Archive for the ‘Editorial’ Category
You are currently browsing the archives for the Editorial category.
8
Dec
2011
Mărturia lui Andrea Bocelli
Celebrul tenor italian Andrea Bocelli este arhicunoscut atât celor tineri, cât și celor mai în vârstă. Glasul său, de o frumusețe aparte, încântă orice suflet sensibil.
De ceva timp, circulă pe internet o înregistrare video deosebită cu Andrea. Pe scena unui teatru, el spune lumii o poveste pe ritmuri de pian, povestea unei tinere soții, internate pentru ceea ce părea a fi o criză de apendicită. Femeia află că este însărcinată, dar medicii o sfătuiesc să avorteze, pentru că altfel va naște un bebeluș cu dizabilități. Femeia, plină de curaj, refuză. Iar cântăreţul încheie simplu și emoţionant: „Tânăra aceea era mama mea, iar eu sunt copilul. Poate că sunt părtinitor, dar pot să vă spun că a fost decizia corectă. Sper că povestea mea va încuraja și pe alte mame care trec prin momente dificile, dar care își doresc să salveze viețile bebelușilor lor”.
Apoi, interpretează un scurt cântecel de pe ultimul său album, un cântec vesel, foarte îndrăgit de copiii lui: „Vreau să trăiesc așa, cu soarele pe față, și să cânt fericit, cu o fericire supremă. Vreau să trăiesc așa, cu aerul munților, pentru că această bucurie nu costă nimic”.
Născut cu un glaucom grav, Andrea Bocelli a orbit total la vârsta de 12 ani, după un accident de fotbal. A făcut studii muzicale și de drept. A lucrat o vreme ca avocat, iar seara cânta în baruri, pentru a-și suplimenta veniturile. Astăzi, cântă pe marile scene ale lumii și vinde zeci de milioane de albume cu înregistrările sale.
Ne-am dori ca mărturia lui Andrea Bocelli să încurajeze şi tinerele noastre cititoare aflate în faţa unei decizii cruciale pentru destinul lor vremelnic și veșnic, să nu săvârșească păcatul greu al uciderii, să lupte pentru viață.
Laurenţiu Dumitru
13
Jul
2011
Într-o rockotecă l-am aflat pe Dumnezeu, Laurenţiu Dumitru
Într-o rockotecă l-am aflat pe Dumnezeu
Îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, vremea în care eram în liceu. Asta se întâmpla demult, în vremea căderii dictaturii şi a fenomenului „Piaţa Universităţii” şi a ei zonă liberă de neocomunism, cu golanii ei frumoşi care strigau din adâncul pieptului: Libertate!…
Venise vremea pletelor, a cerceilor în urechi, a gecilor cu capse şi a tricourilor rockereşti. De altfel, cred că la cel mult un an de la Revoluţie, în liceul în care învăţam, eram vreo 60-70% rockeri. Se asculta în delir, la walkman (varianta „antică” a mp3 player-ului): Metallica, Megadeth, Slayer, Iron Maiden, Judas Priest, Kreator, Sepultura, dar şi Led Zeppelin, Deep Purple, The Doors, Pink Floyd, Black Sabbath sau Rolling Stones (spre deosebire de un liceu rival, cu preponderenţă feminină, în care se ascultau cu predilecţie Skid Row, Bon Jovi, Guns ’n’ Roses). Apăruse în liceul nostru şi o trupă rock, Kapela, care-l avea ca vocalist pe colegul de an Robert Turcescu, celebrul jurnalist.
Devenisem un rocker „fără griji şi fără bani”, cu tricou negru cu Metallica, cu cercei în ureche şi walkman agăţat de blugi… Căutam un rost acestei vieţi, dar nu reuşeam să-l dibuiesc. Nu mă puteam mulţumi cu platitudinile, apatia şi lentoarea unei lumi întregi. Căutam altceva, calea mea, aşa că am apucat pe calea rebeliunii, împotriva unei lumi plictisite şi plicticoase care lâncezea temeinic. Strigătul meu şi durerea mea rezonau cu acordurile muzicale ale metal-ului. Urlam după iubire, bucurie şi rost fără să înţeleg că tocmai urletul mă făcea să nu le văd. Mă simţeam strivit de povara unei lumi fără busolă şi nu ştiam să evadez decât punând căştile pe urechi şi citind din Cioran şi Nietzsche. Aşa mi-am strigat eu dezacordul cu lumea, aşa am crezut eu că voi fi ascultat, aşa am crezut că voi lupta împotriva platitudinii. Şi eram sincer…şi aparent fericit…
Prietenii mei, influenţaţi de mesajul unor trupe death, deja cochetau cu ocultismul şi satanismul, căutând diverse surse de informare. Mă temeam să apuc pe acest drum necunoscut, dar nici alternativa nu o vedeam.
A fost nevoie de un moment şoc, ca să mă trezesc la realitate. Mă aflam cândva în Costineşti, într-o rockotecă obscură şi sinistră aflată la capăt de staţiune, undeva prin zona epavei. În loc de mese erau coşciuge, pe feţele de masă erau brodate cruci, iar pereţii întunecatei încăperi erau pictaţi cu coperţi macabre de albume metal. Muzica era destul de dură, dată la maxim ea făcea deliciul unor deatheri tocmai întorşi de la Sziget, din Ungaria, de la un năucitor concert Napalm Death şi Obituary. Vodka era la mare căutare, curgea pe mesele-coşciug, pe jos, peste tot. Toţi dădeam din cap pe riffuri de chitară.
La un moment dat, un metalist beat tot scuipa de zor pe un stâlp despărţitor; în prima fază n-am ştiut dacă o face în scârbă, motivat de ceva. Mai târziu, când m-am ridicat de la masă, am văzut ce scuipa de fapt „fratele rocker” – pe acel stâlp era pictat Hristosul de pe Mahramă.
Îmi era drag Hristos, deşi nu-L ştiam şi nu-i preţuiam cuvintele (generaţia mea nu a făcut deloc Religie în şcoală). Nu aveam prea multe tangenţe cu El, însă ştiam că nu a făcut nimănui nici un rău, dimpotrivă, aşa că m-am umplut instantaneu de lacrimi şi ciudă. Un frate de-al meu, un rocker, se preta la aşa ceva… Astea să fi fost roadele satanismului promovat tacit prin revistele gen Heavy Metal Magazin? Ani de-a rândul mi-am amintit întâmplarea aceasta şi visam să vin iarăşi în Costineşti şi să sărut acel stâlp din rockotecă, măcar că nu mai avea aceeaşi destinaţie clădirea cu pricina… De altfel, nici nu am mai văzut-o, s-a construit foarte mult, totul e altfel acum în Costineşti.
Întâmplarea aceasta mi-a „cutremurat” viaţa şi pentru prima oară m-am întrebat dacă locul meu e printre rockeri / metalişti… Aşa am înţeles că Hristos vine şi vorbeşte întotdeauna inimilor care-l caută sincer! Indiferent de locul în care aceştia-L caută. Indiferent dacă acolo sunt viermi, oase goale şi mirosuri neplăcute. Aici e marea taină şi frumuseţe, că Dumnezeu vine la omul ce scârmă în gunoi pentru a-i da bucuria de a cina cu El.
Vremea a trecut, am ajuns la Teologie pe care am încheiat-o cu o teză de licenţă legată de Muzica rock şi influenţa ei asupra vieţii creştine, iar masterul l-am sfârşit cu o disertaţie despre Satanismul astăzi.
Nu vreau să fiu rău înţeles. Îmi sunt dragi rockerii pentru că sunt tineri faini şi inteligenţi. Majoritatea studiază în clase foarte bune, mulţi sunt olimpici şi fac performanţă în facultate. Apoi, trebuie spus că majoritatea, contrar aparenţelor, sunt deschişi, prietenoşi, sinceri, temeinici în ce fac. Îmi sunt dragi şi-i înţeleg… însă până la un punct. Doar şi eu am fost rocker.
Prin tot ceea ce am publicat în acest număr al revistei OrthoGraffiti despre rock, cu bune, cu rele, dar şi despre muzică în general, nu vreau să mustrăm pe nimeni, ci doar dorim să atragem atenţia asupra unui mare risc la care se expune astăzi tânărul, riscul de a-L îndepărta pe Hristos din viaţa Lui. Să nu fie aşa!
Să ascultăm muzică, să o facem însă selectiv şi cu discernământ.
Laurenţiu Dumitru
14
Feb
2011
The secret of happiness is… / editorial Happiness
În numărul trecut al revistei noastre, am rugat cititorii să continue mesajul din imagine şi să ne trimită un mail cu răspunsul lor. Ulterior am postat mini-concursul nostru şi pe facebook. Nefiind multe răspunsuri, am decis să premiem nu cele mai inspirate 10 idei, ci toate răspunsurile primite. Aşteptăm un email cu o adresă poştală validă, pentru a trimite premiul constând într-o carte ortodoxă scrisă pentru tineri (Redacţia OrthoGraffiti). Iată şi răspunsurile:
Pe facebook:
Cristian Gabriel Groman: Iubirea de Dumnezeu… dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu, cauţi să îi faci voia, să nu mai păcătuieşti… astfel, simţi în suflet o pace, o căldură, o bucurie fără seamăn… în plus, Dumnezeu te răsplăteşte pentru „cuminţenia” ta… aşa cum un tată îşi răsplăteşte un copil cuminte…
Cerasela Constantin: The secret of happiness is to be happy.
Chiratcu Dragoş: The secret of happiness is PEACE.
Ana Maria Mirea: The secret of happiness is… unconditional love and the peace of mind!
Must Liveasahb: …to try to act like a real human being… to live like HE LIVED WHEN HE WAS ON PLANET EARTH. There is not a secret that He died for our sins… what am I doing for my neighbor? We are really happy ONLY when HE IS ALIVE IN US! We can choose to be or not REAL CHRISTIANS!
Ilie Elena: THE SECRET OF HAPPINES IS THE JOY.
Ilie Elena: THE SECRET OF HAPPINES IS THE LOVE.
Chinez Ramona-Maria: The secret of happines is Faith…
Alina Mariana Evenden: …love to live and live to love.
Adina Sava: …with(&)in YOU all the time!
Pe mail:
Daniel Rednic: The secret of happiness is toll (jertfa).
Catherine Emadidi: The secret of happiness is GOD.
Loredana Crişan: The secret of happiness is true love.
Teiuc Alexandru: Secretul fericirii este ceea ce ne face pe noi cu adevărat fericiţi.
După părerea mea, fericirea înseamnă: să mulţumeşti dimineaţa că poţi vedea lumina soarelui, că ai ce pune pe masă, că eşti sănătos, că poţi merge, că poţi vorbi, că iubeşti, că cineva îşi aminteşte de tine şi nu te-a uitat, că ai o familie care te iubeşte şi multe altele…
Coman Adi: The secret of happiness is hope!
Cosmin Sârbu: … nemurirea.
Eremei Andreea: The secret of happiness is a life of faith.
Dobre Gabriel: The secret of happiness is truth.
Nasie Florina Roxana: „The secret of happiness is PEACE”
Nefericirea se ascunde în starea de nemulţumire, de revoltă, toate acestea având la bază egoismul, care, din păcate, în ziua de astăzi, este atât de adânc însămânţat în inimile noastre, încât cu greu mai poate fi smuls. De ce am ales cuvântul „PACE”? Pacea este liniştea sufletului, mângâierea caldă a Domnului, coborâtă în inima credinciosului. Un suflet în care domneşte pacea este mulţumit şi recunoscător, el nu caută mai mult, nu râvneşte la avutul aproapelui şi nu îl priveşte pe acesta cu ochi rău, el este împăcat cu ceea ce are şi acest lucru îl face să fie FERICIT. PACEA este izvorul FERICIRII!
Cristian Tănase: The secret of happiness is… Iertarea. Căci dacă vrei să fii fericit o clipă, răzbună-te! Dacă vrei sa fii fericit o veşnicie, IARTĂ!
+++
Editorial
Concursul The secret of happiness is… mi-a dat prilejul de a medita puţin pe marginea temei. Dincolo de citate, maxime şi metafore, oare ce anume, cu adevărat, ne face fericiţi? Sigur că răspunsul e întotdeauna subiectiv, rodul experienţei personale a fiecăruia. E drept, însă, că deseori arama ne înşeală ochii şi credem că-i aur ori că ridicăm, la fel de des, bucuriile şi plăcerile la rang de fericire.
Să existe oare un secret al fericirii? Probabil că e doar un fel de a spune, însă e adevărat şi faptul că pentru unii, fericirea rămâne un secret încă nedesluşit, ei sunt şi rămân nefericiţi şi când obţin ceea ce credeau ei că i-ar ferici.
Mi-am stors mintea ca să găsesc un răspuns pentru mine însumi, dar el nu se arăta. Cu neputinţă mi-a fost să numesc ceva de care să atârne ceea ce numim îndeobşte fericire şi asta pentru că socotesc că ea e, întâi de toate, o stare lăuntrică, a inimii, şi nu e condiţionată de elemente externe, exterioare nouă. Un lucru ori o persoană ne poate bucura, dar nu ne poate ferici şi nici neferici. Privind însă spre lăuntrul meu, am descoperit dintr-o dată răspunsul pe care-l căutam: O conştiinţă curată!
Dacă avem o conştiinţă curată sau căutăm să o dobândim, avem o dulce mângâiere, fără asemănare. Nimeni şi nimic nu ne poate lua această bucurie caldă a inimii. Niciun examen pierdut, nicio notă mică, nicio certare pe nedrept, nici foametea, nici pierderea vreunui bun. Putem să ne mâhnim sau să ne supărăm din diverse pricini, dar asta nu înseamnă neapărat şi nefericire.
Dacă omul contemporan are obiceiul la început de an să facă bilanţuri, să facă planuri de viitor, să gândească proiecte noi şi schimbări diverse în viaţa personală, inima mă îndemnă să vă spun că poate e vreme bună a urma în cuget şi-n faptă pe fiul risipitor din Evanghelie, care zice: Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta (Luca 15, 18). De ce asta? Pentru că e temelia unei conştiinţe curate, zic eu, şi implicit, secretul fericirii.
Vă doresc un An Nou mai bun, cu inimi pline de iubire şi stropi de fericire!
Laurențiu Dumitru
