Veteranul Clint Eastwood, unul dintre cei mai apreciaţi regizori şi producători ai Hollywood-ului, este şi un mare conservator, în cel mai nobil sens al cuvântului. Dacă e să căutăm un cinema al valorilor tradiţionale (familie-prietenie-fidelitate-eroism…), accesibil, uman şi spectaculos în acelaşi timp, „marca Eastwood” este cel mai bun exemplu. O acţiune susţinută în ritmul alert, clasicizat de marile studiouri californiene, axată pe reperele etice ale unei Americi tradiţionaliste, acordată în linii mari la valorile Evangheliei, defineşte un stil cinematografic defel original (prin ancorarea în clasic), atent la detalii (ceea ce-l salvează de schematism) şi constant apreciat de marele public.

Anul trecut, dipticul istoric „Scrisori din Iwo Jima” – „Steaguri pline de glorie” aducea un element de noutate absolută în dramaturgia ecranului, în cel mai autentic sens al reconcilierii creştine: zugrăvirea unui conflict militar din perspectivele opuse ale celor doi inamici (S.U.A. şi Japonia în 1945). Înţelegerea rădăcinilor comune ale suferinţei, dar şi a opticilor diferite (yankee şi extrem-asiatică) asupra sacrificiului, i-a adus prodigiosului regizor un Glob de Aur, un premiu al criticii şi două nominalizări la Oscar.

În cel mai recent film al său, „Schimbul” / „Changeling”, lansat de curând în România, Clint Eastwood reia tema eroismului feminin, pe care o dezvoltase cu generozitate în dublu-oscarizatul „Million Dollar Baby” (tradus la noi „O fată de un milion de dolari”, 2005). Doar că fundalul acţiunii nu mai este mediul brutal al sporturilor de performanţă (ca în „Million Dollar Baby”), ci Los Angeles-ul deceniului III al sec. XX, în plină recesiune economică, erodat de corupţie, infracţionalitate şi teroare – realităţi eludate cu grijă de filmele vremii. Din punct de vedere istoric, demersul lui Eastwood are, aşadar, şi o valoare restauratoare: el redeschide dosarele unei poliţii corupte, cu maniere totalitariste, dar reabilitează şi imaginea Bisericii (presbiteriene), aflată într-o permanentă luptă pentru dreptate socială; pe de altă parte, pelicula scoate în evidenţă şi unul dintre primele cazuri notorii de abuzuri juridice, instrumentate de presă.

Povestea, scrisă de J. Michael Straczynski după un caz real, debutează cu o intrigă simplă, aproape telenovelistică, dar se dezvoltă într-o linie narativă neaşteptată, cu sinuozităţi, ce adună împreună pete întunecate din societatea americană a anilor ’20.

O mamă singură din L.A., funcţionară în ascensiune în cadrul unei centrale telefonice, constată, după o zi de serviciu, că fiul ei Walter, un băiat cuminte de 9 ani, a dispărut de acasă. Reclamaţia, făcută imediat de Christine Collins la poliţie, se loveşte de indiferenţă şi formalism, dar, după cinci luni de cercetări, asistate îndeaproape de presa de scandal, poliţia anunţă găsirea lui Walter. Problema este, însă, că Walter… nu e Walter, ci un oarecare copil-vagabond, care nu e în stare să-şi identifice căminul, nu e recunoscut de colegii de şcoală, nici de medicul personal, dar susţine cu tărie că se numeşte Walter Collins. Mama refuză iniţial să-l recunoască, dar cedează, din milă faţă de micul aventurier (care îşi va mărturisi în final impostura) şi sub presiunea poliţiei şi a presei, care a prins vâna sentimentală a poveştii şi încearcă să o exploateze la maxim. Dosarul este închis, iar cercetările pentru găsirea fiului real al doamnei Collins sunt sistate, în pofida insistenţelor disperate ale mamei. Reluarea lor ar implica recunoaşterea unei erori, iar Departamentul de Poliţie al oraşului nu poate să admită aşa ceva. Cum doamna Collins nu cedează, ea este prezentată presei ca mamă denaturată şi internată abuziv la un spital de psihiatrie, unde descoperă o mulţime de victime ale abuzurilor poliţieneşti, reduse astfel la tăcere. În tot acest coşmar, singurul care-i este alături este pastorul Gustav Briegleb, un lider de opinie local, preocupat de demascarea injustiţiei sociale, care, prin intermediul emisiunii radiofonice pe care o realizează, dezvăluie lumii faţa reală a poveştii lui Collins, reuşind să obţină eliberarea ei. Zonele întunecoase ale poveştii nu se opresc aici, căci filmul investighează coşmarul spaţiului infracţionar în care e târât micul Walter, al cărui destin nu a fost niciodată elucidat până la capăt.

America, în stare de criză, rememorează cinematografic crize mai vechi (în mod aproape profetic, filmul fiind turnat la mijlocul lui 2008), din care Clint Eastwood şi Michael Straczynski extrag o învăţătură morală, aceea a luptei pentru păstrarea demnităţii şi a solidarităţii umane, în orice condiţii.
Eastwood evită cu decenţă exacerbarea accentelor macabre, cât şi capcanele patetismului, concentrându-se pe trăsăturile eroice ale protagonistei, devenită, fără voia ei, un motor al luptei pentru dreptate (prestaţia sobră a Angelinei Jolie îi conferă autenticitate şi tragism), ca şi pe studiul capacităţii de autoapărare a comunităţii urbane, mobilizate în jurul Bisericii, evidenţiind astfel – fapt extrem de rar în cinematograful hollywoodian – aportul constructiv al comunităţilor religioase în lupta cu abuzurile puterii.

Elena Dulgheru

Cel mai răsunător şi mai emoţionant film sosit anul acesta în România este, până în prezent, de opt ori oscarizatul, deţinătorul a şapte premii BAFTA şi a patru Globuri de Aur Slumdog millionaire / Vagabondul milionar, o coproducţie britano-americană, regizată de Danny Boyle după o culegere de nuvele a lui Vikas Swarup, adaptată pentru ecran de Simon Beaufoy.

Succesul fulminant al filmului atât la critică, cât şi la categorii foarte diferite de public confirmă, încă o dată, soluţia – providenţială, risc s-o numesc – a colaborării dintre sistemul de producţie cinematografică occidental de tip hollywoodian şi Lumea a III-a, cu densitatea ei de viaţă, cu poveştile ei inepuizabile şi incredibile, incapabilă, însă (nu atât tehnic, cât managerial), să le aducă în faţa marelui public. O mai făcuseră filme ca Babel (boom-ul oscarizat al anului 2007), Tsotsie, Vânătorul de zmeie şi altele. Soluţia, născută iniţial ca răspuns la marea criză scenaristică semnalată de Hollywood şi de Europa Occidentală de mai bine de un deceniu, este, de fapt, o faţetă a fenomenului mult mai general al altoirilor dintre mari civilizaţii complementare, ce brăzdează, rodnic şi puţin previzibil, întreaga istorie a lumii.

Povestea adolescentului indian Jamal Malik (interpretat de Dev Patel), aşa cum o vedem în film, este compusă nu în India, ci sub pana scenaristului britanic Simon Beaufoy, care a pus cap la cap mai multe povestiri din volumul Q & A al scriitorului şi diplomatului indian Vikas Swarup. Găselniţa scenaristică genială a lui Beaufoy este împletirea tuturor acestor poveşti realiste cu apăsat accent autohton în jurul axului central al super-show-ului televizat Vrei să fii milionar? în variantă hindi (franciză mondială, care răsună la fel în toate colţurile planetei).

Prilejul este folosit pentru relatarea, în ritm trepidant de întrebări cu miză fabuloasă şi răspunsuri hazardate, a vieţii aspirantului la titlul de milionar, adolescentul orfan Jamal, chelner într-o centrală telefonică, îndrăgostit de frumoasa şi inaccesibila Latika (alias Freida Pinto), tot orfană, fosta sa prietenă de joacă din mahalalele Mumbaiului (metropolă a Indiei), vândută de mafioţii locali unui bogătaş şi ţinută, evident, sub sechestru. Povestea, ce reiterează mitul indian al eternei (şi imposibilei) iubiri, se derulează fragmentat, în segmente dictate de întrebările realizatorului emisiunii: în spatele fiecărei întrebări de cultură generală stă un capitol de viaţă, a cărui coda este chiar răspunsul la întrebare. Dar fiecare întrebare este pigmentată de o doză de ironie – atac direct al realizatorului (interpretat de Anil Kapoor, star al studiourilor Bollywood), uimit de cunoştinţele vaste, inexplicabile pentru el, ale „micului cerşetor”. Astfel, atât tensiunea emoţională, cât şi pendularea dintre prezent şi meandrele amintirii sunt asigurate, iar suspansul (inerent emisiunii-concurs), înnobilat de miza reală a lui Jamal (cucerirea iubitei, iar nu a celor 20 de milioane de rupii) atinge apogeul când realizatorul emisiunii, invidios pe aura crescândă a tânărului concurent, îl dă pe mâna poliţiei, chiar înaintea întrebării hotărâtoare, sub acuzaţia (inventată) de a fi trişat.

În ritmul de bombardament al întrebărilor contra cronometru, mitul iubirii fără sfârşit părăseşte zona melodramaticului (fără a-şi pierde, însă, substanţa celestă) şi se împleteşte cu realitatea tumultuoasă, extrem de dinamică şi paradoxală a lumii suburbane (criminalitate mafiotă, exploatarea minorilor, conflicte interreligioase, poliţie delăsătoare şi coruptă) – o lume extrem de pauperă, dar conştientă de importanţa propriei identităţi –, pentru a crea un tablou fascinant de real al Indiei contemporane.

Iar dacă operatorul britanic Anthony Dod Mantle a avut curajul să se aventureze în cartierele cele mai nesigure ale Mumbaiului, folosind tehnici de filmare speciale pentru a surprinde multe elemente de ciné-verité, interpreţii (majoritatea, localnici şi neprofesionişti) şi-au dat mâna pentru a da viaţă unor momente filmice de rară autenticitate şi cuceritoare vibraţie; dintre acestea, scenele de masă cu copii, tributare atât entuziasmului local, cât şi măiestriei regizorale a lui Danny Boyle (fotbalul printre gunoaie, cursele-urmărire pe străduţele prăfoase, amintind de cele din Vânătorul de zmeie, scenele din tabăra micilor cerşetori, inspirate ca atmosferă din clasicul Vremea ţiganilor al lui Kusturica) înscriu un capitol antologic în istoria cinematografului.

Elena Dulgheru

[Marc Forster, „Vânătorii de zmeie”/ „Kite Runner”]

Doi prieteni copii îşi petrec tot timpul împreună. Cel mai mic e cald, de o rară puritate şi capacitate de dăruire, cel mai mare e şovăielnic, temător, neliniştit. O rară empatie îi leagă: cu toate că nu ştie carte, mezinul îi ghiceşte celui mare cele mai tainice gânduri. Văzându-i, nu ai spune că cel mic e servitorul celui mai mare, condiţie moştenită din tată în fiu şi făcută, parcă, să dureze veşnic. Nimeni nu vede în asta vreo piedică pentru păstrarea demnităţii umane, ci şansa unei prietenii de o viaţă, ba poate şi dincolo de moarte. După ceasurile petrecute împreună pe maidan, cel mic trece la bucătărie, apoi îi lustruieşte cu zel pantofii prietenului-stăpân, care îşi face lecţiile. Pe străzi, prestanţa celui mai mare şi agilitatea mezinului fac din ei o pereche imbatabilă. Căci a şti să te baţi este, în mahala, o condiţie importantă a supravieţuirii. Cel mare nu ştie, iar mezinul devine garda de corp a stăpânului său, condiţie de care e foarte mândru.

Înălţările de zmeie zburătoare – o competiţie tradiţională, ce adună toată suflarea băieţandrilor din oraş – şi basmele cu viteji pe care cel mare (şcolar cu veleităţi scriitoriceşti) i le citeşte pe înserat celui mic îi vor lega pe vecie într-o prietenie cu o amprentă de neconfundat, care va avea să-şi plătească, însă, tributul de durere şi sânge. Într-o zi, cel mic e prins de gaşca de golani, pe care până atunci o înfruntase, şi molestat cu cruzime. Cel mare asistă în tăcere, ascuns, la scena maltratării, neavând curajul să intervină. Intervenţia sa ar fi putut schimba destinul amândurora – îşi va spune, apoi, o viaţă întreagă. Conştiinţa vinovăţiei nemărturisite îl izolează tot mai mult, făcându-l să comită alte trădări şi să rupă prin vicleşug prietenia, care, însă – i-o va dovedi mezinul – e pecetluită în cer şi nu mai poate fi ruptă. Iar victima – care, chiar şi respinsă, îşi păstrează întreaga inocenţă şi devoţiune – îl va susţine şi salva în ascuns, pas cu pas, pe trădător (chiar şi după moarte), până când acesta îşi va găsi puterea să lupte şi să-şi ispăşească slăbiciunea, chiar dacă pentru asta va trebui să treacă mai mult de o generaţie. Aceasta nu este o povestire din Pateric, nici o fabulă moralistă ieşită de sub pana unor Andersen, Gogol sau Oscar Wilde, nici o transpunere modernă a unui poem eroic despre prietenie, precum „Viteazul în piele de tigru” ori Epopeea lui Ghilgameş, ci o poveste din lumea musulmană a Afganistanului contemporan. A fost scrisă de Khaled Hosseini, un medic afgan emigrat în America, publicată în 2003, sub titlul „The Kite Runner” / „Vânătorii de zmeie” şi adaptată pentru ecran de scenaristul David Benioff (autorul romanului „A 25-a oră”) şi regizorul Marc Forster („Finding Neverland”) pentru studioul hollywoodian DreamWorks Pictures. Filmul, apărut în 2007, a făcut înconjurul lumii şi a fost nominalizat pentru cele mai prestigioase premii (Globul de Aur 2008 pentru Cel mai bun film străin şi pentru Cea mai bună muzică originală – compusă de Alberto Iglesias, Oscar 2008 pentru Cea mai bună muzică, premiile BAFTA pentru Cel mai bun film străin, pentru Muzică şi pentru Cel mai bun scenariu adaptat) şi a cucerit un Premiu al Criticii pentru cel mai bun actor (Ahmad Khan Mahmoodzada). A ajuns şi la noi, distribuit de RoImage 2000 şi însoţit de romanul omonim, şi el multipremiat, tradus de Editura Niculescu.

Marile atuuri ale filmului – potrivit autorilor, producătorilor şi presei internaţionale – sunt „intensitatea emoţiei”, autenticitatea sentimentelor, profunzimea poveştii „despre prietenie, familie, dragostea regăsită”. Nimeni, însă – nici autorii, nici critica – nu sesizează modelul fundamental religios al poveştii, care face ca sentimentul să nu coboare în sentimentalism, ci să urce către cheia de boltă a umanului. Iar aceasta nu poate fi sesizată decât de spectatorul creştin, singurul pentru care sacrificiul reprezintă gestul fundamental („de dinainte de întemeierea lumii”) al vieţii şi cheia accederii la veşnicie. Musulmanii, cu toate că acceptă jertfa de sine şi cinstesc martiriul, nu îi cunosc dimensiunea dumnezeiască (în Islam, Dumnezeu nu Se jertfeşte), aşadar, nici puterea izbăvitoare. Necunoscându-l, însă, teologic, în puritatea inimii lor, reuşesc să-l trăiască, cu tot firescul oamenilor din vechime, să-l transpună pe hârtie, iar actorii, pentru a-i proba autenticitatea, să îi dea viaţă pentru ecran. De fapt, această sumă de comportamente de tip ancestral, nespecifice omului contemporan, ci ancorate în veşnicie, pe care le putem ghici în Vieţile (prea sumar expuse) ale Sfinţilor, sunt, pentru noi, aportul cel mai important al filmului islamic contemporan. Căci „Vânătorii de zmeie” nu este un caz singular.

Limbajul cinematografic realist, ce a absorbit exigenţa şi lirismul Şcolii Clasice Ruse, îi conferă, în chip fericit, o totală modestie doctrinară, astfel încât teme de mare rezonanţă mistică (precum cea a înveşnicirii prin jertfă, total absente din filmul european şi nord-american, ba considerate chiar deranjante) îşi găsesc drumul spre inima spectatorului pe calea emoţiei rezultate din faptă şi gest, fără „preavizul” (adesea dezavantajos al) comentariului religios, fie acesta şi metaforic. Refuzat de cultura post-creştină, sacrificiul continuă să trăiască în alte culturi, mai puţin secularizate, mai apropiate de valorile esenţiale. Surprinderea lor pe ecran este o sărbătoare. Să le vizităm, aşadar, pentru a depăşi o situaţie de criză, pe care nu o putem rezolva, vorba exaltaţilor de orice fel, „doar prin noi înşine”!

Elena Dulgheru

A face comedii cu Dumnezeu nu e un lucru de şagă. Puţini dintre maeştrii râsului s-au încumetat la astfel de teme, poate nu atât din frica sacrilegiului (considerat tot mai adesea ceva chic), cât din intuirea unui potenţial scăzut de umor conferit de relaţia cu sacrul. A trage cu puşca în ciorile de pe Socola, a aşterne pe hârtie ori a anima în arena circului snoave cu Sfântul Petru şi Dumnezeu este riscant chiar din punct de vedere estetic, primejdia kitsch-ului pândind laolaltă cu cea a huliganismului şi a bâlbâielilor, dacă nu eşti un Ion Creangă sau Rabelais ori dacă nu exersezi rafinamentele avangardei.

Regizorul Tom Shadiac şi comedianul Jim Carrey, producătorii filmului Dumnezeu pentru o zi / Bruce Almighty nu apelează nici la deturnarea folclorului, nici la cea a psihanalizei pentru a se juca de-a Dumnezeu – aceste mijloace sunt prea savante, deci necomerciale pentru o comedie alertă à l’americaine, adică democratică, bine ritmată şi pe înţelesul tuturor. Cu toate acestea, comedia prezentată de Buena Vista International şi Universal Pictures reuşeşte să desluşească, printre gaguri la limita iconoclasmului (sau puţin dincolo – după sensibilitatea fiecăruia la litera dogmei), relaţia universală a omului cu Dumnezeu. Aceea adevărată şi clasică, începută cu obşteasca sfidare şi terminată cu îngenunchierea şi rugăciunea: „Facă-se voia Ta!”.

Aruncarea mănuşii, lupta cu îngerul pot fi comise la fel de bine de Iacov, în scopul obţinerii binecuvântării divine ca şi de un bufon, un fante de televiziune (dumnezeul nedeclarat al serilor noastre) care simte că norocul, deci „Dumnezeu”, începe să-i tragă clapa.

Cu ajutorul scenariştilor (Steve Koren, Mark O’Keefe şi Steve Oedekerk) şi uzând de arsenalul său pantomimic (valorificat pentru prima dată în dramă în Truman Show, pentru care a obţinut în 1999 Globul de Aur pentru cel mai bun actor), Jim Carrey îşi conduce personajul pe drumul anevoios al umanizării, parcurgând el însuşi, încă o dată, calea de la comedia bufă la cea dramatică.

Când reporterul trăsnit de ştiri senzaţionale care vânează postul de crainic primeşte un şut în fund de la viaţă, el se simte dintr-odată nedreptăţit de Dumnezeu, iar protestul: „Îmi datorezi totul, de ce ai plecat în vacanţă?!” izbucneşte cu spontaneitate copilărească. Dumnezeu nu Se lasă prea multă vreme căutat, răspunde imediat la apel, asemeni personajelor din jocurile interactive, parcă intuind că reclamantul, oricât de păgubit, nu-şi va pierde prea mult timp cu căutarea Lui. Dumnezeu este un negru bătrân şi sfătos în salopetă muncitorească, ce freacă podelele într-o imensă clădire pustie, aparent singurul angajat al instituţiei de ajutor social pe care o şi conduce. Bruce nu e prea curios să afle misterele neverosimilului personaj şi al lumii Sale, interesat fiind de soarta unui singur ins: el însuşi. Dumnezeu îi oferă, nici mai mult, nici mai puţin decât „job-ul Său”; sezonier, desigur, împreună cu plenipotenţele, dar şi cu exigenţele aferente: respectarea liberului arbitru şi nedeclararea propriei identităţi.

Din acest moment, imaginaţia lui Jim Carrey combină gaguri de slap-stick cu motive ale Vechiului Testament, desparte supa de roşii în două cu acelaşi gest de hipnotizator de iarmaroc cu care stârneşte turbioane ce ridică fustele femeilor de pe stradă, păstrându-şi infantilismul de maimuţoi mediatic, pe care nu se străduieşte să-l depăşească. Avansul rapid profesional şi ridiculizarea adversarilor de serviciu, deturnarea stihiilor în scopul netezirii drumului propriu nu reuşesc, însă, să-i rezolve necazurile din iubire, întrucât Puterea supremă este inoperantă când este vorba de liberul arbitru.

În acest moment, în Bruce se declanşează cea mai importantă turnură, trecerea de la egolatrie şi jocul imbecil de-a scamatorul la punerea forţelor demiurgice în slujba aproapelui. Bruce începe să audă „voci” plângăcioase, o mulţime de cereri pe care, dacă va încerca să le ignore, se vor stoca în milioane de fişe, în bileţele sau, în cel mai bun caz, în mesaje electronice. „Aveţi 3.567 de rugăciuni necitite!” – afişează terminalul „calculatorului divin”, după ce eroul încercase, în toate modurile, să se debaraseze de ofurile temporarilor săi supuşi. „În lumea lui Dumnezeu este foarte mult zgomot, o puzderie de credincioşi sâcâitori care nu fac decât să se văicărească şi să ceară mereu ceva” – constată el. Din fericire, există obştescul răspuns „Yes to all”, o şireată ieşire „deus ex machina”, care va declanşa o sumedenie de noi probleme, precum falimentul loteriei locale.

În final, Bruce îşi dă seama că sarcinile de guvernator mondial îl depăşesc şi nu îl ajută să dobândească fericirea, dar, înainte de a rosti sublimul „I surrender”, formulează o rugăciune atât de dezinteresată pentru fericirea iubitei sale, încât Însuşi Dumnezeu este impresionat.

Filmul îi va dezamăgi pe amatorii de universuri sofisticat-paranoice, precum cel din Vanilla Sky sau Truman Show, în schimb îi va amuza pe creştinii „liberali” şi le va da o mână de ajutor descurajaţilor profesori de teologie, întrucât modelează în termeni accesibili, joviali şi moderni realităţi esenţiale şi foarte serioase, precum comunicarea om-Dumnezeu ori atributele şi lucrările divine.

Şi încă un pont, pentru profii de religie ce nu l-au găsit încă: dacă astăzi cuvinte precum rugăciune şi dogmă practic au ieşit din limbajul culturii, în schimb arsenalul lingvistic al calculatoarelor este pe buzele tuturor, aşadar limbajul cel mai potrivit pentru a vorbi azi despre Dumnezeu este cel al computerelor (fie şi la nivelul trivial al consumatorilor de jocuri şi chat). Iar dacă vorbitorul mânuieşte şi afurisitul (odinioară, la propriu) meşteşug al mimodramei, el are toate şansele să se facă ascultat.

Elena Dulgheru