele scurs dintr-un animal junghiat, iar nu sugrumat, era adus prinos lui Dumnezeu. O lămurire importantă aduce Sfântul Ioan Gură de Aur, care afirmă că porunca privitoare la sânge a fost dată spre a se împotrivi înclinaţiei omului spre ucidere, spre a-l face blând, îngăduindu-i totuşi să mănânce carne. În învăţătura Apostolilor descrisă în „Fapte”, una dintre poruncile date neamurilor convertite la învăţătura lui Hristos, referitoare la regimul alimentar, era aceea de a nu mânca animale sugrumate din care sângele nu se scursese (cf. Fapte 15, 20, 29). Însă consumul de carne era permis pentru slăbiciunea firii (Fapte 10).
Astăzi s-a observat că mari consumatori de proteine animale sunt mai predispuşi către agresivitate şi îşi înalţă mai greu rugăciunea către cer. Nu întâmplător, experienţa milenară a monahismului răsăritean demonstrează la ce culmi de rugăciune şi spiritualizare pot ajunge postitorii, renunţând la consumul de carne, dar mai ales la patimile devoratoare. În acest ton încheie marele Vasile: „Astfel era întâia zidire, şi tot astfel va fi reaşezarea ce va să vie. Omul se va întoarce la vechea sa alcătuire, lepădând răutatea, viaţa împovărată de griji, robirea sufletului faţă de nevoile zilnice. După ce va fi lepădat de toate, se va întoarce la viaţa Raiului cea nerobită patimilor cărnii, cea slobodă, viaţa întru apropierea lui Dumnezeu, părtaş vieţii celei îngereşti”.
Preot Cornel Dragoş
18
Jul
2011
Doza de otravă
Doza de otravă
Care este motivul pentru care bem Cola şi alte sucuri artificiale? Dacă urmările logice sunt motivaţia acţiunilor noastre, atunci înseamnă că bem aceste „licori” din următoarele motive:
- ca să ne îngrăşăm;
- să ne cadă dinţii;
- să facem diabet;
- să avem energie abia cât să mergem de acasă la şcoală / facultate / lucru şi înapoi;
- să facem cancer.
Acestea sunt efectele reale, nu energia sau veselia pe care se consideră că ni le-ar procura aceste produse.
În ceea ce priveşte îngrăşarea, vinovatul principal este zahărul, respectiv fructoza din el. Ce rol are fructoza în organism? Producerea energiei? Nu. Rol structural? Nu. Încălzire? Nu. Singurul ei rol este îngrăşarea. În mod „natural”, fructoza şi sucroza (zahărul este format din fructoză şi glucoză) erau disponibile în cantităţi apreciabile toamna, adică înaintea iernii. Fructoza ajuta la producerea unui strat protector de grăsime (împotriva frigului sau a unei posibile foamete).
Cum realizează fructoza acest lucru:
- este nutrientul care se transformă direct în grăsime;
- opreşte temporar arderea grăsimilor în ficat;
- nu satură (spre deosebire de glucoză; acesta este motivul pentru care dacă mănânci cartofi sau pâine te poţi simţi sătul, dar dacă mănânci un kilogram de mere, nu), chiar creşte foamea;
- dereglează hormonii care controlează senzaţiile de saţietate şi foame (leptina şi ghrelina);
- poate fi metabolizată (arsă sau stocată) doar de către ficat, pe care îl oboseşte la fel de mult ca alcoolul.
Fructoza este responsabilă, de asemenea, pentru reducerea producţiei de energie la nivel celular cu circa 65%.
Ce înseamnă aceasta concret?
Într-un experiment, unui grup de oameni activi (făceau sport câteva zile pe săptămână) li s-a cerut să consume o numită cantitate de zahăr. După două luni, jumătate din ei au renunţat la sport datorită lipsei de energie resimţite.
Deci, zahărul nu produce energie, din contră, scade energia. Deşi cofeina conţinută de unele dintre sucurile artificiale are un (oarece) efect stimulant, zahărul din suc anihilează la toate nivelurile acest efect. De asemenea, corpul se obişnuieşte să funcţioneze cu cofeină, ajungând dependent (fizic sau psihic) de această substanţă pentru a se trezi. Dar, dacă aveţi totuşi nevoie de un stimulent, încercaţi ceaiul verde sau cafeaua, nu sucurile.
În ceea ce priveşte efectele asupra danturii, este (aproape) imposibilă formarea cariilor în lipsa zahărului sau a fructozei în alimentaţie (da, din nefericire, şi consumul ridicat de fructe foarte dulci poate duce la carii). Deşi şi glucoza (amidonul) poate fi utilizată de bacterii, doar având la dispoziţie zahăr (sucroză) se pot fixa pe dinte şi produce cariile (Sunt necesari trei factori pentru formarea cariilor: dieta săracă în vitamine, minerale şi proteine, anumite bacterii, zahăr. O dietă foarte bogată în minerale şi vitamine lipo-solubile protejează puternic dinţii şi, în lipsa zahărului, este imposibil ca acele bacterii să se dezvolte). Sucurile sunt foarte periculoase, pentru ca acizii conţinuţi de acestea atacă smalţul dinţilor şi uşurează acţiunea bacteriilor.
Multe sucuri conţin benzoat de sodiu (cancerigen, deteriorează ADN-ul), benzen (cancerigen; se formează în doze în timp ce stau pe raft), caramel (nu e caramelul făcut din zahăr ars, ci o formă creată la presiuni şi temperaturi mari în prezenţa amoniacului şi sulfiţilor, care acum este suspectată în formarea cancerului).
În 1931, dr. Otto Warburg a luat premiul Nobel pentru Medicină pentru descoperirea faptului că celulele canceroase nu mai „respiră” (mitocondriile nu mai funcţionează), ci trec pe un metabolism anaerob. Consumul de zahăr face mitocondriile să funcţioneze mult mai slab sau deloc.
Consumul de zahăr, de asemenea, duce la imuno-supresie , iar în formarea cancerului un rol foarte important îl joacă şi un sistem imunitar slăbit. De menţionat că zahărul (din sucuri şi orice altă sursă artificială) scoate din corp vitamine şi minerale şi de asemenea reduce absorbţia lor. Mai multe teorii spun că tumorile apar şi datorită unui nivel scăzut de minerale în corp.
Zahărul poate deteriora ADN-ul (în cancer, celulele nu mai respectă instrucţiunile genetice de autodistrugere), distruge celule în mod direct (glicaţie / glicosilare / caramelizare) şi produce inflamaţii.
Alte efecte ale sucurilor sunt accelerarea îmbătrânirii, hipertensiune, reducerea capacităţii de învăţare, reducerea autocontrolul, generând irascibilitate, instabilitate, predispunere la depresii.
Vlad Padina
18
Jul
2011
Sfântul Rupert de Salzburg, apostolul Austriei şi al Bavariei
În urmă cu două luni (în numărul pe luna ianuarie), am scris despre ultimul mare reprezentant al creştinătăţii romane în pământurile Austriei de astăzi, Sfântul Severin din Noricum. Ce s-a întâmplat însă după ce el şi ceilalţi romani au părăsit provincia, trecând Alpii în Italia? Cum au fost recâştigate aceste pământuri pentru Hristos? Aceasta vom încerca să arătăm în numărul de faţă.
După plecarea lui Severin, în scurt timp, creştinii rămaşi în Noricum fie şi-au pierdut credinţa, trecând la păgânismul cuceritorilor germani, fie şi-au amestecat-o cu diferite superstiţii şi obiceiuri idolatre. În această situaţie de întuneric şi necunoaştere, din când în când prin provincie treceau călugări rătăcitori irlandezi, care deşi erau râvnitori, nu aveau absolut nicio organizare. Din acest motiv, lucrarea lor nu a putut lăsa roade trainice, ba chiar dimpotrivă, a sporit doar numărul de superstiţii şi de false credinţe. Astfel au continuat lucrurile vreme de 200 de ani.
În jurul anului 660 d. Hr., fie în teritoriile france, fie în Irlanda (nu se ştie cu siguranţă), s-a născut un copil pe nume Rupert. Copilăria şi tinereţea lui sunt complet necunoscute. Crescut într-o familie creştină evlavioasă, a fost de tânăr hirotonit diacon şi preot. Primele ştiri sigure despre el datează de la sfârşitul secolului VII, când îl găsim Episcop al oraşului Worms (în Germania de azi). Era un episcop bun, blând şi plin de înţelepciune, după cum ni-l prezintă cele mai timpurii vieţi ale lui, astfel că vestea despre el s-a răspândit şi în ţinuturile din împrejurimi.
De el a auzit şi ducele Theodor al Bavariei (Bavaria este provincia aflată în partea de sud-est a Germaniei şi nord-vest a Austriei de azi), care a vrut să-l cunoască. A trimis după el soli şi, în anul 697, Rupert a ajuns în capitala de atunci a Bavariei, vechiul oraş roman Ratisbona, Regensburg-ul de azi. Theodor era păgân, însă sora lui era creştină şi îl pregătise pentru primirea credinţei. Prezentându-se în faţa ducelui, Rupert i-a vorbit cu atâta putere şi înţelepciune despre Hristos, încât în scurtă vreme Theodor a hotărât să se boteze împreună cu mulţi dintre supuşii săi. Apoi, ducele l-a trimis pe episcop să propovăduiască şi în celelalte ţinuturi aflate sub stăpânirea sa.
Împreună cu câţiva însoţitori, Rupert a coborât cu o barcă pe Dunăre, străbătând Noricum-ul şi ajungând până în Pannonia de Jos. Pe unde trecea, propovăduia vestea cea bună, vorbea despre Hristos, iar oamenii îi primeau cuvântul cu bucurie. Avea obiceiul de a nu dărâma templele păgâne, ci de a le preschimba în biserici ale lui Dumnezeu. Astfel, mulţi au primit credinţa creştină. Se pune problema cum au putut oamenii ca el să aducă ţări întregi la Hristos, iar noi nu putem să ne aducem nici măcar pe noi înşine. Iar răspunsul este că ei nu propovăduiau doar cuvinte goale, doar vorbe sau raţionamente; ei Îl câştigaseră pe Hristos în chiar inimile lor, iar oamenii puteau vedea limpede acest lucru şi de aceea erau atraşi de ei, de harul din sufletele lor. Cum spune Sfânta Scriptură despre Mântuitorul Însuşi, ei vorbeau ca unii „care aveau putere, iar nu în chipul cărturarilor”. Ceea ce, din păcate, ne lipseşte nouă azi.
Până la urmă, Rupert s-a aşezat în oraşul Lorch de pe râul Enns (Austria), unde mulţimi de oameni îl căutau de pretutindeni. Pe lângă bunătatea şi înţelepciunea lui, primise şi darul de a face minuni şi îi vindeca pe mulţi de diferite neputinţe. Însă lui îi plăcea liniştea şi singurătatea, şi de aceea a hotărât să nu-şi aşeze scaunul episcopal nici în Lorch, nici în Regensburg. În călătoriile sale, dăduse peste un vechi oraş roman ruinat, Juvavium, într-un loc de o frumuseţe răpitoare, în inima munţilor (a şi zis cineva că au câştigat călugării cele mai frumoase locuri din ţară). I-a cerut ducelui voie să se aşeze în ruinele acelui oraş, iar Theodor i-a dăruit locul în întregime. Aici, unde în vechime propovăduise Sfântul Severin, Rupert a întemeiat o mănăstire închinată Sfântului Apostol Petru, care a devenit centrul lucrării sale de propovăduire. Şi deoarece erau şi multe femei care vroiau să se închine lui Hristos, Rupert a înălţat, pe un deal din apropiere, şi o mănăstire de maici, numită Nonnberg. Acolo a pus-o stareţă pe sora sa, Sfânta Ermentrude. Datorită faimei lui Rupert, în scurtă vreme mănăstirile au ajuns un mare centru duhovnicesc, un adevărat Munte Athos în inima Europei, rămânând astfel vreme de mai multe secole. Şi deoarece acolo se găsea multă sare, Rupert a redenumit oraşul, spunându-i Salzburg, adică „oraşul sării”.
Însă pentru că numărul credincioşilor se înmulţise, episcopul avea nevoie de ajutoare. S-a întors aşadar în ţara sa pentru a-şi chema ucenicii la misiune. Dintre cei care au răspuns chemării lui au fost şi mai mulţi irlandezi, printre care Sfântul Virgil (Feargall), cel ce avea să-i fie vrednic urmaş pe scaunul de episcop. Folosindu-se de aceşti ucenici, Rupert a împânzit întreg ţinutul de mănăstiri. Ştia că întotdeauna în lucrarea de propovăduire mănăstirile joacă un rol aparte: ele sunt ca nişte faruri duhovniceşti, iar oamenii sunt altfel atraşi de mănăstiri. Rupert a aşezat în mănăstiri aspra rânduiala irlandeză – irlandezii erau cei mai râvnitori şi aprinşi călugări din Apus – şi astfel, tânăra Biserică din Bavaria şi Noricum a dobândit un puternic caracter irlandez, pe care avea să şi-l păstreze mult timp de atunci înainte. Până azi, Bavaria este cea mai credincioasă şi evlavioasă regiune din întreaga Germanie.
Şi astfel, după ce aşezase temelii sănătoase pentru reîncreştinarea acestor ţinuturi, Rupert a adormit în Domnul în chiar ziua de Paşti a anului 717, pe data de 27 martie, după ce slujise Liturghia, predicase şi îşi ceruse iertare de la toţi. „Întreg poporul din Noricum l-a jelit”, ne spune viaţa lui, „pentru că fusese un apostol al acelui neam, şi pentru că nu mâhnise pe nimeni în niciun fel”. După moartea sa, trupul i-a fost aşezat în mănăstirea Sfântul Petru, iar apoi, în anul 774, mutat în catedrala din Salzburg, unde odihneşte până azi. Cu timpul, în jurul mormântului său a luat naştere un înfloritor oraş, Salzburgul de astăzi, care încă mai păstrează amintirea sfântului său întemeietor.
Pentru rugăciunile Sfântului Rupert de Salzburg, apostolul Austriei şi al Bavariei, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin!
Ierom. Grigorie Benea
18
Jul
2011
De la metal la creştinism – vedetele rock şi Hristos
De la metal la creştinism – vedetele rock şi Hristos
Motto: „Să bei bere e uşor. Să îţi răvăşeşti camera de hotel e uşor. Dar să fii creştin, ăsta-i lucrul greu. Asta-i adevărata răzvrătire” (Alice Cooper).
Puţin mediatizate la MTV, tratate drept nişte excentricităţi în presa muzicală, adesea şocante pentru fani, ele totuşi există! E vorba de cazurile unor rockeri celebri, vestiţi în trecut pentru excesele vieţii lor, consumul de alcool şi droguri, ateism şi satanism, care astăzi nu fac un secret din credinţa lor în Hristos. Nume precum Nicko McBrain, Dave Mustaine, Alice Cooper, Michael Kiske, David Ellefson, Peter Steele sunt binecunoscute pe scena metal. Ceea ce se cunoaşte mai puţin este o alegere pe care aceştia au făcut-o într-un anume moment al vieţii lor, care i-a aşezat pe un alt făgaş lăuntric. Vom încerca în cele ce urmează să vă împărtăşim câteva din aceste istorii aparent implauzibile, care, până la urmă, arată un singur lucru – că Hristos este viu şi se descoperă oricui se deschide înspre Adevăr.
Cum s-a înmuiat o inimă de… Iron
În 1982, undeva în Anglia, o trupă de heavy metal numită Iron Maiden urca în topuri cu o repeziciune uimitoare. Numărul fanilor ajunsese uriaş, răspândiţi în Statele Unite, Europa şi Asia. Unul dintre cei ce contribuiau la acest succes era şi bateristul londonez Nicko McBrain, recunoscut pentru personalitatea şi precizia percuţiei sale. Pentru el, stilul de viaţă s-a schimbat o dată cu venirea la Iron Maiden. Fiecare album însemna o creştere a faimei în toată lumea, cât şi a încasărilor de pe urma albumelor.
După câţiva ani de turnee aproape neîncetate, Nicko a cunoscut-o şi s-a îndrăgostit de Rebecca, cu care s-a căsătorit la scurtă vreme. Într-unul din turneele cu Iron Maiden, Nicko s-a îndrăgostit şi de Florida, hotărându-se să se mute acolo cu casa – acolo s-a născut şi primul copil al cuplului, Justin. Nicko a continuat să cânte şi să meargă în turnee cu Iron Maiden, pe când Rebecca stătea acasă, cu fiul lor. În acea perioadă, ea l-a descoperit pe Hristos. N-a durat mult până ce Nicko a băgat de seamă schimbarea: „Veneam acasă şi soţia mea citea din Biblie!”. Într-o dimineaţă, zăcea în pat, epuizat fizic după un turneu intensiv. Rebecca l-a trezit şi l-a întrebat dacă vrea să vină cu ea la o biserică din zonă. „I-am zis: «Nu pot, du-te fără mine»”, îşi aminteşte el. Rebecca a stăruit, iar Nicko n-a mai putut să doarmă şi s-a decis să se pregătească să se alăture familiei sale, şi – fără să ştie – de o întâlnire cu Hristos…
„Ajunşi acolo, nu-mi amintesc ce s-a întâmplat, doar că, în mijlocul uneia dintre cântări, am început să plâng. Stăteam acolo, pur şi simplu, zicându-mi: «Ce se petrece cu mine? Nu m-am îmbătat noaptea trecută… ce-i cu mine?»”. Când a auzit rostite cuvintele „Dacă vreţi să-L cunoaşteţi pe Hristos, trebuie să vă deschideţi inima şi să-L chemaţi!”, Nicko a izbucnit iarăşi în plâns. Toţi anii de alergătură şi de vieţuire după poftă au ajuns într-un punct de criză, când Nicko s-a întâlnit cu Cel ce l-a făcut. „Am ştiut atunci că trebuie să citesc Scriptura. Am împrumutat-o pe cea a soţiei mele şi-am început de îndată să citesc Evangheliile”. Stăruinţele şi rugăciunile Rebeccăi nu au rămas nerăsplătite, căci Nicko declară astăzi: „Am de atunci această «relaţie amoroasă» cu Hristos în inima mea. Oamenii se întreabă mereu ce vor zice când vor sta cu Dumnezeu faţă către faţă. Eu cred c-o să-I zic doar: «Te iubesc. Chiar Te iubesc»”.
Albumul Iron Maiden din 1986, „Somewhere in Time”, conţine o piesă pe nume „Heaven Can Wait” („Raiul poate aştepta”). Dar Nicko, ce şi-a întâlnit menirea în Florida, spune: „mă simt încă de pe acum ca în rai”.
De la „In My Darkest Hour” la „Shadow of Death (Psalm 23)”
Dave Mustaine este un personaj care nu prea are nevoie de multă prezentare, celebru datorită perioadei sale scurte, dar intense, alături de Metallica, când a compus piese pentru primele două albume, dar mai ales datorită a ceea ce a urmat. Dat afară din pricina exceselor sale comportamentale (greu de suportat până şi de colegii săi de trupă de atunci!), Mustaine, posesor al unui talent înnăscut, însă şi al unui orgoliu pe măsură, decide că poate fi cel puţin pe măsura fostei sale trupe, şi înfiinţează Megadeth. Ajunşi vestiţi în scurtă vreme pentru stilul muzical extrem de rapid şi tehnic, dar şi pentru concertele electrizante, Mustaine şi noii săi tovarăşi se dedau tot mai mult unui stil de viaţă distructiv, despre care el va declara mai apoi: „Oamenii se tem să meargă în iad, dar eu am fost acolo”.
În timp ce popularitatea îi creşte, Mustaine trece prin tot mai multe crize personale profunde. Apogeul are loc în 2002, când, în urma unui accident din spitalul unde se trata pentru piatră la rinichi, rămâne fără abilitatea de a-şi mai folosi mâna la cântat. „Credeam dintotdeauna într-un Dumnezeu, dar după rana de la braţ lucrurile s-au schimbat complet. Mi-am revăzut la rece şi obiectiv întreaga înţelegere a celor religioase şi duhovniceşti, şi m-am predat cu totul! Am încercat vrăjitorie, magie neagră, am citit biblia satanică – ce aveam de pierdut? Mi-am dat seama că Dumnezeu are toate răspunsurile, iar eu doar încerc să ghicesc. Am început să învăţ mai multe despre Hristos şi viaţa mi s-a schimbat. Nu înseamnă că vă oblig să fiţi creştini sau că de acum sunt mai bun ca voi, doar că încerc să fiu un om mai bun”. Deşi doctorii îi spun că paralizia va dura întreaga viaţă, în mod uimitor Mustaine se recuperează şi în doi ani revine pe scenă, însă ca un „nou Dave”.
Nou-găsita sa credinţă este supusă încercării în 2005, când refuză să urce pe aceeaşi scenă cu nişte formaţii făţiş sataniste: „Am făcut asta pentru mi-am schimbat viaţa şi convingerile spirituale acum trei ani, chiar dacă unii s-au supărat. Dar să faci o schimbare care-ţi afectează viaţa şi apoi să nu te porţi potrivit ei înseamnă că n-ar mai fi o schimbare, nu? Am devenit creştin, şi acum îmi dau seama ceva: că fac tot mai multe greşeli, pentru că sunt lucruri pe care le fac şi ştiu că n-ar trebui să le fac, şi sunt lucruri pe care nu le fac, dar ştiu că ar trebui să le fac”.
O personalitate surprinzătoare, care a dat naştere prin versurile sale termenului de „intelligent metal”, Mustaine declară: „Astăzi, pentru mine Dumnezeu e pe primul loc, familia pe al doilea, iar cariera pe al treilea – şi viaţa mea e mult mai bună!”.
Rockeri ajunşi călugări
În 1991, Justin Marler a sosit la mănăstirea Sfântului Gherman al Alaskăi din Platina, California, sătul de viaţă. Deşi avea doar nouăsprezece ani, fusese deja chitarist în două trupe rock, Paxton Quiggly şi Sleep (aceasta din urmă devenită o legendă underground în doom metal). Când a descoperit credinţa în Hristos şi şi-a aflat un cămin în Ortodoxie, tânărul Marler a dorit să transmită aceeaşi nădejde subculturii din care tocmai scăpase – o comunitate de puşti mutilaţi de nihilism şi disperare.
Aşa s-a născut fanzinul punk/rock „Death to the World”, după o idee a ieromonahului Damaschin (Christensen), de a scrie un articol intitulat „Ultima răzvrătire adevărată – învăţătura radicală a Părintelui Serafim Rose”, cu scopul de a fi publicat în celebra revistă „Maximum Rock’n’Roll”. Printre colaboratori se numără şi alţi monahi de la Platina, precum Maica Neonila – „o fostă punkistă înrăită”, cum se autodescrie. Ca orice propovăduire bună, şi aceasta îşi trage tăria din iubirea pentru cel pierdut. Un alt redactor, Părintele Paisie, explică: „Această subcultură este aspră şi profund tulburată din pricina durerii, este demonică. Tinerii aceştia trăiesc în iad, supradozându-şi drogurile sau, poate, înnebunind de ură şi ajungând să omoare pe cineva. Îşi văd viaţa drept ceva fără de preţ. Vrem să le înfăţişăm un ideal care să le dea un înţeles vieţii. Sunt nişte tineri marginalizaţi, răniţi, şi «Death to the World» este menit să atingă acele răni cu o mână tămăduitoare”.
În anii 2000, Mănăstirea Sfântului Gherman al Alaskăi din vârful munţilor Californiei nu avea încă electricitate, telefon sau apă curentă, iar monahii de acolo trăiesc, potrivit propriilor cuvinte, „în mijlocul şerpilor cu clopoţei, al scorpionilor şi al păsărilor, traducând şi publicând din înţelepciunea sfinţilor părinţi şi maici ai veacurilor trecute”. Mai sus în munte, la aproape douăzeci de kilometri depărtare, se găseşte schitul de maici al Sfintei Xenia, tot fără telefon, apa ori electricitate. Maicile vieţuiesc în chilii clădite din buşteni, pe care le ridică singure; ele ară pământul, taie lemnul şi… lucrează şi la editare.
* * *
Poate că cea mai bună încheiere pentru toate aceste cazuri o reprezintă cuvintele lui Vincent Furnier (cunoscut sub numele de scenă „Alice Cooper”): „Trebuie să facem o alegere. Oricine, la un anumit moment în viaţă, trebuie să facă această alegere. Când oamenii îmi zic: «Cum de crezi? De ce crezi?», le spun că nimic altceva nu vorbeşte inimii mele decât credinţa în Hristos. Nu vorbeşte minţii mele, nu vorbeşte logicii mele – vorbeşte direct inimii mele şi sufletului meu, mai adânc decât orice altceva. Şi cred pe deplin. Acestea fiind zise, nu sunt un creştin prea bun. Vreau să zic că nimeni nu poate fi vreodată un creştin «bun», în mod desăvârşit. Dar nu asta-i ideea! Când eşti creştin, nu înseamnă că vei deveni un «om bun», ci că te-ai înhămat pe o cale grea”.
Grupaj realizat de Radu Hagiu
13
Jul
2011
Într-o rockotecă l-am aflat pe Dumnezeu, Laurenţiu Dumitru
Într-o rockotecă l-am aflat pe Dumnezeu
Îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, vremea în care eram în liceu. Asta se întâmpla demult, în vremea căderii dictaturii şi a fenomenului „Piaţa Universităţii” şi a ei zonă liberă de neocomunism, cu golanii ei frumoşi care strigau din adâncul pieptului: Libertate!…
Venise vremea pletelor, a cerceilor în urechi, a gecilor cu capse şi a tricourilor rockereşti. De altfel, cred că la cel mult un an de la Revoluţie, în liceul în care învăţam, eram vreo 60-70% rockeri. Se asculta în delir, la walkman (varianta „antică” a mp3 player-ului): Metallica, Megadeth, Slayer, Iron Maiden, Judas Priest, Kreator, Sepultura, dar şi Led Zeppelin, Deep Purple, The Doors, Pink Floyd, Black Sabbath sau Rolling Stones (spre deosebire de un liceu rival, cu preponderenţă feminină, în care se ascultau cu predilecţie Skid Row, Bon Jovi, Guns ’n’ Roses). Apăruse în liceul nostru şi o trupă rock, Kapela, care-l avea ca vocalist pe colegul de an Robert Turcescu, celebrul jurnalist.
Devenisem un rocker „fără griji şi fără bani”, cu tricou negru cu Metallica, cu cercei în ureche şi walkman agăţat de blugi… Căutam un rost acestei vieţi, dar nu reuşeam să-l dibuiesc. Nu mă puteam mulţumi cu platitudinile, apatia şi lentoarea unei lumi întregi. Căutam altceva, calea mea, aşa că am apucat pe calea rebeliunii, împotriva unei lumi plictisite şi plicticoase care lâncezea temeinic. Strigătul meu şi durerea mea rezonau cu acordurile muzicale ale metal-ului. Urlam după iubire, bucurie şi rost fără să înţeleg că tocmai urletul mă făcea să nu le văd. Mă simţeam strivit de povara unei lumi fără busolă şi nu ştiam să evadez decât punând căştile pe urechi şi citind din Cioran şi Nietzsche. Aşa mi-am strigat eu dezacordul cu lumea, aşa am crezut eu că voi fi ascultat, aşa am crezut că voi lupta împotriva platitudinii. Şi eram sincer…şi aparent fericit…
Prietenii mei, influenţaţi de mesajul unor trupe death, deja cochetau cu ocultismul şi satanismul, căutând diverse surse de informare. Mă temeam să apuc pe acest drum necunoscut, dar nici alternativa nu o vedeam.
A fost nevoie de un moment şoc, ca să mă trezesc la realitate. Mă aflam cândva în Costineşti, într-o rockotecă obscură şi sinistră aflată la capăt de staţiune, undeva prin zona epavei. În loc de mese erau coşciuge, pe feţele de masă erau brodate cruci, iar pereţii întunecatei încăperi erau pictaţi cu coperţi macabre de albume metal. Muzica era destul de dură, dată la maxim ea făcea deliciul unor deatheri tocmai întorşi de la Sziget, din Ungaria, de la un năucitor concert Napalm Death şi Obituary. Vodka era la mare căutare, curgea pe mesele-coşciug, pe jos, peste tot. Toţi dădeam din cap pe riffuri de chitară.
La un moment dat, un metalist beat tot scuipa de zor pe un stâlp despărţitor; în prima fază n-am ştiut dacă o face în scârbă, motivat de ceva. Mai târziu, când m-am ridicat de la masă, am văzut ce scuipa de fapt „fratele rocker” – pe acel stâlp era pictat Hristosul de pe Mahramă.
Îmi era drag Hristos, deşi nu-L ştiam şi nu-i preţuiam cuvintele (generaţia mea nu a făcut deloc Religie în şcoală). Nu aveam prea multe tangenţe cu El, însă ştiam că nu a făcut nimănui nici un rău, dimpotrivă, aşa că m-am umplut instantaneu de lacrimi şi ciudă. Un frate de-al meu, un rocker, se preta la aşa ceva… Astea să fi fost roadele satanismului promovat tacit prin revistele gen Heavy Metal Magazin? Ani de-a rândul mi-am amintit întâmplarea aceasta şi visam să vin iarăşi în Costineşti şi să sărut acel stâlp din rockotecă, măcar că nu mai avea aceeaşi destinaţie clădirea cu pricina… De altfel, nici nu am mai văzut-o, s-a construit foarte mult, totul e altfel acum în Costineşti.
Întâmplarea aceasta mi-a „cutremurat” viaţa şi pentru prima oară m-am întrebat dacă locul meu e printre rockeri / metalişti… Aşa am înţeles că Hristos vine şi vorbeşte întotdeauna inimilor care-l caută sincer! Indiferent de locul în care aceştia-L caută. Indiferent dacă acolo sunt viermi, oase goale şi mirosuri neplăcute. Aici e marea taină şi frumuseţe, că Dumnezeu vine la omul ce scârmă în gunoi pentru a-i da bucuria de a cina cu El.
Vremea a trecut, am ajuns la Teologie pe care am încheiat-o cu o teză de licenţă legată de Muzica rock şi influenţa ei asupra vieţii creştine, iar masterul l-am sfârşit cu o disertaţie despre Satanismul astăzi.
Nu vreau să fiu rău înţeles. Îmi sunt dragi rockerii pentru că sunt tineri faini şi inteligenţi. Majoritatea studiază în clase foarte bune, mulţi sunt olimpici şi fac performanţă în facultate. Apoi, trebuie spus că majoritatea, contrar aparenţelor, sunt deschişi, prietenoşi, sinceri, temeinici în ce fac. Îmi sunt dragi şi-i înţeleg… însă până la un punct. Doar şi eu am fost rocker.
Prin tot ceea ce am publicat în acest număr al revistei OrthoGraffiti despre rock, cu bune, cu rele, dar şi despre muzică în general, nu vreau să mustrăm pe nimeni, ci doar dorim să atragem atenţia asupra unui mare risc la care se expune astăzi tânărul, riscul de a-L îndepărta pe Hristos din viaţa Lui. Să nu fie aşa!
Să ascultăm muzică, să o facem însă selectiv şi cu discernământ.
Laurenţiu Dumitru
13
Jul
2011
Aflarea chipului ascuns al răzvrătiţilor, Ierom. Savatie Baştovoi
Aflarea chipului ascuns al răzvrătiţilor
Vreau să spun că, atunci când vedem un om, fie ascultând o muzică ciudată, fie vorbind nişte ciudăţenii (poate chiar hule), fie purtând nişte haine ciudate, noi nu trebuie să îl condamnăm, poate că şi el cântă din cimpoi cântece de distracţie, de beţie, dar noi trebuie să vedem trăirea lui interioară, trecutul lui, motivele lui. Către ce tinde, ce caută, ce vrea? Pentru că niciodată un om care nu caută nimic, nu se deosebeşte. Dacă un tânăr ascultă rock, să zicem, poartă lanţuri, nu e ca ceilalţi, înseamnă că el vrea să spună ceva. Şi singurul criteriu al calităţii trăirii lui, pentru început, cred că este sinceritatea.
Să ştiţi că nu toţi ascultă rock, nu toţi poartă haine ciudate şi se vopsesc în verde, nu toţi sunt beţivani, ăştia sunt oameni nemulţumiţi de ceva, şi pe ei e mai uşor să-i împingi spre ceva mai bun, folosindu-te chiar de energia revoltei lor. Evanghelia ne-o arată foarte bine, e plină de desfrânaţi şi de ciudaţi, oameni nemulţumiţi, răniţi, „sărmani”, cum îi numeşte Dostoievski, citându-l pa David. Şi acest om „sărman” este aproapele nostru, despre care ne vorbeşte Hristos în pilda samarineanului milostiv. Noi de multe ori luăm pildele aşa cum scrie, la literă, şi aşteptăm ocazia să întâlnim vreun bubos ca să-l ajutăm. De, l-am fi ajutat noi, dar nu prea îl întâlnim. Că aşa scrie în Biblie, că dacă întâlneşti un bubos, îl ajuţi, pentru că e aproapele tău, şi te mântuieşti. Dar cum buboşi nu prea găseşti… Şi-atunci, cred eu că bubosul din Evanghelie e şi adolescentul ăsta care în troleu te fluieră şi-ţi strigă: „Aliluia, aliluia, aliluia!”. Atunci îl întrebi – pentru că ăsta a fost suspinul lui de om căzut, poate a fost şi mirosul bubelor lui – şi noi ne oprim, pur şi simplu, noi intrăm în vorbă cu el, dar nu intrăm cu scopul de a-l converti, ci cu scopul de a-l cunoaşte. Nu de a ne face pe noi cunoscuţi, ci de a-l înţelege, de a-l cunoaşte pe el. Şi nu este o punte mai bună, mai sigură, nu e o garanţie mai mare că vom fi primiţi şi înţeleşi, decât dacă arătăm că suntem curioşi faţă de un om de care nimeni, poate niciodată, nu a fost curios în acest fel. Pe care nimeni, niciodată, nu l-a întrebat cu nişte cuvinte cu totul simple, pe un ton care într-adevăr să-l mişte. În felul acesta, noi îl ridicăm pe spatele nostru. Şi faptul că îl ducem până în „satul din apropiere” şi-l lăsăm acolo, ne spune tocmai asta: că nu e numaidecât obligatoriu să-l duci până la altar, să te convingi că el e acolo, ci tu, de-acuma, prin cuvintele astea, l-ai adus pe umerii tăi în „cetatea din apropiere”, adică este încă un pas, încă un popas în calea lui spre Biserică, spre Dumnezeu. Ai lăsat doi bănuţi cu nădejdea că el va ajunge acolo. Doi bănuţi sunt ăştia: dragostea şi vocea cu care i-ai vorbit lui, pe care el şi le va aminti. El, cândva, pe aceşti doi bănuţi îşi va cumpăra bucuria de a îndrăzni să meargă mai departe, atunci când lumea nu-i va mai oferi nimic. Poate că va şi ajunge acolo, în Împărăţie, şi noi nu vom şti. De acum singur, fără noi, sau purtat de alţii.
Şi cred că, de fapt, convertirile, majoritatea, nu sunt imediate, tocmai ca omul să nu aibă ocazia să triumfe în deşert, că a convertit pe cineva pentru Hristos. Că aşa zice acolo: „Unul seamănă, altul udă, altul culege”. Este minunat că e aşa. Ştiţi cum se asamblează lucrurile secrete? În Petersburg este o uzină unde se fac submarine de armată, şi unele piese se fac în Ucraina, altele în altă parte, altele cu totul altundeva. Şi cel care lucrează habar nu are ce face. Nu ştie că lucrează la submarin. Aşa şi noi: am spus un cuvânt, am făcut o piesuliţă, habar n-avem noi, noi n-avem nevoie să vedem submarinul, este mai bine nici să nu-l vedem, ca să nu dăm mărgăritarele porcilor, iar porcii, de data asta, suntem chiar noi, dacă râmăm prea mult această taină. Să nu spunem taina lucrării acesteia, să lăsăm minunea, care este Dumnezeu, nedescoperită până la capăt. Altcineva va spune altceva, şi ajunge, în sfârşit, şi se împlineşte.
Asta socotesc eu că e un început al vieţii creştine, nu nevoia de a îndrepta lumea, nu nevoia de a-l îndrepta pe celălalt, ci, pur şi simplu, dragostea şi curiozitatea minunată de a-l trăi pe celălalt în noi înşine, de a-i trăi suferinţa lui, neliniştea, de a-l înţelege, pur şi simplu. Noi stăm bombardaţi de patimi, de pietrele lumii din jur, condamnaţi pentru credinţa în Hristos, pentru ciudăţenia asta de credinţă, dar nu spunem ca apostolul: „Doamne, lucrează Tu!”, noi spunem: „Nu-i frumos să faceţi cutare şi cutare!” şi încercăm să-i convingem pe oameni şi ne mirăm de ce nu suntem ascultaţi. Şi până la urmă murim şi noi şi ne aducem aminte că poate trebuia, totuşi, probabil, să-L fi întrebat pe Dumnezeu! Poate o fi fost Dumnezeu, strălucind deasupra capului nostru, dar nu L-am văzut pentru că eram ocupaţi, tocmai atunci explicam platforma de lucru cu societatea a Bisericii! O fi fost, numaidecât o fi fost Dumnezeu!
Ar trebui să ne întoarcem şi noi la aceasta, adică să vorbim mai mult lui Dumnezeu de necazurile noastre, decât oamenilor. Să ne gândim, pur şi simplu, mai mult la gestul apostolilor şi al mucenicilor, la felul lor de a vedea lucrurile. „Vremea este a face Domnului, stricat-au legea Ta!”. Vremea este să lucreze Domnul, noi singuri nimic nu putem face.
Ieromonah Savatie Baştovoi, fragment din cartea „Curaj şi libertate în ortodoxie”
13
Jul
2011
Maica Siluana despre muzica rock
Maica Siluana despre muzica rock
Adevărul de la capătul celălalt este legat de frică, de aceeaşi deznădejde care face nişte copii să strige după ajutor. E şi un adevăr în această muzică. Şi anume adevărul că în această realitate trăiesc milioane de tineri, de oameni, de suferinzi. Sunt sute, mii de tineri care trăiesc în această viaţă şi în violenţa ei. De aceea ei strigă după mamă, după tată, după un pic de iubire. Strigătul se transformă în acorduri muzicale şi dintr-o dorinţă de a te dărui răului de care te simţi strivit. Ei trebuie înţeleşi, fiindcă nu ştiu că există iubire, scăpare, mântuire. Atunci, în momentele de mare durere, ei strigă. Dar să nu facem confuzii! Aceşti oameni care doresc iadul şi îl cheamă pe satana, nu sunt draci. Ei sunt tot oameni! Ştim, trebuie să ştim că un om oricât ar fi de căzut, oricât ar fi de îndrăcit, de strivit de răutate, de violenţă şi de ură, în el nu moare scânteia divină. În el este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care tânjeşte după dragoste şi mântuire. Sunt mărturii în legătură cu rockeri care au fost în iad la propriu. Unul dintre ei, posedat fiind şi mergând spre locul de frig şi însingurare, şi-a adus aminte – când nu mai cânta necuratului, şi nici nu mai era întărit de bere, votcă sau drog – îngrozit de frică, de singurătate, durere, şi a strigat: „Iisuse am auzit că eşti Dumnezeu!”. Şi a venit Iisus şi cu Lumina Lui şi cu iubirea Lui l-a smuls din ghearele diavolului. Să ne uităm la aceşti rockeri ca la cea mai gingaşă minune. Acolo încă mai este un prunc gingaş, un sfânt în devenire…
(Maica Siluana în dialog la RADIO LOGOS cu Cristi Şerban, autorul cărţii „Între rock şi iubirea fără sfârşit”)
13
Jul
2011
Idoli sfărâmaţi, Laurenţiu Dumitru
Idoli sfărâmați
„Eroii mei sunt cei care au supravieţuit lucrurilor pe care le-au făcut greşit; cei care au făcut greşeli, dar şi-au revenit după ce le-au făcut. Eroii mei sunt toţi vii. N-am venerat niciodată altarul unor tipi care au murit tineri, prăjiţi de droguri” (Bono, U2)
Se spune că un editor american, citind manuscrisul unei Istorii a rock-ului, s-a îngrozit aşa tare de cele citite, încât a refuzat s-o mai tipărească. Ce o fi descoperit, nu ştim, dar putem intui.
Ce înţelegem noi în mod curent prin „model”? Înţelegem acea persoană care, prin valoarea şi calităţile ei, poate servi ca exemplu în viaţă. Dacă socotim această definiţie ca fiind corectă şi suntem oneşti până la capăt, înţelegem lesne că starurile pop/rock nu sunt nici pe departe modele de urmat. Tabloidele şi ziarele de scandal sunt pline de năzbâtiile pe care diverşi artişti le fac. Atmosfera de promiscuitate în care mulţi trăiesc şi diversele patimi şi dependenţe îi aduc deseori în stadiul de a nu se mai descurca ei înşişi pe marea vieţii, cu atât mai puţin a îndruma pe alţii.
Ex-chitaristul grupului Guns’n’Roses, Slash, afirma: „Când eşti star rock, oamenii nu te mai privesc ca pe o fiinţă umană”. Acest lucru este, din păcate, foarte adevărat, tinerii vor ca idolii lor sa aibă o dimensiune supranaturală.
Vrem sau nu vrem, idolii muzicii rock sunt văzuţi ca nişte dumnezei, ei dirijează îmbrăcămintea şi tunsoarea, marca de bere consumată sau parfumul folosit. Lor li se dedică aproape tot timpul liber, fanii ascultând la nesfârşit muzica idolilor. Studii de psihologie afirmă că la vârsta adolescenţei, tinerii sunt tentaţi să imite comportamentul pe care-l descoperă la persoana idolatrizată. Tânărul caută să-şi imite idolul, de la look, gesturi, şi dacă e posibil, până la… însuşirea gusturilor culinare. Fanul trăieşte cu sentimentul că alegerea îi aparţine de fiecare dată, însă din nefericire, se poate ajunge uneori la distrugerea propriei personalităţi, el nemaifiind decât un straşnic imitator.
În general, fanii nu scapă nicio informaţie referitoare la formaţiile şi liderii îndrăgiţi; sunt dispuşi deseori să facă mari sacrificii financiare pentru a intra în posesia unui DVD rar, a unui poster sau tricou cu însemnele trupei idolatrizate. Idolatrizarea poate merge până la a scrie cu graffiti într-o staţie de metrou „Clapton is God” [Eric Clapton (n.n.) este Dumnezeu], cum s-a întâmplat la Londra. Dar să admitem că astfel de cazuri sunt izolate. Asemenea şi cazul sinuciderii tânărului Jonathan Keiselberg (20 de ani) la aflarea veştii că vocalistul Rob Halford părăsise trupa Judas Priest.
Cu toate acestea, replica vine de îndată, mulţi fani afirmă că „muzica contează, nu înfăţişarea sau viaţa privată a starurilor”. Această idee îşi pierde consistenţa dacă amintim că unele trupe au făcut carieră datorită exclusiv imaginii, a „spectacolelor-şoc”, mesajelor şocante şi nu virtuozităţii artistice sau muzicii lor cu valoare artistică (lucru confirmat în interviuri de Alice Cooper, Venom etc.).
Sunt primul care afirmă că muzica rock a dat nenumăraţi muzicieni de o valoare incontestabilă. De multe ori însă, au trăit în mari patimi sau au avut în chip vădit influenţe oculte, satanice în muzica lor, punând astfel sub semnul întrebării izvorul inspiraţiei lor… Poţi avea oare inspiraţie luminată de Sus, când interesul artistului este pentru partea întunecată a vieţii?
Problema e că, imitând idolul şi comportamentul său imoral, se ajunge la o obişnuinţă, la o familiaritate cu răul, cu păcatul. Obişnuinţa aceasta duce la patimă, la atrofierea simţului care-ţi spune ce este bine şi ce este rău.
Aţi putea crede că starurile rock neagă cu vehemenţă ideea cum că ar fi manipulatorii tinerilor care îi idolatrizează. Nicidecum, ci cu multă dezinvoltură, unii recunosc că aceasta este adevărata realitate. Un veteran al muzicii rock, Keith Richard (chitarist la Rolling Stones), afirma: „Ştiu ce înseamnă să manevrezi mase întregi de oameni – cum făcea Adolf Hitler. Când sute de oameni sunt ca unul singur, devin un mecanism. Este fascinant şi totodată înfiorător. La un moment dat poţi avea senzaţia că această masă amorfă se află în stăpânirea ta, dar nu-i adevărat. Nu o poţi controla, dar o poţi manipula şi tu ştii asta, pentru că altfel nu ar fi venit la concert”. Şi vocalistul Mike Muir de la formaţia Suicidal Tendencies e convins că tinerii fani pot fi manipulaţi: „Explicându-le războiul şi drogurile, unii, curioşi, nu vor întârzia să le încerce. Rolul meu e sa le ofer delirul pe scenă şi să-i excit. Tuşeul pedagogic nu e treaba mea, îl las profesorilor şi părinţilor…”.
Citam la începutul articolului pe Bono de la U2, care spunea: „N-am venerat niciodată altarul unor tipi care au murit tineri, prăjiţi de droguri”. Ceea ce îndeobşte nu se prea ştie e că numărul dispariţiilor premature dintre artiştii rock este extrem de mare. Nu sunt puţini artiştii care şi-au bătut joc de darul vieţii. Ei au rămas în conştiinţele rockerilor ca monştrii sacri. Nefericită sintagmă „monştrii sacri”, având în vedere că vieţile lor sunt un fel de Vieţile Sfinţilor pe de-ndoaselea.
Iată nişte adevăruri, pomenite obiectiv în presa de specialitate, şi care nu pot fi tăgăduite.
O bună parte din liderii rock caută în droguri „experienţe inedite şi creativităţi sporite”. Curentul psychedelic [de la psihedelic - care provoacă viziuni, halucinaţii, vise prin drogare (n.n.)] se naşte tocmai în urma acestor îndrăzneli; dar Syd Barrett, lider al grupului Pink Floyd (formaţia iniţiatoare a stilului), abuzează de iarbă (marijuana) şi acid (LSD), devenind o legumă umană. Syd a supraviețuit, dar cu creierul tulburat, intoxicat. A fost prima victimă dintr-un şir foarte lung… După puţini ani, în perioada curentului hippy (numit şi flower-power), devine tot mai îndrăgită ideea vieţii fără prejudecăţi, adică să încercăm tot ce se poate, muzical – sexual – medicamentos.
Drogurile devin o modă, un mod de viaţă, şi ca urmare, tragediile se ţin lanţ: la 3 iulie 1969, este găsit în piscină Brian Jones (îmbibat cu alcool şi drog) de la Rolling Stones; la 3 septembrie 1970, moare Al Wilson de la grupul american Canned Heat, cu diagnosticul supradoză (overdose).
La 17 septembrie 1970, moare poate cel mai mare chitarist al rockului, Jimmy Hendrix – geniu şi maniac, dependent de droguri în scurta sa viaţă (28 ani).
În acelaşi an, la 4 octombrie 1970, tulburătoarea Janis Joplin moare, cu zeci de înţepături în braţ – de la heroină.
Pe 3 iulie 1971, Jim Morrison – simbolul revoltei adolescentine, liderul grupului The Doors, este descoperit în cadă, mort. Se pare că tot din cauza drogurilor şi a alcoolului. În martie 1969, el fusese acuzat de comportament imoral, lasciv, pe scenă; se pare că era beat.
În 1975, Gary Thain (ex-bassist al veteranei trupe progresive Uriah Heep), după lungi probleme cu excesul de alcool, moare din cauza unei supradoze.
Apar în această perioadă, şi se impun treptat, rockul hard & heavy, punk-ul.
Apare moda turneelor mondiale (impuse de manageri veroşi). Acestea cer mult efort fizic şi psihic din partea cântăreţilor rock. Stresaţi, obosiţi, ei apelează des la droguri şi alcool pentru a-i fortifica.
Apare o noua serie de decese: Tim Buckley (muzician american), din cauza unei supradoze de heroină, la 29 iunie 1975.
În august 1977, la numai 42 de ani, pleacă din această lume şi cel mai adulat cântăreţ de Rock’n’Roll, Elvis Presley. Fusese găsit mort în baie. Cauza: drogurile!
Vedetele curentului punk şi fanii lui au băgat spaima în populaţia britanică de la sfârşitul anilor ’70. Ei purtau inele în nas, tricouri sfâşiate şi umblau beţi şi drogaţi. În topul răzvrătirilor s-a aflat Sex Pistols. Vocalul acestui grup punk, Sid Vicious, avea un comportament total ieşit de sub control şi era permanent îndopat de heroină. În octombrie 1978, este acuzat de uciderea prietenei sale, Nancy Spungen, însă a doua zi după eliberarea pe cauţiune, Sid Vicious va muri în urma unei supradoze de heroină.
În 1979, pe 7 septembrie, Keith Moon, bateristul grupului The Who şi personalitate extravagantă a muzicii rock, moare la numai 31 ani. Cauza – excesul de alcool.
În 21 februarie 1980, vocalistul Bon Scott al grupului AC/DC, dependent toată viaţa de droguri şi alcool, este găsit mort prin asfixiere, în maşină. Autopsia dovedeşte că Bon băuse o jumătate de sticlă de whisky.
Tot în seria acestor decese îl putem pune şi pe toboşarul John Bonzo Bonham de la grupul Led Zeppelin, răpus în acelaşi an 1980, la 25 septembrie, de excesul de alcool (sufocare în somn după comă alcoolică).
Făcând un salt de zece ani, aflăm că Andrew Wood, vocalist al grupului Mother Love Bone, a decedat în 1990 din cauza, bineînţeles, a unei supradoze de droguri. Amintim aici şi moartea vocalistului de la grupul Queen, Freddie Mercury, la 24 noiembrie 1991, deşi cauza a fost alta: maladia SIDA, contactată datorită relaţiilor intime homosexuale.
În acelaşi an 1991, chitaristul Steve Clark al grupului Deff Leppard cade victimă aceloraşi demoni care au distrus mulţi muzicieni rock: alcoolul şi drogurile. El a fost găsit mort în apartamentul său.
În 1994 (8 aprilie), lumea rockului e zguduită de sinuciderea unuia dintre cei mai adulaţi cântăreţi rock ai anilor ’90 – Kurt Cobain, vocalistul grupului Nirvana. Pricinile se pare că au fost drogurile şi, după cum mărturisea des, sila de viaţă.
Ca prin minune, Phil Anselmo, vocalistul grupului Pantera, scapă cu viaţă, după ce s-a aflat cinci minute în moarte clinică din cauza unei injecţii cu heroină (doză mortală) pe care şi-a făcut-o după terminarea unui show în Dallas.
În galeria victimelor abuzului de alcool şi droguri intră şi Michael Hutchence, vocalistul grupului INXS. El a fost găsit la Ritz Hotel din Sydney – dezbrăcat şi spânzurat cu cureaua de la pantaloni. Deşi cele mai multe păreri consideră că gestul e rezultat al consumului de droguri, sunt şi voci care afirmă că el ar putea fi cauzat de unele probleme sentimentale.
Acestea sunt, din nefericire, doar câteva cazuri adunate din presa de specialitate (H.M.M. 69, Rocker, Pop, Rock & Show şi broşura – Giganţi ai muzicii rock) de pe vremea când pregăteam teza de licenţă în teologie, cu o lucrarea despre muzica rock. Wikipedia, celebra enciclopedie free, a avut ideea de a face însă o listă cvasi-completă a artiştilor din zona rock care au decedat – List of deaths in rock and roll. Din cele vreo 475 de nume pomenite acolo, mai mult de jumătate nu au apucat vârsta de 50 de ani, murind prematur din cauza drogurilor, a unor accidente sau a unor boli, ceea ce ne poate pune foarte tare pe gânduri…
Este adevărat ca sunt şi persoane implicate în fenomenul rock care au reuşit prin eforturi susţinute să renunţe la droguri (exemple: Eric Clapton, Steve Tyler, Johnny Winter etc.), iar unii dintre aceştia chiar să înceapă a păşi pe calea spre Hristos (vezi şi articolul semnat de Radu Hagiu din numărul acesta). E îmbucurător acest aspect, dar asta nu schimbă datele problemei şi nu transformă rockul într-o pajişte cu miei!
Jimmy Hendrix, care e considerat cel mai mare chitarist al muzicii rock, afirma într-un interviu: „Când cânt, e ca si cum m-aş afla într-o corabie de vis. Nu ştiu unde merg, dar puteţi veni toţi cu mine…”. Hendrix şi alţi lideri ai muzicii rock nu ştiu unde merg, dar ne îmbie să mergem împreună cu ei. Scriptura spune: multe căi i se par bune omului, dar la capătul lor încep căile morţii (Pilde 16, 25). Oare de ce căutaţi pe Cel Viu între cei morţi? (Luca 24, 5)
Laurenţiu Dumitru
2
Apr
2011
Ioan Laurian Țoța a câștigat pelerinajul oferit de Viva Turism în colaborare cu revista OrthoGraffiti
Agentia Viva Turism ( http://www.vivaturism.ro/ ) a oferit un premiu special unui abonat la revista OrthoGraffiti, un loc gratis intr-un pelerinaj la Sf. Munte Athos sau în Grecia
in urma tragerii la sorti din 02 aprilie 2011 a fost desemnat castigator
IOAN LAURIAN ȚOȚA (TOTAL COMUNICARE SRL)
din București
Felicitam din inima pe castigator si nadajduim sa aiba folos duhovnicesc!
Laurenţiu Dumitru
Editor Coordonator OrthoGraffiti
17
Mar
2011
Hitler și demnitatea umană
Devastatoarele consecinţe ale evoluţionismului
Hitler și demnitatea umană
„Dacă nu există un Dumnezeu Care să răsplătească binele şi să pedepsească răul, totul este permis” (F. M. Dostoievski).
În prezent, numeroase persoane „educate” acceptă ca o realitate fundamentală faptul că totul în cosmos a evoluat şi continuă să evolueze prin procese de tip evolutiv. Conceptele teoriei evoluţioniste ar fi valabile şi în cazul instituţiilor sociale şi al artelor. Majoritatea partidelor politice, precum şi şcolile de sociologie, istorie sau arte pun la baza doctrinelor proprii aceste concepte şi le răspândesc. De la religie până la muzica rap, conceptul de dezvoltare progresivă prin erori sau „mutaţii” şi „selecţie naturală” a fost aplicat în aproape toate domeniile. Mulţi contemporani cred că omul a evoluat din maimuţă sau din animale inferioare ei. Mai contează astăzi, în realitate, de unde venim? Mai are vreun impact asupra vieţii cotidiene adevărul despre creaţie sau evoluţie?
Impactul teoriei evoluţiei asupra societăţii umane nu trebuie subestimat. Dintr-o perspectivă strict ştiinţifică, accentul pus pe evoluţionism a determinat o serie de false presupuneri legate de biologie, astronomie, paleontologie sau antropologie. Cercetătorii au continuat să caute răspunsuri acolo unde cu greu puteau fi găsite. La nivel personal şi social însă, evoluţionismul se dovedeşte mai distrugător ca o ciupercă nucleară.
Să presupunem că oamenii ar fi într-adevăr rezultatul combinaţiilor şi accidentelor naturii. Mai inteligenţi decât celelalte primate, „homo sapiens” ar fi totuşi doar animale, iar valoarea lor intrinsecă nu ar fi mai mare decât a cailor, aricilor sau hamsterilor. Iar, dacă fiinţele umane ar proveni din regnul animal, atunci corectitudinea, demnitatea, cinstea, bunătatea, dreptatea şi credinţa n-ar avea nicio relevanţă.
Suntem oare cu toţii animale, descendenţi ai unui vast şir de replicatori apăruţi din impurităţile adunate pe suprafaţa bălţii primordiale, după comentariul lui J. Horgan, publicat în Scientific American (Octombrie 1995)?
Dacă omul nu este decât o reorganizare hazardată a materiei, se poate afirma că poate fi tratat ca un animal. Istoria este plină de exemple de guverne şi de indivizi care au îmbrăţişat evoluţionismul, considerându-şi semenii doar „accidente ale naturii” şi, ca atare, tratându-i mai rău decât pe bietele necuvântătoare. Principala cauză a majorităţii problemelor sociale prezente, inclusiv avortul, violenţa domestică, rasismul, jaful sau crima, o constituie deprecierea vieţii umane. Dacă omul nu este decât „un animal vorbitor”, de ce am aştepta mai mult de la el?
Gândirea evoluţionistă cuprinde exemple dramatice. Dictatorul german Adolf Hitler a abuzat de ideea evoluţiei biologice, folosind-o ca pe cea mai feroce armă împotriva religiei tradiţionale şi a condamnat repetat creştinismul ca principal contestatar al preceptelor darwiniste.
Disciplinatul popor german a fost condus într-o luptă pentru dominaţie şi „supravieţuire a celor mai puternici”. Autorul mediatizatei Mein Kampf (ad litteram „Lupta mea”), şi-a imaginat justificat deciziile de exterminare a milioane de cetăţeni, urmărind să demonstreze că poporul său este realmente cel mai puternic. Încă din copilărie, mintea „caporalului” tirolez a fost captivată de evoluţionism şi nu este un secret că ideile devastatoarei teorii se află la baza a tot ceea ce este mai violent în Mein Kampf: „Cel care trăieşte trebuie să lupte, cel care nu vrea să lupte într-o lume în care lupta permanentă e legea vieţii, nu are dreptul să existe”.
Desigur că nu toate relele din timpul regimului hitlerist decurg din ideile evoluţioniste ale exaltatului conducător fascist. Incontestabil dar că deprecierea condiţiei umane este rezultatul pustiitor al gândirii de sorginte evoluţionistă. Ca şi Mussolini, Marx, Engels, Stalin şi Mao, iluştrii persecutori din ultimele secole de pozitivism antiuman, şi Führer-ul Hitler a avut încredere oarbă în „virtuţile” evoluţiei fără Dumnezeu. Rezultatele ne urmăresc şi astăzi…
Preot Cornel Dragoș
17
Mar
2011
Viaţa Sfântului Patrick, apostolul Irlandei / Platoşa Sfântului Patrick
Puţini sfinţi au o viaţă mai mişcătoare şi mai plină de îmbărbătare decât Sfântul Patrick, ocrotitorul şi apostolul Irlandei. Cunoaşterea ei o datorăm Mărturisirilor scrise de Patrick însuşi, una din rarele autobiografii ale unui sfânt. Folosindu-ne de aceste Mărturisiri vom încerca şi noi în continuare să-l prezentăm pe acest mare sfânt, atât de puţin însă cunoscut în ţara noastră.
Patrick s-a născut se pare într-un sat de pe coastele de apus ale Marii Britanii, în jurul anului 381, din părinţi britano-romani (celţi romanizaţi). Se trăgea dintr-o familie preoţească: tatăl lui era diacon, iar bunicul său fusese preot. Însă în ciuda acestui fapt, încă de tânăr Patrick s-a îndepărtat de credinţa în Dumnezeu şi de Biserică.
Apoi, când avea doar 16 ani, peste familia lui s-a abătut nenorocirea. Piraţi irlandezi păgâni, cu care romanii erau în război, au năvălit pe coastele Britaniei pustiind totul în cale. Întreaga familie a sfântului a fost ucisă sub ochii lui, iar el a fost dus rob în Irlanda. „Am fost vrednici de această soartă”, avea să spună el mai târziu, „pentru că ne îndepărtasem de Dumnezeu; nici nu ţineam poruncile Lui, nici nu-i ascultam pe păstorii noştri care ne vorbeau despre mântuire”. Însă cu toate acestea, robia avea să-i schimbe hotărâtor viaţa. A început pentru el o perioadă de mari greutăţi şi lipsuri. Fusese vândut rob unui druid (preot păgân irlandez), om foarte aspru, care l-a trimis păstor la oi în munţi. „Încă din copilărie nu am crezut în Dumnezeul cel viu”, arată sfântul, „ci am rămas în moarte şi în necredinţă până când am fost aspru pedepsit. Într-adevăr, am fost smerit cumplit de foame şi de goliciune, precum şi de faptul că în fiecare zi cât am fost în Irlanda a trebuit să umblu, împotriva voinţei mele, până cădeam jos de istovire”.
Însă tocmai în aceste amare greutăţi I s-a descoperit Dumnezeu alesului Său, şi ceea ce părea a-i fi o pedeapsă spre moarte, s-a dovedit a fi însuşi începutul vieţii sale de slujire a lui Hristos. Pe Cel pe Care-l părăsise când trăia lipsit de griji, a început să-L caute cu lacrimi când ajunsese în necaz şi durere. „Din ce în ce mai mult dragostea şi cinstirea mea pentru Dumnezeu creşteau. Credinţa mea s-a întărit şi râvna mea a ajuns atât de mare, încât în timpul unei singure zile ziceam câte o sută de rugăciuni şi aproape tot atâtea şi noaptea. Stăteam prin păduri şi în munţi, şi, chiar şi când era zăpadă sau îngheţ sau ploaie, mă trezeam înainte de răsărit pentru a mă ruga. Iar în aceasta nu m-am simţit vreodată bolnav sau leneş, pentru că, după cum îmi dau acum seama, eram plin de înflăcărare”. Tocmai de aceea, întreaga sa viaţă Patrick avea să păstreze o mare smerenie şi un adânc simţământ al nevredniciei lui, însă şi o recunoştinţă fără margini faţă de Dumnezeu, Care-l ridicase din păcat şi îl alesese tocmai pe el să-I fie slujitor şi apostol.
După şase ani petrecuţi în robie, în urma unui vis, sfântul a fugit de la stăpânul său şi a reuşit să ajungă cu bine, trecând marea, pe coastele Galiei. Ştim puţine despre următoarea perioadă a vieţii lui, doar că în călătoriile sale a vizitat multe din mănăstirile Galiei, în care Sfântul Ioan Casian aşezase rânduiala călugărească din pustiul Egiptului. Patrick a petrecut de asemenea mai mulţi ani ca ucenic al Sfântului Gherman, episcop de Auxerre.
Apoi, din nou un vis avea să-i schimbe viaţa. A auzit în somn voci dinspre Irlanda, care-i ziceau plângând: „Te rugăm, băiete, vino şi umblă încă o dată printre noi!”. Întrebându-l pe Sfântul Gherman ce înseamnă aceasta, episcopul l-a îndemnat să plece în Irlanda pentru a-L propovădui pe Hristos. Şi într-adevăr, în scurt timp Gherman l-a hirotonit pe Patrick diacon, preot şi episcop şi, în jurul anului 435, sfântul a pornit, însoţit de câţiva tovarăşi, înspre Irlanda. Trecuseră mai bine de 20 de ani de când părăsise insula.
Nu vom insista asupra călătoriilor lui, despre care de altfel se ştiu puţine lucruri sigure. Vom spune însă că Dumnezeu a rânduit să nu primească nici un ajutor de la fraţii săi britani, care îl invidiau şi nici nu puteau pricepe cum de sfântul vroia să-i încreştineze tocmai pe irlandezi, duşmanii lor de moarte, care uciseseră şi familia lui Patrick însuşi. Astfel, sfântul a fost nevoit să hirotonească încă de la început preoţi dintre irlandezi, şi prin aceasta credinţa creştină s-a răspândit cu o repeziciune uluitoare în întreaga insulă. El însuşi cutreiera ţara, propovăduind oamenilor cuvântul lui Dumnezeu, hirotonind preoţi şi zidind peste tot biserici. „Sunt nespus de îndatorat lui Dumnezeu” – povesteşte el – „Care mi-a dat atâta har, încât prin mine mulţi oameni au fost născuţi din nou şi apoi unşi cu Sfântul Mir, cărora şi preoţi le-au fost hirotoniţi pretutindeni. Şi toate acestea pentru un popor nou venit la credinţă, pe care Domnul l-a luat chiar de la capătul pământului, după cum făgăduise cu mult timp înainte prin profeţii Săi”. Patrick vorbea oamenilor simplu şi din inimă, pe înţelesul tuturor. Se spune de pildă că, pentru a le tâlcui taina Sfintei Treimi, se folosea de un trifoi: după cum trifoiul are o singură tulpină şi trei frunze – spunea el –, la fel şi Dumnezeu este Unul în fiinţă, dar întreit în Persoane. Până astăzi, acest trifoi reprezintă stema Irlandei şi Patrick este pictat în icoane ţinând unul în mână.
Pe lângă bisericile ce le-a zidit în întreaga ţară, sfântul a întemeiat şi mulţime de mănăstiri, în care a aşezat rânduiala Sfântului Ioan Casian din mănăstirile Galiei. Iată cum scrie – neascunzându-şi mulţumirea – despre irlandezele care lepădaseră lumea pentru a se face mirese ale lui Hristos: „Părinţii lor nu le îngăduie, aşa că de multe ori pătimesc prigoană şi nedreptate din partea lor; însă cu toate acestea numărul lor creşte mereu, încât nici nu se poate socoti câte sunt fecioarele dintre cei întorşi la credinţă”.
Bineînţeles, episcopul a întâmpinat şi o mulţime de greutăţi şi împotriviri, mai ales la început şi mai ales din partea druizilor, preoţii irlandezi păgâni. Cu vrăjile şi descântecele lor, aceştia au încercat în fel şi chip să zădărnicească lucrarea apostolului. Vieţile mai târzii ale lui Patrick ne prezintă şi câteva astfel de lupte între el şi druizi, şi se păstrează până azi o minunată rugăciune, numită Platoşa, pe care sfântul o rostea pentru a se apăra de aceste puteri vrăjmaşe.
Omul lui Dumnezeu dobândise şi darul facerii de minuni, însă ceea ce-i mişca cel mai mult pe oameni şi îi făcea să-l asculte şi să creadă în Hristos era dragostea nemăsurată pe care o avea Patrick, blândeţea şi bunătatea lui. Ajunsese să se identifice în întregime cu fiii lui, să simtă bucuriile şi necazurile lor ca pe ale lui proprii. Aceasta mai ales se poate limpede vedea dintr-o scurtă scrisoare ce ni s-a păstrat de la Patrick, adresată unui general romano-britan, Coroticus, care năvălise pe coastele Irlandei, pustiise insula şi luase cu el mulţime de robi creştini.
Deşi sfântul însuşi fusese dus în robie de irlandezi în tinereţe şi familia lui fusese ucisă, Patrick îi scrie compatriotului său în cuvinte tunătoare, cerându-i să-i elibereze de îndată pe toţi pe care-i ţinea robi. „Cu mâna mea am scris aceste cuvinte ca să fie date ostaşilor lui Coroticus; nu spun: celor de un neam cu mine, nici: celor de un neam cu romanii, ci: celor de un neam cu dracii, din pricina faptelor lor rele. Asemenea duşmanilor noştri, ei trăiesc în moarte. Înmuiaţi în sânge, se bălăcesc în sângele creştinilor nevinovaţi, pe care eu i-am născut pentru Dumnezeu.” Atât de pătruns ajunsese sfântul de datoria pe care o primise de la Însuşi Dumnezeu, încât, deşi aprins de dorul de ţară, nu şi-a îngăduit nici măcar să părăsească Irlanda până la moartea sa: „Nu este folositor pentru mine să mă gândesc să-i părăsesc pe irlandezi şi să mă duc în Britania. Cum nu mi-ar plăcea să mă duc, ca un om mergând în ţara sa şi la rudeniile sale! Singur Dumnezeu ştie cât am tânjit după aceasta, însă sunt legat de Duhul. El mi-a arătat că dacă aş face asta m-ar socoti răspunzător, şi mi-e teamă să nu stric munca pe care am început-o. De fapt, nu eu am început-o, ci Hristos Domnul, Care mi-a spus să vin aici şi să stau cu ei tot restul vieţii mele”.
Şi într-adevăr, prin dragostea şi dăruirea lui sfântul şi-a văzut împlinit dorul de a-i naşte pe irlandezi la Hristos. Deşi nu întreaga insulă a fost încreştinată de el, ucenicii săi aveau să-i ducă la bun sfârşit munca. Iar această lucrare nu a fost defel una neînsemnată, pentru că Irlanda avea să ajungă „insula sfinţilor”, unul dintre cele mai binecuvântate pământuri din Apus. Irlanda a născut sute de sfinţi prin care dreapta credinţă a putut fi salvată în Apus de năvălirile barbare. Şi toate acestea s-au datorat şi marii jertfe a Sfântului Patrick, despre care se spune că, înainte de moarte, a primit de la Dumnezeu darul de a judeca la Înfricoşata Judecată poporul irlandez. Prăznuirea sfântului se face la 17 martie, însă despre locul morţii şi despre moaştele lui nu se mai ştie azi nimic.
Pentru rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Patrick, ocrotitorul şi apostolul Irlandei, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin!
Ieromonah Grigorie Benea
+++
Platoşa Sfântului Patrick
Mă leg astăzi
Cu vârtutea cea tare a chemării Treimii:
Cred în Treimea în Unime,
Făcătorul a toate.
Mă leg astăzi
Cu vârtutea Întrupării lui Hristos şi a Botezului Său,
Cu vârtutea Răstignirii Sale şi a Îngropării,
Cu vârtutea Învierii Sale şi a Înălţării,
Cu vârtutea Venirii Sale în Ziua Judecăţii.
Mă leg astăzi
Cu vârtutea dragostei serafimilor,
În ascultarea îngerilor,
În nădejdea învierii spre răsplată,
În rugăciunile Patriarhilor,
În prorociile Profeţilor,
În propovăduirea Apostolilor,
În credinţa Mărturisitorilor,
În nevinovăţia sfintelor fecioare,
În faptele oamenilor drepţi.
Mă leg astăzi
Cu puterea Cerului,
Cu lumina soarelui,
Cu strălucirea lunii,
Cu frumuseţea focului,
Cu scânteierea fulgerului,
Cu iuţimea vântului,
Cu adâncimea mării,
Cu trăinicia pământului,
Cu tăria pietrelor.
Mă leg astăzi
Pentru ca Puterea lui Dumnezeu să mă povăţuiască,
Tăria lui Dumnezeu să mă sprijinească,
Înţelepciunea lui Dumnezeu să mă înveţe,
Ochiul lui Dumnezeu să vegheze asupra mea,
Urechea lui Dumnezeu să mă audă,
Cuvântul lui Dumnezeu să-mi dea grai,
Mâna lui Dumnezeu să mă povăţuiască,
Calea lui Dumnezeu să rămână în faţa mea,
Scutul lui Dumnezeu să mă acopere,
Oastea lui Dumnezeu să mă apere,
Împotriva curselor diavolilor,
Împotriva ispitei patimilor,
Împotriva poftelor firii,
Împotriva tuturor celor ce gândesc să mă vatăme,
Fie ei aproape sau departe,
Fie ei mulţi sau puţini!
Chem astăzi toate aceste vârtuţi
Împotriva oricărei puteri vrăjmaşe şi fără de milă
Care ar putea să atace trupul şi sufletul meu,
Împotriva descântecelor proorocilor mincinoşi,
Împotriva legilor negre ale păgânătăţii,
Împotriva legilor mincinoase ale ereziei,
Împotriva înşelăciunilor idolatriei,
Împotriva vrăjilor femeilor, făurarilor sau druizilor,
Împotriva oricărei ştiinţe care leagă sufletul omului!
Hristoase, apără-mă astăzi
De toată otrava, de foc,
De înec, de rană de moarte,
Ca să pot primi răsplată bogată!
Hristos cu mine, Hristos în faţa mea,
Hristos în spatele meu, Hristos înlăuntrul meu,
Hristos dedesubtul meu, Hristos deasupra mea,
Hristos la dreapta mea, Hristos la stânga mea,
Hristos în cetate, Hristos în căruţă, Hristos în corabie,
Hristos în inima tuturor celor care se gândesc la mine,
Hristos în gura tuturor celor ce vorbesc cu mine,
Hristos în fiecare ochi care mă vede,
Hristos în fiecare ureche care mă aude!
Mă leg astăzi,
Cu vârtutea cea tare a chemării Treimii:
Cred în Treimea în Unime,
Făcătorul a toate!
16
Feb
2011
Premiile revistei OrthoGraffiti la concursul de proză arhiscurtă ortodoxă (PAO)
În numărul anterior al revistei noastre, vă invitam să participaţi la concursul de proză arhiscurtă ortodoxă, iniţiat de părintele Serafim Pantea pe blogul dânsului. Între timp, concursul a luat în mod oficial sfârşit şi, aşa cum promiteam, ne-am adunat şi noi, cei din redacţia Orthograffiti, pentru a aprecia care vor fi textele ce vor beneficia de cele 5 premii ale revistei noastre, constând în abonamente pe 5 luni. Trebuie să precizăm încă de la început, că în cadrul concursului, au participat şi câţiva dintre colaboratorii revistei, cu texte foarte bune, dar, din motive de corectitudine lesne de înţeles, acestea nu au fost luate în calcul de către juriul nostru.
După deliberări, am hotărât că textele câştigătoare ale premiilor ORTHOGRAFFITI sunt următoarele:
Oamenii, îngerii, Dumnezeu
(autor: „eumiealmeu”)
Oamenii se gândesc la Dumnezeu ca la o gânganie, în vreme ce El este ca o Furnică: lucrează pentru binele lor. Dumnezeu Se gândeşte la oameni ca la îngeri; lucru care pe îngeri îi cam întristează (de ce să fie comparaţi cu unii care nu fac nimic pentru cei din jur?), dar se străduiesc să ne accepte şi să ne ajute să fim generoşi ca ei. Dumnezeu nu greşeşte niciodată. El ne vede cum putem fi, nu cum suntem.
Tu mă iubeşti, Doamne
(autor: „Planet”)
Te-ai gândit la mine dinainte să fiu, apoi m-ai coborât în inima Ta şi m-ai îndrăgit. Şi m-ai dat vieţii, Doamne. Ne-am ţinut de mână în copilăria mea, apoi eu ţi-am dat drumul… şi m-am rostogolit pe valea lui Cain. Acolo unde fiecare gând sfâşie rodul mâinilor Tale. Iubirea Ta, însă, a tăiat mărăcinii înfipţi adânc în carnea mea şi, astfel, am reuşit să păşesc din nou pe drumul care mă poate duce Acasă. Ajută-mi să rămân pe el, căci vreau să ne ţinem de mână din nou! Te rog, Doamne!
Dor
(autor: „Alina”)
De când ai plecat, atunci într-o zi de iarnă, am învăţat ce este dorul. Dorul de tine, dorul de noi, dorul de viaţa noastră împreună. Am învăţat să trăiesc fără tine. Am învăţat să zâmbesc atunci când plâng. Am învăţat să te port în mine, fără să te văd. Frânturi de gând, de amintiri, de poezie. Şi un Întreg: …căci „mai mare dintre acestea este dragostea”. Mi-am sprijinit capul pe umărul Domnului. Dor? Da. Dar nu-l mai port doar eu.
Darul
(autor: „Daniel Bistri”)
Aşezat pe un bolovan în faţa chiliei austere, avva privea în pământ, mişcându-şi uşor buzele şi împingând rar mărgelele metaniei. Îmbrăcat cu rasă neagră, cu spinarea încovoiată, bătrânul aducea de departe cu o virgulă dintr-o carte veche. Era praznicul Buneivestiri şi, la ceasul al nouălea, aştepta oaspeţi. În vizuina sa nu găseai nimic pentru hrana trupului. Îşi ridică brusc privirea. Un vultur tânăr umbri pentru o clipă soarele şi scăpă din gheare un peşte care căzu lângă el.
La sfintele moaşte – 26-27 octombrie
(autor: „Popa Maria”)
Mă aşez la coadă. Lângă mine – un om slăbuţ. Fumează. „Oof! Un fumător… Trebuie să fiu bună, să rabd”. Citesc acatistul.
- Mi-l daţi şi mie?
- Sigur.
- De ce sunt două acatiste? Îi explic. Nu pricepe. E un om foarte simplu. Am un scaun pliant.
- Staţi jos; stăm cu rândul.
- Nu, mulţumesc. Staţi dvs.
- Ce lucraţi?
- Car marfă în Europa. Ora 3 noaptea. Am ajuns. Ne închinăm şi plecăm. Mă uit după el. Şchiopătează rău. Are un picior mai scurt. Se duce să care marfă în Europa. Plâng. Obrajii îmi ard de ruşine.
Notă: Câștigătorii vor fi contactați pe mail!
14
Feb
2011
Cuvânt bun, Sfântul Nicolae Velimirovici
Slăbănogul
Facerea de rău este o slăbiciune, nu o putere. Rău-făcătorul este un slăbănog, nu un viteaz. De aceea, socoteşte-l întotdeauna pe cel ce-ţi face rău ca fiind mai slab decât tine şi, aşa cum nu te răzbuni pe un copil neputincios, tot aşa nu căuta să te răzbuni nici pe făcătorul de rele. Căci el nu este făcător de rele după putere, ci după slăbiciune. În acest fel, vei strânge putere în tine şi te vei asemăna mării, care nu se revarsă pentru a îneca pe orice copil ce aruncă în ea cu pietre.
Tăcere
Tăcerea a fost iubită de toate sufletele mari, deoarece au simţit adânc adevărul acelei zise din popor: „vorba bună e de-argint, iar tăcerea-i de aur”. Orice om cugetător a cunoscut, prin sine însuşi, că el nu-i ceea ce spune despre sine, ci ceea ce tăinuieşte. Nu ceea ce tăinuieşte dinadins, ci ceea ce tăinuieşte din nevoie, pentru că este de negrăit. Discuţiile noastre în societate sunt ca mărunţişul de bani cu care ne răscumpărăm pe noi înşine, pe câtă vreme banul cel scump rămâne în noi, nearătat. Sau: noi ne înfăţişăm societăţii prin fotografii făcute în pripă, pe câtă vreme adevăratul nostru chip duhovnicesc rămâne în noi, nearătat. De altfel, toate stihiile mari sunt tăcute, şi Însuşi Dumnezeu mai tăcut decât toate; pe câtă vreme toate făpturile mici sunt gălăgioase. Ce minune este, aşadar, că toate sufletele mari sunt tăcute?
Egalitatea
Dumnezeu nu este Dumnezeul egalităţii, ci al dragostei. Egalitatea ar înlătura toată dreptatea şi toată dragostea, ar înlătura toată moralitatea. Oare soţul îşi iubeşte soţia din pricina egalităţii? Mama îşi iubeşte oare copilul din pricina egalităţii? Prietenul îşi iubeşte oare prietenul din pricina egalităţii? Inegalitatea este temelia dreptăţii şi reazemul (sprijinul) dragostei. Câtă vreme dăinuieşte dragostea, nimeni nu se gândeşte la egalitate. Câtă vreme domneşte dreptatea, nimeni nu vorbeşte despre egalitate. Când se pierde dragostea, oamenii vorbesc despre dreptate şi gândesc la egalitate. Când, odată cu dragostea, piere şi dreptatea, oamenii vorbesc despre egalitate şi se gândesc la imoralitate. Adică, când morala piere, imoralitatea îi ia locul. Din mormântul dragostei răsare dreptatea, din mormântul dreptăţii răsare egalitatea.
Opreliştea virtuţii
Mulţi cred că dacă ar fi trăit în alte împrejurări ar fi fost oameni mai buni. Bogatului i se pare că opreliştea virtuţii este bogăţia, săracului – sărăcia, învăţatului – ştiinţa, celui simplu – simplitatea, bolnavului – boala, celui sănătos – sănătatea, bătrânului – bătrâneţea, iar tânărului – tinereţea. Însă aceasta e doar o închipuire şi o recunoaştere a înfrângerii morale. Ca şi când un ostaş nevolnic ar căuta să se mângâie: „În acest loc voi fi biruit, să fiu trimis altundeva şi voi fi viteaz!” Ostaşul adevărat este întotdeauna viteaz, fie că rămâne la locul său, fie că este răpus. Dacă Ţarul Lazăr ar fi dat bir cu fugiţii din Kósovo, ar fi fost socotit un înfrânt; însă pentru că a rămas la locul său până la sfârşit şi a căzut, este socotit biruitor. Adam în Rai şi-a pierdut credinţa; Iov în groapa de gunoi şi-a întărit credinţa. Prorocul Ilie niciodată n-a spus: „Foamea mă împiedică să ascult de Dumnezeu!”. Nici Împăratul David n-a spus: „Coroana mă împiedică să ascult de Dumnezeu!”.
Omul este chip pentru om
Oamenii pe care îi întâlneşti să fie pentru tine chipuri vii ale binelui sau răului din tine. Ţine-ţi neîncetat gândurile şi dragostea asupra chipurilor bune, ca şi tu să ajungi astfel chip al binelui, pentru fraţii tăi.
Lucrarea tăcută a lui Dumnezeu
Nenumăraţi oameni lucrează, de dimineaţă şi până seara, la lumina Soarelui, fără să privească la Soare, fără să simtă Soarele, fără să cugete măcar o dată la Soare! Nenumăraţi oameni îşi petrec veacul în lumină, cu puterea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, fără măcar să privească la Dumnezeu, fără să cugete măcar o dată la Dumnezeu! Şi Soarele tace fără mânie, şi continuă să lumineze neîncetat. Şi Dumnezeu tace fără de mânie, şi continuă să ajute neîncetat. Însă, când se face întuneric, când cade ceaţa, când ciupeşte gerul, atunci oamenii îşi aduc aminte de Soare, îşi întorc privirea spre Soare, laudă Soarele, suspină după Soare. Tot aşa, când încep suferinţele, lipsurile, chinurile în neputinţă şi strâmtorările fără ieşire, oamenii îşi aduc aminte de Dumnezeu, îşi întorc privirea spre Dumnezeu, Îl laudă pe Dumnezeu şi suspină după Dumnezeu.
Sufletul – mai de preţ decât trupul
Timpul este pasărea care te împodobeşte cu penele sale pestriţe, dar care va şi veni să smulgă cele ale sale. Dacă te vei lega cu sufletul prea mult de pene, timpul va smulge împreună cu penele şi sufletul. O, cât de urâtă va fi atunci goliciunea ta!
Sfântul Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău, Predania, Bucureşti, 2009
14
Feb
2011
The secret of happiness is… / editorial Happiness
În numărul trecut al revistei noastre, am rugat cititorii să continue mesajul din imagine şi să ne trimită un mail cu răspunsul lor. Ulterior am postat mini-concursul nostru şi pe facebook. Nefiind multe răspunsuri, am decis să premiem nu cele mai inspirate 10 idei, ci toate răspunsurile primite. Aşteptăm un email cu o adresă poştală validă, pentru a trimite premiul constând într-o carte ortodoxă scrisă pentru tineri (Redacţia OrthoGraffiti). Iată şi răspunsurile:
Pe facebook:
Cristian Gabriel Groman: Iubirea de Dumnezeu… dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu, cauţi să îi faci voia, să nu mai păcătuieşti… astfel, simţi în suflet o pace, o căldură, o bucurie fără seamăn… în plus, Dumnezeu te răsplăteşte pentru „cuminţenia” ta… aşa cum un tată îşi răsplăteşte un copil cuminte…
Cerasela Constantin: The secret of happiness is to be happy.
Chiratcu Dragoş: The secret of happiness is PEACE.
Ana Maria Mirea: The secret of happiness is… unconditional love and the peace of mind!
Must Liveasahb: …to try to act like a real human being… to live like HE LIVED WHEN HE WAS ON PLANET EARTH. There is not a secret that He died for our sins… what am I doing for my neighbor? We are really happy ONLY when HE IS ALIVE IN US! We can choose to be or not REAL CHRISTIANS!
Ilie Elena: THE SECRET OF HAPPINES IS THE JOY.
Ilie Elena: THE SECRET OF HAPPINES IS THE LOVE.
Chinez Ramona-Maria: The secret of happines is Faith…
Alina Mariana Evenden: …love to live and live to love.
Adina Sava: …with(&)in YOU all the time!
Pe mail:
Daniel Rednic: The secret of happiness is toll (jertfa).
Catherine Emadidi: The secret of happiness is GOD.
Loredana Crişan: The secret of happiness is true love.
Teiuc Alexandru: Secretul fericirii este ceea ce ne face pe noi cu adevărat fericiţi.
După părerea mea, fericirea înseamnă: să mulţumeşti dimineaţa că poţi vedea lumina soarelui, că ai ce pune pe masă, că eşti sănătos, că poţi merge, că poţi vorbi, că iubeşti, că cineva îşi aminteşte de tine şi nu te-a uitat, că ai o familie care te iubeşte şi multe altele…
Coman Adi: The secret of happiness is hope!
Cosmin Sârbu: … nemurirea.
Eremei Andreea: The secret of happiness is a life of faith.
Dobre Gabriel: The secret of happiness is truth.
Nasie Florina Roxana: „The secret of happiness is PEACE”
Nefericirea se ascunde în starea de nemulţumire, de revoltă, toate acestea având la bază egoismul, care, din păcate, în ziua de astăzi, este atât de adânc însămânţat în inimile noastre, încât cu greu mai poate fi smuls. De ce am ales cuvântul „PACE”? Pacea este liniştea sufletului, mângâierea caldă a Domnului, coborâtă în inima credinciosului. Un suflet în care domneşte pacea este mulţumit şi recunoscător, el nu caută mai mult, nu râvneşte la avutul aproapelui şi nu îl priveşte pe acesta cu ochi rău, el este împăcat cu ceea ce are şi acest lucru îl face să fie FERICIT. PACEA este izvorul FERICIRII!
Cristian Tănase: The secret of happiness is… Iertarea. Căci dacă vrei să fii fericit o clipă, răzbună-te! Dacă vrei sa fii fericit o veşnicie, IARTĂ!
+++
Editorial
Concursul The secret of happiness is… mi-a dat prilejul de a medita puţin pe marginea temei. Dincolo de citate, maxime şi metafore, oare ce anume, cu adevărat, ne face fericiţi? Sigur că răspunsul e întotdeauna subiectiv, rodul experienţei personale a fiecăruia. E drept, însă, că deseori arama ne înşeală ochii şi credem că-i aur ori că ridicăm, la fel de des, bucuriile şi plăcerile la rang de fericire.
Să existe oare un secret al fericirii? Probabil că e doar un fel de a spune, însă e adevărat şi faptul că pentru unii, fericirea rămâne un secret încă nedesluşit, ei sunt şi rămân nefericiţi şi când obţin ceea ce credeau ei că i-ar ferici.
Mi-am stors mintea ca să găsesc un răspuns pentru mine însumi, dar el nu se arăta. Cu neputinţă mi-a fost să numesc ceva de care să atârne ceea ce numim îndeobşte fericire şi asta pentru că socotesc că ea e, întâi de toate, o stare lăuntrică, a inimii, şi nu e condiţionată de elemente externe, exterioare nouă. Un lucru ori o persoană ne poate bucura, dar nu ne poate ferici şi nici neferici. Privind însă spre lăuntrul meu, am descoperit dintr-o dată răspunsul pe care-l căutam: O conştiinţă curată!
Dacă avem o conştiinţă curată sau căutăm să o dobândim, avem o dulce mângâiere, fără asemănare. Nimeni şi nimic nu ne poate lua această bucurie caldă a inimii. Niciun examen pierdut, nicio notă mică, nicio certare pe nedrept, nici foametea, nici pierderea vreunui bun. Putem să ne mâhnim sau să ne supărăm din diverse pricini, dar asta nu înseamnă neapărat şi nefericire.
Dacă omul contemporan are obiceiul la început de an să facă bilanţuri, să facă planuri de viitor, să gândească proiecte noi şi schimbări diverse în viaţa personală, inima mă îndemnă să vă spun că poate e vreme bună a urma în cuget şi-n faptă pe fiul risipitor din Evanghelie, care zice: Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta (Luca 15, 18). De ce asta? Pentru că e temelia unei conştiinţe curate, zic eu, şi implicit, secretul fericirii.
Vă doresc un An Nou mai bun, cu inimi pline de iubire şi stropi de fericire!
Laurențiu Dumitru
