La fel de geniali şi de vulnerabili. Generaţia „cyber”. Prelungiri umane ale soft-urilor de calculatoare, teleportaţi în faţa televizoarelor şi născuţi prin cezariene într-o lume „high-tech”. Sunt cool, sunt trendy, sunt copiii copiilor crescuţi cu cheia de gât.

În loc de şnur pentru cheie, de gât le atârnă firele de la căştile pentru Ipod. Merg pe hub-uri şi mănâncă junk-food. Unul din cinci, spun sondajele, a văzut deja un film erotic. Toţi, fără excepţie, au vizionat filme de groază. Cel mai important obiect din viaţa lor e televizorul. Zapează, mari consumatori de manele, telenovele şi desene animate. „Portugaalia! Sa, sa, sa!” Ş-atât. Aici, pentru mulţi din generaţia celor cu cheia de gât, se întrerupe curentul.

SUPERMENI. S-au născut direct în pamperşi şi au fost vaccinaţi şi împotriva bolilor care n-au atacat încă omenirea. Au mersul format de premergătoare, iar lumea-n care fac primul pas e un ţarc supradimensionat. Au sterilizatoare, au filtre de apă, borcănele cu mâncare „bio” şi detergenţi speciali. Au oliţe care cântă când primesc pişu si păpuşi de sex masculin care urinează apă. Copiii de azi nu mai răcesc, fac viroze pulmonare. Îşi încălzesc mâncarea la microunde şi au telefoane mobile 3G.

Sunt Supermeni şi Spidermeni şi Oameni Păianjeni. Copiii de azi nu mai stau atârnaţi de fustele mamelor, zboară cu fetiţele Power Puff şi învaţă de la ele să dea cu pumnul. Croşeul de cap îl copiază de la Zizou.

Nu se mai joacă de-a v-aţi ascunselea, merg la movieplex şi la paintball. Nu se mai dau cu placa cu rulmenţi, au role, scutere şi play-station.

MAMA-NATURĂ. Au acces la religie şi la calculator. Dar umplu Internet-Cafe-urile, nu bisericile. Au site-uri speciale pe care încearcă să se cupleze, au yahoo-messenger şi entertainment virtual. Nu mai fac schimb de timbre, ci de mp3-uri descărcate de pe net.

Copiii de azi îşi cântă „happy birthday” la aniversări şi-şi fac party-urile la Mc. Au „after-school” şi „supernanny”. Neînţelegerile lor cu părinţii devin „reality-show”-uri şi subiecte de interes naţional.

Copiii de azi nu ştiu ce vor, dar ştiu să ceară. Sunt independenţi, sunt mândri şi foarte uşor de rănit. Ca-n filmele cu Van Damme, se aruncă în viaţă cu pieptu-nainte, fără veste antiglonţ, şi cad fulgeraţi la prima rafală. Se sărută franţuzeşte înainte de a avea buletin şi ţin „Valentines Day”-ul.

MANELE. Copiii de azi fac copii. Sau fug de-acasă când iau o notă mică la şcoală. Uită să se mai întoarcă atunci când pleacă la discotecă. Au paşapoarte şi visează bani. Spun că vor să devină căpşunari sau fotbalişti, iar idolii lor sunt Nicolae Guţă, Adrian Copilul Minune, Tom şi Jerry, Andreea Marin, Teo Trandafir şi Mircea Radu. Nu mai au timp să stea de vorbă cu părinţii care muncesc zi-lumină pentru un blug mai bengos. Dar se uită împreună cu ei la „Surprize-Surprize”, acolo unde întotdeauna oamenii plâng când îşi întâlnesc rudele.

Televizorul cu cablu a devenit un părinte adoptiv de la care copiii învaţă astăzi libertatea de exprimare, agresivitatea şi vulgaritatea. Violenţa şi eroismul. Îmbogăţirea şi vedetismul. Sexualitatea şi senzaţionalul. Expresii de genul „Să trăiţi bine!”, „Ruşinică”, „Iubiţi-vă mult” şi „I’ll be back”. Copiii de azi învaţă din reclame că primul joint e moca şi că speranţele sunt gratis.

CATEGORII. Copiii de azi nu mai merg pe derdeluş să se dea cu sania. Au echipamente de schi şi snow-board-uri. Nu mai merg cu colindul de sărbători, au dat pluguşorul pe măştile „Scary” şi sărbătoresc Halloween-ul. Ei n-au alergat niciodată cu picioarele goale prin praful uliţelor de la ţară. Ei văd vaci pe „Animal Planet” şi cred că natura e doar fiica înzestratei de la „Ciao Darwin” pentru care copiii din ziua de azi stau cu ochii lipiţi de televizoare. Copiii de azi n-au uniforme şi matricole şcolare, au etichete sub care sunt prinşi în statistici şi rapoarte, ca exponatele din vechile insectare. Sunt copii indigo, copii de cristal, copii curcubeu. Copii dispăruţi şi copii abandonaţi în spitale. Copii cu dizabilităţi, copii – cazuri umanitare, copii traficaţi, copii infractori şi copii abuzaţi fizic. Copii de bani gata, care pleacă în tabere la Disneyland şi dau mâna cu Mickey Mouse. Şi copii care n-au pus pe limbă, toată viaţa lor, un Chupa-Chups.

MOŞTENIREA. Fraţi de generaţie. Unii îşi trăiesc viaţa-n MTV style, alţii frământă chirpici cu picioarele. Muncesc de la 12 ani pentru un ban în casă. Copii care-şi poartă de grijă unii altora, copii încuiaţi singuri în casă, care-şi dau foc din neatenţie şi ard ca nişte lumânări de seu. Copii de căpşunari, copii de şomeri şi de disponibilizaţi, copii hrăniţi din resturi de ajutoare sociale. Copii pe care-i trimit părinţii la cerşit, cu un pui de câine în braţe, la fel de orfan.

Copii rătăciţi din alte timpuri, cu cheia de gât, bâjbâind pe drumul spre casă. Sandvişul rece de pe masa din bucătărie, telecomanda, telefonul de verificare. Aceleaşi reguli, altă lume. Povestea merge mai departe.

ŞANSE. Sunt lângă tine, dar îi găseşti doar dacă dai o căutare pe Google. Ei pot avea ceea ce noi nici nu ştiam să visam. Noi abia ne dezlipeam paşii de asfalt, ei vin pe lume cu aripile desfăcute pentru zbor. Dar, scrie cu steluţă mică jos undeva, cerul pe care ar putea să facă lupinguri nu se vinde în rate doar cu buletinul.

Bogdan Mateciuc

Criza internaţională a ajuns şi în România. Atât la nivel internaţional, cât şi la nivel naţional, ea se face simţită printr-o reducere a consumului, ceea ce conduce la reducerea producţiei, ceea ce conduce la concedieri, ceea ce conduce la bani mai puţini, ceea ce conduce la un consum mai mic. Un cerc vicios.

Cum de s-a ajuns la aşa ceva? Specialiştii răspund că dificultăţile pieţei financiare din SUA au generat o criză financiară care, în contextul globalizării şi al interdependenţei pieţelor, s-a răspândit repede în toate statele.

Dar, ce anume a condus la dificultăţile financiare din SUA? I-am pus această întrebare unui prieten din SUA. Răspunsul a fost: „Lăcomia şi nesăbuinţa”. Lumea a început să se împrumute la bănci peste puterea lor de rambursare, iar băncile, din dorinţa de a se îmbogăţi din dobânzile la credite, au acordat acele credite oricui, fără a-şi lua măsuri de siguranţă. Evident, la un moment dat, toţi aceia ce îşi luaseră pe credit case de un milion de dolari, case pe care nu şi le-ar fi putut permite într-o viaţă de om, au intrat în incapacitate de plată. Aşa că băncile le-au luat casele, dar nu au putut nicidecum să le vândă la preţuri bune, pentru că s-a creat o inflaţie de case de vânzare. Neputându-şi recupera banii, băncile au intrat în criză de lichidităţi. Acţiunile lor la bursă s-au prăbuşit, şi toţi investitorii şi-au retras banii sau cel puţin şi-au oprit investiţiile.

Din punct de vedere creştin, ce se poate spune despre un astfel de sistem social sau financiar?

Trăim într-o societate în care idolul majorităţii este nivelul de trai. Acest idol este promovat implicit şi explicit prin mass-media, dar şi prin rapoarte statistice, disponibile pentru toate statele lumii. De ani de zile, ne-am obişnuit şi am fost educaţi să urmărim un nivel de trai cât mai înalt. Ne-am obişnuit să citim statistici despre alte ţări cu un nivel de trai mai mic decât al nostru şi le-am plâns de milă acelor ţări.

Dar ce înseamnă pentru noi un nivel de trai bun?

Este mai mult decât un anumit nivel salarial. Este tot ce intră în stilul de viaţă: maşina, casa cu dotările ei, lucrurile pe care le cumperi, locurile în care îţi petreci concediile… Cu alte cuvinte, lucruri specifice unei societăţi de consum. Ne-am obişnuit şi am fost învăţaţi să credem că dacă avem ultimul model de tv lcd cu diagonala de 2 metri, atunci avem un nivel de trai mai bun; că dacă mânuim cutare model de telefon mobil sau conducem cutare maşină, am urcat pe scara socială. (Problema e că pe această scară socială, de fiecare dată când apare un nou telefon sau o nouă plasmă, a mai apărut o treaptă pe care trebuie s-o urcăm).

Ce înseamnă aceasta? O goană permanentă după o fantasmă şi un idol – nivelul de trai.

În consecinţă, întregul nostru sistem social – şi nu mă refer doar la cel al României – a fost conceput şi funcţionează pentru consum, pentru a întreţine şi a putea susţine această goană după vânt. Un sistem creat pentru a-l ajuta pe măgăruş să gonească la nesfârşit după morcovul care-i atârnă înainte.

Un prieten baptist îmi spunea cândva, într-o discuţie despre Ortodoxie şi protestantism, că ţările cele mai „dezvoltate” sunt cele ce au trecut printr-o reformă religioasă şi s-au rupt de credinţa şi sistemul tradiţional. Pentru el, dar şi pentru mulţi alţi critici ai Ortodoxiei, ceea ce numim nivel de trai superior – şi am arătat mai sus ce înseamnă acesta – este o dovadă a veridicităţii protestantismului faţă de Ortodoxie.

Iată însă că sistemul social, capitalist, creat pe fundamentele protestante ale Reformei lui Luther – individualism religios şi social, omul în centrul sistemului, credinţa personală care ajunge să includă aspiraţii lumeşti, devenind astfel un idol – a intrat în colaps. Presupusa superioritate a protestantismului faţă de Ortodoxie s-a năruit odată cu intrarea în criza financiară.

De fapt, nu este doar o criză financiară. Este şi o criză socială, o criză a mentalităţii societăţii de consum bazată pe goana după un idol efemer: nivelul de trai.

Vom avea însă o regândire a mentalităţii noastre sociale? Mă tem că nu. În ce direcţie se mişcă şi lucrează acum factorii de putere şi decizie: atenuarea efectelor crizei, doar pentru a se reveni la vechiul sistem al societăţii de consum, doar pentru ca firmele să poată produce şi vinde din nou, iar oamenii să cumpere pentru a-şi întreţine iluzia că şi-au îmbunătăţit nivelul de trai.

Aşa ceva nu poate decât să indice că, odată depăşită actuala criză şi revenirea la vechiul sistem al societăţii de consum, este doar o chestiune de timp până la intrarea într-o nouă criză, similară.

De ce „slavă Domnului”? Nu pentru că actuala criză dovedeşte inferioritatea lumii protestante, aflată acum în criză şi exportatoare mondială de criză, ci pentru că această criză este o şansă pentru mulţi de a-şi reevalua priorităţile personale şi scopurile în viaţă.

Bogdan Mateciuc

Cristi şi Ana s-au întâlnit într-un club.

Ea lucra la o firmă de bunuri de larg consum, iar maşina de la firmă îi conferea o anumită mobilitate. În fiecare vineri şi sâmbătă seara ieşea în oraş cu fetele, la un club, unde îşi petreceau timpul în compania unui cocktail şi a dansului până pe la 3 dimineaţa, când se retrăgeau către casă.

Ana şi cele două prietene ale ei erau singure. Niciuna nu avea pe cineva, dar fiecare avea la activ ceea ce ele numeau „dezamăgiri”. Ieşitul în fiecare weekend la un club li se părea o activitate normală pentru nişte fete singure. Erau tinere şi trebuia să-şi trăiască viaţa.

Într-o noapte, într-un astfel de club, privirea Anei s-a întâlnit cu privirea lui Cristi. El a invitat-o la dans şi aşa au intrat în vorbă. Nici nu le-a fost prea greu, având în vedere că fiecare era disponibil şi în căutare.

Ana arăta… bine. Avea sâni şi dansa fain.

Şi Cristi arăta bine. Apoi, avea ceva ce nu putea să treacă neobservat de către Ana: nu dădea buzna. Avea răbdare şi ştia că trebuie să aibă răbdare. Au schimbat numere de telefon şi, de luni, au început să se sune zilnic.

Ana a început să simtă că el e pentru ea. Cristi a început şi el să se gândească tot mai des la fata de la club.

Discuţiile dintre ei au devenit tot mai personale. Relatări despre familie, despre problemele de la serviciu, confidenţe reciproce, lucruri care treptat îi apropie pe oameni.

După numai câteva săptămâni, Ana a început să simtă că-l iubeşte pe Cristi. A început să realizeze că nu mai este singură, că acum are pe cineva. Desigur, fetele o întrebau întruna despre Cristi, iar ea se simţea bine dându-le „veşti bune”.

De fapt, Ana îl iubea pe Cristi de dinainte de a-l întâlni. De fapt, Ana deja iubea în proporţie de cincizeci la sută pe toţi băieţii din club, având în vedere că teoretic toţi puteau să răspundă nevoilor ei sufleteşti şi de altă natură.

Acum, ceilalţi cincizeci la sută se umpleau încet-încet în persoana lui Cristi. Cu fiecare glumă spusă de el, Ana simţea că îl iubeşte mai mult. Cristi era atât de nostim!

Apoi, într-o seară, Ana le-a spus fetelor că nu mai iese cu ele în oraş. Avea întâlnire cu Cristi la „Malibu”.

La 3 dimineaţa, au mers amândoi acasă la Cristi. Cristi locuia singur într-o garsonieră închiriată. Un băiat care se gospodăreşte singur atrage atenţia oricărei fete.

Fără prea multe tatonări, au făcut dragoste. Pentru Ana a ieşit bine. Pentru Cristi… pentru bărbaţi iese întotdeauna bine.

Acum Ana era sigură. Îl iubea pe Cristi.

„Cristi, te iubesc. Eşti bărbatul vieţii mele, eşti bărbatul la care am visat o viaţă întreagă”, îi declară Ana la cei 26 de ani ai săi.

Acum, după ce ştie că el poate răspunde nevoilor ei sufleteşti – combaterea singurătăţii – şi fiziologice – … – Ana îi dă certificatul de absolvire. Cristi a trecut examenul. Punctajul obţinut este de sută la sută. Este admis.

She gave me her money, she gave me her body, but she gave it to everybody. (AC/DC)

A doua zi, Ana le-a dat fetelor vestea oficială. Este cu Cristi. Oficial. Fetele s-au bucurat mult pentru ea şi au bătut din palme.

În fine, Ana nu mai era singură. Din plutonul de potenţiali parteneri, unul s-a detaşat şi a marcat restul de cincizeci la sută.

Dragostea semipreparată a fost în fine încălzită la temperatura de servire.

Au trecut doi ani. Între timp, cei doi s-au mutat împreună, dar amorul efervescent de la început a cam pălit. Sexul şi glumele nu pot susţine o relaţie între doi oameni care nu au în comun decât clubul de sâmbătă seară.

Alaltăieri, în „Bamby”, pe când Cristi era la toaletă şi vorbea la telefon cu Maria, Ana şi-a intersectat privirile cu Matei.

Is this love? (Whitesnake)

Bogdan Mateciuc