„Tinerii vremurilor de pe urmă”, reeditată în 2008 la editura Sophia, este o carte scrisă de doi monahi care au experimentat modelele anticulturalismului american, au murit şi au fost înviaţi de Hristos. După înviere au înfiinţat un local, „Monk’s Rock”, unde tinerii răzvrătiţi, în special punk-eri, l-au redescoperit pe Hristos.

Autorii fac un istoric al curentelor anticulturaliste americane, care promiţînd decondiţionarea, eliberarea eului, i-au aruncat pe adolescenţi în ghearele sexului, drogurilor şi violenţei. Mai întâi a fost părintele nihilismului european, Friedrich Nietzsche, care a decretat că nu există adevăr absolut. Altfel spus, că oamenii l-au ucis pe Dumnezeu în inimile lor. Şi dacă nu există Dumnezeu, atunci, vorba lui Ivan Karamazov, totul este permis. Cu toate acestea, sufletul omului simte nevoia unei contopiri cu Infinitul care l-a creat şi care a sădit în el aspiraţia spre infinit. De această nevoie de absolut au profitat modelele anticulturaliste: beatnik-şii, rock’n’roll-ul, mişcarea hippie, punk-ul, grunge-ul, rap-ul, heavy-metal-ul, Marilyn Manson ş.a.m.d..

Adevărata răzvrătire împotriva materialismului lumii şi a nihilismului în care trăim rămâne religia iubirii, creştinismul. „Tinerii vremurilor” ar trebui citită în paralel cu „Nihilismul – Rădăcinile revoluţiei în epoca modernă”, de Seraphim Rose. Sunt scrise în acelaşi duh şi se completează una pe cealaltă. „Nihilismul” este o carte teoretică foarte bine argumentată, iar „Tinerii vremurilor din urmă” aduce multe mărturii ale celor care au experiat anticulturalismul nihilist american.

Un fost punk-er face o mărturisire minunată. O redau în întregime, pentru că ne revelează ceva: Dumnezeu îl caută şi îl găseşte pe tot omul care Îl caută sincer. Dar nu dă năvală peste el. Stă la uşa inimii, bate şi aşteaptă.

„Aveam o lume a mea în care trăiam, cu propriile mele fantezii şi realităţi, pe care eu însumi mi-o creasem. Am ajuns dintr-un puşti normal, un punk-er cu mohawk albastru şi bocanci.

Datorită temperamentului meu, am fost înjunghiat, bătut şi împuşcat. Într-o zi, un prieten de-al meu m-a invitat la o petrecere mai aleasă. La petrecere erau câţiva prieteni de şcoală şi două femei în vârstă. Părea că e o petrecere la care prietenii discută, beau apă minerală, mănâncă chipsuri şi se amuză cu diverse jocuri. În realitate, cele două femei erau vrăjitoare, iar petrecerea era pentru un ritual de iniţiere. Atunci a urmat iniţierea mea în practica Wicca. Wicca e o formă străveche de practicare, de către femei, a magiei druidice. De aceea am spus vrăjitoare şi nu vraci. De atunci am progresat repede, ajungând şi eu vrăjitor practicant. Mintea îmi intrase într-un soi ciudat de delir şi demenţă. Era limpede că nebunia va fi ultima experienţă. Dacă mori, totul s-a terminat; dacă înnebuneşti, trăieşti moartea fără să fi murit – asta îmi era filosofia! Mi-am dat silinţa zi şi noapte pentru ea. Practica vrăjitoriei m-a dus la cunoaşterea multor lucruri noi şi necunoscute, mai cu seamă prin experienţa călătoriei astrale – era o extindere firească a lumii mele fanteziste. Eram atotputernic şi tot ceea ce aparţinea lumii acesteia create de imaginaţia mea mi se închina ca unui stăpân. Sentimentul atotputerniciei te îndeamnă să continui practica vrăjitorească. În lumea reală eram un nimeni, în schimb, datorită vrăjitoriei, mă simţeam cineva, eram de nebiruit.

Într-o noapte, o acută nevoie de a merge la toaletă m-a trezit din somn. Stăteam în pat şi priveam când la ceas, când la uşă, şi nu mă hotăram dacă să mă ridic sau să rezist până dimineaţa fără a uda cearceaful. M-am decis totuşi să mă ridic şi să merg la toaletă. În clipa aceea, mi-am dat seama că trupul mi-e paralizat de la gât în jos. În practica Wicca nu se folosesc nici droguri, nici alcool. Dacă se află că ai consumat aşa ceva, eşti expulzat din grup.

Eu ştiam că nu utilizasem nimic de acest fel, care ar fi putut să-mi provoace acea stare. Singura explicaţie posibilă era că sunt imobilizat de o forţă de natură spirituală. Deodată am simţit că părăsesc trupul şi m-am văzut deasupra lui. Apoi, am rămas pur şi simplu şocat. În jurul meu erau vreo cincisprezece demoni care râdeau isteric şi care aveau putere asupra mea. Unul dintre ei s-a întors către mine, m-a privit şi mi-a vorbit. Spunea că sunt cel mai mare idiot pe care l-a cunoscut vreodată. Mi-a mai spus că, deşi fusesem crescut şi îndrumat pe calea cea bună, o alesesem pe cea rea şi că am înaintat atât de mult în rău, încât nu mai am nicio scăpare şi o să mă duc în iad. A încercat apoi să-mi propună un târg, după care au venit alţi doi dintre ei la corpul meu astral şi m-au luat. Şi, luat fiind, mă aflam deja în iad. Nici nu am cuvinte să descriu ce lucruri îngrozitoare am văzut, am simţit şi am mirosit. Nu voi uita niciodată aceasta… Feţele lor…

Am fost readus apoi în camera mea şi mi-au dat un ultimatum. Trebuia să mă sinucid şi să devin ca ei: să chinuiesc în loc să fiu chinuit sau să mor şi să merg în iad oricum. Am ales sinuciderea. Înainte de a-mi da voie să mă întorc în trup, am rostit în şoaptă: „Iisuse, dacă exişti, ajută-mă!”. În clipa aceea am văzut o lumină orbitor de strălucitoare, iar ei plecaseră. Stăteam treaz şi am început să-L ocărăsc pe Dumnezeu: de ce mă lăsase să trec prin toate acestea? Timp de o oră. L-am tot ocărât, curăţînd vărsătura care ieşise din mine în timpul acelei viziuni. Am auzit atunci, pentru prima dată în viaţa mea, glasul lui Dumnezeu. Mi-a spus numai o singură frază, care a pus capăt rătăcirii mele: „Tot ce doream de la tine era să ceri”.

Ciprian Voicilă

 În predicile sale, Mitropolitul Antonie de Suroj evocă adesea următoarea întâmplare petrecută în secolul al XIX-lea în Rusia. Într-un orăşel, o soţie de ofiţer cu doi copii a fost nevoită să se ascundă la periferie, într-o căsuţă părăsită. Cele două tabere beligerante ocupaseră pe rând oraşul. Singura scăpare a femeii era fuga. Ea aştepta momentul oportun ca să părăsească incognito orăşelul. Într-o noapte, cineva i-a bătut la uşă. Cu frica în sân, văduva ofiţerului a deschis. A văzut în faţa ei o tânără care i-a spus că trebuie să fugă chiar în noaptea aceea pentru că cineva a trădat-o şi duşmanii ei vor veni neîntârziat să o ia. Îngrozită de perspectiva care i se deschidea, femeia i-a mărturisit Nataliei – aşa o chema pe vestitoarea nocturnă – că şansele ei de a părăsi oraşul sunt nule. Cu copiii după ea, nu ar ajunge prea departe şi ar putea fi uşor recunoscută. În acel moment, se petrecu o minune pe care Mitropolitul Antonie o comentează cam aşa: „Şi atunci, tânăra cu pricina, care era doar o oarecare vecină, s-a preschimbat dintr-o dată în acea fiinţă mare pe care o desemnează cuvântul evanghelic aproape: „Nu! Nu o să vă caute, căci în locul dumneavoastră o să rămân eu”. „Dar o să vă împuşte!”, a zis mama. La care tânăra a zâmbit din nou: „Da! Dar eu n-am copii”. Şi mama a plecat, iar tânăra a rămas. Au venit noaptea târziu, au prins-o pe tânără şi au împuşcat-o” (Mitropolitul Antonie – Taina iubirii, editura Sophia, 2009, p.45).

Natalia atinsese starea ultimă de apropiere, de prietenie cu un om despre care ne vorbeşte Hristos: nu este dragoste mai mare decât să îţi pui viaţa pentru prietenul tău. Din afară, văduva ofiţerului şi Natalia întreţineau relaţii de banală vecinătate. Pe dinăuntru, Natalia îl cunoscuse pe Hristos prezent în văduvă şi în copiii ei.

Acesta este idealul de prietenie pe care noi, muritorii, îl întâlnim arareori. Din experienţa noastră de zi cu zi înţelegem că, omeneşte vorbind, prietenia este o relaţie de reciprocitate. Tu nu îi faci prietenului tău ceea ce nu ţi-ai dori ca el să îţi facă ţie. De aici reiese că prietenie adevărată nu poate fi decât între doi egali. Aceasta este şi concluzia pe care o trage Socrate în dialogul platonician Lysis. Nu poţi fi prieten adevărat cu şeful tău sau cu subordonaţii tăi. Prietenia cere egalitate. Prinţul nu poate fi prieten cu cerşetorul decât dacă îşi leapădă statutul, hainele sale scumpe şi îmbracă haina stigmatizată a cerşetorului. Înaintea lui Socrate, urmaşii lui Pitagora intuiseră acest adevăr etern: „prietenia este o egalitate făcută din armonie”. În apropierea prietenului tău, nu te laşi supus de duhul stăpânirii care adesea domneşte în tine (în timpul Postului Mare ne rugăm împreună cu Sfântul Efrem Sirul: „…duhul stăpânirii nu mi-l da mie!”), nu cauţi să îi anulezi libertatea, să îl priveşti ca pe o non-persoană. Analizând dialectica sacră a prieteniei adevărate, Simone Weil punctează magistral contemplaţia pioasă pe care o avem în chip natural faţă de prietenul nostru: „Prietenia este miracolul prin care o fiinţă umană acceptă să privească de la distanţă şi fără a se apropia tocmai fiinţa care îi este necesară asemenea hranei” (Simone Weil – Forme de iubire implicită a  lui Dumnezeu, editura Humanitas, 2005, 98). Îmi este foame de prietenul meu, dar nu îl mănânc.

Când spunem „prietenie”, ne închipuim că prietenia este doar de un anumit fel. În realitate, întâlnim forme de reciprocitate, de prietenie, foarte variate. Există o prietenie fundamentată pe nevoi comune. Clientela crâşmelor, microbiştii, clienţii Mc Donald’s, cititorii împătimiţi ş.a.m.d. sunt legaţi între ei prin nevoi mai mult sau mai puţin superioare pe care şi le satisfac împreună. Plăcerea, fericirea chiar – ar zice Orwell – este cu atât mai intensă cu cât este împărtăşită.

 Putem vorbi despre prietenie adevărată şi prietenie falsă, despre prietenie superioară şi prietenie inferioară. Pentru mine, o prietenie este înaltă dacă pe cei doi  îi uneşte şi animă dorinţa ardentă de a atinge un scop comun. Tom Sawyer îl întâlneşte pe Huckleberry Finn, pornesc pe Mississippi şi cot la cot înfruntă groaza pe care le-o provoacă Joe Indianul. Ghilgameş şi Enkidu pleacă să îl înfrunte pe Humbaba, monstrul din Pădurea Cedrilor. Iar când Enkidu moare, Ghilgameş compune cel mai grandios necrolog pe care cineva l-a spus vreodată despre prietenul său. Îl plânge pe Enkidu şi se plânge, mai ales, pe sine pentru că, fără Enkidu, Ghilgameş a rămas om doar pe jumătate: „Ascultaţi-mă, oamenilor (şi plecaţi-vă urechea) către mine!/ Pentru Enkidu, (prietenul) meu, plâng eu,/ Gemând cu amar, ca o femeie bocitoare./ El era securea de la umărul meu, siguranţa mâinii mele,/ Cuţitul de la cingătoarea mea, (scutul) din faţa mea,/ Haina mea de sărbătoare, podoaba mea de preţ/– Un (demon) rău s-a sculat şi mi l-a răpit!” (Gândirea asiro-babiloniană în texte, editura Ştiinţifică, 1975, p.150).

V-am scris câteva gânduri despre prietenie pentru că în adolescenţă prietenii ajung în prim-plan, devin fiinţe esenţiale pentru devenirea noastră. Părinţii se retrag în fundal şi ne veghează de acolo parcursul. O experienţă dureroasă pentru un părinte, dar inevitabilă pentru viaţă.

Ciprian Voicilă

Dacă ar fi să definesc starea afectivă pe care fiecare om o simte la vârsta adolescenţei, aş spune că trebuie să înfruntăm un dezechilibru în sufletul nostru: avem o energie tumultoasă pe care trebuie să o canalizăm către o ţintă. Adolescentul mi se pare a fi acea fiinţă deschisă unui orizont aproape infinit de posibilităţi. Adolescentul poate fi, în principiu, orice: aventurier, sportiv de performanţă, intelectual, fotomodel. Mai nou, societatea de consum le propune tinerilor idealuri profesionale noi: angajat într-o bancă sau într-o firmă, copywriter, agent de vânzări, prezentator de emisiuni Can-Can.

Multitudinea posibilităţilor din sufletul nostru ne creează o stare de nelinişte. Ne temem să nu ratăm proiectul nostru existenţial. Uneori, dăm naştere unor noi obstacole ca să ne confirmăm credinţa inconştientă că nu vom reuşi ceea ce ne-am propus.

Dincolo de idealul profesional al tânărului, pe care preferabil ar fi ca fiecare să şi-l aleagă pornind de la talentele – talanţii cu care l-a înzestrat Dumnezeu, societatea îi cere adolescentului să îi înapoieze creditul pe care ea i l-a dat până acum. Îi cere să fie din ce în ce mai responsabil. „Responsabilitate” este un cuvânt foarte enervant pentru un adolescent. În societăţile arhaice de demult, trecerea de la pubertate la vârsta matură se făcea printr-un ritual iniţiatic. Tinerii născuţi într-un trib deveneau bărbaţi – adică îşi câştigau dreptul de a vâna, de a purta războaie şi de a se căsători – fiind iniţiaţi într-un loc anume, de regulă la marginea comunităţii, într-un mediu sălbatic, în pădure. Timp de câteva zile, suportau izolarea, singurătatea, abandonul, foamea, setea, frica. Uneori, îndurau torturi fizice rituale. Preţul era destul de mare, dar şi statutul de om matur era un câştig important. Odată încheiată perioada de iniţiere, ceilalţi îi priveau pe băieţi ca pe nişte maturi în toată regula. Iniţierea era, de fapt, moartea simbolică a puberului, care renăştea sub forma unui om matur.

Ce sălbatici!, poate fi reacţia voastră. Adolescenţa este şi vârsta la care omul simte că trebuie să reacţioneze imediat, privind viteza de reacţie, „spontaneitatea” ca pe o valoare supremă. Aşa sălbatici cum îi considerăm, ei dispuneau de o calitate pe care noi, modernii, datorită curentelor intelectuale şi intelectualiste care au stat şi stau la baza educaţiei, am pierdut-o. În primul rând, aveau o viziune religioasă asupra lumii pe care o moşteneau de la străbuni. Ritualurile iniţiatice din Australia, Africa sau America de Nord aveau ca model mitul fondator al tribului respectiv. Mai mult decât atât, fiecare ocupaţie a membrilor tribului era corespondentul uman al unui gest care, iniţial, fusese făcut de Strămoşul Mitic sau de zeul suprem.

Păstrând ca termen de comparaţie „primitivul” de demult, haideţi să ne analizăm puţin pe noi, oamenii secolului XXI. Presupunând că ne-am născut într-o societate creştină, suntem botezaţi la o vârstă foarte fragedă. Iniţierea botezului creştin poate fi înţeleasă târziu, dacă fiecare dintre noi are interesul să citească nişte cărţi în care valoarea botezului ne este explicată pas cu pas. Vă recomand cu căldură „Catehezele baptismale” ale Sfântului Ioan Gură de Aur pentru a înţelege mai bine că atunci când ne cufundăm în cristelniţă murim cu Hristos de trei ori şi înviem cu El. Moare omul vechi, pătimaş, din noi şi se naşte omul nou, sfinţit prin jertfa Lui.

Bine, puteţi să îmi replicaţi (replica este un alt bun de consum la mare căutare în societăţile puştilor), dar tu ne vorbeşti despre o identitate învechită cu care noi nu suntem de acord pentru că noi vrem să ne construim propria identitate, preferabil a fi în dezacord cu vechea viziune despre lume a părinţilor noştri. OK, o să vă răspund eu, aveţi dreptate, dar să ştiţi că alegerile voastre vă vor satisface o singură nevoie sau mai multe, în cel mai fericit caz. Un psiholog care a studiat nevoile umane a stabilit chiar o piramidă a lor. Omul, indiferent în ce epocă s-ar naşte, are întotdeauna aceleaşi necesităţi. Cuvintele „nevoie” şi „necesitate” au devenit cuvinte cheie în societatea de consum în care trăim. Prin urmare, nu avem decât să le recunoaştem ca atare şi să ne înţelegem unul cu altul respectându-ni-le şi satisfăcându-ni-le, pe cât posibil, reciproc. Deşi psihologii contemporani au descoperit importanţa conştientizării nevoilor în cadrul interacţiunii umane, îndemnul „câte doriţi să vă facă oamenii, faceţi-le voi lor” este vechi de două mii de ani. Revin la piramida trebuinţelor şi vă enumăr nevoile de jos în sus, de la cele mai grosiere până la cele mai elevate. Dacă ne-am născut oameni, manifestăm nevoi materiale, nevoia de a ne simţi în siguranţă, nevoia de a face parte dintr-un grup, nevoia de a fi recunoscuţi în cadrul unui grup (nevoia de stimă şi statut) şi, în fine, nevoia de a ne realiza. Ultima nevoie este una spirituală în esenţă, foarte greu de definit.

Chiar dacă îţi vei propune, de pildă, să fii sportiv de performanţă, alegerea pe care o vei face este tot una spirituală pentru că, mai înainte de a o face, te-ai coborât în intimitatea fiinţei tale, ai cules piatra preţioasă şi ai ieşit la suprafaţa ta vizibilă arătând-o oamenilor spunându-le „eu m-am hotărât să devin sportiv de performanţă”! Dacă ai făcut o alegere sinceră, vei deveni un sportiv de performanţă. A fi sinceri cu noi înşine înseamnă a ne cunoaşte bine înainte de a face o alegere. Când ne alegem identitatea, nu o putem face spontan, ci printr-un efort continuu de introspecţie. „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” este un îndemn pe care l-aţi auzit foarte des, de regulă din gura unora care prin felul lor de a fi v-au arătat de nenumărate ori că nu se cunosc pe sine, că vor să pară ceea ce nu sunt şi că nu au ştiut ce să aleagă. Îndemnul de demult i-a aparţinut unui om care toată viaţa lui şi-a analizat sufletul fără milă. La sfârşitul vieţii, a trecut şi ultimul examen pe care îl poate da un om: a preferat să moară pentru adevărul pe care l-a descoperit, din care a trăit. Omul acesta a fost autentic în alegerea lui. A fost un model.

Am ajuns, iată, la problema modelului. Ne realizăm ca oameni imitând anumite modele. În adolescenţa mea, Jim Morrison, Mircea Eliade sau Gheorghe Hagi mi se păreau modele absolute de realizare a sinelui. Am spus că „mi se păreau” modele, pentru că mult mai târziu mi-am dat seama că, de regulă, un model îşi realizează în mod exemplar un talent, o înclinaţie nativă lăsându-şi nerealizate celelalte capacităţi. Un culturist îşi poate desăvârşi muşchii, poate câştiga concursul Mister Olimpia, dar, din punct de vedere intelectual sau afectiv, poate stagna sau regresa.

Bun, ce este de făcut? Când alegem un model, trebuie să ne întrebăm dacă urmându-l ne vom realiza deplin (intelectual, afectiv, spiritual). De foarte multe ori, aţi auzit că biografia unui creator trebuie tratată separat de operă. Alcoolismul şi homosexualitatea lui Rimbaud nu au sau nu ar trebui să aibă nicio legătură cu superbele „Iluminări”. Necrofilia lui Edgar Allan Poe trebuie iertată sau ignorată pentru că ne-a lăsat nişte poeme superbe şi „Prăbuşirea casei Asher”. Unii creatori îşi justifică felul de a fi imoral crezând cu ardoare în ideea că geniul este o fiinţă aparte care, prin natura lui, se comportă „dincolo de bine şi de rău”. Lumea în care trăim confundă, voluntar sau nu, talentul cu geniul. Amintiţi-vă de emisiunea TV „Genialii”, unde ne erau prezentate ca genii oameni deosebiţi de talentaţi, dau nu Genii. Geniul aduce ceva radical nou într-un domeniu. Einstein a schimbat domeniul fizicii, Kant pe cel al filosofiei, Eminescu a modificat, dându-i o perspectivă de amploare, literatura română.

Eu nu cred că geniul trebuie să fie o fiinţă imorală. Cred că geniile sunt datoare umanităţii şi că în lumea de apoi „cei din urmă vor fi cei dintâi”. Eminescu, fără adolescentul care îi recită poeziile, nu ar putea fi Eminescu. Un fotbalist, fără microbiştii care umplu stadioanele şi citesc zilnic „Gazeta Sporturilor” din dorinţa de a pătrunde în culisele „idolului”, nu ar putea fi fotbalist.

Revenind la ceea ce trăiţi, dacă v-aş întreba care au fost profesorii care v-au marcat, cu siguranţă că o sa mi-i daţi ca exemple pe cei care pe lângă faptul că îşi cunoşteau bine materia pe care o predau la clasă posedau ceva rar întâlnit în instituţiile de învăţământ: aveau ceea ce psihologii numesc „inteligenţă emoţională”, adică puteau să empatizeze cu elevul, să se aşeze în miezul problemelor lui şi să îl înţeleagă.

Dacă nu se va schimba nimic în sistemul de învăţământ şi în mentalitatea oamenilor, imaginea extratereştrilor din romanele SF va fi realizată fidel de nimeni alţii decât noi, pământenii: în viitor vom avea un cap mare unde creierul nostru îndelung antrenat se va lăfăi în voie şi o inimă mică în care nu vor încăpea prea mulţi oameni. Nu vi se pare ciudat faptul că memoriei i se acordă o atât de mare importanţă în procesul formării personalităţii noastre fără a ţine cont de alte capacităţi specific umane: creativitate, empatie, inteligenţă socială?

La sfârşitul anilor de şcoală, ne putem trezi că ştim o sumedenie de lucruri, dar că nu avem instrumente ca să rezistăm stresului cotidian, nu ştim cum să facem o alegere bună, nu ştim cum să relaţionăm cu partenerul, nu ştim cum să gestionăm conflictele, nu putem să ne punem în locul celuilalt ca să îi înţelegem nevoile.

Pericolele care apar în calea propriei noastre deveniri se înmulţesc astăzi pentru că mass-media propune false modele, care aduc rating, dar care s-au „realizat” mergând pe calea largă a hedonismului. Puştoaice care devin miliardare pentru că aleg să se căsătorească cu îmbogăţiţi dubioşi din punct de vedere moral, unii dintre ei având vârsta venerabilă a taţilor lor. Bişniţari deveniţi lideri de opinie. Patroni de firme de deratizare care ajung în parlament ca să reprezinte „interesele poporului”. „Artiste” care îşi etalează bietul corp în detrimentul vocii handicapate de lipsa talentului. Oameni care îşi dau cu părerea despre tot şi despre toate, ilustrând lipsa crasă de un minim respect profesional.

Închei cu un îndemn drag mie pe care l-am citit în adolescenţă şi pe care vi-l adresez. Filosoful român Constantin Noica i-a dat binecuvântarea părintească fiului său – viitorul ieromonah Rafail – spunându-i „Fii împlinit şi fă ce vrei!”. Aceste cuvinte sunt o parafrază la îndemnul Fericitului Augustin: „Iubeşte-l pe Dumnezeu şi fă ce vrei!”. Vă urez şi eu să Îl iubiţi pe Dumnezeu şi să vă împliniţi, pentru că adevărata realizare cred ca rezidă doar în iubire.

Ciprian Voicilă

Cu ani în urmă, un sociolog american, George Ritzer, demonstra într-o carte care a devenit foarte prizată în rândurile specialiştilor cum McDonald’s-ul s-a depăşit pe sine transformându-se dintr-un simplu restaurant într-o paradigmă ale cărei caracteristici au influenţat toate segmentele vieţii sociale. El stabilea patru dimensiuni ale mcdonaldizării: eficienţa, calculabilitatea, previzibilitatea şi controlul prin tehnologii nonumane. Eficienţa este „metoda optimă de a trece de la o situaţie la alta”. Pentru clientela Mac-ului, „restaurantul McDonald’s oferă cel mai confortabil mod de a trece de la starea de a-ţi fi foame la aceea de a fi sătul”. Când poţi să faci două lucruri în acelaşi timp, să conduci maşina şi să iei masa, poţi spune că ai atins o culme a eficienţei. A doua caracteristică a mcdonaldizării este „calculabilitatea”, care înseamnă „punerea accentului pe aspectele cantitative ale produselor vândute (mărimea porţiei, costul) şi ale serviciilor oferite (timpul necesar pentru a obţine produsul)”. „Previzibilitatea” este garanţia pe care o oferă McDonald’s că „produsele şi serviciile sunt aceleaşi indiferent de loc”.

Mcdonaldizarea s-a extins la nivelul întregii vieţi a individului. McNaşterea face ca bebeluşii să poată fi proiectaţi. Exista o mcdonaldizare a fertilizării de pe urma căreia pot beneficia şi bunicile: şi bunica poate să mai nască o dată.

Mcdonaldizarea morţii se manifestă masiv şi la noi. Serviciile de pompe funebre au site-uri. Daţi căutare pe Google „servicii funerare” şi nu veţi regreta. Majoritatea au texte de autoprezentare în care ţi se garantează promptitudinea, rapiditatea şi eficienţa serviciilor. Citez: „De peste 10 ani, cu experienţă şi profesionalism, noi am fost alături de cei care i-au pierdut pe: Corneliu Coposu, Dem Rădulescu, Ion Raţiu, Vali Sterian…” Am dat şi peste un videoclip care îţi livrează un fel de filosofie de viaţă: „Deschide ochii; vezi frumuseţea vieţii, oportunităţile vieţii, profunzimea dincolo de aparenţe… Lumina de dincolo de nori… Deschide ochii. Nu pierde timpul… nu trăieşti o veşnicie”.

Firmele de servicii funerare au tot felul de nume. „Casa albastră”, „Nosferatum”, „Bellu şi fiii”, „Angels”, „Grummberg Funerals Co”, „Vili Funerar SRL”, „Tar Tar Servicii Funerare”, „Onoranze Funebre Eternitatea”. Ultima oferă „înmormântări în stil european”. Firma Grummberg are ca motto: „Noi luminăm ultimul drum”. Adică „noi suntem lumina lumii”. Cu ani în urmă am văzut într-un oraş de provincie o maşină-dric pe care scria: „Numai cu Ivan şi maşina lui veţi obţine cheile Raiului”.

Ritualul funerar în societatea de consum s-a modificat drastic. El nu mai are ca normă legătura cu sacrul, ci rapiditatea şi igiena. Personajele cele mai importante la o înmormântare sunt supravieţuitorii. Trebuie depuse toate eforturile ca să îi eliberam de un cadavru inoportun. Asta este: mortul nu mai are nimic dintr-o persoană. Este un cadavru care trebuie separat cât mai repede de societatea celor vii. Drumul pe care îl făcea sufletul timp de 40 de zile după moarte, importanţa pe care o avea ajutorul celor vii în perspectiva unei judecăţi de apoi, tărâmul celalalt, al strămoşilor ţin de un folclor vetust. Suntem mai evoluaţi, dar mai inumani.

Am reprodus o fotografie pe care am descoperit-o pe un blog, „al-13-lea Weblog”. Ea exprimă cel mai bine atitudinea omului de consum faţă de moarte: 2 fast 2 Funerals. Până şi moartea a devenit ceva cool. Pentru cei vii, desigur.

Ciprian Voicilă