…ca să mă lămuresc dacă ştii să iubeşti, dacă l-ai îmbrăţişa pe oricare altul ca pe mine sau dacă păstrezi o îmbrăţişare unică, pentru o iubire unică. Prin acest simplu test, ai putea detecta iubirea adevărată. Nădăjduiesc că, la vârsta medie a cititorilor acestei reviste, sunt, poate, ceva mai mulţi cei care mai speră în a găsi aşa ceva.

Deja, după 20 de ani, majoritari devin cei prea obosiţi de tot felul de experienţe, care numai iubiri nu se poate spune că au fost, din moment ce sunt eşuate. Dragostea adevărată nu eşuează niciodată. Înspre 30 de ani, sigur ai tu vreun grav defect de personalitate, dacă mai cutezi să crezi în astfel de poveşti, pe care nimeni din ziua de azi nu le mai crede, nici la 12-13 ani.

La vârsta asta, toate s-au culcat măcar cu unul, de n-or fi trecut şi printr-un avort (başca acelea neştiute, induse de anticoncepţionale), iar tu mai crezi în basme cu Ileana Cosânzeana? Una care să-şi fi ţinut îmbrăţişările doar pentru tine?! Sau, de fapt nici nu e de mirare: un defect ca tine,  nu tot la o defectă poate să spere?!

„Mare nătărău eşti, să mai crezi în iubire în zile noastre!” Şi nu trebuie să ţi-o zică altul. Ţi-o spui tu însuţi, când te plesnesc propriile gânduri, care decretează aparente adevăruri evidente: toate sunt aşa şi pe dincolo ori nimeni nu mai crede în iubire…

Dacă o iei după logica evidenţelor, aşa ar trebui să fie – îmbrăţişări ca cele la care visezi tu vezi numai în filme trase de păr sau încremenite în… statui (precum cea dintr-o autogară din Glasgow, Scoţia). S-au dus vremurile de odinioară! Tot ceea ce mai poţi spera – şi nici nu trebuie cumva să cauţi, căci astfel de oportunităţi se ivesc pur şi simplu – sunt ocazii pentru pipăială şi tot ceea ce acestea promit în continuare.

Numai că logica şi evidenţele sunt potrivit inimii fiecăruia. Realitatea nu există ca atare, ci doar percepţia noastră asupra ei. Poate nu e un citat exact, dar zicea un părinte că „pe om, cum îl iei aşa-l găseşti. Îl iei bun, aşa îl găseşti, îl iei de rău, rău îl găseşti”. De pildă, cine ajunge în UK, cu gând să adulmece fete care ard de nerăbdare să se despoaie în pagini de ziar, desigur că găseşte uşor şi din acelea. Eu, însă, m-am minunat de câte fete superbe (şi frumuseţea lor n-are nimic de-a face cu jalnicele prototipuri din reviste) am întâlnit pe acolo. Încă şi inteligente, plus amabile. Şi nu mă refer la tipul de amabilitate pe care o caută destui bărbaţi de toate vârstele…

Pe Bătrânul Continent, epitetul naşpa este cel mai des folosit, legat de britanice, dar realitatea mi-a părut cu totul alta. Evident că foc fără fum nu iese, aşadar sunt destule exemple negative în UK, dar cine le vede numai pe acelea, nu a căutat niciodată să discute cu o femeie, ci cu un produs. Pe care – într-un moment sau altul, din varii motive – îţi permiţi ori nu îţi permiţi să-l consumi.

Dar eu ştiu că, poate chiar printre cei care citesc aceste rânduri, mai sunt şi romantici incurabili (pămpălăi, potrivit standardelor sociale de azi), care au purtat în inimă amintirea schimbului de priviri şi a dialogului cu fiecare fată drăguţă întâlnită. În căutarea aceleia una pentru mine, şi eu am acumulat câteva astfel de icoane, de pe tărâm britanic sau de aiurea.

Fără să ştiu, şi eu m-am purtat adesea după cum descria Maica Siluana Vlad odată: „Într-un autobuz de băieţi, care vorbesc urât şi aşa, dacă se suie o fată frumoasă, toţi devin mai frumoşi, mai drăguţi, mai politicoşi. De ce? Pentru că simt prezenţa lui Dumnezeu, chiar dacă darul nu o mai simte. ‘Darul’ zice ‘e, sunt fată frumoasă’, dar Dumnezeu ştie că El se face cumva prezent prin darul frumuseţii şi gingăşiei”.

Mereu am simţit că frumuseţea vine de undeva de dincolo de lumea asta, de la Dumnezeu, că mă poate face mai bun, dar şi că n-a fost lăsată pentru consum public. Mereu am fost fascinat de frumuseţea feminină fără farduri, fără artificii, cea care nu strigă „consumaţi-mă” (cel puţin cu privirea) şi am crezut că, undeva, cândva, o să rânduiască Dumnezeu şi pentru mine o iubire unică.

La un moment dat, avea să vină şi darul lui Dumnezeu rezervat mie, pentru care nu am avut vreun alt merit în afara aceluia de a crede, cu încăpăţânare şi împotriva tuturor evidenţelor, că există aşa ceva – cu îmbrăţişări rezervate doar celei iubite, nu o oarecare succesiune de tăvăleli prin iarbă. Toate experienţele, pe care moravurile de azi îţi decretează că trebuie să le acumulezi, nu fac decât să te arunce pe un drum plin de hârtoape, paralel cu drumul spre fericire.

Bogdan MunteanUK

„Şi dacă îl găsesc pe Bogdan cu cartea deschisă în bancă, ştiu că nu copiază”, zicea în faţa clasei profa de istorie, cu niciun minut înainte să mă găsească cu… cartea în bancă. Deschisă la lecţia care trebuia, chiar în dreptul meu. Ne-a luat manualul, dar ne-a lăsat să continuăm lucrarea, doar era de neconceput ca un elev eminent într-ale istoriei să copieze.

Cu suspiciunea căzută toată asupra colegei de bancă, onoarea mea rămăsese nepătată. Mai şifonat am ieşit la o lucrare – anunţată, deci cu atât mai puţin scuzabil copiatul, nu-i aşa? – de la geografie. Tocmai scotoceam după o copiuţă în penar când m-a prins. Foaia luată, nota doi. Nu că asta ar fi fost vreo mare pagubă (cu două note maxime tot mi-a ieşit media 7), ci reputaţia mea a avut de suferit în altă privinţă.

Între primele care au terminat lucrarea era o tocilară, care i-a cerut voie profei să iasă din clasă mai repede pentru că o aşteaptă… Bogdan, căci tot aşa îl chema pe prietenul ei. Mai târziu, s-a prins lumea că nu eram eu, dar – după chicotelile ce mi-au fost relatate – până la sfârşitul orei mulţi m-au compătimit din cu totul alte motive decât pentru doiul încasat.

Ei bine, istoria şi geografia au fost, alături de engleză şi franceză, materiile mele favorite din liceu! Taman la ele s-a nimerit să copiez, pentru că mă credeam prea bun să mai fi învăţat. Eram prea mândru să copiez.

La mate, fizică sau chimie, mândria nu mai ţinea şi făceam orice să copiez vreo frântură de exerciţiu de la cineva, dar niciodată complet, mereu cu cifre puse aiurea. Veneau notele: erau unul – doi cu 8-9 (avusesem la uman-engleză, doi intraţi cu 10 la mate!), ceva 6 – 7, o puzderie de 5 şi vreo duzină de 4. Eu, ultimul strigat: Munteanu – 3.

Acestea fiind zise, cum mi-ar sta mie să ţin o predică despre cât de nociv este copiatul, sport naţional la care „olimpicii” sunt ăia care reuşesc să treacă examenele de titularizare fără să fie prinşi? Rataţii sunt, evident, cei făcuţi de ruşine prin ziare, căci cum îşi permit să viseze la a deveni profesori, dacă nu ştiu nici măcar să copieze?

În condiţiile a 6-7 ore pe zi, cu manualele acelea stufoase despre care aud că nu s-au subţiat nici la 11 ani după ce am absolvit eu liceul, cu multe materii ucigătoare de neuroni pentru cine nu le îndrăgeşte, nu prea văd niciun argument de bun simţ împotriva copiatului. A fi nevoit să înveţi la toate materiile este absolut aberant. Supraîncărcarea cu informaţii este, de decenii, o cruce de purtat pentru elevul român.

Luat ca greşeală în sine, comparabil cu un furt îndemnat de foame, să zicem, copiatul este mai uşor pardonabil. Dar aceasta nu îl face cu nimic mai legitim. Peste ani, mi-am spovedit păcatul copiatului. Aş minţi să spun că m-a încercat vreo căinţă adâncă – aşa cum s-ar cuveni chiar şi pentru cele mai mici greşeli, Dar, în egală măsură aş minţi dacă aş legitima cumva copiatul şi nu aş recunoaşte că m-a luminat Dumnezeu măcar să înţeleg că este ceva rău.

Nu pot avea cuvânt împotriva nimănui care copiază la materiile de care nu s-a alipit inima lui, pentru care şi faptul că a asistat la ore i se pare deja prea mult timp acordat. Pe de altă parte, mă doare inima să costat că, incontestabila cruce de care am vorbit este folosită, de prea mulţi elevi din România, drept pretext al cufundării în ignoranţă.

Transformarea copiatului într-un mod de viaţă, într-o metodă de supravieţuire aplicabilă la toate materiile, nu este un păcat mic. Aşa ceva devine un păcat compus din gesturi mici (precum fumatul, înjuratul, bârfa), însă cu efecte catastrofale pe termen lung. Pe nesimţite, îţi fură startul în viaţă, face vremea petrecută în liceu mult mai uşoară decât ar trebui să fie, lipsită de un minim de efort, de angajament, de pasiune.

Pe când alţii (tocilarii, fraierii) îşi bat capul cu învăţatul, cel care copiază se distrează mereu. Alţii se plâng că nu mai au timp liber, expertul în copiat se numără, de regulă, între cei care se plâng că se plictisesc şi la şcoală, şi acasă. Da, este plin de aberaţii sistemul de învăţământ românesc, însă mi-e imposibil să cred că nu există nicio materie care să-ţi poată deveni dragă, vreun domeniu care să-ţi absoarbă energia de adolescent.

Se pot fenta uşor, prin copiat, îndatoririle şcolare. Însă, la un interviu pentru un job, ce şi de la cine să copiezi? La fel, nici dacă vrei să ajungi, după liceul din România, la o universitate bună precum una din UK. Aici, însuşi conceptul de copiat nu există, că nu ai ce să reproduci la examene.

„Dacă un student îmi scrie la examen ceea ce i-am predat eu, îl pic. Eu vreau să ştiu ce a citit el, ce crede el”, îmi spunea un profesor de economie prin mâna căruia au trecut măcar 5% din cei care au acum o slujbă invidiată în instituţiile UE de la Bruxelles. La un examen cu un aşa profesor, fără să demonstrezi că ai citit şi tu ceva, n-ai nicio şansă!

Copiatul este impostură şi descurcăreţii – cei care cred că, dacă au furat startul, drumul în viaţă le va fi la fel de lin cum s-a dovedit în şcoală – se amăgesc singuri. Aidoma, în faţa lui Hristos, degeaba am veni să-I reproducem reguli, să-i copiem din cărţi poruncile, dacă nu le-am lucrat cu adevărat, încât să se cunoască roada lor în noi.

Bogdan MunteanUK

Până nu-ţi pică în braţe o studentă de 20-21 de ani, zâmbindu-ţi nedumerită şi împleticindu-se ca o Cenuşăreasă rămasă fără pantofior, nu pricepi de ce campusurile din UK sunt pline de avertismente privind „violul la întâlnire” (date rape). De parcă ar fi vreo materie de studiu, la fiecare câţiva metri, lângă anunţuri de programe doctorale sau de petreceri cool, hop şi un poster cu un pahar de bere plin şi unul răsturnat din care se scurg cuvintele… libertatea ta… reputaţia ta… slujba ta…. viaţa ta….

Într-o seară din ajunul Valentine’s Day, aveam să pricep şi eu că nici nu-s prea multe afişele la cât de mare nevoie ar fi de ele. Însă rămân complet inutile, căci nici vreo voce a unui veşnic grijuliu Big Brother – care să atenţioneze la fiecare 30 de secunde că „Alcoolul dăunează grav sănătăţii” – nu ar fi putut fi auzită de cele trei britanice bete pulbere, alături de care am nimerit. Sosisem în UK cu gândul să testez mitul „britanicelor grăsane care beau până cad prin şanţuri” şi a fost un şoc plăcut să văd că nu era aşa!

Nu ştiu la ce s-or uita alţii, dar eu numai zâne blonde sau nu tocmai blonde zăream în ţara asta, cu obrăjori roz, cu care să-ţi fie drag să stai de vorbă. Ei bine, în această seară, mitul dezminţit de mine era pus pe „contraatac” – m-am nimerit lângă nişte fete toropite de băutură în holul din faţa unui bar studenţesc. Ai zice că sigur erau nasoale rău, genul ălora despre care, în liceu, auzeam sentinţa implacabilă vizavi de atractivitatea lor: „Ei, aşa, dacă-i pui o pernă pe cap, merge o dată”. Nicidecum! Două erau măcar „acceptabile”. Cea mai beată era şi cea mai frumuşică şi, indiscutabil, cea mai vulnerabilă. La nici 90 de secunde după ce m-am aşezat lângă ele, capul acesteia din urmă era pe umărul meu.

Am devenit repede curios de spectacolul în care devenisem instantaneu „prietenul lor”, dar iniţial mă aşezasem pentru că nu pricepeam nici în ruptul capului ce mă întrebase una – voia, de fapt, o foiţă pentru a-şi face o ţigară. Foarte multă lume fumează aşa prin UK, că ţigările la pachet sunt prea scumpe. I-a mai întrebat pe trei alţii despre ceea ce îmi ceruse mie şi toţi au priceput greu, dovadă că nu aveam eu probleme în a desluşi accentul unui vorbitor nativ, ci că biata fată chiar nu mai era în stare să vorbească o engleză inteligibilă. O a treia, ceva mai trează, a început să organizeze plecarea, timp în care cea de lângă mine îşi scotocea prin poşetă după card, de parcă ar fi vrut să-mi arate tot ce are pe acolo.

Mă minunam ce uşor aş fi putut să-i iau orice din geantă ei fără să mă fi observat şi am înţeles în momentele acelea de ce sunt atâtea afişe prin campus care te avertizează că relaţiile sexuale cu cineva beat pot fi (depinde cum îl convingi pe judecător) considerate viol. „Dacă faci sex cu altă persoană şi acea persoană NU A SPUS DA – este viol şi poţi fi arestat, pus sub acuzare şi trimis la închisoare”, zice avertismentul Poliţiei din Sussex, afişat în atâtea locuri.

În practica instanţelor britanice, mai degrabă poţi să fii achitat, la fel cum zice posterul că poţi să fii închis, pentru că, de la caz la caz, când nici făptaşul, nici victima nu îşi amintesc împrejurările (ne)exprimării consimţământului, judecătorul pe cine să creadă?! De-abia unul din 13 astfel de „violuri la întâlnire” din UK, după toată ruşinea presupusă de ajungerea la proces, este soluţionat în favoarea „victimei”.

În orice caz, în seara aceea vedeam pe viu că treaba cu consimţământul nu mi-ar fi fost greu de rezolvat, mai ales că, la un moment dat, noua mea „prietenă” m-a luat în braţe ca pe cineva în care ar avea mare încredere. Le-am condus până la autobuz să mă asigur că nu se urcă la volan bete. Scurtul drum a fost mai dificil decât preumblările mele pe plaja din Costineşti, când, eu însumi beat criţă, căram potaia Rex în braţe şi-i vorbeam în puţina portugheză prinsă de la telenovele, de ciudă că Franţa bătuse Brazilia la Cupa Mondială din ’98.

Rex fusese un gentleman faţă de prietenele mele, căci, la numai câţiva paşi, ba ele însele, ba genţile şi cărţile lor ajungeau pe jos. Nu reuşeau să meargă în linie dreaptă nici susţinându-se una pe cealaltă. Niciun trecător nu părea interesat să-mi dea o mână de ajutor, dar nu că englezii n-ar fi săritori, ci pentru că, pur şi simplu, sunt prea obişnuiţi cu scene similare. Cum-necum, cea mai trează dintre ele purta şi o oarece conversaţie cu mine. Arătându-mi cărţile ei din geantă, una despre Don Juan şi două pentru şcoală, am aflat şi cu ce se ocupa – studentă la filosofie în anul doi. Cea care nu mai putea să ceară o ţigară – studentă la istoria artei, iar „prietena mea” – studentă la limba şi literatura engleză. Aşadar, niciun pedigree de „bagaboante” sau „panarame”, cum s-ar zice pe meleagurile româneşti.

Desigur că am vrut, însă n-a fost să fie să le mai întâlnesc prin campus în săptămânile petrecute de mine UK, să văd dacă ne-am mai fi recunoscut şi ce s-ar mai fi ales de „prietenia noastră”. Orice ar zice unii şi alţii – şi parcă-l văd pe un posibil violator al brunetei cu ochi verzi ce mi-a căzut în braţe, justificându-se în faţa unui judecător cu vorbele „Şi-a căutat-o” – fetele acestea chiar aveau nevoie de un prieten. Cum toţi care am băut vreodată „cu prietenii” până n-am mai ştiut de noi, nu ne-am dat seama cât de singuri deveneam cu fiecare pahar şi ce mare nevoie aveam de un Prieten.

Nici britanicele acestea nu au nevoie de vreun Big Brother care să le spună că „alcoolul nu e bun”, în maniera impersonală în care auzi la televiziunile româneşti că „Excesul de sare, zahăr şi grăsimi dăunează grav sănătăţii!”. Ce folos de sloganuri, căci la mama în cămară ştiu unde are şi zahărul, şi sarea, şi oala cu untură, dar excesul chiar că nu ştiu unde-l ţine?! O fată ca „prietena mea din UK” ar fi avut nevoie ca, mai mult de o dată în viaţă, cineva să o ţină în braţe cum am ţinut-o eu, care să nu-i fi luat nimic, nici dacă mi-ar fi oferit ea. Evident, nimeni nu se poate lăuda că a dat dovadă de o prietenie dezinteresată de numai câteva minute… Eu doar constat trist că Hristos, singurul Prieten adevărat pe Care L-ar putea avea aceşti tineri britanici este şters din inimile lor zi de zi şi înlocuit cu acelaşi dumnezeu amorf care ţine predici şi prin România despre „excese” sau „consimţământ”, însă care nu o să ne iubească niciodată…

Bogdan MunteanUK