Am primit pe e-mail o scurtă prezentare a filmului 2012. Prezentarea a fost, pentru mine, cu atât mai şocantă, cu câtvăzusem deja filmul…

„Iată un film ce se anunţă a fi un adevărat succes, pe care NIMENI nu ar trebui să îl rateze! Despre sfârşitul lumii s-au spus multe, s-au scris multe, şi chiar s-au făcut o mulţime de filme. Acesta însă, va lăsa o impresie foarte puternică. Este un film pe care indicat ar fi să îl vedeţi în cinema, cu un sonor şi pe un ecran adecvat, pentru o imagine cât mai bună a subiectului tratat. Jocul actorilor este foarte bun, acţiunea nu te lasă să te plictiseşti nicio clipă, iar suspansul te însoţeşte la fiecare cadru. Poate mulţi nu vor înţelege nimic din acest film. Poate mulţi îşi vor da seama că, de fapt, în orice clipă viaţa se poate termina brusc, fără niciun fel de avertizare. Mergând pe tema Arca lui Noe, şi în acest film există problema selecţiei, cine supravieţuieşte şi cine rămâne în urmă. Vei fi cel ales?”

Citind acest text am rămas în gură cu un gust amar: eram sigur că o parte dintre tinerii şi adulţii spălaţi pe creier de mass-media vor fi fani ai filmului. Da, actori ca John Cusack, Amanda Peet, Chiwetel Ejiofor. Nu mă aşteptam să văd o ecranizare reuşită a cărţii Apocalipsei, nu mă aşteptam nici să văd un film care să mă impresioneze, dar nici nu mă aşteptam să văd un film atât de prost. Şi cu atât mai mare a fost mirarea mea când am constatat că există oameni care se lasă seduşi de astfel de producţii horror-religioase, dacă pot spune aşa.

Realizatorii acestui film au fost interesaţi de bani şi glorie, nu de prezentarea învăţăturii creştine despre sfârşitul lumii. Şi, din punct de vedere financiar, au dat lovitura. Au investit în film în jur de 200 de milioane de dolari, şi în scurtă vreme au avut beneficii de două ori mai mari decât suma investită. E lesne de înţeles faptul că unor spectatori obişnuiţi cu „pâine şi circ” mediatic, un film care să prezinte adevărul despre Apocalipsă nu le-ar fi stârnit interesul. Oamenii au fost dresaţi să caute circul şi nu mai sunt sensibili decât la circ. Excepţiile cinematografice (între care se numără şi „Patimile” – filmul lui Mel Gibson) sunt extrem de puţine.

Regizorul Roland Emmerich, după ce a realizat „The Independence Day” şi „The Day after Tomorrow”, a înţeles care e strategia optimă pentru a aduna oamenii în cinematografe – prezentarea unor surogate în care elementul religios să fie cât mai agreabil, să deranjeze cât mai puţin sau aproape deloc.

Iată câteva replici lămuritoare:

„- Aş vrea să mă fi înşelat… dar nu e cazul. Scoarţa Pământului se destabilizează.

- E prea devreme.

- Adrian. Trebuie să iniţiaţi evacuarea.

- Dumnezeule!

- Cu toată ştiinţa noastră avansată… Noi cu hardughiile noastre şi mayaşii au prevăzut lucrul ăsta acum 2.000 de ani.

- Credeam că avem mai mult timp. (…)

- E Apocalipsa, Sfârşitul Zilelor, Ziua Judecăţii, Sfârşitul Lumii, prietene. Creştinii îi spun Marea Răpire, dar mayaşii ştiau despre ea, acelaşi lucru.”

„Impostură crasă!” – ar spune orice cercetător atent al Noului Testament. A pune semnul egalităţii între sfârşitul unei epoci din calendarul mayaş şi sfârşitul lumii înseamnă a dovedi ori neştiinţă, ori impostură.

Troparul Naşterii Domnului spune clar: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.” Magii care au venit să se închine la naşterea Mântuitorului au arătat înfrângerea credinţelor păgâne de către adevărul dumnezeiesc. Steaua care i-a călăuzit pe magi a însemnat chemarea tuturor spre cunoaşterea lui Hristos.

Cine crede că mayaşii ştiau că sfârşitul lumii va fi în 2012, în timp ce Biserica lui Hristos nu ştia aceasta, arată că pune mai presus înţelepciunea păgână pre-creştină decât învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli.

Da, mayaşii aveau cunoştinţe astronomice foarte exacte, lucru recunoscut de către savanţii actuali. Cât priveşte sfârşitul lumii în 2012, aşa cum este prezentat într-o profeţie mayaşă, nu este luat în serios de către aceştia. De altfel, pe site-ul NASA apar mai multe materiale care încearcă să demitizeze fenomenul 2012. Nu consider că specialiştii NASA sunt capabili să înţeleagă într-un mod corect cartea Apocalipsei, dar am văzut că au destule argumente ştiinţifice pentru a combate această idee apocaliptică, a cărei popularizare mizează pe lipsa de cunoştinţe a publicului ţintă.

Există totuşi un element care prinde şi la unii creştini, care au citit profeţiile sfinţilor şi învăţăturile cuvioşilor contemporani despre apropierea sfârşitului lumii. Faptul că lumea merge din rău în mai rău, că asistăm la o explozie a păcatului şi a apostaziei. Mai mult, încetul cu încetul, asistăm la o revenire la putere a prigonitorilor Bisericii. Politica de scoatere a crucilor şi a icoanelor din şcoli, legalizarea prostituţiei şi a drogurilor uşoare, campaniile pro-homosexualitate şi chiar pro-pedofilie fac din secolul XXI un veac mult mai întunecat decât veacul precedent. Mai mult încă, posibilitatea pecetluirii întregului neam omenesc prin implantarea micro-cipurilor în corpul uman ne arată că vremea primirii semnului fiarei nu este departe.

Principala eroare a filmului 2012 şi a celorlalte filme de acelaşi gen este că prezintă sfârşitul lumii ca având legătură cu catastrofe naturale sau cu invazii extraterestre. Dar sfârşitul lumii se va datora apogeului păcatelor oamenilor. Şi, pentru creştini, sfârşitul va fi o victorie, nu o înfrângere. De altfel, creştinii mărturisesc în Crez: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Acesta este duhul creştin, nu duhul de panică şi isterie tipic sectant…

O întrebare care i-a frământat pe mulţi oameni, de diferite religii, de-a lungul istoriei, a fost: „Când va veni sfârşitul lumii?”

La această întrebare, unii creştini răspund simplu – şi pe cât de simplu pe atât de greşit: „Nu ştim când va fi sfârşitul. Nici îngerii din cer nu ştiu, şi nici Hristos nu ştie. Sau nu ştia, înainte de Înviere…” Un astfel de răspuns este bazat pe cuvintele Mântuitorului: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Iar de ziua aceea şi de ceasul acela nimeni nu ştie; nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei, 24, 35-36)

O explicaţie simplistă, care se regăseşte totuşi în unele cărţi de predici, spune că Hristos, ca om, nu ştia când va fi sfârşitul, dar, ca Dumnezeu, ştia. O astfel de explicaţie nu rezistă însă. În Hristos cele două firi – firea omenească şi firea dumnezeiască – sunt unite în chip „neîmpărţit şi nedespărţit”.

Şi a susţine că Hristos vorbea ca om, nu ca Dumnezeu-Om, înseamnă a nu înţelege că prin mărturia: „cuvintele Mele nu vor trece”, Se referea la învăţătura Sa dumnezeiască, pe care scurgerea timpului nu o va îngenunchea.

Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care „din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii”,  Cel „prin Care toate s-au făcut” – aşa cum mărturisim în Crez – cunoaşte toată istoria, până la sfârşitul lumii. Dacă nu ar cunoaşte sfârşitul lumii, ce Dumnezeu ar fi?

«Iar de ziua aceea şi de ceasul acela nimeni nu ştie; nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl» (Matei, 24, 36). Când a spus ucenicilor că «nici îngerii», le-a închis gura, ca să nu mai caute să afle ceea ce nu ştiu nici îngerii; când a spus că «nici Fiul», îi opreşte nu numai să ştie, dar să şi cerceteze. Că aceasta a fost intenţia Domnului rostind aceste cuvinte se vede şi de acolo că le-a închis gura cu mai multă asprime după Înviere, când i-a văzut că sunt şi mai curioşi. Acum le-a mai vorbit de multe şi nenumărate semne ale venirii Lui; după Înviere însă le spune scurt «Nu este al vostru a şti anii sau vremurile» (Fapte, 1, 7) Apoi, ca apostolii să nu spună: «Suntem nedumeriţi, suntem dispreţuiţi, odată ce nu suntem vrednici să ştim nici lucrul acesta», Domnul continuă: «Pe care Tatăl le-a pus în a Sa stăpânire». Domnul ţinea mult să-i cinstească pe ucenici şi să nu le ascundă nimic; de aceea atribuie această cunoştinţă Tatălui Său. Fiul Îl ştie pe Tatăl tot aşa de bine cum şi Tatăl Îl ştie pe Fiul. Se poate, oare, să nu ştie ziua aceea? Mai mult! Duhul cercetează şi adâncurile lui Dumnezeu (I Cor 2, 10); se poate, oare, ca Fiul să nu ştie nici timpul judecăţii? Se poate, oare, ca Fiul să ştie cum trebuie să judece, se poate să ştie tainele fiecărui om şi să nu ştie ceea ce-i cu mult mai neînsemnat decât aceasta? Se poate, oare, să nu ştie ziua, odată ce «toate prin El s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut» (Ioan 1, 3)? Cel ce a făcut neamurile, a făcut negreşit şi anii; iar dacă a făcut anii, a făcut negreşit şi ziua aceea. Cum poate, dar, să nu ştie ziua pe care a făcut-o? (…) Apoi iarăşi, pentru ca ucenicii să nu-L mai întrebe, a adăugat: «Privegheaţi, deci, că nu ştiţi în care ceas vine Domnul vostru». N-a spus: «Nu ştiu», ci: «Nu ştiţi». Când era aproape să le spună ceasul venirii Sale, Hristos Se opreşte şi iarăşi îi îndepărtează de întrebare, pentru că vrea să-i facă să fie necontenit pregătiţi. Le spune: «Privegheaţi!», arătându-le că nu le spune ziua şi ceasul venirii Sale, tocmai pentru a priveghea.

«Aceea să cunoaşteţi, că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte vine furul, ar priveghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi, Fiul Omului va veni» (Matei 24, 43-44).

De aceea le spune să privegheze, ca să fie totdeauna gata; de aceea le spune: «Atunci va veni, când nu vă aşteptaţi»; voieşte să fie totdeauna gata de luptă, să fie totdeauna virtuoşi. Cu alte cuvinte spune aşa: «Dacă cei mai mulţi oameni ar şti când mor, negreşit că s-ar strădui în ceasul acela.»

Dar pentru ca oamenii să nu se străduiască numai pentru ziua aceea, Domnul nu spune nici ziua cea de obşte a sfârşitului lumii, nici ziua morţii fiecăruia, pentru că vrea ca oamenii să o aştepte totdeauna, pentru ca totdeauna să se străduiască. Aceasta e pricina că sfârşitul vieţii e necunoscut fiecăruia din noi” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, pp. 872-876).

Tâlcuirea făcută de Sfântul Ioan Gură de Aur este cât se poate de clară: Hristos ştia când va fi sfârşitul lumii, dar la fel de bine ştia că apostolilor nu le este de folos să cunoască exact când va avea loc.

De ce a procedat Hristos aşa şi nu altfel? Nu ne este de folos să ne punem astfel de întrebări. Nu ştim în ce fel ar fi fost afectat cursul istoriei dacă apostolii ar fi primit un răspuns precis la această întrebare.

Aici ne întâlnim cu problema preştiinţei lui Dumnezeu şi a libertăţii noastre. Dumnezeu ştie tot, dar această cunoaştere a Sa nu ne predestinează pe noi să o luăm într-o direcţie sau alta. Preştiinţa lui Dumnezeu nu manipulează darul libertăţii oamenilor. Poate că, dacă Hristos le-ar fi spus că lumea va ţine mai mult de două mii de ani, le-ar fi pus o povară grea. În realitate, Dumnezeu respectă libertatea oamenilor, chiar şi libertatea oamenilor de a face rău. Lumea nu era predestinată să ţină până în mileniul trei. S-ar fi putut sfârşi în secolul XX, sau chiar mai înainte, dacă apostazia şi desfrâul ar fi atins apogeul.

Până la urmă, istoria e un conflict între bine şi rău. Oamenii pot alege binele sau răul, adevărul sau minciuna, în măsura în care vor. Aşa cum nu există stavilă pe drumul sfinţirii omului, tot aşa nu există stavilă nici în cădere.

Dacă Hristos le-ar fi spus apostolilor ziua, anul sau chiar veacul sfârşitului, atunci preştiinţa Sa ar fi interferat cu libertatea lor. Atunci libertatea umană ar fi fost înlocuită cu predestinarea – nu în întregime, e adevărat, dar într-o măsură deloc neglijabilă.

Dacă noi credem că Hristos e Fiul lui Dumnezeu, Calea, Adevărul şi Viaţa, trebuie să credem şi că le-a dat apostolilor cele mai potrivite răspunsuri la întrebările care îi frământau. Dacă este aşa, nu ne este de niciun folos să iscodim care sunt cauzele pentru care nu le-a spus mai cu exactitate când va fi sfârşitul.

Teoria e simplă, cu toate acestea unii nu se lasă. Vor neapărat să ştie când va veni sfârşitul. Nu află aceasta din Sfânta Scriptură, nu o află din scrierile Sfinţilor Părinţi, şi atunci apelează la surse de informare îndoielnice, pseudo-creştine sau de-a dreptul păgâne. E, până la urmă, „libertatea” lor… De altfel, într-o lume în care mass-media spală cu dezinvoltură creierele oamenilor, când asistăm la o invazie a sub-culturii, nu e de mirare că unii oameni preferă să primească drept adevăr tot felul de minciuni.

Termenul grecesc apocalipsă înseamnă „descoperire”, „revelaţie”. Dumnezeu ne-a descoperit în cartea Apocalipsei semnele sfârşitului lumii şi ne-a arătat cum va fi a doua venire a lui Hristos. În loc să primească această revelaţie, oamenii îşi aleg apocalipse „după mintea lor”. Pun Adevărul pe patul lui Procust şi îl modifică aşa cum li se năzare.

Unii cântă manele, alţii trăiesc ascultând manele, iar alţii îşi manelizează întregul mod de a fi – modul de a crede în Dumnezeu, modul de a se raporta la viaţă, modul de a se raporta la ceilalţi. Astfel, unii acceptă să se lase manipulaţi de mass-media sau de filme precum Apocalipsa 2012. Merită sau nu să îţi furi singur căciula? Vom vorbi mai târziu. După anul 2012…

Ce se va întâmpla atunci? Vor apărea alţi profeţi, alte profeţii. Alte filme de succes, alte suflete manipulate. Pentru că oamenii nu se satură de minciuni. Codul lui Da Vinci, Evanghelia după Iuda, Apocalipsa din 2012 şi alte făcături similare au aterizat pe un teren propice. Aşa că, de tine depinde. Ce vrei să faci? Te laşi manipulat sau nu?…

Danion Vasile

]]> http://www.orthograffiti.ro/397/2012-%e2%80%93-apocalipsa-si-manelizarea-revelatiei/feed/ 2 http://www.orthograffiti.ro/65/fiti-ortho-tineri-nu-strambo-tineri-interviu-cu-scriitorul-publicistul-si-teologul-danion-vasile/ http://www.orthograffiti.ro/65/fiti-ortho-tineri-nu-strambo-tineri-interviu-cu-scriitorul-publicistul-si-teologul-danion-vasile/#comments Tue, 18 Nov 2008 23:00:53 +0000 admin http://www.orthograffiti.ro/?p=65

Moto: „Să bei bere e uşor. Să faci mizerie în camera de hotel e uşor. Dar să fii creştin, asta e o provocare dură. Asta e adevărată răzvrătire…” – Alice Cooper

Dragă Danion, tinerii zilelor noastre sunt, în mare parte, scârbiţi de realitatea înconjurătoare, nemotivaţi, trişti, abătuţi, fără vlagă. Ei sunt primii consumatori de droguri, alcool, pornografie, subcultură, violenţă fizică şi de limbaj obscen. Cum pot fi trezite la viaţă, la adevărata Viaţă, astfel de conştiinţe adormite? Cum pot fi ridicate din această cumplită disperare?

În faptul – negativ, evident – că tinerii sunt primii consumatori de drog, aş vedea totuşi o picătură pozitivă. Şi anume că ei recunosc că o viaţă banală, ştearsă, lipsită de frumuseţe, de iubire adevărată, nu îi satisface. Ei recurg la droguri ca la o soluţie disperată – vor să nege tot, s-au săturat de lumea reală şi caută altceva. Şi aici poate interveni, aşa cum a intervenit deja de atâtea ori, Hristos. El bate neîncetat la uşa inimii tânărului.

Dar cine îi răspunde?

Poate că tânărul, dacă va fi sincer cu el însuşi. Dacă îşi va asculta conştiinţa, va avea puterea de a face pasul cel bun, de a renunţa la viaţa de care e scârbit şi de a începe o viaţă nouă. De asta şi-au ales ca deviză monahii de la revista „Death to the World” acest slogan celebru: „The real punk is monk”, tocmai pentru că au înţeles – unii din experienţă, alţii din experienţele altora – că nu e rău să cauţi libertatea adevărată. Dar această libertate nu e dată nici de punk şi nici de rock, nici de droguri şi nici de boscheţi, ci numai de Hristos. Şi o dă tuturor celor care o caută cu adevărat…

O mare parte a tinerilor de azi e educată de mass-media; aceşti tineri iau ca modele artişti de top, cântăreţi cuceritori, fotbalişti pe val ori fotomodele de podium. Pe de altă parte, în şcoală ei aud de Hristos care, spune Scriptura, „ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7). Pentru tânăr, aceasta e nebunie şi sminteală şi e în disonanţă cu tot ceea ce crede el despre a fi model. Cum poate ajunge un astfel de tânăr la Hristos dacă, după sistemul său de valori, atitudinea Mântuitorului este nebunie?

De cele mai multe ori, tânărul nu ajunge la Hristos printr-un demers logic. Ajunge în urma unor frământări lăuntrice, a unor căutări dramatice. El se satură de sistemul său de valori, simte că „ceva e putred în Danemarca” şi vrea să plece din Danemarca. Tânărul începe să se simtă străin în lumea în care trăieşte, şi asta pentru că se raportează greşit la lume. Abia întors la biserică, tânărul cunoaşte cu adevărat senzaţia de regăsire, de revenire Acasă…

Prin conferinţele pe care le susţii şi cărţile pe care le scrii, intri în legătură cu mulţi tineri dintre cei apropiaţi de biserică, dar nu numai. Care sunt marile lor frământări şi ce răspunsuri ai a le împărtăşi?

Principala problemă a tinerilor se învârte în jurul iubirii. Tinerii iubesc sau vor să iubească, iubesc sau caută iubire. Am observat că tinerii consideră că problema iubirii e o problemă care nu are nimic în legătură cu Dumnezeu. „Eu iubesc, fac dragoste cu prietenul meu, mă simt bine cu el, nu pot fără el”. Ce loc are Dumnezeu în ecuaţia asta? Şi totuşi are. Sau, mai bine zis, ar putea avea.

Ce rol ar putea avea?

Dacă Dumnezeu ar fi fost alături de voi, nu aţi mai fi făcut dragoste – adică nu aţi mai fi păcătuit, că dragoste pot face doar oamenii care au primit binecuvântarea nunţii – dar iubirea voastră ar fi fost mai profundă, mai puternică, mai trainică. Nu s-ar fi risipit la apariţia unei noi colege în clasă, blonde sau brunete, nu s-ar fi risipit la vreo petrecere la care el s-a dus singur şi şi-a găsit o altă jumătate. Nu vreau să dau acum vina exclusiv pe băieţi, astăzi multe fete s-au masculinizat – nu numai sufleteşte, ci chiar şi fizic – încât au aceeaşi dexteritate de a schimba iubirile ca pe ciorapi.

O altă problemă a tinerilor, mai importantă, chiar dacă nu e conştientizată ca atare, e lipsa legăturii cu Dumnezeu. Tinerii merg la biserică rar, nu înţeleg frumuseţea slujbelor. Nu au duhovnic, neînţelegând că nu poţi ajunge la Dumnezeu fără un îndrumător. Aşa cum în sport nu poţi ajunge la performanţă fără antrenor.

Părinţii fără Dumnezeu privesc uneori spre odraslele lor şi zic: „Să-şi trăiască viaţa, să se distreze că-s tineri”. Psalmistul David spune: „Doamne, păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni” (Psalm 24, 7). E tinereţea mai vulnerabilă în faţa patimilor? E tinereţea o scuză? Cât valorează la Dumnezeu acest „n-am ştiut”?

Nu, nu e o scuză. Chiar dacă într-un fel va judeca Dumnezeu o fată care face perversiuni sexuale pentru că aşa a fost învăţată de părinţii ei că e normal, şi în alt fel o fată care a crescut aproape de Biserică şi a ştiut că păcatul e păcat, nu virtute… E ca şi cum ai intra într-o colonie de leproşi, fără să citeşti panoul de la intrare, şi, după ce ai stat o oră acolo şi te-ai atins de leproşi, ai spune: „Doamne, nu am ştiut ce fac…” Dar e prea târziu, deja ai lepră…

Tinerii se distrează, sunt lumeşti şi vor să trăiască lumeşte. Ei spun că o astfel de viaţă e mai atractivă. E acesta un păcat, iar dacă da, în ce constă păcatul lor?!

Cine i-a învăţat să trăiască altfel? Părinţii? Nu, părinţii au fost ocupaţi să aducă bani şi să asigure cele necesare unui trai decent. Preoţii? Nu, preoţii nu au avut timp să facă misionarism între tineri, fiind ocupaţi aproape exclusiv cu înmormântări, parastase sau, mai rar, cununii…

Am observat la adolescenţii obişnuiţi cu viaţa liturgică o oarecare lipsă de comuniune; nu se cunosc, nu se vizitează, nu petrec timp împreună. Nu au o conştiinţă comunitar-parohială. Ajung, în schimb, să-şi petreacă timpul cu gaşca de la bloc, intră în diverse anturaje, chiar dacă ştiu că nu se folosesc sufleteşte. Asta duce, în unele situaţii, la pierderea avântului de la început, la pierderea entuziasmului, la pierderea bucuriei Învierii – într-un cuvânt – se răcesc sufleteşte. Ce-i de făcut pentru aceşti tineri care-L caută sincer pe Hristos şi simt nevoia firească a comuniunii cu cei asemenea lor?

I-aş ruga pe tineri: ieşiţi în întâmpinarea celor care vor să vă ajute… Nu putem să vă înţelegem dacă nu ne ieşiţi în întâmpinare. „Educaţi-ne” pe noi, toţi cei care scriem sau vorbim cu voi despre probleme voastre… Fiţi aproape şi de cei care, mai mult sau mai puţin, se vor osteni în acest experiment literar al cărui nume vrea să vă înveţe să aveţi o atitudine firească în faţa problemelor generaţiei voastre.

Un cuvânt de final pentru cititorii revistei „OrthoGraffiti”

Fiţi ortho-tineri, nu strâmbo-tineri, nu făţarnico-tineri. Fiţi tineri iubitori de Adevăr, de Hristos, de Ortho-doxie (adică de dreaptă credinţă). Bucuraţi-vă frumos de tinereţea voastră. Şi Dumnezeu vă va fi aproape, vă va fi Prietenul care la nevoie se cunoaşte…

Mulţumesc din inimă pentru interviul acordat!

- Nu pot să mă scol, sunt obosit.

- Scoală-te, că mai e puţin şi începe slujba.

- Nu am fost şi ieri? Ce, dacă ar fi ţinut Crăciunul o săptămână, trebuia să merg zilnic la biserică? Nu mai merg, duceţi-vă voi.

- Am spus să te scoli. Te îmbraci şi mergem, spuse tatăl autoritar.

- Ar fi trebuit să nu vă las aseară să staţi atât la televizor, interveni mama. Acum, lasă-l, nu îl ducem cu forţa. Vino când te trezeşti, noi plecăm, spuse mama…

***

Când băiatul se trezi, era aproape seară… Sări repede din pat, fugi în sufragerie, dar casa era goală. Afară ningea cu fulgi mari. „Unde sunt părinţii? De ce nu s-au întors până acum?” Puse mâna pe telefon, ca să îi sune pe mobil, dar telefonul nu avea ton. Se îmbrăcă repede, îşi puse cizmele şi ieşi pe uşă. Nu avu răbdare să aştepte liftul, coborî scările în  fugă şi ieşi din bloc. Se îndrepta spre biserică. Mai avea puţin de mers, când se opri brusc. Trebuia să treacă pe lângă şcoală. Dar şcoala nu mai era… În locul ei, era o groapă mare, plină de noroi îngheţat.

Un trecător în vârstă se apropia, mergând încet ca să nu alunece. Băiatul îl întrebă:

- Nu vă supăraţi, ştiţi cumva ce s-a întâmplat cu şcoala? E şcoala mea, e şcoala unde învăţ.

Nu primi niciun răspuns. „O fi surd…”, se gândi Iulian. Din direcţie inversă se apropiau doi tineri, ţinându-se de mână. Băiatul se îndreptă spre ei.

- Ştiţi cumva ce e aici? Ce s-a întâmplat cu şcoala? Săptămâna trecută era aici…

Tinerii trecură pe lângă băiat fără să îi dea nicio importanţă.

- Hei, ce e cu voi, aţi asurzit? Nu mă mai aude nimeni? – strigă băiatul, luând-o la fugă spre biserică.

În câteva secunde, însă, se opri. Gardul bisericii era la locul lui… Copacii din faţa bisericii la locul lor… Dar în locul bisericii o altă groapă. La fel de ciudată ca cea de pe locul şcolii. Copilul se sperie. O luă la fugă spre casă. Ajunse repede în bloc. Sună la parter, la uşa apartamentului în care locuia colegul lui de bancă. Nu îi răspunse nimeni. Luă liftul şi urcă la ultimul etaj, unde locuiau doi fraţi gemeni, cei mai buni prieteni ai lui. Soneria era defectă. Bătu în uşă, dar degeaba. Bătu şi mai tare, fără niciun rezultat. Începu să lovească uşa cu picioarele, aşteptând ca măcar vreun vecin să deschidă uşa şi să îl întrebe de ce face gălăgie. Dar, deşi picioarele îl dureau de câte lovituri dăduse în uşă, nimeni nu părea deranjat de zgomot.

Copilul coborî scările până la etajul la care locuia. Tocmai intrau în lift vecinii, doi tineri căsătoriţi de curând.

- Staţi o clipă, vă rog, strigă Iulian.

Dar ei intrară în lift şi liftul coborî spre parter. Copilul intră în apartament. Auzi zgomot din sufragerie. Se repezi acolo. Biblioteca era la locul ei, dar multe cărţi lipseau. Nu îşi dădu seama de unde se auzea zgomotul. Se uită pe geam, spre locurile în care, de obicei, vedea şcoala şi, în depărtare, crucea de pe biserică. Acum nu mai vedea nimic acolo… Ieşi pe hol şi iarăşi auzi zgomotul. Când se întoarse în sufragerie, văzu că şi mai multe cărţi lipseau din raft. Se trânti mirat în fotoliu, să vadă ce se întâmplă. Nu se mai auzea niciun zgomot. La un moment dat, închise ochii. Auzi iar zgomotul acela, aşa că întredeschise ochii şi văzu cum o mână mare ieşea din televizor şi strângea cărţile din bibliotecă. Copilul era foarte atent la ce vedea. Biblioteca era acum goală. Mâna televizorului ieşi din nou şi se îndreptă spre peretele mare al sufrageriei.

- Nu, icoana nu – strigă Iulian, dar mâna înşfăcă repede icoana şi o trase înăuntrul televizorului.

Copilul fugi în camera lui. Şi de acolo lipsea o icoană. Iulian se aşeză în genunchi şi se rugă cu inima plină de tristeţe:

- Doamne, ajută-mă, nu mă lăsa…

Spuse rugăciuni până când somnul îl birui. Se trânti atunci în pat, descumpănit.

Dimineaţa nu mai voia să deschidă ochii. Îi era frică. Se apucă să cânte colinde, ca să îi treacă frica… Dar nu apucă să termine primul colind, că auzi, ca prin vis, uşa deschizându-se… Copilul se frecă la ochi şi văzu, pe perete, icoana din cameră. Icoana lui, icoană pe care o avea de când era mic, era la locul ei.

- Azi ai fost mai harnic, te-ai sculat singur, îi zise tatăl.

- M-am bucurat mult auzindu-te cum colinzi… Credeam că iar o să tragem de tine să vii la biserică, spuse mama.

Iulian era foarte emoţionat. Îşi privi părinţii fără să spună nimic. Apoi se duse în sufragerie. Icoana era la locul ei, cărţile la locul lor. Se uită pe geam, şi văzu şi şcoala şi crucea de pe biserică. Inima îi era plină de bucurie…

-   Mă mir că te-ai sculat singur, după ce aseară ai stat atât la televizor cu taică-tu, zise mama cu o voce mustrătoare. Televizorul ăsta vă mănâncă timpul, şi ţie şi lui… De asta ai şi avut notele astea slabe în ultima vreme…

-   Iartă-mă, mamă, spuse Iulian, iartă-mă. O să vezi că n-o să mai fie aşa. Ai dreptate, televizorul mi-a furat timpul, mi-a furat prietenii, mi-a furat cărţile… Bine că nu v-a furat şi pe voi, nu-i aşa? Mă gândeam eu să nu vin azi la biserică, că e un film pentru copii la televizor exact în timpul slujbei.

-   Normal că atunci, când să pună ei filmele pentru copii dacă nu atunci? Ca să staţi toţi acasă şi biserica să fie plină doar cu oameni mari…, spuse mama, oftând.

-   Dar o să vin, cum să nu vin?… Bine că nu L-am pierdut de tot pe Dumnezeu… Că, dacă Îl pierdeam pe Dumnezeu şi vă pierdeam şi pe voi, pierdeam totul… Uite, o să încerc ca, în anul care vine, să mă uit cât mai puţin la televizor.

-   Să te cred? – întrebă mama.

-   Să mă crezi. Nu  vreau să-l mai las pe hoţul ăsta să îmi fure timpul…

Danion Vasile