Dacă ar fi să recomand un singur film din câte am văzut anul trecut, nu aş sta pe gânduri şi aş răspunde dintr-o suflare că Inception este, fără îndoială, cel mai interesant film pe care l-am văzut în 2010.

Din câte am observat, nu-s dintre cei puţini care spun asta, căci Inception este perceput nu doar ca unul dintre cele mai bune filme ale anului trecut, ci ca unul dintre cele mai bune filme din ultimul deceniu. Celebrul IMDb (The Internet Movie Database) îl aşează pe un confortabil loc 6 în topul celor mai bune 250 de filme din toate timpurile.

Inception este un thriller psihologic complex, greu de povestit. Cuvintele sunt neputincioase în a descrie un film-labirint, care provoacă spectatorul şi-i supune mintea unor ghicitori şi jocuri de-a dreptul demenţiale, ţinându-l în scaun, cu sufletul la gură, timp aproape două ore şi jumătate. Un film magistral, cu dialoguri inteligente, efecte speciale năucitoare, filmări în stare de imponderabilitate, planuri de acţiune paralele, când în vis, când în realitate, când în visul unui alt vis…. Un scenariu ingenios, la care s-a lucrat vreo 10 ani. O coloană sonoră superbă şi adecvată imaginilor. O regie de zile mari, semnată Christopher Nolan.

După roluri memorabile în The Aviator, Catch Me If You Can, What’s Eating Gilbert Grape sau Shutter Island, Leonardo DiCaprio, actorul principal, convinge şi de data aceasta, făcând un rol de excepţie.

Dom Cobb este un altfel de hoţ. Obiectul lui de activitate, dacă putem spune aşa, îl reprezintă furtul în timpul stării de vis, atunci când mintea este cea mai vulnerabilă, a secretelor valoroase stocate adânc în subconştient. Capacitatea lui Cobb a făcut din el un jucător râvnit în această nouă lume înşelătoare a spionajului corporatist, dar, de asemenea, a făcut din el un fugar internaţional şi l-a costat tot ce a iubit. Acum lui Cobb îi este oferită o şansă de răscumpărare. Un ultim parteneriat ar putea să-i dea viaţa înapoi, dar numai dacă el poate realiza imposibilul numit Inception (Începutul). În locul unui jaf perfect, Cobb şi echipa sa de specialişti trebuie să obţină opusul: sarcina lor nu este să extragă o idee, ci să o planteze. Dacă reuşesc, ar putea fi o crimă perfectă. Însă, parafrazând un proverb, socoteala din realitate, nu se potriveşte cu cea din vis, ceea ce pune echipa în situaţii neaşteptate şi nebănuite, fiind nevoită să schimbe planul de bătaie pe parcurs. Scena de final, antologică de acum, lasă loc de interpretări nenumărate şi poate chiar de un sequel.

Filmul nu e decât un scient-fiction care pe alocuri atentează la taina omului, însă are darul de a pune spectatorul pe gânduri. Revăzându-l, mi-am pus numeroase întrebări: Oare trăim cu adevărat viaţa noastră sau doar o „realitate” creată de subconştientul nostru, hrănit cu himere şi vise deşarte? Înţelegem oare cât de gravă e evadarea din real, căreia deseori ne abandonăm cu totul? Ştim întotdeauna să discernem între realitate şi iluzie?

Când vezi truda minuţioasă a unei echipe de experţi şi cheltuielile exorbitante pe care le generează planul de bătaie pentru… a implanta un gând unui om, nu ai cum să nu înţelegi cât de importante ne sunt gândurile pe care mai mereu noi le lăsăm să umble fără noimă prin minte. Gândurile ne hrănesc, dar ne şi rănesc. Niciun bine şi niciun rău făcut pe lumea aceasta nu s-au săvârşit fără ca mai înainte să fi fost frământat în mintea cuiva. Cum ne sunt gândurile, aşa ne este şi sufletul, aşa şi viaţa. Din păcate, despre paza gândurilor, exerciţiul ascetic despre care au scris Sfinţii, nu se mai vorbeşte în vremurile noastre postmoderne decât la unele predici prin biserică şi prin cărţi pe care se pune praful, deşi ar trebui să fie o preocupare de căpătâi pentru orice suflet. Pentru cei dornici să se îndeletnicească cu paza gândurilor, Profesorul de religie poate fi o călăuză!

Laurenţiu Dumitru

Cine ştie ce este Facebook-ul, mâna sus! Aşa… Tu nu ai auzit de Facebook sau n-ai auzit întrebarea? Am înţeles, deci fii atent! E clar, toată lumea ştie ce e Facebook! Dacă ăsta e un lucru bun sau rău ne vom dumiri fiecare în parte, mai devreme ori mai târziu.

Sunt activ de mulţi ani pe net, ţinând mai multe bloguri cu conţinut ortodox, cu un trafic constant şi mulţumitor. Cum activitatea mea este îndreptată spre tineri, la un moment dat, prin vara acestui an, pe când eram în vacanţă, am cedat „ispitei” (deşi mergea şi fără ghilimele) de a mă updata modelor online şi mi-am făcut cont pe Facebook. Mai apoi, la câteva zilei, am făcut o pagină pe reţea şi revistei OrthoGraffiti.

În aceste condiţii, e limpede că nu puteam rata noua producţie intrată în cinematografe – „Reţeaua de socializare” (The Social Network), un film despre începutul şi evoluţia site-ului fenomen Facebook.

Filmul, care are la bază carte „The Accidental Billionaires” de Ben Mezrich, se vrea de fapt o biografie a lui Mark Zuckerberg, creatorul celei mai populare reţele de socializare de pe net. Ce e adevărat şi ce nu din această ecranizare, e deja de acum parte a controversei şi, totodată, a reclamei Facebook, care nu se termină odată cu filmul. Dincolo de nuanţe, nume şi locuri, este ştiut că Facebook o ţine din scandal în scandal. Aşa că filmul nu mi s-a părut că ar bate supărător spre ficţiune.

Am văzut un film despre lăcomie, minciună, trădare, putere şi ambiţie. Despre ce este prietenia sau mai bine zis, ce nu este. Un film despre o maturizare care nu mai vine. Un film cu băieţi isteţi, care se pricep la IT, şi fete drogate, de decor. Un film despre cum se câştigă faimă şi miliarde de dolari, jucând murdar şi trecând prin viaţă ca un rechin înfometat. Un film care, dacă nu atrage prin subiect, atrage prin prezenţa lui Justin Timberlake, care joacă aici rolul lui Sean Parker, co-fondatorul Napster-ului, celebrul site de muzică la liber spre download.

În ciuda jocurilor murdare prezentate în film şi a controverselor mai vechi sau mai noi legate de încălcarea vieţii private de către Facebook, observ că Mark Zuckerberg este şi rămâne un erou, un învingător, un idol. Asta ne învaţă azi societatea noastră secularizată şi consumistă. Am uitat să mai conjugăm verbul „a fi” în defavoarea lui „a avea”. Nu mai contează ce eşti, ci contează ce ai. Însă, ceea ce este şi mai interesant e că aproape 500 milioane de persoane suntem complici acestei poveşti. Din care, pare-se, 1,5 milioane sunt români.

Vă puteţi întreba, pe bună dreptate, de unde atâta ipocrizie la un membru Facebook şi încă unul foarte activ, cu 2.740 prieteni şi 1.084 like-uri pe pagina revistei în momentul în care scriu articolul de faţă.

Îngăduiţi-mi să vă explic paradoxul. Iubesc şi detest Facebook-ul.

Îl iubesc pentru că mi-a dat posibilitatea de a interacţiona şi cunoaşte oameni interesanţi. Îl iubesc pentru că mi-a dat şansa să reîntâlnesc, măcar şi virtual, colegi de generală, liceu sau facultate, despre care nu mai aveam nicio veste. Îl iubesc pentru că îmi îngăduie să popularizez blogul sau revista şi să citesc deseori texte deosebit de interesante, pentru că îmi îngăduie să scriu prietenilor şi să aflu noutăţi despre ei. Îl iubesc pentru că îmi oferă ocazia să ascult muzică bună sau să mă informez despre câte un eveniment care mă interesează.

Îl detest însă pentru că a furat viaţa tinerilor, făcând din ei nişte sedentari feroce, parcă legaţi cu lanţul de conexiunea web. Îl detest pentru că a mutat aşa-zisa socializare din viaţa reală în spaţiul online, făcând pe mulţi să nu se mai întâlnească la un suc în oraş, ci pe chat, la poveşti. Îl detest că dă o dependenţă greu de imaginat pentru cine încă nu s-a conectat.

Îl detest pentru aplicaţiile şi jocurile cronofage prin excelenţă, gen FarmVille, care-i fac pe mulţi dintre cei ce nu au cules poate niciodată o roşie sau un castravete din grădină, campioni la arat şi cultivat pământul în virtual. Detest găinile, vacile, prăjiturile care zburdă din multe pagini Facebook ale pasionaţilor de aplicaţii. Îl detest pentru aplicaţia „Causes”, pentru că nu are niciun efect practic, în afară de îmbunătăţirea „self-esteem”-ului. Încerc să mă obişnuiesc cu tag-uirea în fotografii în care nu sunt şi cu aplicaţiile gen „Adevăr şi provocare” pe care, tacit, le şterg.

Dar stai aşa! Am o cerere nouă de prietenie. De la cineva cu care am 112 prieteni în comun. Nu o cunosc, dar dau accept. Sunt bucuros de prieteni noi… Hmmm… 112 prieteni în comun şi totuşi nu o cunosc…

Azi voi ieşi pe afară să mă plimb, să privesc covorul de frunze risipit sub bătaia vântului molcom al serii, să privesc cerul înstelat, să ascult glasul pământului acoperit cu roade. Apoi mă voi juca puţin cu mâţa Micki şi căţelul Bruno… orice aş face, aşa ceva nu găsesc pe Facebook.

Celor ce sunt pe Facebook le recomand, ca un păţit care se tratează, să aibă mare grijă cu ce se îndeletnicesc şi cât timp consumă în reţea. Credeţi-mă pe cuvânt, Viaţa e în altă parte! Scapă cine poate! Cu mila Domnului!

Laurenţiu Dumitru

„…nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nicio înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă.” (Isaia 53, 2-3)

Acest fragment se potriveşte celebrului vagabond anonim jucat de Charlie Chaplin în filmele sale, deşi face parte, de fapt, din prorocia lui Isaia despre Hristos. În „Luminile oraşului” (City Lights, 1931) un om sărman, umilit şi obidit, un vagabond anonim întâlneşte un milionar, pe care îl salvează de la sinucidere. Vagabondul trece prin multe chinuri ca să ajute o biată fată care vinde flori. O îndrăgeşte, în ciuda faptului că e oarbă, de fapt poate tocmai de asta. Îşi dă şi cămaşa de pe el ca să nu o tulbure, efectiv, atunci când ea face un ghem dintr-un fir desprins din haina lui. Suferă împreună cu ea când e bolnavă şi riscă o bătaie pe cinste pentru a-i plăti chiria. În cele din urmă, face rost de bani pentru drumul până la doctorul miraculos… o trimite într-acolo şi apoi se retrage, în anonimat, ca întotdeauna.

Fata se vindecă şi îşi deschide o florărie cu restul de bani. Acum, la sfârşitul filmului, are loc reîntâlnirea celor doi.

Fata, din câte se pare, în fiecare zi aştepta să-l reîntâlnească pe binefăcătorul ei, pe care nu-l văzuse, ci doar îi cunoştea vocea. Nu se îndrăgostise de darurile lui: îi mărturiseşte bătrânei că acel om nu este numai un bogat, ci „mult mai mult decât atât”. Vagabondul găseşte o floricică pe asfalt, asemenea celei cumpărate la prima lor întâlnire, pe care o preţuise atât de mult. Când se întoarce înspre vitrină, o vede pe ea: e o bucurie neaşteptată, zâmbeşte nespus de fericit, ca unul ce nu ar merita o asemenea răsplată. Fata râde iniţial de înfăţişarea acestui om ciudat, care o privea îndrăgostit. I se face şi ei milă de el, şi vrea să-i dăruiască o floare proaspătă şi un bănuţ. Dar el înţelege asta de abia mai târziu… privirea plină de dragoste topeşte totul în jurul chipului fetei. Apoi, speriat, se ruşinează de atâta bunăvoinţă şi dă să plece. Vrea să-i lase toată libertatea şi să nu fie recunoscut, îşi refuză orice recunoştinţă şi dragoste ce i s-ar putea aduce. Dar fata insistă, iese după el în stradă şi îl cheamă… îl cheamă cu stăruinţă şi din toată inima, ca pe un copil. „Hai, nu vrei o floricică şi un bănuţ? Hai vino, nu pleca. Vino aici şi ia asta de la mine!”. Vagabondul se opreşte şi, convins de hotărârea fetei, copleşit şi el de dor, începe din nou să zâmbească şi se apropie. Primeşte floarea şi o ţine apoi în dreptul inimii, ca pe cel mai preţios lucru al său. „Hai, hai, şi bănuţul!”, pare să-i spună ea. El însă nu îndrăzneşte. „Of, tare copil mai eşti!”. Şi se apropie de el, îi ia mâna în mâna ei şi-i pune bănuţul în palmă, aşa cum face mama când îl trimite pe copilaş după pâine. Atingându-se de el, îl recunoaşte. Nu-i vine să creadă. Îi pipăie braţul şi umărul, hainele jerpelite, îşi pune degetele în rănile lui… „Tu?”. El dă din cap. „Da… Eu sunt”, parcă zice. Nu, nu putea fi nicio confuzie… amândoi ştiau cine este unul şi celălalt. „Acum poţi să vezi? [Lumea din jur, păsările care cântă, cerul, soarele?] Te-ai vindecat?”, întreabă bucuros, dar pentru ea întrebarea sună: „Mă vezi acum? Mă recunoşti?”. „Da, zice, te văd acum… Numai pe tine te-au căutat ochii mei. Şi numai la a te vedea pe tine îmi folosesc. Tu eşti singura privelişte de care am nevoie”. Are ochii în lacrimi şi i-a pierit glasul de emoţie. Plânge, covârşită de smerenia lui. Îi ia mâna şi i-o strânge mai tare la piept, căci în faţa ei stă aceeaşi persoană care-i umple şi inima. Şi lacrimile curg tot mai mult, cu cât se adânceşte vederea ei… Iar el, deşi bărbat în toată firea, se bucură şi râde ca un copil. Iar zdrobirii inimii fetei, îi răspunde cu un tot mai mare zâmbet… îndrăgostit…

În mijlocul lumii, în mijlocul oraşului întunecat, din loc în loc se găsesc căndeluţe firave şi neluate în seamă… Mă rog ca Hristos, Lumina lumii, să ne dea vedere nouă tuturor, celor ce din naştere orbecăim în întuneric.

Adrian Sârbu

Sursă: http://usa-milostivirii.blogspot.com

Notă: Din 8 aprilie ac. Dilema veche vă prezintă colecţia Charlie Chaplin pe DVD. Opt capodopere ale cinematografiei mondiale la o calitate excepţională. DVD-ul Luminile oraşului a apărut în 29 aprilie.

La această întrebare răspunde desluşit un film hollywoodian, The Body (Trupul), apărut în anul 2000, difuzat la noi sub titlul Misiune în Ţara Sfântă, avându-l în rol principal pe Antonio Banderas.

În zorii noului mileniu, în leagănul credinţei, Ierusalim, doi oameni aparţinând unor lumi şi culturi total diferite se aliază pentru a investiga o descoperire arheologică care nu numai că ameninţă fragila pace din regiune ci, mai mult, putea distruge însuşi fundamentul credinţei…

În spatele unui magazin simplu, pe când se făceau săpături pentru zidirea unei pivniţe, este descoperit un schelet antic, în mormântul unui om bogat. Coloritul încheieturilor mâinilor şi picioarelor indică drept cauză a morţii, metoda romană de execuţie a criminalilor şi duşmanilor statului: crucificarea. O monedă de aur găsită în mormânt, poartă efigia guvernatorului roman Pontius Pilat, iar alte semne se potrivesc cu descrierea din Biblie a morţii învăţătorului Yeshu Ben Yosef, mai cunoscut sub numele grecesc Iisus, fiul lui Iosif.

Matt Gutierrez, un preot iezuit trimis de Vatican pentru a contesta descoperirea şi dr. Sharon Golban, evreică arheolog, reprezentanta ştiinţei, trebuie să lupte împotriva piedicilor din ce în ce mai mari, puse de către cei implicaţi în lupta pentru putere în această parte a lumii, iar credinţa şi identitatea lor vor fi puse la grea încercare pe parcursul tentativei de a scoate la lumină adevărul despre această „descoperire epocală”.

Dialogurile, replicile din film sunt sufocante: „Dovezile mele arheologice contrazic credinţa ta…”. „Când ai intrat în mormânt, credeai în Înviere?…”. „Un răstignit într-un mormânt bogat? Scursurile societăţii erau crucificate, iar osemintele erau arse sau date la câini. E puţin probabil să găseşti un crucificat în mormântul unui om bogat… Iată, stă scris: un om bogat din Arimateea cu numele Iosif… (Matei 27, 57)”. „De ce nu poate fi aici un adept al lui Hristos?”. „Pentru că nu există niciun simbol creştin…”. „Monedele sunt o bună metodă de a data un mormânt…”. „Ce te faci, iezuitule, dacă descoperi că în mormânt e Hristos?…”. „Dumnezeu o să-mi dea răspunsul…”. „Credinţa nu are nevoie de dovezi logice. Credincioşii nu vor crede descoperirea…”.

„Dovezile” se înteţesc. Era sigur bărbat. Oasele nu sunt rupte, deşi, de obicei, romanii sfărâmau oasele, pentru a grăbi moartea, însă Lui „nu I se va zdrobi niciun os” (Ioan 19, 36). Braţul drept era mai gros decât cel stâng, „era zidar sau tâmplar… ca în cazul lui Hristos”. Urme de rugină, urme de oxidare la mâini şi la picioare. Pielea capului a fost străpunsă cu nişte obiecte ascuţite, dar nu din metal (spini). Zgârietură de la suliţă, pe coaste. Un specialist englez, dr. Sproul, chemat să cerceteze, întăreşte cele „bănuite” de evreica arheolog.

„Nu înţeleg, de ce e catastrofal pentru Biserică dacă acestea sunt oasele lui Hristos? Nu e de ajuns că a fost un om de excepţie, care ne-a învăţat bunătatea şi înţelegerea?”, întreabă evreica Sharon. „…Învierea este foarte importantă!”, răspunde părintele Gutierrez.

Părintele Pierre Lavelle, preot dominican şi arheolog, ce conferenţia la Universitate în Ţara Sfântă, vede şi el mormântul… şi trupul. Părinţii discută aprins. Îşi amintesc de Cuvântul Scripturii: „Şi atunci dacă vă va zice cineva: iată aici este Hristos, sau iată acolo, să nu credeţi” (Marcu 13, 21). Deci trupul din mormânt e proorocul mincinos. Acest gând însă nu le aduce linişte…

„Ce facem în privinţa asta, părinte?”, întreabă Guttierez.

Filmul introduce pe spectator în iadul sufletesc, în cumplita deznădejde pe care o trăieşte cinstitul slujitor şi mărturisitor căruia i se „demonstrează” că Hristos n-a înviat! Părintele Lavelle, deznădăjduit, se sinucide aruncându-se în gol din turnul clopotniţei.

Părintele Gutierrez înţelege că, dacă acela e trupul lui Hristos, l-a trimis pe părintele Lavelle în neant. El trebuie să afle adevărul, căci „adevărul îl va face liber”… „Trebuie să aflu dacă e trupul Lui”, spune părintele privind spre crucifix.

Filmul, plin de acţiune, abundă în imagini dure: răpiri, altercaţii, explozii, împuşcături, încercări de şantaj, lupte politice, al căror rost nu-l voi explica aici.

După recuperarea unui fragment de ceramică sustras din mormânt şi descifrarea literelor cu ajutorul unui program, se află adevărul. Nu e mormântul lui Hristos. Nu e trupul Lui acolo. Era scris: „Te rog, Dumnezeule, ia pe fiul meu David cum ai luat pe Fiul Tău, Iisus”. În viaţa părintelui Matt Gutierrez, preotul iezuit însărcinat cu ancheta cazului, se petrece o schimbare neaşteptată…

Ultimul cadru al filmului transcrie cuvintele Mântuitorului adresate lui Toma Apostolul, textul biblic de la Ioan 20, 29: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”

Deşi este doar o ficţiune şi un simplu act cinematografic, filmul îl ţine pe spectator cu răsuflarea tăiată. Nu degeaba afirma celebrul regizor creştin Andrei Tarkovski: „Daţi-mi o cameră de luat vederi şi o peliculă şi voi uimi lumea”. El cunoştea tare bine impactul imaginii.

Filmul te ţine cu răsuflarea tăiată, căci te face să înţelegi şi să simţi prea bine cât de importantă e Învierea Domnului, căci, din păcate, mulţi vorbesc încă de Hristos ca iniţiat şi mare maestru, fiindu-le indiferentă Învierea Sa din morţi. The Body te învaţă că indiferenţa, nepăsarea vizavi de acest act fundamental, care a punctat istoria, e o adevărată alienare.

Categoric, cine nu crede în Înviere nu este creştin, măcar că-i botezat. E adevărat că Scriptura spune „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni 3, 27), dar dacă în viaţă nu-ţi lucrezi darurile Botezului şi ale Mirungerii, tot nu eşti al lui Hristos. Mulţi spun că ei cred în felul lor, oricum, altfel decât învaţă Biserica, şi totuşi consideră că-s buni creştini. Biserica însă se roagă pentru cei bine credincioşi. Spune o ectenie: „Doamne, mântuieşte pe cei bine credincioşi”. Ca să fii bun creştin, trebuie mai întâi să fii „bine credincios”, adică să crezi bine, adică drept, adevărat.

Viaţa fără Înviere e lipsită de sens; zadarnică e atunci credinţa. Dacă îi iei creştinului Învierea, i-ai luat totul. Asta nu înseamnă, prin absurd, că un creştin n-ar găsi resurse să se bucure de viaţă, că ar fi un inadaptat ci, în sensul discuţiei din film: „Iisus nu-mi e de prea mare folos dacă a fost doar un mare învăţător…”. Scris este însă că „cel ce nădăjduieşte numai pentru viaţa aceasta (adică nu se raportează pe sine la viaţa veşnică, nu trăieşte şi nu mărturiseşte Învierea) e mai de plâns decât toţi oamenii” (I Corinteni 15, 19).

Creştinul trăieşte pentru Înviere, el moare lumii şi se uneşte cu Hristos încă de aici, de pe pământ. Creştinul caută comuniunea veşnică cu Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Creştinul practicant, cel care-L urmează pe El şi păzeşte poruncile Lui, spune împreună cu Sfântul Pavel: „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14). Toată raţiunea lui de a fi stă în adevărul Învierii. Căci ce sens poţi găsi în venirea la existenţă pentru o ulterioară pieire definitivă? Ce rost ar mai avea lumea, existenţa, viaţa?

Când spui „fără Înviere”, spui „fără Hristos”, spui întuneric, spui nebunie. Dar noi ştim că El a înviat! Şi viaţă veşnică ne-a dăruit! Din păcate, mulţi trăim ca şi când Hristos n-ar fi înviat!

Să trăim Învierea lui Hristos, învierea noastră!

Laurenţiu Dumitru

Un film care ne învaţă să vedem că asigurarea unui echilibru interior nu vine nici de la încrederea în sine şi nici de la abilitatea de a ocoli dezastrele, ci rezidă doar dintr-o profundă legătură cu Dumnezeu, în care crezi nestrămutat şi care te ocroteşte pretutindeni. The Book of Eli este o alegorie despre lumea noastră de acum şi de totdeauna, un poem despre încrederea deplină în ajutorul şi ocrotirea dumnezeiască şi despre salvarea lumii prin credinţă. O temă profundă, atent administrată de la un capăt la altul al istoriei.

La antipozi – două atitudini contrare: pe de o parte, instituţia abuzivă şi inumană, construită pe falsa legitimitate a „ordinii”; pe de cealaltă parte, omul credinţei ca instituţie fundamental restauratoare. Dacă în primul caz, un om aflat în fruntea destinelor mulţimii ocârmuieşte cu resortul fricii, al şantajului, al speculaţiei, al manipulării şi al iluziei, în cel de-al doilea regăsim tipologia persoanei libere de orice constrângere exterioară, dar adânc devotată idealurilor.

Locaţia este deşertică, un loc al dezastrelor şi al disperării, un loc unde supravieţuirea putea fi un act de înaltă demnitate sau de gravă trădare a chipului lui Dumnezeu – de încălcare a identităţii şi a demnităţii celuilalt. Omul, zidire a lui Dumnezeu, nu mai reprezintă nimic. Este pradă pentru celălalt om ajuns bestie. Totuşi, parcursul animat de credinţă şi de fidelitate pentru adevăr descoperă lumii şansa unei noi învieri a lumii. Un astfel de scenariu este absolut posibil. Dacă această lume a noastră nu se va schimba încă de pe acum, dacă noi nu ne vom schimba deodată cu ea, atunci curând protagoniştii întâmplărilor zugrăvite aici pot fi chiar copiii noştri.

Primele cadre captează atenţia unei categorii de public mai puţin elevat, care se mulţumeşte mai degrabă să vadă cum ajunge până la capăt un conflict de stradă, decât să aprofundeze semnificaţii. Te trezeşti, nu o dată, în miezul unui film cu băieţi absolut răi, care trăiesc drama de a fi supravieţuit unui război atomic şi care nu mai au nici urmă de reper moral sau vreo raţiune existenţială, decât aceea de a domina prin violenţă – cu bestialitate – destinele celorlalţi. În centrul atenţiei se află, însă, un om misterios care pluteşte între profilul soldatului american superdotat şi cel al adolescentului pasionat să asculte muzică la iPod. Era omul făcut să supravieţuiască acestei lumi ostile, un om care trăia intens provocarea unei obsesii: aceea de a merge spre Vest, unde ştia că este aşteptat. Spre Vest era mânat de o voce, care îi încredinţase cu ceva vreme înainte misiunea păstrării unei cărţi, o carte groasă, legată în piele. Vom vedea mai târziu şi crucea frumos înflorată, tronând pe coperta acesteia ca o lumină scumpă învăluind acea lume abominabilă, stăpânită de pistolari şi de violatori.

Peregrinul Eli, întrupat magistral de actorul Denzel Washington, păstrează până în finalul filmului secretul acestei cărţi a cărei numire, înainte de a fi atent rescrisă, se lasă insistent nedezvăluită. Parcurgem împreună cu protagonistul promisiunea împlinirii acestui drum prin lumea fără rosturi şi fără raţiune. Vedem cum lipsa reperelor, adică lipsa credinţei şi a temerii de Dumnezeu, conduc implacabil la debordarea fărădelegilor şi la adâncirea răutăţilor. Înţelegem că fără Dumnezeu nu putem face nimic altceva decât să trăim deriva şi devianţa unei lumi care nu ne mai este proprie şi care nu mai seamănă întru nimic cu ceea ce a aşezat Ziditorul în crugul timpului. În lipsa oricărei instituţii, vedem cum omul credinţei este adevăratul reper, adevărata măsură a acelei lumi şi singura instituţie a umanizării şi spiritualizării.

Existenţa unei astfel de lumi, fără căpătâi, în care tronează abuzul şi violenţa,  nu numai că justifică, dar şi cere în mod necesar intervenţia justiţiară care corectează răul, amputându-l din rădăcină. Călătorim aşadar cu personajul principal, printr-o lume asemănătoare lumii Vechiului Testament, bântuită de bestii sau de slujnice ale idolilor, care sunt sacrificate aşa cum odinioară erau preoţii lui Baal stârpiţi dintre oameni de jungherul proorocului Ilie.

The Book of Eli vorbeşte despre o viaţă imposibilă pe care noi ne silim a o parcurge dureros încă de la începutul lumii, de la uciderea primului om şi până astăzi; o lume în care frate pe frate se sfâşie şi se mănâncă, pentru că fiecare îşi imaginează că are libertatea să o facă fără să fie pedepsit de cineva. Avem, aşadar, a ne confrunta cu jungla unor nevoi minime, care se transformă în păcat, nevoia de a îţi ostoi setea, de a te hrăni, de a te adăposti, într-un spaţiu în care toată lumea şi-a uitat resursele morale şi spirituale; nimeni nu mai ştie să se roage, pentru că odată cu distrugerea civilizaţiei în urma unui incident apocaliptic, au dispărut cărţile adevărate, adică adevărata cultură, dar şi oamenii adevăraţi care le preţuiau. După dezastru au rămas doar oamenii decadenţi, adică dimensiunea sălbatică a subzistenţei, o lume instinctuală dominată de un manipulator malefic, un anume Carnegie – personajul care întrupează omul-monstru, autoritaristul sălbatic, atotvicleanul, stăpânul, jivina.

Dimensiunea dureroasă a filmului este dată de ideea că oamenii, de foame, se mâncau unii pe alţii la propriu pentru a supravieţui, iar grotescul este mai mult accentuat la confruntarea cu nişte dihănii bătrâne, nişte oameni (soţ şi soţie) care îşi mâncau tihnit vizitatorii. Acest fapt le-a permis să-şi prezerve locaţia lor din deşert, o căsuţă altminteri arătoasă pentru acele timpuri, dacă nu ar fi avut faţada jupuită şi scorojită şi dacă nu ar fi fost aşezată în acel decor sumbru, post-apocaliptic. Omul nu mai reprezenta pentru ceilalţi nicio valoare, el putea fi jefuit, omorât, devorat chiar, fără ca nimeni altcineva decât victimele să se înspăimânte de aceasta. 

Omul despot, Carnegie, care reuşise să construiască un sistem de control total asupra unui aşa-zis oraş în care se refugiaseră violatorii şi tâlharii timpului, bântuie istoria întregului film. Secretul lui Carnegie consta, în primul rând, în controlul pe care îl avea asupra surselor de apă existente, dar şi în autoritatea pe care i-o dădeau ştiinţa de carte şi cunoaşterea tacticilor dictatoriale.

Eli are o singură neputinţă: aceea de a nu se putea despărţi de amintirea civilizaţiei pe care o părăsise în urmă cu mai bine de treizeci de ani. Amintirea acelui timp îi ţintuia urechile în ritmurile melodiilor stocate în iPodul său. Bateria expirată a acestuia îl determină să caute locuri civilizate. Acest fapt, dar şi lipsa acută a apei, îl aduc pe om în oraşul dictaturii perfecte. Oraşul în care peregrinul soseşte pentru a încărca bateriile iPodului, se dovedeşte a fi ostil străinilor nonconformişti, dar în acelaşi timp „sigur” pentru toţi aceia care respectau regulile lui Carnegie. În oraş, dictatorul împărţea, din autoritatea lui, autoritate brigăzilor teroriste pe care le crease şi care executau prompt comenzi în schimbul privilegiilor. Deşi nu mai contau în ochii nimănui, gloatele erau răsplătite şi ele cu câte o lingură de apă pentru obedienţa intrării în ascultare. Peste tot trona frica de moarte şi furia jefuitorilor şi spintecătorilor.

În decor avea să rămână aproape veşnic, ca un laitmotiv, femeia momeală – anexată unei grămezi de fiare – cerând ajutor trecătorilor, care aveau să sfârşească în mâinile bestiilor canibalice ascunse în spatele parapetelor.

Oraşul nebunilor avea doar doi oameni întregi la minte: o femeie oarbă, care în schimbul sclaviei se bucura de mici privilegii parfumate şi fiica acesteia, care urma a fi livrată pentru servicii sexuale maimarelui bandei. Femeia nevăzătoare este omul închis în capcana unor gesturi aparent tandre ale lui Carnegie care, în schimbul livrării unor informaţii, nu se sfieşte să o târască pe biata femeie de păr. Fiica ei va fi, după întâlnirea cu Eli, omul regenerat de speranţa de a recompune aşezământul acelei lumi pe temeiuri mai bune.

Pericolul pe care îl risca umanitatea sub dominaţia lui Carnegie nu era atât insecuritatea personală, cât manipularea de care acesta era capabil. Eli, regele cast al acestei lumi refuzate, descompuse, intuieşte capcana ce i-o întinde Carnegie pentru a-l determina să i se alăture în planul său abominabil de manipulare şi dominaţie. Apare, la schimb pentru o astfel de „favoare”, femeia marfă ce i se oferă gratis peregrinului. Carnegie, în încercarea de a-i da timp şi motivaţie spre a lua o hotărâre pentru încheierea pactului minciunii, îşi zăvorăşte oaspetele oferindu-i ispita feminină. Eli reacţionează neaşteptat pentru cultura şi maniera acelui timp (ca şi pentru vremurile noastre…) şi o pofteşte pe femeie afară din locul de taină unde el fusese luat captiv. Uşa deschisă pentru evacuarea oricărei tentaţii se închide protector îndată ce Eli realizează că tânăra executa ordinele dictatorului sub ameninţarea de a-şi vedea buna sa mamă în chinuri. Omul era implorat să se declare mulţumit de companie în zori, când ar fi fost eliberat din închisoarea falsei îmbelşugări. Aici fata descoperă alt om decât aceia cu care se înconjura toată ziua. Descoperă rugăciunea şi bunătatea, puterea de a motiva viaţa cu altceva decât cu astâmpărarea nevoilor ori cu înşelarea simţurilor.

Din gura fetei, Carnegie află secretul lui Eli, anume faptul că purta cu sine în rucsac o carte absolut valoroasă, o carte care ar fi putut să-i ofere dictatorului puterea sigură a manipulării religioase. Scripturile toate din lume fuseseră arse, îndată după sfârşitul războiului devastator, tocmai pe motivul că datorită mesajului lor lumea ar fi fost distrusă. O singură carte fusese salvată de Eli. Dar fiecare dintre cei ce cunoşteau valoarea cărţii aveau o cu totul altă motivaţie să o folosească. Carnegie voia să-şi experimenteze metodele de dominaţie oarbă asupra lumii, în timp ce Eli voia să apere Adevărul. Îl măcina regretul că nu făcuse nimic din ceea ce tezauriza acea carte. Se frământase mai mult cu obsesia de a apăra cartea, decât cu dorinţa de a împlini cele arătate în ea. Realizează această lipsă abia când cartea mult preţuită de el îi va fi răpită. Atunci apare adevăratul miracol al filmului. Rănit şi epuizat, se încredinţează ajutorului lui Dumnezeu pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea. Despuiat de toată armura paleativelor vieţii, fără arme, însetat, gol, aproape învins, ajunge la destinaţie purtând în sine Cartea pe care spera să o dăruiască lumii în simplitatea şi curăţia adevărului ei. Începe „o nouă eră”, era întoarcerii la valorile Cărţii lui Eli, adică reînvierea speranţei că lumea va redeveni ceea ce Dumnezeu a dorit a zidi dintru început. 

Epicentrul acestei renaşteri va fi Alcatraz, temutul loc de detenţie transformat acum în bibliotecă şi muzeu cultural al civilizaţiei terestre. Ca o ironie a sorţii, lumea întreagă schimbată în puşcărie regenerează, propunându-şi  miracolul unei culturi salvate de o mână de oameni în Alcatraz.

Filmul se dovedeşte a fi de o deosebită complexitate a mesajului. El dă definiţia falsei instituţii: aşezământul fricii, al autorităţii abuzive, al manipulării şi al minciunii, o confecţie din care lipseşte dragostea, dar în care tronează închinarea la stăpânul-jivină, ca la un demon al favorurilor condiţionate. O instituţie care nu urmăreşte pacea, nici bunăvoirea şi nici dragostea între oamenii, ci se hrăneşte din laptele spurcat al obedienţei şi din manipularea unor resurse altminteri universale şi nerestricţionate. Şansa supravieţuirii e dată aici de relaţia profundă a omului care nu uită să se roage şi nici să se încredinţeze întru curaj ocrotirii lui Dumnezeu.

Prin atitudine, Eli nu încearcă să vindece lumea, el o amputează de tot răul cu care se confruntă. El luptă pentru salvarea sufletului de la a fi manipulat în numele credinţei şi crede că omul deformat, care aştepta de la el să-i fie încredinţată cartea, nu este pregătit nici să o aibă şi nici să-i pătrundă tainele.

El căuta o lume potrivită să-i încredinţez această carte, iar lumea aceea nu era aceasta! Se cutremura la gândul pierderii acestui tezaur, ca şi cum ar fi spus: „nu pot să dau cele sfinte câinilor, nici să arunc mărgăritarele înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare…!” (Matei 7,6). Strădania de a păstra Cuvântul Vieţii nerăstălmăcit de nimeni, exprimată prin interdicţia pe care o pune ca nimeni să nu atingă Cartea lui cea preţioasă, va fi sortită eşecului. Totuşi, speranţa care îl mobiliza atât de mult nu va înceta niciodată să pulseze în inimă şi, până în sfârşit, Dumnezeu va face prin el minunea de a păstra litera şi spiritul textului. Eli cunoştea că răstălmăcirea şi deturnarea învăţăturilor a dus la distrugerea lumii în acel înfiorător război, căruia el însuşi îi căzuse victimă. De aceea, grija sa e cu mult mai apăsătoare şi hotărârea cu mult mai aprinsă pentru a salva din ghearele manipulatorilor ceea ce putea fi folosit ca instrument de dictat şi de străină conformitate.

Textul „orb” al Scripturii vorbeşte despre orbirea lumii şi despre neputinţa ei de a înţelege corect voia şi lucrarea lui Dumnezeu. Manipulatorul va rămâne perplex în faţa interdicţiei de a privi spre litera cea adevărată a acestui demers. Calea de a cunoaşte este chiar aceea de a trece discursul prin „ochii” tactili ai femeii oarbe. Cândva lumea avusese parte de o astfel de atingere: „Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au atins despre Cuvântul vieţii, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos” (I Ioan, 1, 1;3).

Tinerii care mergând să vadă Cartea lui Eli caută un film de acţiune şi doar atât – pot fi surprinşi de întorsătura de situaţie pe care o ia cursul acţiunii. Dacă vor fi măcar câţiva printre aceşti tineri care să înţeleagă mesajul lui Eli, lumea noastră va fi salvată. Eli împlineşte un sacerdoţiu, iar sacerdoţiul său nu e altul decât străluminarea lumii cu forţa unei speranţe şi a unei încrederi fără margini în Dumnezeu.

De-abia de la el încoace, cei care în Alcatraz au salvat marile opere ale lumii vor fi dorit desigur a salva şi tâlcurile cele bune ale Scripturii, scrierile Părinţilor şi poveţele Sfinţilor. Eli, regele profet al acestei memorii, este provocarea fascinaţiei pentru memoria de totdeauna a revelaţiei şi martorul ultim al unei cărţi întrupate.

Filmul merită văzut …   

Preot Lucian Grigore

Veteranul Clint Eastwood, unul dintre cei mai apreciaţi regizori şi producători ai Hollywood-ului, este şi un mare conservator, în cel mai nobil sens al cuvântului. Dacă e să căutăm un cinema al valorilor tradiţionale (familie-prietenie-fidelitate-eroism…), accesibil, uman şi spectaculos în acelaşi timp, „marca Eastwood” este cel mai bun exemplu. O acţiune susţinută în ritmul alert, clasicizat de marile studiouri californiene, axată pe reperele etice ale unei Americi tradiţionaliste, acordată în linii mari la valorile Evangheliei, defineşte un stil cinematografic defel original (prin ancorarea în clasic), atent la detalii (ceea ce-l salvează de schematism) şi constant apreciat de marele public.

Anul trecut, dipticul istoric „Scrisori din Iwo Jima” – „Steaguri pline de glorie” aducea un element de noutate absolută în dramaturgia ecranului, în cel mai autentic sens al reconcilierii creştine: zugrăvirea unui conflict militar din perspectivele opuse ale celor doi inamici (S.U.A. şi Japonia în 1945). Înţelegerea rădăcinilor comune ale suferinţei, dar şi a opticilor diferite (yankee şi extrem-asiatică) asupra sacrificiului, i-a adus prodigiosului regizor un Glob de Aur, un premiu al criticii şi două nominalizări la Oscar.

În cel mai recent film al său, „Schimbul” / „Changeling”, lansat de curând în România, Clint Eastwood reia tema eroismului feminin, pe care o dezvoltase cu generozitate în dublu-oscarizatul „Million Dollar Baby” (tradus la noi „O fată de un milion de dolari”, 2005). Doar că fundalul acţiunii nu mai este mediul brutal al sporturilor de performanţă (ca în „Million Dollar Baby”), ci Los Angeles-ul deceniului III al sec. XX, în plină recesiune economică, erodat de corupţie, infracţionalitate şi teroare – realităţi eludate cu grijă de filmele vremii. Din punct de vedere istoric, demersul lui Eastwood are, aşadar, şi o valoare restauratoare: el redeschide dosarele unei poliţii corupte, cu maniere totalitariste, dar reabilitează şi imaginea Bisericii (presbiteriene), aflată într-o permanentă luptă pentru dreptate socială; pe de altă parte, pelicula scoate în evidenţă şi unul dintre primele cazuri notorii de abuzuri juridice, instrumentate de presă.

Povestea, scrisă de J. Michael Straczynski după un caz real, debutează cu o intrigă simplă, aproape telenovelistică, dar se dezvoltă într-o linie narativă neaşteptată, cu sinuozităţi, ce adună împreună pete întunecate din societatea americană a anilor ’20.

O mamă singură din L.A., funcţionară în ascensiune în cadrul unei centrale telefonice, constată, după o zi de serviciu, că fiul ei Walter, un băiat cuminte de 9 ani, a dispărut de acasă. Reclamaţia, făcută imediat de Christine Collins la poliţie, se loveşte de indiferenţă şi formalism, dar, după cinci luni de cercetări, asistate îndeaproape de presa de scandal, poliţia anunţă găsirea lui Walter. Problema este, însă, că Walter… nu e Walter, ci un oarecare copil-vagabond, care nu e în stare să-şi identifice căminul, nu e recunoscut de colegii de şcoală, nici de medicul personal, dar susţine cu tărie că se numeşte Walter Collins. Mama refuză iniţial să-l recunoască, dar cedează, din milă faţă de micul aventurier (care îşi va mărturisi în final impostura) şi sub presiunea poliţiei şi a presei, care a prins vâna sentimentală a poveştii şi încearcă să o exploateze la maxim. Dosarul este închis, iar cercetările pentru găsirea fiului real al doamnei Collins sunt sistate, în pofida insistenţelor disperate ale mamei. Reluarea lor ar implica recunoaşterea unei erori, iar Departamentul de Poliţie al oraşului nu poate să admită aşa ceva. Cum doamna Collins nu cedează, ea este prezentată presei ca mamă denaturată şi internată abuziv la un spital de psihiatrie, unde descoperă o mulţime de victime ale abuzurilor poliţieneşti, reduse astfel la tăcere. În tot acest coşmar, singurul care-i este alături este pastorul Gustav Briegleb, un lider de opinie local, preocupat de demascarea injustiţiei sociale, care, prin intermediul emisiunii radiofonice pe care o realizează, dezvăluie lumii faţa reală a poveştii lui Collins, reuşind să obţină eliberarea ei. Zonele întunecoase ale poveştii nu se opresc aici, căci filmul investighează coşmarul spaţiului infracţionar în care e târât micul Walter, al cărui destin nu a fost niciodată elucidat până la capăt.

America, în stare de criză, rememorează cinematografic crize mai vechi (în mod aproape profetic, filmul fiind turnat la mijlocul lui 2008), din care Clint Eastwood şi Michael Straczynski extrag o învăţătură morală, aceea a luptei pentru păstrarea demnităţii şi a solidarităţii umane, în orice condiţii.
Eastwood evită cu decenţă exacerbarea accentelor macabre, cât şi capcanele patetismului, concentrându-se pe trăsăturile eroice ale protagonistei, devenită, fără voia ei, un motor al luptei pentru dreptate (prestaţia sobră a Angelinei Jolie îi conferă autenticitate şi tragism), ca şi pe studiul capacităţii de autoapărare a comunităţii urbane, mobilizate în jurul Bisericii, evidenţiind astfel – fapt extrem de rar în cinematograful hollywoodian – aportul constructiv al comunităţilor religioase în lupta cu abuzurile puterii.

Elena Dulgheru

Cel mai răsunător şi mai emoţionant film sosit anul acesta în România este, până în prezent, de opt ori oscarizatul, deţinătorul a şapte premii BAFTA şi a patru Globuri de Aur Slumdog millionaire / Vagabondul milionar, o coproducţie britano-americană, regizată de Danny Boyle după o culegere de nuvele a lui Vikas Swarup, adaptată pentru ecran de Simon Beaufoy.

Succesul fulminant al filmului atât la critică, cât şi la categorii foarte diferite de public confirmă, încă o dată, soluţia – providenţială, risc s-o numesc – a colaborării dintre sistemul de producţie cinematografică occidental de tip hollywoodian şi Lumea a III-a, cu densitatea ei de viaţă, cu poveştile ei inepuizabile şi incredibile, incapabilă, însă (nu atât tehnic, cât managerial), să le aducă în faţa marelui public. O mai făcuseră filme ca Babel (boom-ul oscarizat al anului 2007), Tsotsie, Vânătorul de zmeie şi altele. Soluţia, născută iniţial ca răspuns la marea criză scenaristică semnalată de Hollywood şi de Europa Occidentală de mai bine de un deceniu, este, de fapt, o faţetă a fenomenului mult mai general al altoirilor dintre mari civilizaţii complementare, ce brăzdează, rodnic şi puţin previzibil, întreaga istorie a lumii.

Povestea adolescentului indian Jamal Malik (interpretat de Dev Patel), aşa cum o vedem în film, este compusă nu în India, ci sub pana scenaristului britanic Simon Beaufoy, care a pus cap la cap mai multe povestiri din volumul Q & A al scriitorului şi diplomatului indian Vikas Swarup. Găselniţa scenaristică genială a lui Beaufoy este împletirea tuturor acestor poveşti realiste cu apăsat accent autohton în jurul axului central al super-show-ului televizat Vrei să fii milionar? în variantă hindi (franciză mondială, care răsună la fel în toate colţurile planetei).

Prilejul este folosit pentru relatarea, în ritm trepidant de întrebări cu miză fabuloasă şi răspunsuri hazardate, a vieţii aspirantului la titlul de milionar, adolescentul orfan Jamal, chelner într-o centrală telefonică, îndrăgostit de frumoasa şi inaccesibila Latika (alias Freida Pinto), tot orfană, fosta sa prietenă de joacă din mahalalele Mumbaiului (metropolă a Indiei), vândută de mafioţii locali unui bogătaş şi ţinută, evident, sub sechestru. Povestea, ce reiterează mitul indian al eternei (şi imposibilei) iubiri, se derulează fragmentat, în segmente dictate de întrebările realizatorului emisiunii: în spatele fiecărei întrebări de cultură generală stă un capitol de viaţă, a cărui coda este chiar răspunsul la întrebare. Dar fiecare întrebare este pigmentată de o doză de ironie – atac direct al realizatorului (interpretat de Anil Kapoor, star al studiourilor Bollywood), uimit de cunoştinţele vaste, inexplicabile pentru el, ale „micului cerşetor”. Astfel, atât tensiunea emoţională, cât şi pendularea dintre prezent şi meandrele amintirii sunt asigurate, iar suspansul (inerent emisiunii-concurs), înnobilat de miza reală a lui Jamal (cucerirea iubitei, iar nu a celor 20 de milioane de rupii) atinge apogeul când realizatorul emisiunii, invidios pe aura crescândă a tânărului concurent, îl dă pe mâna poliţiei, chiar înaintea întrebării hotărâtoare, sub acuzaţia (inventată) de a fi trişat.

În ritmul de bombardament al întrebărilor contra cronometru, mitul iubirii fără sfârşit părăseşte zona melodramaticului (fără a-şi pierde, însă, substanţa celestă) şi se împleteşte cu realitatea tumultuoasă, extrem de dinamică şi paradoxală a lumii suburbane (criminalitate mafiotă, exploatarea minorilor, conflicte interreligioase, poliţie delăsătoare şi coruptă) – o lume extrem de pauperă, dar conştientă de importanţa propriei identităţi –, pentru a crea un tablou fascinant de real al Indiei contemporane.

Iar dacă operatorul britanic Anthony Dod Mantle a avut curajul să se aventureze în cartierele cele mai nesigure ale Mumbaiului, folosind tehnici de filmare speciale pentru a surprinde multe elemente de ciné-verité, interpreţii (majoritatea, localnici şi neprofesionişti) şi-au dat mâna pentru a da viaţă unor momente filmice de rară autenticitate şi cuceritoare vibraţie; dintre acestea, scenele de masă cu copii, tributare atât entuziasmului local, cât şi măiestriei regizorale a lui Danny Boyle (fotbalul printre gunoaie, cursele-urmărire pe străduţele prăfoase, amintind de cele din Vânătorul de zmeie, scenele din tabăra micilor cerşetori, inspirate ca atmosferă din clasicul Vremea ţiganilor al lui Kusturica) înscriu un capitol antologic în istoria cinematografului.

Elena Dulgheru

Rar întâlneşti un film lăudat unanim de cei care l-au văzut. Incitant titlul. Incitant, de asemenea, să vezi un actor de comedie, Will Smith, (cunoscut din „Men In Black”, „Wild Wild West”, „Ali” sau „Independence Day”), jucând convingător un rol dramatic.

În „The Pursuit of Happyness”, Chris Gardner (Will Smith) este un tată care are greutăţi în a-şi întreţine familia. În ciuda curajoaselor sale încercări de a se menţine pe linia de plutire, soţia lui cedează în faţa greutăţilor şi pleacă, deşi aveau împreună un copil de cinci ani, Christopher (Jade Christopher Syre Smith). Chris, având de acum în grija sa şi copilul, face tot posibilul pentru a obţine o slujbă mai bine plătită. Folosindu-şi în acest scop cunoştinţele de marketing, obţine un stagiu de pregătire la o prestigioasă firmă de brokeraj şi, deşi nu este plătit pentru şase luni, acceptă, în speranţa că stagiul îi va deschide oportunitatea spre o slujbă decentă. Pentru că nu au avut bani pentru plata chiriei, Chris şi fiul său sunt evacuaţi din apartament, aşa că sunt nevoiţi să înnopteze în adăposturi sociale, iar uneori chiar în toalete publice. În ciuda necazurilor mari, Chris nu se îneacă în băutură, nu fură, nu se sinucide, ci rămâne acelaşi tată implicat şi iubitor, folosind încrederea şi dragostea fiului său drept un impuls pentru a depăşi piedicile care îi apar în cale. Întru sfârşit, Chris va ajunge broker, iar mai apoi va avea firma sa proprie. Peste ani de zile devine multimilionar. Povestea, pe cât de tristă, pe atât e de adevărată, filmul fiind inspirat dintr-un caz real.

„În căutarea fericirii” e o adevărată lecţie de supravieţuire, e un film cu morală, un film „curat”, fără scene nepotrivite, un film sănătos care te pune pe gânduri, care te invită la o sinceră introspecţie asupra propriului destin. E o adevărată lecţie, mai ales pentru adolescenţii de bani gata care s-au trezit cu maşină de zeci de mii de euro la majorat.

I se poate reproşa filmului că fericirea e căutată numai la nivel orizontal, nu şi vertical, privind spre Cer. Adevăratul Chris însă, de acum milionar, povestea, într-un talk-show, despre credinţa pe care nu şi-a pierdut-o când i-a fost greu şi conştiinţa că Dumnezeu i-a purtat de grija şi l-a ajutat când totul părea fără speranţă. Acum întinde o mână şi el celor săraci de care e plină, de altfel, America tuturor posibilităţilor.

***
Mergând grăbiţi pe stradă, Christopher îi spune tatălui o pildă:

În largul mării, un om se zbătea să nu se înece. Vine o barcă:

„Hai, urcă la bord!”.

„Nu, mulţumesc, Dumnezeu mă va salva!”.

Pleacă barca, se mai zbate el ce se mai zbate, apare încă o barcă:

„Haide, sus!”.

„Nu, mersi, Dumnezeu mă va salva!”.

Se duc şi aceştia, omul nostru se îneacă, ajunge-n Rai şi se duce direct la Dumnezeu: „Bine, Doamne, aşa-mi răsplăteşti Tu mie credinţa? De ce nu m-ai salvat?”.

„Poftim…? Păi nu ţi-am trimis două ditamai bărcile?!?”

Laurenţiu Dumitru

Acum, în primul rând, vă rog mult să nu vă supăraţi citind această cronică. Filmul „Into The Wild” este un film frumos, foarte deosebit, la prima vedere, de tot ce apare azi în cinematografie. Mie mi-a plăcut, deşi mi-a lăsat în final un gust cam sec (chiar dacă ştiam cum se va termina povestea). Poate vă voi mişca inimile, dacă vă mărturisesc că am şi lăcrimat, dar după ce s-a sfârşit filmul, şi doar de mila eroului adevărat, pentru că scenariul este bazat pe o poveste reală.

Aşadar, înainte de toate, este o recomandare cum grano salis. Unii l-au considerat un film creştin, care te îndeamnă să trăieşti o viaţă „mai presus de fire”. Dar am propriile rezerve la o astfel de interpretare. Forma, retragerea în pustiu, poate trimite la un model de viaţă monahală, dar fondul personajului este diferit. Mă întreb, cu această ocazie, de ce nu s-a gândit nimeni la un film inspirat din Viaţa Părintelui Serafim Rose? Ar fi fost mult mai palpitant.

Dar să trecem odată la subiect. Eroul principal este un tânăr dintr-o familie respectabilă, dar ipocrită (aţi recunoscut tema din „American Beauty”) care, sătul de traiul prea bun şi de societatea care impune un cod de comportament prea civilizat, se hotărăşte să plece pe urmele eroilor lui preferaţi (din romanele lui Jack London) şi să caute adevărul, în sălbăticie. Fuga de civilizaţie, în căutarea unei vieţi autentice, nu este, iarăşi, o noutate. Filmul cel mai profund, în clasamentul personal, pe această temă, este „Zabriskie Point” (căruia „Into The Wild” nu-i ajunge până la gleznă). Băiatul îşi schimbă numele, îşi abandonează maşina, dăruieşte toţi banii săracilor şi pleacă, făcând autostopul, prin lume.

În primul rând, este un personaj atipic: nu este hippiot, din cauza abstinenţei sexuale, nici nu aparţine Bisericii, pentru că are o problemă cu preoţii. Este liber de toate îngrădirile şi este responsabil de asta. Filmul sugerează pe undeva un complex al lui Oedip în plină desfăşurare: îşi urăşte tatăl şi îşi iubeşte mama (dar pe cea „adoptivă”). Este un copil bătrân, suficient de copil ca să nu-i pese de consecinţe, dar suficient de bătrân ca să nu se abată din drumul său. Ajunge în Alaska, simţind că, numai acolo, în sălbăticie, va afla adevărul suprem. Şi îl află, dar, bineînţeles, mult prea târziu şi cu un preţ mult prea mare (oare?). Să nu uităm că filmul a fost făcut după un caz real. America! America!

Să vedem prin ce excelează. Povestea în sine este minunată. Faptul că reconstituie o situaţie reală îi dă şi mai multă forţă. Imaginile sunt cu totul şi cu totul magnifice. Muzica, de excepţie.

Cu toate astea, un subiect atât de particular merita o regie mai îndrăzneaţă. Filmul se derulează cuminte, în sistem de flash-back-uri şi aşezat gospodăreşte în borcănele (a se citi capitole) cu etichetele la vedere. Acuz acest film de ceea ce îşi acuza Chris/Alex părinţii: o ipocrizie tipic hollywoodiană.

Un film despre libertate, în care întâlnim astfel de scene comerciale clasice, gen „Titanic”, se depărtează cu paşi mari de ceea ce şi-a propus să fie, şi anume o reconstituire a unei poveşti adevărate. Tii, cât de diferit îl văd pe eroul din realitate! Mai ales pentru că adevăratul Chris nu avea cum să vadă „Titanicul”, fiind mort deja la ora la care filmul a fost turnat. Altfel, poate mai era o şansă. Scene frumoase, care la un moment dat eşuează în clişeistică, sau, mai grav, în publicitate.

Aşadar, singurul şi cel mai grav minus al filmului este plusul de melodramă, de show, de sclipici hollywoodian adus unei poveşti, care urlă până la sânge după autenticitate. Cred că adevăratul Chris ar fi fugit şi mai departe dacă vedea filmul. Acolo unde nimeni să nu-i găsească jurnalul, ca să i-l transforme într-un scenariu cu succes la public.

Şi pentru că tot am vorbit de adevăratul Chris… îl puteţi găsi pe youtube, căutând „Chris McCandless – Alexander Supertramp”. Un om atât de simplu, chiar prostuţ un pic, care nu seamănă cu Leonardo Di Caprio, helas! Numai văzându-l pe adevăratul Chris, îi puteţi înţelege adevărata poveste. Fără farduri. Nebună. Aşa cum lui i-ar fi plăcut.

Anca Stanciu

În urmă cu 3 ani, la cea de-a 78-a ediţie a Galei decernării Premiilor Oscar, patima homosexualităţii a urcat pe scenă dezinhibată primind şi câteva statuete aurii. Dintre producţiile cinematografice care s-au aflat în acel an în competiţie, se remarcă în mod special „March of the Penguins” („La Marche de l’Empereur”) al regizorului francez Luc Jacquet, peliculă care a primit Oscarul pentru cel mai bun documentar. Filmul a adunat laurii succesului de casă în Europa, dar şi în SUA, ceea ce pentru un documentar e o adevărată minune.

Am avut bucuria să văd şi să tot revăd în ultimii ani această producţie cinematografică. N-aş fi crezut vreodată că un documentar poate sensibiliza într-o asemenea măsură. Filmul e o mare Lecţie pentru noi cei care căutăm să ne îndumnezeim, dar nu ne-am umanizat încă.

O oră şi douăzeci de minute despre douăsprezece luni din impresionanta vieţuire a pinguinilor imperiali din Antarctica. Un film documentar ce ne arată anevoiosul drum parcurs anual de aceştia, într-un ritm cadenţat, pentru a-şi găsi partenerul în „locurile natale” şi a se împerechea.

E anevoie să povesteşti despre minunile lui Dumnezeu. Cuvintele sunt neputincioase în a exprima temeinic ce este aşa impresionant, măreţ şi sublim în acest documentar. De aceea, vă recomand cu căldură una dintre cele mai frumoase poveşti despre creaţia lui Dumnezeu, un film de o rară sensibilitate. Sunt extraordinare mărşăluirile epuizante de peste 100 km către locul de împerechere, iar mai apoi, în căutarea hranei pentru sine şi pentru puiul ce va să vină pe lume…

Este impresionant cum se apără de furtunile necruţătoare din toiul iernii, când, pentru a estompa frigul şi a nu fi înghiţiţi de „marele alb”, se ghemuiesc şi formează o masă mişcătoare unică. Impresionant cum reuşesc să facă cu rândul, la margine, ca fiecare dintre ei să se încălzească. Deosebit de interesant e modul în care protejează oul, „mica inimă care bate în interiorul cochiliei”, care trebuie ferit de aerul glaciar care-l poate nimici instantaneu. Este de remarcat răbdarea şi grija deosebită în transferarea oului de la mamă la tată (deasupra propriilor lui gheare) într-un timp foarte scurt, înainte ca mama, înfometată şi slăbită deja, să facă drumul lung înapoi până la mare pentru a se hrăni şi a aduna hrană pentru pui (când am văzut grija părintească cu totul deosebită a pinguinilor, n-am putut să nu-mi amintesc că unele femei creştine îşi ucid pruncii în pântece sau îi părăsesc prin spitale).

Filmul reuşeşte să redea şi suferinţa celor doi părinţi când, în ciuda tuturor eforturilor, puiul nu supravieţuieşte… Este impresionant, de asemenea, cum contribuie ambii părinţi, în egală măsură, la creşterea puiului (caracteristică pe care noi am cam pierdut-o, deşi nu pinguinilor le spune Pavel: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora” – Galateni 6, 2).

Desenaţi de Dumnezeu parcă special pentru noi, pinguinii imperiali sunt de o rară frumuseţe. Filmul ar fi meritat un Oscar şi pentru „costume design”… Câtă gingăşie, câtă splendoare!

Pinguinii imperiali dau dovadă de tandreţe, afecţiune, ataşament, solidaritate, devotament, grijă jertfelnică pentru pui şi nu doar atât. Veţi remarca în „March of the Penguins” un mod aparte de a preţui viaţa, din păcate din ce în ce mai rar întâlnit la oameni. Nu ştiu exact cât este adevăr ştiinţific şi cât e artă imagistică, dar adevărurile surprinse de camerele de luat vederi par a fi de netăgăduit. Toate gesturile pinguinilor imperiali exprimă tandreţe şi afecţiune. Filmat la temperaturi inumane (sub -50 grade Celsius), documentarul mi-a arătat una din cele mai graţioase imagini cinematografice din câte mi-a fost dat să văd până acum: „sărutul” celor doi pinguini, atingerea delicată, înclinarea elegantă a capetelor.

„March of the Penguins” este poate una dintre cele mai frumoase poveşti despre creaţia lui Dumnezeu, un film de o rară sensibilitate, un film foarte călduros, în ciuda gerului implacabil al Antarcticii.

Cred că am să-l revăd din când în când, să nu uit să fiu om…

Laurenţiu Dumitru

[Marc Forster, „Vânătorii de zmeie”/ „Kite Runner”]

Doi prieteni copii îşi petrec tot timpul împreună. Cel mai mic e cald, de o rară puritate şi capacitate de dăruire, cel mai mare e şovăielnic, temător, neliniştit. O rară empatie îi leagă: cu toate că nu ştie carte, mezinul îi ghiceşte celui mare cele mai tainice gânduri. Văzându-i, nu ai spune că cel mic e servitorul celui mai mare, condiţie moştenită din tată în fiu şi făcută, parcă, să dureze veşnic. Nimeni nu vede în asta vreo piedică pentru păstrarea demnităţii umane, ci şansa unei prietenii de o viaţă, ba poate şi dincolo de moarte. După ceasurile petrecute împreună pe maidan, cel mic trece la bucătărie, apoi îi lustruieşte cu zel pantofii prietenului-stăpân, care îşi face lecţiile. Pe străzi, prestanţa celui mai mare şi agilitatea mezinului fac din ei o pereche imbatabilă. Căci a şti să te baţi este, în mahala, o condiţie importantă a supravieţuirii. Cel mare nu ştie, iar mezinul devine garda de corp a stăpânului său, condiţie de care e foarte mândru.

Înălţările de zmeie zburătoare – o competiţie tradiţională, ce adună toată suflarea băieţandrilor din oraş – şi basmele cu viteji pe care cel mare (şcolar cu veleităţi scriitoriceşti) i le citeşte pe înserat celui mic îi vor lega pe vecie într-o prietenie cu o amprentă de neconfundat, care va avea să-şi plătească, însă, tributul de durere şi sânge. Într-o zi, cel mic e prins de gaşca de golani, pe care până atunci o înfruntase, şi molestat cu cruzime. Cel mare asistă în tăcere, ascuns, la scena maltratării, neavând curajul să intervină. Intervenţia sa ar fi putut schimba destinul amândurora – îşi va spune, apoi, o viaţă întreagă. Conştiinţa vinovăţiei nemărturisite îl izolează tot mai mult, făcându-l să comită alte trădări şi să rupă prin vicleşug prietenia, care, însă – i-o va dovedi mezinul – e pecetluită în cer şi nu mai poate fi ruptă. Iar victima – care, chiar şi respinsă, îşi păstrează întreaga inocenţă şi devoţiune – îl va susţine şi salva în ascuns, pas cu pas, pe trădător (chiar şi după moarte), până când acesta îşi va găsi puterea să lupte şi să-şi ispăşească slăbiciunea, chiar dacă pentru asta va trebui să treacă mai mult de o generaţie. Aceasta nu este o povestire din Pateric, nici o fabulă moralistă ieşită de sub pana unor Andersen, Gogol sau Oscar Wilde, nici o transpunere modernă a unui poem eroic despre prietenie, precum „Viteazul în piele de tigru” ori Epopeea lui Ghilgameş, ci o poveste din lumea musulmană a Afganistanului contemporan. A fost scrisă de Khaled Hosseini, un medic afgan emigrat în America, publicată în 2003, sub titlul „The Kite Runner” / „Vânătorii de zmeie” şi adaptată pentru ecran de scenaristul David Benioff (autorul romanului „A 25-a oră”) şi regizorul Marc Forster („Finding Neverland”) pentru studioul hollywoodian DreamWorks Pictures. Filmul, apărut în 2007, a făcut înconjurul lumii şi a fost nominalizat pentru cele mai prestigioase premii (Globul de Aur 2008 pentru Cel mai bun film străin şi pentru Cea mai bună muzică originală – compusă de Alberto Iglesias, Oscar 2008 pentru Cea mai bună muzică, premiile BAFTA pentru Cel mai bun film străin, pentru Muzică şi pentru Cel mai bun scenariu adaptat) şi a cucerit un Premiu al Criticii pentru cel mai bun actor (Ahmad Khan Mahmoodzada). A ajuns şi la noi, distribuit de RoImage 2000 şi însoţit de romanul omonim, şi el multipremiat, tradus de Editura Niculescu.

Marile atuuri ale filmului – potrivit autorilor, producătorilor şi presei internaţionale – sunt „intensitatea emoţiei”, autenticitatea sentimentelor, profunzimea poveştii „despre prietenie, familie, dragostea regăsită”. Nimeni, însă – nici autorii, nici critica – nu sesizează modelul fundamental religios al poveştii, care face ca sentimentul să nu coboare în sentimentalism, ci să urce către cheia de boltă a umanului. Iar aceasta nu poate fi sesizată decât de spectatorul creştin, singurul pentru care sacrificiul reprezintă gestul fundamental („de dinainte de întemeierea lumii”) al vieţii şi cheia accederii la veşnicie. Musulmanii, cu toate că acceptă jertfa de sine şi cinstesc martiriul, nu îi cunosc dimensiunea dumnezeiască (în Islam, Dumnezeu nu Se jertfeşte), aşadar, nici puterea izbăvitoare. Necunoscându-l, însă, teologic, în puritatea inimii lor, reuşesc să-l trăiască, cu tot firescul oamenilor din vechime, să-l transpună pe hârtie, iar actorii, pentru a-i proba autenticitatea, să îi dea viaţă pentru ecran. De fapt, această sumă de comportamente de tip ancestral, nespecifice omului contemporan, ci ancorate în veşnicie, pe care le putem ghici în Vieţile (prea sumar expuse) ale Sfinţilor, sunt, pentru noi, aportul cel mai important al filmului islamic contemporan. Căci „Vânătorii de zmeie” nu este un caz singular.

Limbajul cinematografic realist, ce a absorbit exigenţa şi lirismul Şcolii Clasice Ruse, îi conferă, în chip fericit, o totală modestie doctrinară, astfel încât teme de mare rezonanţă mistică (precum cea a înveşnicirii prin jertfă, total absente din filmul european şi nord-american, ba considerate chiar deranjante) îşi găsesc drumul spre inima spectatorului pe calea emoţiei rezultate din faptă şi gest, fără „preavizul” (adesea dezavantajos al) comentariului religios, fie acesta şi metaforic. Refuzat de cultura post-creştină, sacrificiul continuă să trăiască în alte culturi, mai puţin secularizate, mai apropiate de valorile esenţiale. Surprinderea lor pe ecran este o sărbătoare. Să le vizităm, aşadar, pentru a depăşi o situaţie de criză, pe care nu o putem rezolva, vorba exaltaţilor de orice fel, „doar prin noi înşine”!

Elena Dulgheru

A face comedii cu Dumnezeu nu e un lucru de şagă. Puţini dintre maeştrii râsului s-au încumetat la astfel de teme, poate nu atât din frica sacrilegiului (considerat tot mai adesea ceva chic), cât din intuirea unui potenţial scăzut de umor conferit de relaţia cu sacrul. A trage cu puşca în ciorile de pe Socola, a aşterne pe hârtie ori a anima în arena circului snoave cu Sfântul Petru şi Dumnezeu este riscant chiar din punct de vedere estetic, primejdia kitsch-ului pândind laolaltă cu cea a huliganismului şi a bâlbâielilor, dacă nu eşti un Ion Creangă sau Rabelais ori dacă nu exersezi rafinamentele avangardei.

Regizorul Tom Shadiac şi comedianul Jim Carrey, producătorii filmului Dumnezeu pentru o zi / Bruce Almighty nu apelează nici la deturnarea folclorului, nici la cea a psihanalizei pentru a se juca de-a Dumnezeu – aceste mijloace sunt prea savante, deci necomerciale pentru o comedie alertă à l’americaine, adică democratică, bine ritmată şi pe înţelesul tuturor. Cu toate acestea, comedia prezentată de Buena Vista International şi Universal Pictures reuşeşte să desluşească, printre gaguri la limita iconoclasmului (sau puţin dincolo – după sensibilitatea fiecăruia la litera dogmei), relaţia universală a omului cu Dumnezeu. Aceea adevărată şi clasică, începută cu obşteasca sfidare şi terminată cu îngenunchierea şi rugăciunea: „Facă-se voia Ta!”.

Aruncarea mănuşii, lupta cu îngerul pot fi comise la fel de bine de Iacov, în scopul obţinerii binecuvântării divine ca şi de un bufon, un fante de televiziune (dumnezeul nedeclarat al serilor noastre) care simte că norocul, deci „Dumnezeu”, începe să-i tragă clapa.

Cu ajutorul scenariştilor (Steve Koren, Mark O’Keefe şi Steve Oedekerk) şi uzând de arsenalul său pantomimic (valorificat pentru prima dată în dramă în Truman Show, pentru care a obţinut în 1999 Globul de Aur pentru cel mai bun actor), Jim Carrey îşi conduce personajul pe drumul anevoios al umanizării, parcurgând el însuşi, încă o dată, calea de la comedia bufă la cea dramatică.

Când reporterul trăsnit de ştiri senzaţionale care vânează postul de crainic primeşte un şut în fund de la viaţă, el se simte dintr-odată nedreptăţit de Dumnezeu, iar protestul: „Îmi datorezi totul, de ce ai plecat în vacanţă?!” izbucneşte cu spontaneitate copilărească. Dumnezeu nu Se lasă prea multă vreme căutat, răspunde imediat la apel, asemeni personajelor din jocurile interactive, parcă intuind că reclamantul, oricât de păgubit, nu-şi va pierde prea mult timp cu căutarea Lui. Dumnezeu este un negru bătrân şi sfătos în salopetă muncitorească, ce freacă podelele într-o imensă clădire pustie, aparent singurul angajat al instituţiei de ajutor social pe care o şi conduce. Bruce nu e prea curios să afle misterele neverosimilului personaj şi al lumii Sale, interesat fiind de soarta unui singur ins: el însuşi. Dumnezeu îi oferă, nici mai mult, nici mai puţin decât „job-ul Său”; sezonier, desigur, împreună cu plenipotenţele, dar şi cu exigenţele aferente: respectarea liberului arbitru şi nedeclararea propriei identităţi.

Din acest moment, imaginaţia lui Jim Carrey combină gaguri de slap-stick cu motive ale Vechiului Testament, desparte supa de roşii în două cu acelaşi gest de hipnotizator de iarmaroc cu care stârneşte turbioane ce ridică fustele femeilor de pe stradă, păstrându-şi infantilismul de maimuţoi mediatic, pe care nu se străduieşte să-l depăşească. Avansul rapid profesional şi ridiculizarea adversarilor de serviciu, deturnarea stihiilor în scopul netezirii drumului propriu nu reuşesc, însă, să-i rezolve necazurile din iubire, întrucât Puterea supremă este inoperantă când este vorba de liberul arbitru.

În acest moment, în Bruce se declanşează cea mai importantă turnură, trecerea de la egolatrie şi jocul imbecil de-a scamatorul la punerea forţelor demiurgice în slujba aproapelui. Bruce începe să audă „voci” plângăcioase, o mulţime de cereri pe care, dacă va încerca să le ignore, se vor stoca în milioane de fişe, în bileţele sau, în cel mai bun caz, în mesaje electronice. „Aveţi 3.567 de rugăciuni necitite!” – afişează terminalul „calculatorului divin”, după ce eroul încercase, în toate modurile, să se debaraseze de ofurile temporarilor săi supuşi. „În lumea lui Dumnezeu este foarte mult zgomot, o puzderie de credincioşi sâcâitori care nu fac decât să se văicărească şi să ceară mereu ceva” – constată el. Din fericire, există obştescul răspuns „Yes to all”, o şireată ieşire „deus ex machina”, care va declanşa o sumedenie de noi probleme, precum falimentul loteriei locale.

În final, Bruce îşi dă seama că sarcinile de guvernator mondial îl depăşesc şi nu îl ajută să dobândească fericirea, dar, înainte de a rosti sublimul „I surrender”, formulează o rugăciune atât de dezinteresată pentru fericirea iubitei sale, încât Însuşi Dumnezeu este impresionat.

Filmul îi va dezamăgi pe amatorii de universuri sofisticat-paranoice, precum cel din Vanilla Sky sau Truman Show, în schimb îi va amuza pe creştinii „liberali” şi le va da o mână de ajutor descurajaţilor profesori de teologie, întrucât modelează în termeni accesibili, joviali şi moderni realităţi esenţiale şi foarte serioase, precum comunicarea om-Dumnezeu ori atributele şi lucrările divine.

Şi încă un pont, pentru profii de religie ce nu l-au găsit încă: dacă astăzi cuvinte precum rugăciune şi dogmă practic au ieşit din limbajul culturii, în schimb arsenalul lingvistic al calculatoarelor este pe buzele tuturor, aşadar limbajul cel mai potrivit pentru a vorbi azi despre Dumnezeu este cel al computerelor (fie şi la nivelul trivial al consumatorilor de jocuri şi chat). Iar dacă vorbitorul mânuieşte şi afurisitul (odinioară, la propriu) meşteşug al mimodramei, el are toate şansele să se facă ascultat.

Elena Dulgheru

Mi-am zis că voi vedea un film istoric, dar la filmul hollywoodian e bine să nu vii cu pretenţii de autenticitate istorică. Nu e prima oară când se gafează la acest capitol. Trunchiată ori hiperbolizată pe alocuri, istoria e doar un pretext pentru a face un film cu lupte. 300 este, în primul rând, o lecţie de eroism, onoare şi curaj. Bătălia de la Termopile e doar pretextul, ea întrupa perfect aceste virtuţi.

Guvernul iranian – supărat foc pe regizor şi producători. Soldaţii perşi par a fi mai degrabă nişte mutanţi hidoşi. Xerxes I, regele persan, nu arăta ca un mulatru travestit, machiat, rujat şi cu faţa plină de piercing-uri, ca în film, basoreliefurile încă dau mărturie. Nici uniformele spartane nu erau chiar aşa, dar cum să fi pus în evidenţă muşchii războinicilor? Pretenţiile sunt însă prea mari. Iranienilor li s-a răspuns că filmul este entertainment, el fiind ecranizarea fidelă a unei benzi desenate celebre, a lui Frank Miller.

Avem în film 300 de pectorali excelent lucraţi, avem 300 de luptători desăvârşiţi. Criticii s-au arătat intrigaţi de atâta perfecţiune: „prea mulţi supermani, prea mulţi culturişti”. Spartanii – dispuşi să moară pentru libertate, învăţaţi să nu se retragă, învăţaţi să aleagă „moartea frumoasă”. În consecinţă, avem mult sânge care ţâşneşte în nenumărate imagini slow-motion. Avem decoruri frumoase, dar fotografice, filmul trecând printr-o post-procesare severă. Păcat. Tipic hollywoodian – nu lipsesc scenele erotice. Iarăşi păcat.

Nu lipseşte nici ingredientul politic, oarece conspiraţii în Senat, de altfel singura abatere, se pare, de la banda desenată. Leonida, regele spartan, nu poate fi identificat cu Bush, cum au afirmat unii jurnalişti arabi. Filmul nu e nici pro, nici contra Bush, nu e o luptă a estului contra vestului, nu e ostil lumii arabe, nu e ostil nimănui, poate doar istoriei.

Filmul îmi pare că are ca target tinerii adolescenţi fascinaţi de muşchi şi cultul trupului, el prinde probabil foarte tare la fanii jocurilor de tip World of Warcraft care, după vizionarea filmului, vor intra în arena virtuală să căsăpească niscaiva duşmani. Pentru unii tineri de azi războiul este, din păcate, chiar super-funny.

Filmul începe abrupt cu o scenă de un barbarism extrem care dă fiori reci. Spartanii îşi omorau pruncii care aveau handicapuri la naştere. Însă, deşi ne despart atâtea secole şi 2000 de ani de creştinism, nici noi nu suntem prea departe de o aşa barbarie. Noi ucidem pruncii încă în pântece fiind, dacă observăm la ecograf vreun handicap. Nu mai vorbim de cei absolut sănătoşi, dar nedoriţi.

Am remarcat o replică din film. Xerxes îl întreabă pe Leonida: „Cum poţi să mi te împotriveşti, când ştii că aş omorî cu plăcere pe oricare dintre oamenii mei pentru victorie?”. Leonida spune: „Eu mi-aş da viaţa pentru oricare dintre ai mei”. De altfel, bărbăţia, curajul şi puterea de jertfă pentru „o moarte frumoasă” mi-au asociat întrucâtva comportamentul spartan cu râvna călugărească.

Ar trebui să învăţăm de la spartani că desăvârşirea cea întru Hristos nu se câştigă decât cu antrenament zilnic. La fel stau lucrurile şi cu învăţatul. Doar cei bine şi constant antrenaţi într-ale studiului vor lua premiul I.

Laurenţiu Dumitru