OrthoGraffiti

Luminile oraşului, iubirea şi vagabondul

„…nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nicio înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă.” (Isaia 53, 2-3)

Acest fragment se potriveşte celebrului vagabond anonim jucat de Charlie Chaplin în filmele sale, deşi face parte, de fapt, din prorocia lui Isaia despre Hristos. În „Luminile oraşului” (City Lights, 1931) un om sărman, umilit şi obidit, un vagabond anonim întâlneşte un milionar, pe care îl salvează de la sinucidere. Vagabondul trece prin multe chinuri ca să ajute o biată fată care vinde flori. O îndrăgeşte, în ciuda faptului că e oarbă, de fapt poate tocmai de asta. Îşi dă şi cămaşa de pe el ca să nu o tulbure, efectiv, atunci când ea face un ghem dintr-un fir desprins din haina lui. Suferă împreună cu ea când e bolnavă şi riscă o bătaie pe cinste pentru a-i plăti chiria. În cele din urmă, face rost de bani pentru drumul până la doctorul miraculos… o trimite într-acolo şi apoi se retrage, în anonimat, ca întotdeauna.

Fata se vindecă şi îşi deschide o florărie cu restul de bani. Acum, la sfârşitul filmului, are loc reîntâlnirea celor doi. Read the rest of this entry »

Cartea lui Eli / The Book of Eli, o recenzie

Un film care ne învaţă să vedem că asigurarea unui echilibru interior nu vine nici de la încrederea în sine şi nici de la abilitatea de a ocoli dezastrele, ci rezidă doar dintr-o profundă legătură cu Dumnezeu, în care crezi nestrămutat şi care te ocroteşte pretutindeni. The Book of Eli este o alegorie despre lumea noastră de acum şi de totdeauna, un poem despre încrederea deplină în ajutorul şi ocrotirea dumnezeiască şi despre salvarea lumii prin credinţă. O temă profundă, atent administrată de la un capăt la altul al istoriei.

La antipozi – două atitudini contrare: pe de o parte, instituţia abuzivă şi inumană, construită pe falsa legitimitate a „ordinii”; pe de cealaltă parte, omul credinţei ca instituţie fundamental restauratoare. Dacă în primul caz, un om aflat în fruntea destinelor mulţimii ocârmuieşte cu resortul fricii, al şantajului, al speculaţiei, al manipulării şi al iluziei, în cel de-al doilea regăsim tipologia persoanei libere de orice constrângere exterioară, dar adânc devotată idealurilor.

Locaţia este deşertică, un loc al dezastrelor şi al disperării, un loc unde supravieţuirea putea fi un act de înaltă demnitate sau de gravă trădare a chipului lui Dumnezeu – de încălcare a identităţii şi a demnităţii celuilalt. Omul, zidire a lui Dumnezeu, nu mai reprezintă nimic. Este pradă pentru celălalt om ajuns bestie. Totuşi, parcursul animat de credinţă şi de fidelitate pentru adevăr descoperă lumii şansa unei noi învieri a lumii. Un astfel de scenariu este absolut posibil. Dacă această lume a noastră nu se va schimba încă de pe acum, dacă noi nu ne vom schimba deodată cu ea, atunci curând protagoniştii întâmplărilor zugrăvite aici pot fi chiar copiii noştri.

Primele cadre captează atenţia unei categorii de public mai puţin elevat, care se mulţumeşte mai degrabă să vadă cum ajunge până la capăt un conflict de stradă, decât să aprofundeze semnificaţii. Te trezeşti, nu o dată, în miezul unui film cu băieţi absolut răi, care trăiesc drama de a fi supravieţuit unui război atomic şi care nu mai au nici urmă de reper moral sau vreo raţiune existenţială, decât aceea de a domina prin violenţă – cu bestialitate – destinele celorlalţi. În centrul atenţiei se află, însă, un om misterios care pluteşte între profilul soldatului american superdotat şi cel al adolescentului pasionat să asculte muzică la iPod. Era omul făcut să supravieţuiască acestei lumi ostile, un om care trăia intens provocarea unei obsesii: aceea de a merge spre Vest, unde ştia că este aşteptat. Spre Vest era mânat de o voce, care îi încredinţase cu ceva vreme înainte misiunea păstrării unei cărţi, o carte groasă, legată în piele. Vom vedea mai târziu şi crucea frumos înflorată, tronând pe coperta acesteia ca o lumină scumpă învăluind acea lume abominabilă, stăpânită de pistolari şi de violatori.

Peregrinul Eli, întrupat magistral de actorul Denzel Washington, păstrează până în finalul filmului secretul acestei cărţi a cărei numire, înainte de a fi atent rescrisă, se lasă insistent nedezvăluită. Parcurgem împreună cu protagonistul promisiunea împlinirii acestui drum prin lumea fără rosturi şi fără raţiune. Vedem cum lipsa reperelor, adică lipsa credinţei şi a temerii de Dumnezeu, conduc implacabil la debordarea fărădelegilor şi la adâncirea răutăţilor. Înţelegem că fără Dumnezeu nu putem face nimic altceva decât să trăim deriva şi devianţa unei lumi care nu ne mai este proprie şi care nu mai seamănă întru nimic cu ceea ce a aşezat Ziditorul în crugul timpului. În lipsa oricărei instituţii, vedem cum omul credinţei este adevăratul reper, adevărata măsură a acelei lumi şi singura instituţie a umanizării şi spiritualizării.

Existenţa unei astfel de lumi, fără căpătâi, în care tronează abuzul şi violenţa,  nu numai că justifică, dar şi cere în mod necesar intervenţia justiţiară care corectează răul, amputându-l din rădăcină. Călătorim aşadar cu personajul principal, printr-o lume asemănătoare lumii Vechiului Testament, bântuită de bestii sau de slujnice ale idolilor, care sunt sacrificate aşa cum odinioară erau preoţii lui Baal stârpiţi dintre oameni de jungherul proorocului Ilie.

The Book of Eli vorbeşte despre o viaţă imposibilă pe care noi ne silim a o parcurge dureros încă de la începutul lumii, de la uciderea primului om şi până astăzi; o lume în care frate pe frate se sfâşie şi se mănâncă, pentru că fiecare îşi imaginează că are libertatea să o facă fără să fie pedepsit de cineva. Avem, aşadar, a ne confrunta cu jungla unor nevoi minime, care se transformă în păcat, nevoia de a îţi ostoi setea, de a te hrăni, de a te adăposti, într-un spaţiu în care toată lumea şi-a uitat resursele morale şi spirituale; nimeni nu mai ştie să se roage, pentru că odată cu distrugerea civilizaţiei în urma unui incident apocaliptic, au dispărut cărţile adevărate, adică adevărata cultură, dar şi oamenii adevăraţi care le preţuiau. După dezastru au rămas doar oamenii decadenţi, adică dimensiunea sălbatică a subzistenţei, o lume instinctuală dominată de un manipulator malefic, un anume Carnegie – personajul care întrupează omul-monstru, autoritaristul sălbatic, atotvicleanul, stăpânul, jivina.

Dimensiunea dureroasă a filmului este dată de ideea că oamenii, de foame, se mâncau unii pe alţii la propriu pentru a supravieţui, iar grotescul este mai mult accentuat la confruntarea cu nişte dihănii bătrâne, nişte oameni (soţ şi soţie) care îşi mâncau tihnit vizitatorii. Acest fapt le-a permis să-şi prezerve locaţia lor din deşert, o căsuţă altminteri arătoasă pentru acele timpuri, dacă nu ar fi avut faţada jupuită şi scorojită şi dacă nu ar fi fost aşezată în acel decor sumbru, post-apocaliptic. Omul nu mai reprezenta pentru ceilalţi nicio valoare, el putea fi jefuit, omorât, devorat chiar, fără ca nimeni altcineva decât victimele să se înspăimânte de aceasta. 

Omul despot, Carnegie, care reuşise să construiască un sistem de control total asupra unui aşa-zis oraş în care se refugiaseră violatorii şi tâlharii timpului, bântuie istoria întregului film. Secretul lui Carnegie consta, în primul rând, în controlul pe care îl avea asupra surselor de apă existente, dar şi în autoritatea pe care i-o dădeau ştiinţa de carte şi cunoaşterea tacticilor dictatoriale.

Eli are o singură neputinţă: aceea de a nu se putea despărţi de amintirea civilizaţiei pe care o părăsise în urmă cu mai bine de treizeci de ani. Amintirea acelui timp îi ţintuia urechile în ritmurile melodiilor stocate în iPodul său. Bateria expirată a acestuia îl determină să caute locuri civilizate. Acest fapt, dar şi lipsa acută a apei, îl aduc pe om în oraşul dictaturii perfecte. Oraşul în care peregrinul soseşte pentru a încărca bateriile iPodului, se dovedeşte a fi ostil străinilor nonconformişti, dar în acelaşi timp „sigur” pentru toţi aceia care respectau regulile lui Carnegie. În oraş, dictatorul împărţea, din autoritatea lui, autoritate brigăzilor teroriste pe care le crease şi care executau prompt comenzi în schimbul privilegiilor. Deşi nu mai contau în ochii nimănui, gloatele erau răsplătite şi ele cu câte o lingură de apă pentru obedienţa intrării în ascultare. Peste tot trona frica de moarte şi furia jefuitorilor şi spintecătorilor.

În decor avea să rămână aproape veşnic, ca un laitmotiv, femeia momeală – anexată unei grămezi de fiare – cerând ajutor trecătorilor, care aveau să sfârşească în mâinile bestiilor canibalice ascunse în spatele parapetelor.

Oraşul nebunilor avea doar doi oameni întregi la minte: o femeie oarbă, care în schimbul sclaviei se bucura de mici privilegii parfumate şi fiica acesteia, care urma a fi livrată pentru servicii sexuale maimarelui bandei. Femeia nevăzătoare este omul închis în capcana unor gesturi aparent tandre ale lui Carnegie care, în schimbul livrării unor informaţii, nu se sfieşte să o târască pe biata femeie de păr. Fiica ei va fi, după întâlnirea cu Eli, omul regenerat de speranţa de a recompune aşezământul acelei lumi pe temeiuri mai bune.

Pericolul pe care îl risca umanitatea sub dominaţia lui Carnegie nu era atât insecuritatea personală, cât manipularea de care acesta era capabil. Eli, regele cast al acestei lumi refuzate, descompuse, intuieşte capcana ce i-o întinde Carnegie pentru a-l determina să i se alăture în planul său abominabil de manipulare şi dominaţie. Apare, la schimb pentru o astfel de „favoare”, femeia marfă ce i se oferă gratis peregrinului. Carnegie, în încercarea de a-i da timp şi motivaţie spre a lua o hotărâre pentru încheierea pactului minciunii, îşi zăvorăşte oaspetele oferindu-i ispita feminină. Eli reacţionează neaşteptat pentru cultura şi maniera acelui timp (ca şi pentru vremurile noastre…) şi o pofteşte pe femeie afară din locul de taină unde el fusese luat captiv. Uşa deschisă pentru evacuarea oricărei tentaţii se închide protector îndată ce Eli realizează că tânăra executa ordinele dictatorului sub ameninţarea de a-şi vedea buna sa mamă în chinuri. Omul era implorat să se declare mulţumit de companie în zori, când ar fi fost eliberat din închisoarea falsei îmbelşugări. Aici fata descoperă alt om decât aceia cu care se înconjura toată ziua. Descoperă rugăciunea şi bunătatea, puterea de a motiva viaţa cu altceva decât cu astâmpărarea nevoilor ori cu înşelarea simţurilor.

Din gura fetei, Carnegie află secretul lui Eli, anume faptul că purta cu sine în rucsac o carte absolut valoroasă, o carte care ar fi putut să-i ofere dictatorului puterea sigură a manipulării religioase. Scripturile toate din lume fuseseră arse, îndată după sfârşitul războiului devastator, tocmai pe motivul că datorită mesajului lor lumea ar fi fost distrusă. O singură carte fusese salvată de Eli. Dar fiecare dintre cei ce cunoşteau valoarea cărţii aveau o cu totul altă motivaţie să o folosească. Carnegie voia să-şi experimenteze metodele de dominaţie oarbă asupra lumii, în timp ce Eli voia să apere Adevărul. Îl măcina regretul că nu făcuse nimic din ceea ce tezauriza acea carte. Se frământase mai mult cu obsesia de a apăra cartea, decât cu dorinţa de a împlini cele arătate în ea. Realizează această lipsă abia când cartea mult preţuită de el îi va fi răpită. Atunci apare adevăratul miracol al filmului. Rănit şi epuizat, se încredinţează ajutorului lui Dumnezeu pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea. Despuiat de toată armura paleativelor vieţii, fără arme, însetat, gol, aproape învins, ajunge la destinaţie purtând în sine Cartea pe care spera să o dăruiască lumii în simplitatea şi curăţia adevărului ei. Începe „o nouă eră”, era întoarcerii la valorile Cărţii lui Eli, adică reînvierea speranţei că lumea va redeveni ceea ce Dumnezeu a dorit a zidi dintru început. 

Epicentrul acestei renaşteri va fi Alcatraz, temutul loc de detenţie transformat acum în bibliotecă şi muzeu cultural al civilizaţiei terestre. Ca o ironie a sorţii, lumea întreagă schimbată în puşcărie regenerează, propunându-şi  miracolul unei culturi salvate de o mână de oameni în Alcatraz.

Filmul se dovedeşte a fi de o deosebită complexitate a mesajului. El dă definiţia falsei instituţii: aşezământul fricii, al autorităţii abuzive, al manipulării şi al minciunii, o confecţie din care lipseşte dragostea, dar în care tronează închinarea la stăpânul-jivină, ca la un demon al favorurilor condiţionate. O instituţie care nu urmăreşte pacea, nici bunăvoirea şi nici dragostea între oamenii, ci se hrăneşte din laptele spurcat al obedienţei şi din manipularea unor resurse altminteri universale şi nerestricţionate. Şansa supravieţuirii e dată aici de relaţia profundă a omului care nu uită să se roage şi nici să se încredinţeze întru curaj ocrotirii lui Dumnezeu.

Prin atitudine, Eli nu încearcă să vindece lumea, el o amputează de tot răul cu care se confruntă. El luptă pentru salvarea sufletului de la a fi manipulat în numele credinţei şi crede că omul deformat, care aştepta de la el să-i fie încredinţată cartea, nu este pregătit nici să o aibă şi nici să-i pătrundă tainele.

El căuta o lume potrivită să-i încredinţez această carte, iar lumea aceea nu era aceasta! Se cutremura la gândul pierderii acestui tezaur, ca şi cum ar fi spus: „nu pot să dau cele sfinte câinilor, nici să arunc mărgăritarele înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare…!” (Matei 7,6). Strădania de a păstra Cuvântul Vieţii nerăstălmăcit de nimeni, exprimată prin interdicţia pe care o pune ca nimeni să nu atingă Cartea lui cea preţioasă, va fi sortită eşecului. Totuşi, speranţa care îl mobiliza atât de mult nu va înceta niciodată să pulseze în inimă şi, până în sfârşit, Dumnezeu va face prin el minunea de a păstra litera şi spiritul textului. Eli cunoştea că răstălmăcirea şi deturnarea învăţăturilor a dus la distrugerea lumii în acel înfiorător război, căruia el însuşi îi căzuse victimă. De aceea, grija sa e cu mult mai apăsătoare şi hotărârea cu mult mai aprinsă pentru a salva din ghearele manipulatorilor ceea ce putea fi folosit ca instrument de dictat şi de străină conformitate.

Textul „orb” al Scripturii vorbeşte despre orbirea lumii şi despre neputinţa ei de a înţelege corect voia şi lucrarea lui Dumnezeu. Manipulatorul va rămâne perplex în faţa interdicţiei de a privi spre litera cea adevărată a acestui demers. Calea de a cunoaşte este chiar aceea de a trece discursul prin „ochii” tactili ai femeii oarbe. Cândva lumea avusese parte de o astfel de atingere: „Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au atins despre Cuvântul vieţii, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos” (I Ioan, 1, 1;3).

Tinerii care mergând să vadă Cartea lui Eli caută un film de acţiune şi doar atât – pot fi surprinşi de întorsătura de situaţie pe care o ia cursul acţiunii. Dacă vor fi măcar câţiva printre aceşti tineri care să înţeleagă mesajul lui Eli, lumea noastră va fi salvată. Eli împlineşte un sacerdoţiu, iar sacerdoţiul său nu e altul decât străluminarea lumii cu forţa unei speranţe şi a unei încrederi fără margini în Dumnezeu.

De-abia de la el încoace, cei care în Alcatraz au salvat marile opere ale lumii vor fi dorit desigur a salva şi tâlcurile cele bune ale Scripturii, scrierile Părinţilor şi poveţele Sfinţilor. Eli, regele profet al acestei memorii, este provocarea fascinaţiei pentru memoria de totdeauna a revelaţiei şi martorul ultim al unei cărţi întrupate.

Filmul merită văzut …   

Preot Lucian Grigore