Doza de otravă

Care este motivul pentru care bem Cola şi alte sucuri artificiale? Dacă urmările logice sunt motivaţia acţiunilor noastre, atunci înseamnă că bem aceste „licori” din următoarele motive:
- ca să ne îngrăşăm;
- să ne cadă dinţii;
- să facem diabet;
- să avem energie abia cât să mergem de acasă la şcoală / facultate / lucru şi înapoi;
- să facem cancer.

Acestea sunt efectele reale, nu energia sau veselia pe care se consideră că ni le-ar procura aceste produse.
În ceea ce priveşte îngrăşarea, vinovatul principal este zahărul, respectiv fructoza din el. Ce rol are fructoza în organism? Producerea energiei? Nu. Rol structural? Nu. Încălzire? Nu. Singurul ei rol este îngrăşarea. În mod „natural”, fructoza şi sucroza (zahărul este format din fructoză şi glucoză) erau disponibile în cantităţi apreciabile toamna, adică înaintea iernii. Fructoza ajuta la producerea unui strat protector de grăsime (împotriva frigului sau a unei posibile foamete).

Cum realizează fructoza acest lucru:
- este nutrientul care se transformă direct în grăsime;
- opreşte temporar arderea grăsimilor în ficat;
- nu satură (spre deosebire de glucoză; acesta este motivul pentru care dacă mănânci cartofi sau pâine te poţi simţi sătul, dar dacă mănânci un kilogram de mere, nu), chiar creşte foamea;
- dereglează hormonii care controlează senzaţiile de saţietate şi foame (leptina şi ghrelina);
- poate fi metabolizată (arsă sau stocată) doar de către ficat, pe care îl oboseşte la fel de mult ca alcoolul.
Fructoza este responsabilă, de asemenea, pentru reducerea producţiei de energie la nivel celular cu circa 65%.

Ce înseamnă aceasta concret?
Într-un experiment, unui grup de oameni activi (făceau sport câteva zile pe săptămână) li s-a cerut să consume o numită cantitate de zahăr. După două luni, jumătate din ei au renunţat la sport datorită lipsei de energie resimţite.

Deci, zahărul nu produce energie, din contră, scade energia. Deşi cofeina conţinută de unele dintre sucurile artificiale are un (oarece) efect stimulant, zahărul din suc anihilează la toate nivelurile acest efect. De asemenea, corpul se obişnuieşte să funcţioneze cu cofeină, ajungând dependent (fizic sau psihic) de această substanţă pentru a se trezi. Dar, dacă aveţi totuşi nevoie de un stimulent, încercaţi ceaiul verde sau cafeaua, nu sucurile.

În ceea ce priveşte efectele asupra danturii, este (aproape) imposibilă formarea cariilor în lipsa zahărului sau a fructozei în alimentaţie (da, din nefericire, şi consumul ridicat de fructe foarte dulci poate duce la carii). Deşi şi glucoza (amidonul) poate fi utilizată de bacterii, doar având la dispoziţie zahăr (sucroză) se pot fixa pe dinte şi produce cariile (Sunt necesari trei factori pentru formarea cariilor: dieta săracă în vitamine, minerale şi proteine, anumite bacterii, zahăr. O dietă foarte bogată în minerale şi vitamine lipo-solubile protejează puternic dinţii şi, în lipsa zahărului, este imposibil ca acele bacterii să se dezvolte). Sucurile sunt foarte periculoase, pentru ca acizii conţinuţi de acestea atacă smalţul dinţilor şi uşurează acţiunea bacteriilor.

Multe sucuri conţin benzoat de sodiu (cancerigen, deteriorează ADN-ul), benzen (cancerigen; se formează în doze în timp ce stau pe raft), caramel (nu e caramelul făcut din zahăr ars, ci o formă creată la presiuni şi temperaturi mari în prezenţa amoniacului şi sulfiţilor, care acum este suspectată în formarea cancerului).
În 1931, dr. Otto Warburg a luat premiul Nobel pentru Medicină pentru descoperirea faptului că celulele canceroase nu mai „respiră” (mitocondriile nu mai funcţionează), ci trec pe un metabolism anaerob. Consumul de zahăr face mitocondriile să funcţioneze mult mai slab sau deloc.

Consumul de zahăr, de asemenea, duce la imuno-supresie , iar în formarea cancerului un rol foarte important îl joacă şi un sistem imunitar slăbit. De menţionat că zahărul (din sucuri şi orice altă sursă artificială) scoate din corp vitamine şi minerale şi de asemenea reduce absorbţia lor. Mai multe teorii spun că tumorile apar şi datorită unui nivel scăzut de minerale în corp.

Zahărul poate deteriora ADN-ul (în cancer, celulele nu mai respectă instrucţiunile genetice de autodistrugere), distruge celule în mod direct (glicaţie / glicosilare / caramelizare) şi produce inflamaţii.
Alte efecte ale sucurilor sunt accelerarea îmbătrânirii, hipertensiune, reducerea capacităţii de învăţare, reducerea autocontrolul, generând irascibilitate, instabilitate, predispunere la depresii.

Vlad Padina

Care erau cauzele mortalităţii acum 200, 500, 2000 de ani? Război, foamete, boli şi infecţii datorate condiţiilor inumane de viaţă şi lipsei de igienă, inexistenţei chirurgilor, lipsei de igienă în spitale (Până acum aproximativ 150 de ani, doctorii nu se spălau pe mâini, cel puţin în Europa. De la morgă, mergeau să asiste la naşteri sau chiar să opereze).

Ce NU figura, în mod uimitor pentru noi, cei de azi, pe lista principalelor cauze de deces? Bolile cardiovasculare – în America anilor ’40, una dintre cele mai puternice si dezvoltate ţări din lume, dacă nu chiar cea mai dezvoltată la acea dată, nu existau cardiologi. Hipertensiunea arterială era o afecţiune foarte rar întâlnită, iar primul caz de angină a fost constatat în 1929. De asemenea, cancerul era o raritate. Iar diabetul era (în jurul anului 1900) apanajul exclusiv al celor bogaţi şi sedentari (singurii care consumau în cantităţi mari o anumită substanţă… despre care vom vorbi în continuare).
De ce mor oamenii astăzi?

Primele trei cauze sunt:
1. Boli cardiovasculare (nu cerebrale) (30 – 50%);
2. Cancer (13 – 25%);
3. Boli cardiovasculare cerebrale (comoţii / AVC-uri) (aproximativ 10%).

Războaie, cu mila lui Dumnezeu, nu prea mai sunt. În ceea ce priveşte condiţiile de viaţă, în Europa şi America cel puţin, nu se poate spune că se mai întâlnesc condiţiile inumane de acum 300 de ani din Anglia, de exemplu. Foametea este doar un cuvânt pentru cea mai mare parte a lumii. Antibioticele ne-au scăpat de infecţiile bacteriene, iar doctorii se spală pe mâini câteva minute continuu înainte şi după orice intervenţie.

Aproape 70% din decesele de astăzi au cauze care cu ceva timp în urmă nu existau. Cum a fost posibil acest lucru?
Se ştie bine că bolile cardiovasculare sunt asociate cu hipertensiunea arterială şi ateroscleroza. Cercetări si observaţii din 1960 până în prezent, au observat că hipertensiunea, ateroscleroza şi chiar colesterolul mărit au o legătură foarte puternică cu… consumul de zahăr. Da, de zahăr, nu de grăsimi. Studiu după studiu, NU s-a constatat că ar exista vreo legătură între cantitatea de grăsime din dietă şi bolile cardiovasculare. În schimb, aceleaşi studii au observat că zahărul (mai bine zis fructoza din zahăr) are, printre altele, următoarele efecte:
- creşte foarte mult tensiunea, dar afectează şi rinichii;
- creşte foarte mult colesterolul din sânge, în acelaşi timp scăzând colesterolul HDL (cel „bun”), şi de asemenea conduce rapid la ateroscleroză;
- duce la anormalităţi de coagulare a sângelui.

Reţeta perfectă pentru infarct si comoţii cerebrale.
Incidenţa cazurilor de hipertensiune arterială, boli cardiovasculare şi diabet a crescut exponenţial cu consumul de zahăr. În anii în care se consumau în medie 4 kg/an/om, erau cam 2 cazuri de diabet la suta de mii de oameni. Când consumul a crescut la 50 kg/an/om (echivalent cu 500 ml de suc sau o ciocolată/zi), incidenţa cazurilor de diabet a crescut la aproximativ 2.000 cazuri/100.000 oameni. În cazul bolilor cardiovasculare, există aceeaşi evoluţie. În 1900, acest gen de boli erau încă necunoscute.

Desigur, stresul, sedentarismul şi o dietă mai puţin hrănitoare au si ele efecte dezastruoase, de genul celor menţionate mai sus, dar niciunul dintre aceşti factori nu are urmări de dimensiunile celor produse de consumul exagerat de zahăr.
Alte urmări ale zahărului asupra sănătăţii?
- Este imuno-supresiv;
- Face ca ţesutul conjunctiv să degenereze şi să-şi piardă elasticitatea (ceea ce duce la o serie de efecte, de exemplu, se fac mult mai uşor hernii de disc);
- Este principala hrană a celulelor canceroase (pentru această descoperire, acum 70 de ani, Otto von Warburg a primit premiul Nobel), consumul excesiv de zahăr fiind asociat cu dezvoltarea mai multor tipuri de cancer;
- Consumul de fructoză provoacă senzaţie de foame şi face omul să se sature foarte greu;
- Poate duce la boli autoimune: artrită, astm, scleroză multiplă (toate incurabile).

Afirmaţii foarte îndrăzneţe, nu-i aşa? Din păcate… aceasta este realitatea.

Vlad Padina

După cum se ştie, ţările în care catolicismul are o influenţă considerabilă, împărtăşesc tradiţia Carnavalului. Mai exact, Carnavalul reprezintă zile de sărbătoare, în care oamenii se deghizează, maschează şi participă împreună la o paradă a costumelor. Parada este încheiată de un car mare de lemn, care simbolizează repetiţia constantă a sărbătorii.

În principiu, Carnavalul se sărbătoreşte în luna februarie sau în martie, înainte de începutul postului pentru catolici (în Miercurea Cenuşii), durând, deci, trei zile: de sâmbătă noaptea, de la ora 24, până marţi la miezul nopţii. Conform ritului Ambrozian, în Italia, Carnavalul se termină în sâmbăta de după Miercurea Cenuşii. Etimologia termenului „carnaval” este disputată. O explicaţie rezidă fie în expresia latină carne vale, fie în cea italiană carne levare, care indică luarea de rămas bun de la carne, începutul postului. O altă explicaţie are rădăcinile în Carrus Navalis, numele festivalului roman de celebrare a zeiţei egiptene Isis, când imaginea ei era transportată până la ţărmurile mării, pentru a binecuvânta vasele romane.

Dincolo de aceste explicaţii etimologice şi folclorice, plasate sub semnul întrebării, cert este că şi în anul acesta, în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, în Maastricht a început Carnavalul. Întrucât acest oraş, cel mai vechi din Olanda, este destul de puternic influenţat de catolicism, Carnavalul are o tradiţie impresionantă. Pregătirile sunt vizibile pe străzi cu o lună înaintea evenimentului propriu-zis, iar în timpul acestuia, nimeni nu lucrează. Deşi Carnavalul se celebrează şi în celelalte oraşe din Olanda, sărbătoarea nu are aceeaşi amploare, fiind etichetată ca ţinând prea mult de tradiţie. Centre precum Amsterdam sau Rotterdam preferă să se îndrepte spre modernitate şi să dea la schimb carnavalul pe parada homosexualilor.

Chiar şi aşa, datând din vremurile de demult, ce am văzut anul acesta în Maastricht mi s-a părut o expresie hidoasă a degradării umane. Dincolo de faptul (grav şi înfricoşător) că sărbătoarea este plasată exact la începutul Postului Ortodox, parada nu a fost altceva decât o etalare a celor mai bizare, absurde şi şocante costume, care contrariază morala, religia şi bunul simţ. La modă au fost costumele negre, de reprezentanţi ai întunericului, acompaniate, desigur, de topoare, săbii, măciuci sau caschete roşii. Nu au lipsit nici opţiunile de diavoli (de toate mărimile, culorile, aspectele). Din belşug au fost şi papii, preoţii, călugării sau călugăriţele, cu o alăturare ingenioasă a crucilor şi a corniţelor. Evident, nu puteau lipsi reprezentările animalelor ieşite din comun sau a personajelor literare. Astfel, străzile Maastrichtului s-au umplut de un puhoi de oameni pestriţi, zgomotoşi, dar şi extrem de ameţiţi din cauza alcoolului servit din belşug. Singurul inconvenient a fost, desigur, vremea, care a alungat mulţimea din stradă, în baruri ce s-au dovedit neîncăpătoare pentru afluxul de oameni.

Aşadar, două realităţi contrastante. Două lumi: cea care este şi cea care ar trebui să fie. Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, începutul Postului marcat de pocăinţă şi de o introspecţie amănunţită, pregătirea pentru Patimile şi Învierea Domnului, pentru Patimile şi Învierea noastră, pace, tăcere şi meditaţie, pe de o parte. Pe de alta, măşti, imagini funambuleşti, chipuri pictate, copii schimonosiţi şi pervertiţi, alcool, veselie exacerbată, muzică şi dans, ouă roşii, intitulate ouă de carnaval (!). După izgonirea lui Adam din Rai, după căderea în păcat, se pare că omul nu a reuşit să păstreze dulceaţa amintirii lui Dumnezeu în sine. Pe măsură ce trece timpul, Chipul Acestuia se înceţoşează, înăbuşit fiind de mulţimea patimilor şi ambiţiilor noastre lumeşti. Ne-am rătăcit pe calea căutării drumului înapoi în Paradis şi, găsind din întâmplare anticamera carnavalului, ne-am abandonat total acesteia. Ne-am transformat întreaga viaţă într-o paradă a carnavalului, în care ne etalăm hainele, achiziţiile, chipurile pictate, pentru ca lumea să le vadă şi să le admire. Apoi, laolaltă, petrecem în muzică şi în desfătări până la chemarea cea de pe urmă, până la Judecata în care toate chipurile pictate se vor şterge, toate lucrurile ascunse ale inimii vor ieşi la iveală, atunci când ne vom aminti de adevărata destinaţie a călătoriei noastre. Atunci va fi cu adevărat ultima şi poate cea mai dureroasă izgonire din rai, atunci fiii lui Adam vor înţelege preţul nesocotinţei Jertfei Fiului lui Dumnezeu.

Să nu fim naivi şi să credem că asemenea sărbători sunt plasate întâmplător înaintea perioadelor de reculegere şi de pocăinţă. Să nu credem că este o simplă tradiţie suprapusă peste obiceiurile religioase. Istoria ne arată că una din cele mai eficiente strategii de decreştinare este golirea evenimentelor religioase de conţinutul lor, prin alăturarea acestora de simboluri sau petreceri păgâne. Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi cu Naşterea Domnului (umbrită de moda lui Moş Crăciun), Sfântul Vasile (de mult detronat de practica revelionului), pomenirea morţilor (înlocuită cu succes de Halloween), Paştele (marcat, într-o oarecare măsură, de Iepuraş şi, mai nou, după cum am văzut, de „ouăle de carnaval“). Aşadar, astăzi mai mult decât oricând, să luăm aminte pe cine şi cum slujim şi în mijlocul cui stăm. „Vezi dar, suflete al meu, să nu te prinzi în cursele celor fără de lege, ci degrab îmbrăţişează pocăinţa.” (Canonul cel mare al Sfântului Andrei Criteanul). Tot astfel, „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut,/ Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea.” (Psalmul 1)

                                                                            Adina Răducanu

 

Vechi şi bun. Excelent. Clasic. Unic. Ieşit din comun. Plin de poveste. Greu de istorie. Cu gust şi cu parfum. Vin vechi, băut dintr-o cupă veche, într-o casă veche, îmbrăcată în rochia de dantelă a bunicii.

Treziţi-vă! Nimic din ce e la modă acum nu mai e la modă! Tricoul imprimat e fugly. Noul e vulgar. Second hand is so cool!

- Eh, maică… V-aţi postmodernizat de tot…

Cum să fii unic într-o lume a clonelor? Orice pui pe tine, ai şansa să găseşti la altul. Orice coafură, oricât de stridentă, care nici nu-ţi vine bine, o mai scot în lume şi alţii la mall. Ah, ştii tu, nu contează exteriorul. Tu eşti oricum o fiinţă unică, zâmbetul tău, sufletul tău, nu sunt croite după ultimul film al lui George Clooney. Mintea ta plină de poezie nici în vis n-ar gândi-o Cărtărescu. Crezi? Sau e un clişeu şi asta, la fel ca rochia pe care-o porţi, repetată la infinit în cele patru colţuri ale lumii.

Câteodată, ai impresia stranie că propriile gânduri nu-ţi mai aparţin. Că exact ceea ce spui acum, mai spun şi alte 7349 de femei din lume. Că nu tu râzi, ci Sarah Jessica Parker, care te posedă câteva clipe. Vrei să râzi altfel, îţi cauţi râsul tău, dar tot ce găseşti la îndemână e zâmbetul maliţios al lui Renée Zellweger. Şi, sincer, nu-ţi mai vine-a râde. Apoi uiţi şi o iei de la capăt.

Lumea se umple de stereotipii, adevărată nebunie. Oamenii, în căutarea autenticului, se recompun pe ei înşişi, într-un proces creativ bazat pe calc, lipici şi colaj. Repetiţia stridentă profeţită de Warhol îşi găseşte un adversar redutabil în Vintage Fashion. Dar să vedem ce înseamnă asta, în câteva fragmente, alese dintr-un articol intitulat V de la Vintage:

„Odată ce te-ai îmbrăcat într-o rochie vintage, eşti altcineva, eşti individualizată; nu mai eşti Mango, Zara sau altă marcă. Eşti tu”.

„În înţelesul clasic, vintage (termen preluat din domeniul vinurilor) e un articol de îmbrăcăminte, un parfum sau un accesoriu lansat în perioada 1920–1980 (articolele lansate între 1965 şi 1985 au fost individualizate într-un subcurent care poartă numele retro). Însă vintage mai înseamnă şi piese noi confecţionate din unele vechi – aşa-numita reciclare, unul din motoarele extinderii curentului vintage, dar şi articole din colecţii recente care te duc cu gândul la un trend lansat în urmă cu ani”.

„Este ceea ce rămâne după ce modele trec. E o supermodă.”

Îmi stăruie gândul la o campanie de Vintage Lifestyle. O campanie împotriva consumerismului, care să promoveze creativitatea şi reciclarea. O campanie care să promoveze valorile „oldies & goodies”. O campanie care să promoveze o viziune tradiţională a lumii, în care „e la modă să porţi rochia bunicii şi să te măriţi virgină, ca bunica”. Boierie!

 Să râdem un pic împreună, fiecare cu râsul său…

 Anca Delaţară

Până nu-ţi pică în braţe o studentă de 20-21 de ani, zâmbindu-ţi nedumerită şi împleticindu-se ca o Cenuşăreasă rămasă fără pantofior, nu pricepi de ce campusurile din UK sunt pline de avertismente privind „violul la întâlnire” (date rape). De parcă ar fi vreo materie de studiu, la fiecare câţiva metri, lângă anunţuri de programe doctorale sau de petreceri cool, hop şi un poster cu un pahar de bere plin şi unul răsturnat din care se scurg cuvintele… libertatea ta… reputaţia ta… slujba ta…. viaţa ta….

Într-o seară din ajunul Valentine’s Day, aveam să pricep şi eu că nici nu-s prea multe afişele la cât de mare nevoie ar fi de ele. Însă rămân complet inutile, căci nici vreo voce a unui veşnic grijuliu Big Brother – care să atenţioneze la fiecare 30 de secunde că „Alcoolul dăunează grav sănătăţii” – nu ar fi putut fi auzită de cele trei britanice bete pulbere, alături de care am nimerit. Sosisem în UK cu gândul să testez mitul „britanicelor grăsane care beau până cad prin şanţuri” şi a fost un şoc plăcut să văd că nu era aşa!

Nu ştiu la ce s-or uita alţii, dar eu numai zâne blonde sau nu tocmai blonde zăream în ţara asta, cu obrăjori roz, cu care să-ţi fie drag să stai de vorbă. Ei bine, în această seară, mitul dezminţit de mine era pus pe „contraatac” – m-am nimerit lângă nişte fete toropite de băutură în holul din faţa unui bar studenţesc. Ai zice că sigur erau nasoale rău, genul ălora despre care, în liceu, auzeam sentinţa implacabilă vizavi de atractivitatea lor: ,,M-aş plimba cu asta pe stradă doar dacă ar avea o pungă pe cap!”. Nicidecum! Două erau măcar „acceptabile”. Cea mai beată era şi cea mai frumuşică şi, indiscutabil, cea mai vulnerabilă. La nici 90 de secunde după ce m-am aşezat lângă ele, capul acesteia din urmă era pe umărul meu.

Am devenit repede curios de spectacolul în care devenisem instantaneu „prietenul lor”, dar iniţial mă aşezasem pentru că nu pricepeam nici în ruptul capului ce mă întrebase una – voia, de fapt, o foiţă pentru a-şi face o ţigară. Foarte multă lume fumează aşa prin UK, că ţigările la pachet sunt prea scumpe. I-a mai întrebat pe trei alţii despre ceea ce îmi ceruse mie şi toţi au priceput greu, dovadă că nu aveam eu probleme în a desluşi accentul unui vorbitor nativ, ci că biata fată chiar nu mai era în stare să vorbească o engleză inteligibilă. O a treia, ceva mai trează, a început să organizeze plecarea, timp în care cea de lângă mine îşi scotocea prin poşetă după card, de parcă ar fi vrut să-mi arate tot ce are pe acolo.

Mă minunam ce uşor aş fi putut să-i iau orice din geantă ei fără să mă fi observat şi am înţeles în momentele acelea de ce sunt atâtea afişe prin campus care te avertizează că relaţiile sexuale cu cineva beat pot fi (depinde cum îl convingi pe judecător) considerate viol. „Dacă faci sex cu altă persoană şi acea persoană NU A SPUS DA – este viol şi poţi fi arestat, pus sub acuzare şi trimis la închisoare”, zice avertismentul Poliţiei din Sussex, afişat în atâtea locuri.

În practica instanţelor britanice, mai degrabă poţi să fii achitat, la fel cum zice posterul că poţi să fii închis, pentru că, de la caz la caz, când nici făptaşul, nici victima nu îşi amintesc împrejurările (ne)exprimării consimţământului, judecătorul pe cine să creadă?! De-abia unul din 13 astfel de „violuri la întâlnire” din UK, după toată ruşinea presupusă de ajungerea la proces, este soluţionat în favoarea „victimei”.

În orice caz, în seara aceea vedeam pe viu că treaba cu consimţământul nu mi-ar fi fost greu de rezolvat, mai ales că, la un moment dat, noua mea „prietenă” m-a luat în braţe ca pe cineva în care ar avea mare încredere. Le-am condus până la autobuz să mă asigur că nu se urcă la volan bete. Scurtul drum a fost mai dificil decât preumblările mele pe plaja din Costineşti, când, eu însumi beat criţă, căram potaia Rex în braţe şi-i vorbeam în puţina portugheză prinsă de la telenovele, de ciudă că Franţa bătuse Brazilia la Cupa Mondială din ’98.

Rex fusese un gentleman faţă de prietenele mele, căci, la numai câţiva paşi, ba ele însele, ba genţile şi cărţile lor ajungeau pe jos. Nu reuşeau să meargă în linie dreaptă nici susţinându-se una pe cealaltă. Niciun trecător nu părea interesat să-mi dea o mână de ajutor, dar nu că englezii n-ar fi săritori, ci pentru că, pur şi simplu, sunt prea obişnuiţi cu scene similare. Cum-necum, cea mai trează dintre ele purta şi o oarece conversaţie cu mine. Arătându-mi cărţile ei din geantă, una despre Don Juan şi două pentru şcoală, am aflat şi cu ce se ocupa – studentă la filosofie în anul doi. Cea care nu mai putea să ceară o ţigară – studentă la istoria artei, iar „prietena mea” – studentă la limba şi literatura engleză. Aşadar, niciun pedigree de „bagaboante” sau „panarame”, cum s-ar zice pe meleagurile româneşti.

Desigur că am vrut, însă n-a fost să fie să le mai întâlnesc prin campus în săptămânile petrecute de mine UK, să văd dacă ne-am mai fi recunoscut şi ce s-ar mai fi ales de „prietenia noastră”. Orice ar zice unii şi alţii – şi parcă-l văd pe un posibil violator al brunetei cu ochi verzi ce mi-a căzut în braţe, justificându-se în faţa unui judecător cu vorbele „Şi-a căutat-o” – fetele acestea chiar aveau nevoie de un prieten. Cum toţi care am băut vreodată „cu prietenii” până n-am mai ştiut de noi, nu ne-am dat seama cât de singuri deveneam cu fiecare pahar şi ce mare nevoie aveam de un Prieten.

Nici britanicele acestea nu au nevoie de vreun Big Brother care să le spună că „alcoolul nu e bun”, în maniera impersonală în care auzi la televiziunile româneşti că „Excesul de sare, zahăr şi grăsimi dăunează grav sănătăţii!”. Ce folos de sloganuri, căci la mama în cămară ştiu unde are şi zahărul, şi sarea, şi oala cu untură, dar excesul chiar că nu ştiu unde-l ţine?! O fată ca „prietena mea din UK” ar fi avut nevoie ca, mai mult de o dată în viaţă, cineva să o ţină în braţe cum am ţinut-o eu, care să nu-i fi luat nimic, nici dacă mi-ar fi oferit ea. Evident, nimeni nu se poate lăuda că a dat dovadă de o prietenie dezinteresată de numai câteva minute… Eu doar constat trist că Hristos, singurul Prieten adevărat pe Care L-ar putea avea aceşti tineri britanici este şters din inimile lor zi de zi şi înlocuit cu acelaşi dumnezeu amorf care ţine predici şi prin România despre „excese” sau „consimţământ”, însă care nu o să ne iubească niciodată…

Bogdan MunteanUK

Sărbătorile tradiţionale sunt zâmbetul unui popor. E destul să nimereşti la una din ele ca să afli, fără cuvinte, o istorie de secole, uneori de milenii. La noi, la români, una din aceste sărbători a devenit „Saint Valentines”.

Această sărbătoare, fără îndoială, are în ea o putere uluitoare. Deşi românii au aflat de existenţa ei de puţină vreme, iar mulţi încă mai învaţă să-i pronunţe denumirea corect, totuşi, ea a devenit foarte populară, stârnind mai multă vervă şi pregătiri decât sărbătorile deja învechite, cum sunt Crăciunul şi Paştele.

Trebuie să fie un mister la mijloc, pentru că altfel e greu de explicat ceea ce s-a petrecut în România anul acesta. Cum un popor cu o istorie atât de îndelungată, cu tradiţii sărbătoreşti şi folclorice, cum puţine popoare mai sunt pe lume, a uitat într-un an totul şi a rămas cu această sărbătoare străină?

Este, într-adevăr, un rebus psihologic să explici cum tineri care nu au citit niciodată viaţa unui Sfânt arată atâta entuziasm faţă de acest „Saint Valentines”.

Cultul Sfinţilor a fost întotdeauna un prilej de poticneală în calea spre biserică, deoarece oamenii, de regulă, nu pot accepta să se închine în faţa unui alt om. Protestanţii găsesc în acest cult al nostru dovada cea mai bună că suntem idolatri, că dăm oamenilor cinstea cuvenită „unui singur Dumnezeu”. Ateiştii văd în cultul Sfinţilor un semn de alienare, o metodă de a-l supune şi complexa pe om prin contrapunerea unui ideal inventat şi irealizabil. Chiar şi printre ortodocşi există mulţi care încă nu şi-au rezolvat această problemă: cum să se închine în faţa unui simplu om, nu e mai bine să se închine direct lui Dumnezeu?

Într-un cuvânt, de la reforma lui Luther în 1517 şi până astăzi, preoţii şi credincioşii ortodocşi (şi romano-catolici) apără cu multă dificultate credinţa în Sfinţi. Mulţi credincioşi ai Bisericii noastre au trecut la protestantism anume pentru că nu şi-au putut rezolva acest conflict de conştiinţă: cum aşa, în Biblie scrie să nu te închini, iar eu mă închin? Deci, până şi cei care, vorba vine, cred în Dumnezeu, vedem că refuză cinstirea Sfinţilor. Şi, când colo, după câteva reclame cu inimioare la ProTV, milioane de tineri îmbrăţişează cultul Sfinţilor, cei mai mulţi chiar înainte de a crede în Dumnezeu! Acest Pro TV a „convertit” în câteva zile mai multă lume decât Hristos în timpul vieţii Sale pământeşti! Numai acest fapt trebuie să ne pună pe gânduri în ce priveşte calitatea acestui mod de sărbătorire a Sfinţilor.

Este, într-adevăr, un mister, misterul iraţionalităţii dezlănţuite al beţiilor dionisiace înveşmântat în numele unui mucenic al lui Hristos. Mi se pare interesant de discutat în jurul acestei asocieri paradoxale. Prin ea, am putea arunca un con de lumină asupra multor ciudăţenii din viaţa noastră, dar, mai ales, ceea ce este şi mai neplăcut, să ne convingem de existenţa unor realităţi în care, de altfel, nu prea credem.

Deja este o banalitate a spune că nu există oameni necredincioşi, ci există doar religii nesuferite. Altfel, cum unii oameni care nu s-au rugat niciodată la Sfântul Nicolae îl cinstesc sărbătoreşte pe Santa Claus în varianta lui americană? Cum cei care nu cred în Evanghelie se adună cu flămânzenie în faţa televizoarelor ca să vadă „Ultimele ispite ale lui Hristos” de Scorsese? Da, un astfel de „hristos” se prea poate să fi existat, n-avem nimic de zis, ne convine. Însă varianta Lui bisericească e cam ireală, e chiar depresivă. Îi preferăm pe Afrodita şi Dyonisos.

Oamenii nu rabdă un Dumnezeu care să se amestece în viaţa lor. Ei cred că ceva poate să existe, însă ceea ce există trebuie să se încadreze în câmpul lor de cunoaştere şi, mai ales, în câmpul preferinţelor şi al preocupărilor lor. Nietzsche, care declara cu seninătate că el este antihristul, nu lepăda niciodată de pe limbă numele lui Dyonisos şi Zarathustra. Însă faptul de a nu recunoaşte existenţa lui Dumnezeu nu-L poate face pe Dumnezeu să dispară din Univers, chiar şi numai pentru că sunt unii care îl roagă să rămână.

[...] Noi am înţepenit în păcat, în moarte şi în frică. Însă atmosfera sărbătorească pe care am trăit-o în Adam în Rai persistă în subconştientul fiecăruia. Persistă şi tendinţa obsedantă de a face binele cu orice preţ. Nevoia noastră de a face binele e atât de mare, încât, după ce aflăm lucruri eronat înţelese despre Dumnezeu, cum ar fi pedeapsa cu potopul, izgonirea din Rai, ne revoltăm şi vrem să înlocuim „răul” lui Dumnezeu cu „binele” nostru. Ne revoltăm împotriva lui Hristos pentru că l-a lăsat pe Iuda să se spânzure, deşi ştia că aceasta va face, ne revoltăm pentru că l-a dat afară pe săracul care nu avea haină de nuntă. Această atitudine faţă de Dumnezeu este atitudinea Evei după ce a stat de vorbă cu diavolul. Dacă cineva nu crede că Dumnezeu există şi că Biblia este adevărată, cel puţin poate să se convingă că Biblia este o carte despre dânsul şi că el este Adam întru toate.

Oamenii se îndepărtează de Dumnezeu pentru că ajung la concluzia că Dumnezeu le vrea răul, ca i-a făcut ca pe nişte robi ai Săi, de care ascunde tot ce e mai bun. Un astfel de Dumnezeu absurd, Care, pe de o parte, zice că e bun, iar pe de alta îşi maltratează făpturile, nu poate să existe. În om se răscoală condiţia lui de conducător, care este în el dintru început, după chipul lui Dumnezeu.

Dar ce avem noi cu Dumnezeu? Noi pur şi simplu nu credem că El există şi gata. Spune-mi, dar, atunci de ce sărbătorim „St. Valentines”? Dar „Santa Claus”? Pentru că ei sunt buni, sunt mai „de viaţă”! Dacă s-ar sărbători toţi Sfinţii aşa, n-ar mai fi oameni care să nu umble la biserică, dar aşa, cu posturile voastre, voi împiedicaţi oamenii să vină la Dumnezeu. Ce rost mai are o religie care, în loc să se îndrepte spre oameni, se îndepărtează de la ei? Degrabă n-o să rămână nimeni în Biserică, cel puţin tinerii nu pot să accepte o credinţă neguroasă ca a voastră, o credinţă pentru babe şi moşi impotenţi. De ce nu faceţi şi voi ca indienii şi chinezii, puţină yoga, puţină kama-sutra şi ar fi bisericile pline? Că doar Dumnezeu a lăsat dragostea nu ca să ne călugărim, ci ca să o trăim!…

Cam aşa arată discursul remixat pe care diavolul l-a şoptit Evei în Rai. De ce eşti proastă, Eva, ai atâta putere, stăpâneşti peste animale şi peste stihii, nu-ţi închipui că ai putea să stăpâneşti şi fără să ai asupra ta tot timpul controlul lui Dumnezeu? Oricum, El ascunde de voi un mare secret, de fapt El se teme că, dacă o să mâncaţi din acest pom, o să stăpâniţi şi peste El, de asta nici nu vă lasă. Tu însă nu fi proastă, mănâncă din el, învinge-L pe Acest răufăcător invidios care nu vă lasă să vă bucuraţi cu adevărat de viaţă!

Eva a simţit în sine grandoarea „misiunii” la care a fost chemată. Ea îşi adună forţele şi „îl înfruntă” pe Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul spune că ea a trăit atunci plăcerea monstruoasă pe care o are fiecare când săvârşeşte un păcat mare. Ea a simţit plăcerea biruitorului! Acea fericire, care nu este altceva decât plăcerea în faţa unui obstacol învins. În această stare, a alergat ea la Adam, pentru a se lăuda cu ce făcuse: „Poftim, Adam! Tu nu ai avut putere să o faci, dar eu, uite la mine, am făcut-o! Ţii minte acea poruncă pe care ne-a dat-o Dumnezeu? Ei, uite că eu am călcat-o şi nu numai că nu am murit, ci am căpătat putere asupra tuturor! Poţi să mănânci şi tu dacă vrei, eu îţi permit”.

Eva a alergat la Adam ca o regină. Ea era convinsă că a devenit mai mare decât Adam, căci îl înfruntase pe însuşi Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a şi pedepsit-o supunând-o bărbatului său pentru totdeauna.

Primii oameni au simţit atunci euforia pe care o are fiecare după săvârşirea păcatului, acel mister care insuflă putere şi stăpânire asupra tainelor Dumnezeieşti. Din cauza acestei euforii, omul nu realizează adevărata sa stare, ca un lup care linge în înfierbinţeală o lamă de cuţit înmuiată în sânge, ascunsă în zăpadă. Aşa cum lupul, după ce a lins sângele îngheţat, ajunge la lamă şi, tăindu-şi limba, începe a-şi mânca propriul sânge până moare, aşa şi omul cuprins de fierbinţeala păcatului se omoară singur, bându-şi sângele vieţii celei veşnice pentru totdeauna.

[...] Oamenii au simţit dintotdeauna nevoia să dea faptelor lor un caracter universal şi nobil, mai ales caracterele tari şi energice, cum sunt tinerii. Pentru că universul spiritual la această vârstă e suficient de restrâns, tânărul atribuie conţinut metafizic tuturor sentimentelor şi chiar senzaţiilor mai puternice. Era şi mai firesc să fie aşa într-o lume în care tarabele cu cărţi despre meditaţie şi descoperiri din Tibet sunt mai numeroase decât tonomatele de apă gazoasă din oraşele sovietice. Unii găsesc că e foarte „tare” să ai bască şi skateboard, alţii se laudă cu brichete. Însă acestea reprezintă cazuri particulare, cel mult grupuri, dar nu pot fi generalizate. Aceste ocupaţii rămân în zona minorului chiar şi în mintea tânărului. Ele nu stau în firea noastră, adică ele au pătruns artificial în viaţa noastră, de aceea ne putem lipsi de ele foarte uşor o dată cu vârsta. Dincolo de acestea, însă, există ceva de care nimeni nu se poate lipsi, acel ceva este dragostea, care, în mintea tânărului, o reprezintă ideea cuplului fericit. Orice obstacol în calea realizării acestui cuplu este vrednic de dispreţ. Obstacolul cel mai mare însă este morala creştină şi părinţii. Tânărul îndrăgostit se trezeşte dintr-odată atacat, pe de o parte, de Dumnezeu şi, pe de alta, de proprii părinţi. El rămâne, ce dureros, fără origini.

Tradiţia romano-catolică a rezolvat genial acest conflict, inventând această sărbătoare a Sfântului Valentin. Tânărul nu numai că este încurajat să aibă o „prietenă”, ci dobândeşte şi binecuvântarea Bisericii, adică a lui Dumnezeu, prin care se împacă şi cu părinţii şi cu istoria. El nu numai că îşi păstrează ceea ce a avut, ci dobândeşte şi ceea ce nu avea. E un fel de a împăca oaia cu lupul.

O astfel de „împăcare” nu a existat niciodată în Biserica de Răsărit, ea nu există nici în Evanghelie. Singura nuntă descrisă în Noul Testament, nunta din Cana Galileii, la care Hristos săvârşeşte prima din minunile Sale, preschimbarea apei în vin, are un deznodământ foarte curios – mirele, Simon Canaanitul, îşi va lăsa mireasa şi va deveni unul din cei doisprezece Apostoli, ca să moară în cele din urmă ca mucenic în oraşul Snanir, din Persia, răstignit în chipul lui Hristos.

[...] Cu toate că n-aş vrea să am duşmani printre tânăra generaţie, totuşi voi încerca să expun în câteva cuvinte morala biblică în această privinţă. Nicăieri în Scriptură nu ni se vorbeşte de „îndrăgostiţi” în afara căsătoriei. Această întâmplare firească dintre un tânăr şi o tânără peste tot în Biblie se cataloghează drept desfrânare, adică păcat de moarte, pentru care evreii erau omorâţi cu pietre. Orice relaţie cu o fată presupunea căsătoria.

[...] Nu numai că nu era îngăduită relaţia liberă cu o femeie, ci până şi revenirea la femeia de care te-ai despărţit era oprită. De aceea, orice aventură tinerească era extrem de periculoasă, căci, pe de o parte, asta îl obliga să se căsătorească cu tânăra respectivă (De va amăgi cineva o fată nelogodită şi se va culca cu ea, să o înzestreze şi să o ia de soţie), iar pe de altă parte, Legea nu-i dădea voie să se mai despartă de ea, decât numai dacă îi oferea carte de despărţenie. „Era o lege veche – scrie Ioan Gură de Aur – care nu oprea pe bărbatul care-şi ura femeia să o alunge pentru orice pricină şi să ia alta în locul ei… Dacă legea ar fi silit pe bărbat să ţină în casă pe femeia pe care o urăşte, bărbatul ar fi ucis-o. Aşa de cruzi erau iudeii! Cum aveau să-şi cruţe femeile lor, când nu-şi cruţau proprii lor copii, când omorau pe profeţi, când vărsau sângele ca apa? De aceea, Legea a îngăduit un păcat mai mic, dar a stârpit unul mai mare”. Cartea de despărţenie îi oprea pe evrei de la dărâmarea familiilor şi de la desfrâul care s-ar fi produs din cauză că bărbaţii şi-ar fi schimbat la nesfârşit femeile între ei. Dar această lege a fost dată iudeilor, după cum spune însuşi Hristos, din pricina învârtoşeniei inimii lor.

Dimpotrivă, o dată cu revărsarea harului prin Iisus Hristos, Noul Testament înăspreşte criteriile cu privire la păcatul curviei: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu preacurveşti; Eu, însă, vă zic vouă că oricine se uită la o femeie spre a o pofti a şi preacurvit cu ea în inima sa” (Matei 5-27-28).

[...] De aceea, tocmai în Noul Testament, prieteniile între persoane de sex opus în afara căsătoriei sunt prea puţin indicate. Asta nu pentru că Hristos ne-a interzis comunicarea, ci tocmai pentru că orice comunicare de acest fel se reduce la un singur lucru, căci toţi suntem „neam viclean şi desfrânat”, după cum ne ceartă Hristos. Dar, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „este un altfel de a te uita la o femeie, aşa cum se uită cei cu inima curată. De aceea, Hristos n-a oprit uitatul, ci uitatul cu poftă”. Dacă cineva se consideră ajuns la această măsură, chiar şi după pildele din Pateric, acela să sărbătorească sărbătoarea îndrăgostiţilor, aici, pe pământ, şi sus, în cer.

Şi tocmai pentru că noi am avut fericirea (sau nefericirea, pentru mulţi) de a ne naşte în zodia lui Hristos, nu mai putem să mergem la templul Afroditei având în piept insigna cu Sfântul Valentin. Vremea Luperkaliilor a trecut, fecioarele care îşi pierdeau fecioria pe malul Tibrului în vremea Imperiului Roman nu trebuie să şi-o piardă astăzi în numele Sfântului Valentin cu aceeaşi seninătate. Nu trebuie să primim aceste şoapte demonice, dacă avem măcar o mică simpatie pentru acest Sfânt Valentin, iar dacă ne place mai mult să rămânem în desfrâu, atunci să-l urâm pe acest Sfânt Valentin, să-l urâm cu adevărat, după cum şi el a urât desfrânarea noastră!

Tânărul are cel puţin două motive de a se alătura acestei sărbători: fie că e împins de pofta trupului, ceea ce e firesc, fie de acea plăcere a lui Nietzsche de a rescrie religia creştină, ceea ce e demonic. Nietzsche, care se credea atât de puternic, a ajuns să fie strivit de demonul său. Faptul că boala lui Nietzsche şi toate ideile lui au fost insuflate de duhurile întunecate o arată ultima sa scrisoare, în care bolnavul semnează cu numele împotriva căruia a luptat toată viaţa, nu fără o influenţă străină voii sale: „Crucificatul”. Cert este că şi cei care sărbătoresc această sărbătoare sunt posedaţi de demoni nu numai pentru că reclamează desfrâul, ci mai ales pentru că se acoperă cu numele unui mucenic al lui Hristos, aşa ceva poate să facă numai demonii. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi. Să nu ne gândim că dacă vom fi mulţi, Îl vom constrânge pe Dumnezeu să schimbe legile moralei divine, după cum se obţin azi legi în urma mitingurilor din pieţe. Aceste teologhiseli prea libere în jurul Sfinţilor şi a credinţei creştine sunt extrem de grave şi credem că la ele s-a referit Dumnezeu, în relatarea lui Asaf: Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: „Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei legământul Meu în gura ta? Tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta. De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai. Acestea ai făcut şi am tăcut, ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie; mustrate-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale”.

Dacă iubeşti pe cineva cu adevărat şi vrei să-ţi uneşti viaţa cu el, du-te şi spune-i şi căsătoriţi-vă. Dar cum poţi să vinzi declaraţii de dragoste într-o emisiune televizată pentru un tricou sau o bască nenorocită? Atâta costă cuvintele tale? Fata pe care o iubeşti nu-ţi este de ajuns premiu şi spectator al dragostei tale sau crezi că te va iubi mai mult dacă va vedea că ceea ce îi spui numai ei în taină vei putea spune şi unei pizza? Nu este o mai mare umilinţă decât a-ţi vedea iubitul sau iubita spunând şi altcuiva cuvintele pe care credeai că ţi le spune numai ţie. Sau nu înţelegi că dacă o poate spune la microfon, o poate spune şi altcuiva, când nu eşti tu de faţă?

Dar cât de umile sunt acele perechi de „adulţi” care se expun pentru aplauze. Cum poţi să fii femeie la 40 de ani încă necăsătorită? Asta înseamnă sau că ai fost dezmăţată sau sfântă. Şi în primul şi în al doilea caz, mai bine este să nu mai spui la nimeni. Iar dacă ai fost căsătorită, nu ţi-e ruşine de soţul şi de copiii tăi care poate te văd? Unde v-aţi îndrăgostit voi aşa de tare la această vârstă? Amândoi plini de rănile trecutului, de puroiul dezamăgirilor care dor. Aveţi nevoie ca alţii să vă convingă că vă stă bine împreună şi că vă potriviţi, pentru că voi nu vă puteţi rupe din inimă imaginea primei iubiri pe care nu mai aveţi putere să o întoarceţi înapoi. Un bilet pentru doi la discotecă pe care îl veţi câştiga în schimbul ruşinii trăite mă îndoiesc că ar putea lecui rănile voastre.

Toată această ceată de cuvinte încearcă să acopere adevărul despre durerea singurătăţii. Cine nu ştie că declaraţiile de dragoste sunt mult mai rare decât certurile? Ele sunt atât de rare, încât încap toate într-o emisiune. Dacă ne-ar ajunge puterea ca să ne scuturăm capetele de ameţeala reclamelor şi am feri puţin această perdea artificială, ca să privim ce se petrece dincolo de declaraţiile de dragoste, am vedea faţa crudă a realităţii. În SUA, 53% dintre femei sunt singure, 20% nu au fost căsătorite niciodată şi 33% sunt divorţate sau văduve. Un raport elaborat de Alianţa Evanghelică din Marea Britanie arată că 44% din bărbaţii sub 30 de ani, enoriaşi ai Bisericii Evanghelice (care nu acceptă călugăria! n. m.), sunt singuri.

Crimele de familie sau între amanţi sunt extrem de frecvente. În timp ce la televizor se pocnesc baloane şi se aplaudă cea mai ingenioasă declaraţie de dragoste, poliţia semnează cronici de felul: „24.07.2000, satul Mândreşti, judeţul Bălţi. În casa sa, cetăţeanul R., anul naşterii 1957, fiind beat, i-a cauzat o rană de cuţit în regiunea inimii soţiei sale, decesul a survenit instantaneu. / 13.07.2000, comuna Suruceni. La miezul nopţii, cetăţeanul P., anul naşterii 1956, a lovit-o cu un topor în cap pe fosta sa soţie, provocându-i o rană mortală. / 02.04.2000, Chişinău, str. Vasile Lupu. În urma unui scandal iscat între soţii G., femeia şi-a lovit soţul cu un ciocan în cap, traumatizându-l mortal. Peste două zile a scos cadavrul din casă şi i-a dat foc. / La 22.06.2000, satul Gălăşeni, judeţul Bălţi. Cetăţeana S., a. n. 1952, cu un topor, i-a cauzat răni în regiunea capului concubinului său B, a.n. 1959, care, ulterior, a şi decedat”.

Numai în anul trecut, în Republica Moldova, aproape 30% dintre femeile asasinate au fost omorâte de către soţi, ex-soţi şi amanţi. Doar 3% dintre bărbaţii asasinaţi au fost omorâţi de către soţii, foste soţii sau amante. Soţii, foştii soţi, amanţii şi foştii amanţi au săvârşit mai mult de 26% dintre toate violurile şi agresiunile sexuale. În 45% din cazuri, fetele mai în vârstă de 12 ani atacate de un grup de bărbaţi au recunoscut printre aceştia persoane cunoscute. Numărul cazurilor când femeile au fost atacate de către parteneri intimi a fost de 3 ori mai mare între soţii ce trăiau separat în comparaţie cu cei divorţaţi şi aproximativ de 25 de ori mai mare decât cei căsătoriţi. Femeile de toate rasele au suportat într-o măsură egală atacuri din partea partenerilor intimi. Femeile maltratate căpătau leziuni corporale grave, fiind atacate de către cunoscuţi mai des decât atunci când erau atacate de către străini.

[...] Şi asta este doar o secvenţă, poate cea mai neînsemnată din spectacolul care se dă după culisele declaraţiilor de dragoste. Aici ar trebui să anexăm statistica avorturilor, a sinuciderilor. Dar cine poate să facă o statistică a nopţilor nedormite, a crizelor de gelozie, statistica primelor fumuri de ţigară pe care le trage o fată după ce o părăseşte iubitul? Cine face o statistică a lacrimilor pe care le varsă femeile după ce le posedă soţul beat? Cine face o statistică a simpatiilor femeilor trecute de treizeci de ani, care nu-şi mai iubesc bărbaţii? Inima omului nu e o jucărică pe care poţi să o înfrumuseţezi cu o fundiţă roşie, ea e ceva mai mult. Iar dragostea nu încape într-o caricatură cu căţeluş de pe o felicitare americănească. Dragostea nu se măsoară.

Toată această mascaradă e înfiorător de tristă. Tânăr fiind, cum poţi să îmbraci această mască de bufon şi să uiţi înălţimile de unde ai coborât, ca să spui câteva replici pe această scenă a deşertăciunii în schimbul unor ochelari de soare? Cine e rău? Sfântul Valentin? Nu. Dragostea? Sigur că nu. Rea e numai atitudinea. Toată drama vieţii noastre are la bază aceste jocuri necugetate ale tinerilor cu trupurile şi sufletele lor. Tocmai pentru că dragostea trebuie trăită, nu trebuie să o consumaţi degrabă, tocmai pentru că e frumoasă, nu trebuie pusă spre vânzare, tocmai pentru că e atât de rară, nu trebuie neglijată când se iveşte. Cum poate ceva atât de frumos, atât de înălţător, atât de rar şi atât de scump ca dragostea să-ţi iasă în cale chiar în acele zile neghioabe cu baloane şi discuţii fără haz? Nu credeţi chiar pe oricine face astfel de declaraţii, dacă vreţi să le auziţi măcar o dată în viaţă spuse cu sinceritate.

Nu construiţi palatul prieteniei voastre din cărămizile multe şi strălucitoare, care se dau pe gratis, ale poftei, ci căutaţi pietrele tari ale iubirii adevărate. Căci pofta, care este tot timpul în mişcare, s-ar putea să vă lase singuri şi să plece, iar dragostea…, dragostea niciodată nu cade.

Toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Morala creştină nu ne interzice să ne îndrăgostim, ci numai ne recomandă să nu ne ucidem între noi. Câţi ulceroşi nu mănâncă murăturile care le plac, ca să nu-şi producă dureri? Câţi nu beau bere şi nu se duc în baruri, chiar nu mănâncă carne, pentru că adună bani pentru maşină sau televizor? Ce să mai spunem de afaceriştii care muncesc în străinătate şi nu-şi văd familia cu anii pentru nişte bani nenorociţi? De ce dar ne miră că unii oameni folosesc cu măsură plăcerile acestei vieţi, ca să nu ajungă la catastrofele în care au pierit semenii lor?

„Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup”. Cei care încalcă această lege de neschimbat se supun riscurilor descrise mai sus, ei nu vor scăpa niciodată de tirania propriilor patimi şi de tirania demonilor. Ei nu vor ajunge niciodată la dragoste.

S-ar părea că e o contradicţie în doctrina creştină: pe de o parte, Dumnezeu ne-a făcut atât de frumoşi şi a lăsat atracţia aceasta atât de puternică între bărbat şi femeie, iar pe de altă parte, ne recomandă fecioria. Ce-i asta, un fel de sadism divin? Da, pofta a sădit-o Dumnezeu, şi, dacă vreţi, pofta a ţinut omenirea până acum. Nu, nu numai pentru că prin ea se nasc oameni noi, ci pentru că, dacă nu ar fi fost pofta, bărbaţii şi-ar fi omorât pur şi simplu femeile, iar femeile ar fi fugit de ei. E atât de puţină dragoste între femei şi bărbaţi, încât numai pofta îi poate ţine împreună. Câte perechi au fost gata să se despartă pentru totdeauna, dar pofta i-a întors înapoi. Dumnezeu ştia asta.

Există două atracţii diferite, una iraţională, cea a poftei, care nu poate să lipsească, şi cea a dragostei, la care se ajunge prin virtute. Mai înainte de a alerga la PRO TV ca să-ţi ridici talonaşul de câştigător, întreabă-te dacă ai priceput care e diferenţa între ele.

Acum, o lume întreagă sărbătoreşte biruinţa poftei asupra dragostei. Chipul omenesc se retrage timid de pe arena lumii şi în locul lui apare animalul. Aceasta se simte în toată arta modernă, aceasta vedem în tablourile baroc, cu femei care ne arată spatele în locul feţei. Aceasta vedem în filmele cu măşti de animale umanizate, gen StarTrek. Aceasta se remarcă la femeile tinere care nu se mai văd din cauza picioarelor şi a sânilor şi a tinerilor din care au rămas numai gecile şi pantalonii. A dispărut din viaţa noastră chipul pur şi simplu, faţa celui iubit.

Pr. Savatie Baştovoi

Prietena mea cu fostă şuviţă verde, albastră, roz sau cu buline se trezeşte mereu devreme. Se aranjează de fiecare data câteva ore. Îşi întinde părul, fumează iarbă, în bucătărie, cu mama ei şi pare fericită. Seara doarme la prietenul ei. Acum pare tristă. De obicei, nu vorbeşte foarte mult. Doar se plânge de lucruri mărunte. Acum, trimite un sms prietenului ei să-l întrebe ce mai face. Azi crede că este o zi minunată de purtat sandale cu trening chiar dacă plouă şi este grindină. Prietenii ei trăiesc la maxim şi sunt şi ei elevi. Acum a primit un răspuns.

Este prietena mea exponentă a unei generaţii fără motor? De ce pare aşa plicticos acest peisaj? Oare pentru că el este animat doar de cabotini, de pseudo-modele?!

Eu cred că o cauză ar fi faptul că nu sunt integraţi în societate. Şi acest lucru se întâmplă pentru că lipsesc valorile pe care ar trebui să le aibă nişte lideri competenţi. Lipsesc experienţe de viaţă care să dea o direcţie celor neexperimentaţi. De cele mai multe ori, suntem lăsaţi în voia minţii noastre neîncercate. De aceea, avem nevoie de lideri în cultură, în societate, în politică, în şcoli, în biserici, care să îşi asume responsabilitatea de a conduce şi forma o generaţie pierdută faţă de ea însăşi, pentru ca ea să-şi recâştige din respect.

Încă îmi pare că tinerii nu-şi găsesc identitatea, ei se află într-o continuă căutare de sine sau de lucruri confundate cu sinele. Suntem lăsaţi să credem că trebuie să căutăm şi să alegem ce e mai bun pentru noi, toate astea dintr-un sistem care nu ne oferă nimic bun pentru căutările noastre. Sex, drugs & rock’n’roll este o deviză vie încă, ea pare o soluţie viabilă pentru tinerii care încearcă să evite rateurile în viaţă. Dar cum poţi evita o greşeală prin alta? La acest paradox nu ni s-a răspuns. Suntem liberi să alegem, suntem liberi şi inconştienţi de libertatea noastră căpătată cu greu de cei care au fost! Alegem greşit de cele mai multe ori pentru că nimeni nu ne ghidează libertatea! Destul s-au împărţit seringi şi prezervative prin licee pentru dependenţii de nimicuri! De fapt, este nevoie de o securitate a libertăţii noastre. Ideile ne sunt şubrede şi nu pot fi altfel într-un sistem şubred. Comunicăm ineficient sau deloc, pentru că nu ştim. Pentru că nu am fost învăţaţi să comunicăm. Poate pentru că şcoală în România nu face toată lumea! Doar cine vrea şi este ghidat în acest scop. Avem un sistem didactic ciung şi trist. Un sistem cu două luni de făcut cafele şi xeroxuri în patru ani de liceu, pentru care fiecare primeşte notă de trecere. Sistemului îi trebuie înmormântarea. Aceste surogate nu fac decât să izoleze tinerii în cutiuţe de chibrituri, îi fac lipsiţi de coerenţă, incapabili de conexiuni logice între ieri, azi şi mâine, îi fac lipsiţi de prietenii profunde, lipsiţi de capacitatea de autointegrare. Avem nevoie şi de raţiune în acest haos. Pentru că plusul cu minusul adunate ajung la idealul nostru. A unora care încă mai gândesc.

Aşadar ce se poate face în această lume a tinerilor fără iniţiativă? Soluţia este găsirea MODELELOR, a experienţelor de viaţă care te îndrumă. Găsirea unor trepte pe care le poţi păşi în cazul în care nu construieşti o treaptă mai potrivită. Asta nu înseamnă să copiezi sau să uiţi de originalitate! Pentru că a avea un model nu înseamnă că te foloseşti de acea persoană ca să o imiţi! Este adevărat că nu trebuie uitată polisemia acestui cuvânt. Model înseamnă o matrice generativă, un prototip. Însă când te referi la modele umane, te referi strict la cineva care te serveşte în viaţă prin exemplul vieţii lui. A avea un model înseamnă, în primul rând, cedarea a foarte mult respect pentru acea persoană şi încercarea de a depăşi acea personalitate prin lucrurile bune pe care le faci. Aşadar, sunt convinsă că: un model este acea personalitate care şi-a dezvoltat virtuţile şi a reuşit să facă bine şi celorlalţi, fiind pe deplin fericit! Acesta rămâne astfel un reper în cursul vieţii tale. Şi, in opinia mea, nu poţi trăi fără repere!

Eu am modele chiar pe cele mai importante persoane din viaţa mea, pe părinţii mei. Şi, pentru că am spus asta, este necesar de adăugat că ei sunt oameni şi, desigur, fac şi greşeli, dar de la ei învăţ şi asta înseamnă că nu trebuie să-ţi imiţi modelul pentru că poţi lua şi trăsăturile negative. Pentru mine, am reuşit să adun repere importante şi în alte persoane: părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului, profesorul de arte, profesorul de matematică, criticul Călinescu, poetul Arghezi, un ziarist, prietenul Vincent, colegi de clasă şi nu numai. Ei sunt oameni care m-au inspirat şi sunt doar puţini din lista mea de modele sau repere. L-am pus primul în enumerarea mea pe părintele Tănase pentru că el face un lucru extraordinar! Îngrijeşte foarte mulţi copii orfani, la fel ca şi fraţii Minovici, care s-au implicat în acţiuni caritabile. Aceste lucruri sunt impresionante şi, din acest motiv, consider că este o persoană care merită luată ca reper.

Prietena mea se grăbeşte să prindă metroul. Are întâlnire cu un alt băiat, dar prietenului ei nu-i pasă. E plecat din Bucureşti şi trage pe nas ketamină cu nişte prieteni de-ai. Mâine va încerca şi ea.

Laura Bostan, elevă