Archive for the ‘Eseu’ Category
You are currently browsing the archives for the Eseu category.
9
Nov
2011
Viața prin șah
Între viață și șah se pot construi paralele și alegorii, ceea ce nu ar trebui să fie suprinzător pentru niciun cunoscător, fie și într-o măsură moderată, al bătrânului joc de șah. Complexitatea deosebită a șahului (concretizată, de exemplu, în numărul pantagruelic de posibile poziții diferite una de cealaltă) ar putea să relaționeze cu bogăția imaginarului uman, spre a da naștere la numeroase astfel de legături între viața omului în sine sau numai aspecte ale ei – pe de-o parte – și universul șahist, pe de altă parte. În continuare, voi da o serie de exemple spre a-mi susține punctul de vedere expus anterior, cu speranța că le veți găsi pertinente și originale.
Viața ca o partidă de șah: etapele, lupta cu schimbările, timpul-limită, piesele ca „talanți”, regele-suflet, „matul” către fericire.
Compararea vieții omului cu o partidă de șah reprezintă cea mai amplă formă de manifestare a imaginației în contextul prezent. Când vorbim de o partidă de șah, implicăm din start mai mult decât dacă facem referire la o anume poziție de pe tablă, ce poate apărea într-unul din momentele jocului (deschidere, joc de mijloc, final). O partidă, la fel ca viața, se desfășoară pe diferite etape, presupune dinamism, trecerea timpului, luarea deciziilor, anticiparea unor evenimente, sacrificii și multe altele.
Ca o primă remarcă, luăm cele trei etape ale jocului de șah și le punem față în față cu trei mari perioade din viață: copilăria, tinerețea și bătrânețea. Deschiderea constituie etapa de debut a unei partide, putând avea corespondent în viață perioada copilăriei, când ființa umană se familiarizează cu ceea ce înseamnă a viețui și când dezvoltarea (cu deosebire fizică) se realizează cel mai intens. Astfel, în deschidere, se caută dezvoltarea cât mai multor piese, plasarea lor pe câmpuri bune, protejarea regelui, valorificarea potențialului de la start. Aici, mutările se fac în general din reflex, la fel cum în copilărie se acționează de cele mai multe ori cu spontaneitate, ancorare în imediat, cu o simplitate specifică nivelului provizoriu al dezvoltării. Liniile de acțiune se cunosc bine, se întâlnesc deseori, la fel ca și mutările din deschidere (spre exemplu, o deschidere precum 1.d4 d5 2.c4 c6 se poate găsi la un milion de partide, după cum apariția gânguritului la 4 luni de la naștere se întâlnește la un număr impresionant de copii). Mergând mai departe, ajungem la jocul de mijloc, ce corespunde tinereții. După terminarea deschiderii, sesizăm o parte unde complexitatea sporește, unde încă avem multe piese și idei pentru continuare. Simțim că lupta abia începe, că avem în sfârșit șansa de a ne concretiza anumite planuri și urmărim să luăm un avantaj prin care să ne asigurăm finalul favorabil. Pozițiile din jocul de mijloc nu mai sunt des întâlnite, cum găseam în deschidere. Având aceste repere, să aruncăm acum o privire asupra perioadei tinereții: ne aflăm în anii când aptitudinile și calitățile noastre se individualizează, când ni se conturează foarte puternic personalitatea (a se compara cu stilurile anumitor șahiști, mai puțin sesizabile în deschideri). Avem expectații mari, dăm un randament superior copilăriei și, desigur, căutăm în permanență să ne asigurăm un viitor liniștit, frumos. Mulți devin greu previzibili, iau decizii radicale, ce le pot schimba pentru totdeauna viețile (viitorul) în bine sau în rău. Am preferat aici tinerețea în locul „vârstei adulte”, spre a surprinde mai bine acest avânt de idei şi variații. Ultima etapă a partidei de șah, finalul, presupune deosebită complexitate, poziții care au șanse mici să se regăsească altundeva, capacitate de calcul adânc, de valorificare a celui mai mic avantaj (material sau pozițional) în vederea obținerii victoriei. Multe partide ce ajung în această etapă deosebit de dificilă se decid la un singur pion sau depinzând de plasamentul regelui. O regulă a finalurilor este ca regele să fie folosit activ, central, de unde poate servi ca o armă redutabilă în atac. De asemenea, înțelegerea puterii pieselor și utilizarea ei conform cu „realitatea tablei” constituie o aptitudine indispensabilă pentru cel ce joacă un final (de exemplu, relația dintre cal și nebun, piese de valori apropiate, care „preferă” însă poziții diferite în finaluri). Probabil există păreri ce susțin o pierdere din complexitate în finaluri, dar aceasta nu este dată de numărul de piese, ci de adâncimea calculelor, de importanța pe care o ia fiecare detaliu ce în jocul de mijloc părea departe de a înclina balanța. Continuând paralela, vârsta bătrâneții se trăiește cu un dinamism mai puțin accentuat, iar o parte din aptitudinile anterioare (cu deosebire cele care țin de fizic) se pierd. După cum pe tablă rămân puține piese în finaluri, așa și la bătrânețe, omul rămâne cu un pachet de „arme” ce trebuie bine înțelese, pentru ca folosirea lor ulterioară să ducă la buna adaptare, la împlinirea de sine, ceea ce ar echivala cu victoria din șah. Mai trebuie observată aici relația dintre regele activ din finaluri și sufletul de care omul poate începe să se îngrijească mai mult la bătrânețe. Metafora „regele – suflet” va fi discutată în alt paragraf, mai detaliat. Din această primă paralelă, înțelegem că șahul nu face nicio excepție când vine vorba de cum se realizează dezvoltarea umană – de la simplu la complex. Desigur, această comparație a fost făcută considerând doar partidele de șah „întregi”, precum și o viață care să nu se sfârșească mai înainte de atingerea bătrâneții.
Următoarea abordare introduce termenul de „luptă”, mizând pe faptul că atât viața, cât și șahul reprezintă o anume bătălie. Pe tabla de joc, se dispun două armate care urmează același set de reguli și dau naștere la o confruntare bogată în calcule, planuri, tactici, strategii, unde orice nouă mutare poate determina schimbări în jocul adversarului și unde orice șansă ce ți se oferă trebuie convertită într-un avantaj. Pentru a crea o astfel de paralelă nu vom considera lupta care se dă între cei doi jucători în timpul unei partide, ci acea luptă pe care un jucător o dă cu schimbările de pe tabla în cauză (făcute, ce-i drept, de adversar prin diversele sale mutări). Șahistul poate vedea fiecare mutare din partea opusă ca pe o schimbare căreia trebuie să îi facă față cu succes. Previzibilă sau neașteptată, poziția de pe tablă constituie un adversar în sine pentru cel aflat la mutare; ea determină măsurile ce vor fi luate pentru a obține victoria. În contextul vieții omului, aceste poziții pot însemna evenimentele noi, situațiile în fața cărora este pus cineva și care necesită răspunsuri din partea acestuia. Unele sunt tipice și au replici pe măsură, în timp ce altele „ne dau de furcă”, având un grad sporit de dificultate și inedit. Deciziile luate constituie „mutările” pe care le facem în viață și, de cele mai multe ori, ne este imposibil să revenim la „poziția” de mai devreme, dacă ne raportăm aspecte precum trecerea ireversibilă a timpului sau impactul deciziilor noastre asupra evenimentelor ulterioare. Cu toate acestea, nu trebuie să pierdem din vedere repetarea unei poziții, care se întâlnește adesea în partidele de șah încheiate la egalitate. Prin analogie, există oameni care dezvoltă o anume rutină zilnică, părând să facă aceleași „mutări” la nesfârșit, dacă și contextul în care ei se află le permite această manieră de abordare. Repetiția poate semnifica un compromis făcut cu însăși viața, omul nefiind capabil de a vedea o altă „variație” și acceptând, de teamă în principal, realitatea unei „partide” nedecise, asemenea unei vieți trăite într-un mod ce ne determină să regretăm că nu am putut mai mult. Perspectiva luptei cu schimbările pune accentul pe răspunsul la provocare, atât în șah, cât și în viață, nepierzându-se din vedere scopul bătăliei – matul și, respectiv, fericirea.
Timpul este o coordonată de maximă importanță în existența noastră, ce nu poate fi ignorată atunci când ne facem felurite planuri, mici și mari, pe termen scurt sau lung. Trecerea timpului este o certitudine și, drept urmare, știm că avem o limită în a viețui și, prin transpunere, pentru a ne efectua mutările. Partidele de șah de nivel deosebit impun un timp-limită pentru fiecare jucător, de la un minut pentru întreaga partidă (stilul „bullet”) și până la ore întregi (sau chiar zile per mutare, depinzând de contextul în care se joacă). Diferența majoră dintre viață și șah în ceea ce privește timpul este dată de prestabilirea perioadei în cazul șahului. Trăind, suntem siguri doar de „sunatul ceasului”, dar nu putem decât să aproximăm când se va petrece acest ultim eveniment. Baza pe care se construiește paralela vizează nu cunoașterea duratei, ci siguranța unei limite temporale. Șahistul simte uneori cum se adâncește în criza de timp, când trebuie să dea rapid pe tablă niște răspunsuri, să descopere linia câștigătoare sau o portiță de ieșire dintr-o situație dificilă. În astfel de momente, erorile se regăsesc cel mai des, ele având drept consecințe pierderea inițiativei, a unui posibil avantaj acumulat anterior sau, desigur, chiar a partidei. Astfel, se înțelege că timpul este o resursă ce trebuie foarte bine gestionată într-o partidă de șah. Viața ne descoperă destule astfel de momente dificile, când suntem presați de timpul avut la dispoziție pentru a rezolva anumite sarcini, sau când știm că nu putem să fim pasivi o lungă bucată de vreme fără a suporta anumite consecințe. Uneori comitem greșeli pentru că suntem în grabă, greșeli pe care le regretăm mai târziu, reevaluând situația și descoperind oportunități mai bune pe care le-am ratat – toate acestea pentru că nu ne permiteam să petrecem prea mult timp fără să acționăm cumva. Trebuie făcută aici mențiunea că, în șah, timpul poate fi relaționat și cu numărul de mutări făcute pe tablă, de o eficiență variabilă (spre exemplu, spunem că un jucător câștigă „timp” sau „un tempo” când își forțează adversarul să facă mai multe mutări pentru același obiectiv secundar al jocului). În viață, aceste „tempo”-uri pot fi relaționate cu modul în care cineva realizează o anumită sarcină cu mai multă ușurință decât se considera la început, apelând la mai puține măsuri, salvând energie și crescând eficiența.
În ceea ce privește „armata” de 16 piese pe care jucătorul o are la startul unei partide, aceasta este alcătuită din piese cu caracteristici și valori diferite, fiecare având o anumită contribuție (sau un potențial) în joc, reușita depinzând de felul în care ele sunt utilizate. Această paralelă are în vedere statutul de „talant” pe care piesele le au într-o transpunere a lor în viața omului (preluându-se deci motivul biblic al talantului). În șah, folosirea corectă a pieselor este calea sigură spre succes: piesele „preferă” anumite câmpuri, „se comportă” diferit, au putere mai mare sau mai mică depinzând de poziție și servesc atât atacului, cât și apărării. Dacă o piesă are rol defensiv în deschidere, finalul o poate surprinde ca element central în atac. Șahistul trebuie, așadar, să găsească cele mai bune moduri, în funcție de situație, pentru a se servi de piesele sale. Paul Morphy spunea, în secolul al XIX-lea: „Ajută-ți piesele pentru ca și ele să te poată ajuta”. Ce sunt însă piesele în viața noastră, pe „tabla vieții noastre”? Ele reprezintă calități personale, aptitudini diverse, trăsături de personalitate (talanți) care, posedând un anume potențial, trebuie să ne conducă la o anumită performanță. De la potențial la performanță este un lung drum, presărat cu tot felul de „poziții”, care mai de care mai complicate, solicitându-ne cu tot ce avem mai bun, spre a obține victoria. Desigur, în șah, piesele sunt standardizate, proprietățile lor nu diferă de la o partidă la alta. Pentru toți, se aplică aceleași reguli privind mutarea legală a pieselor. Modul în care sunt mutate ele, însă, variază de la un jucător la altul, putând reprezenta urmarea aplicării unor principii de joc, a unor legi ale jocului bun, demonstrate cu trecerea timpului. Pe de altă parte, personalitatea fiecărui șahist se conturează cu fiecare partidă jucată într-un stil personal, cei mai buni șahiști din istorie fiind adesea recunoscuți după modul de a răspunde (prin mutarea pieselor) în anumite situații de joc. Spre exemplu, Tigran Petrosian excela în apărare, de multe ori creând adevărate baricade imposibil de dărâmat pentru adversarii săi; Mihail Tal era „spectaculosul”, jucătorul care urmărea ineditul, surpriza, sacrificiile; Bobby Fischer juca multe finaluri foarte bune cu nebunii și așa mai departe. În același fel, oamenii își creează personalitățile originale conform modului de utilizare a talanților posedați, dar, spre deosebire de șah, unde fiecare joc se ține cu aceleași piese, viața ne descoperă mult mai multe astfel de „piese”, cu o singură deosebire – regele, care în transpunere ar deveni sufletul (înțeles ca esența omului respectiv, „motorul” care i-ar guverna întreaga ființare, temelia pe care își așază viața și în absența căreia totul s-ar prăbuși). În rest, dacă pe tablă dama este piesa cu cea mai mare putere de atac, cu valoare deosebit de mare, care decide foarte multe partide, în viață, ea trebuie înțeleasă drept „talantul cel mai de preț” al cuiva, care poate varia semnificativ de la o persoană la alta. O anume „damă” există la oricine, „forma” sa depinzând de particularitățile individuale ale fiecăruia dintre noi. La fel stau lucrurile și când ne referim la piese de valori mai mici (adică diversele arme secundare pe care oamenii le dezvoltă și de care se folosesc) – diferă de la un caz la altul, dar au valorile lor acolo unde se identifică.
Bogdan Anicescu
9
Nov
2011
Tactici pe tabla vieții
Astăzi, simt că pot compara drumul meu prin viață cu o lungă și tacticoasă partidă de șah. Nu pot juca decât cu albele, deoarece am avantajul că exist. Cu negrele nu cunosc cine joacă, dar trebuie să fie cineva care nu s-a născut încă și ar vrea o astfel de șansă. Mă uit pe tabla vieții și văd cum am piese de folosit, pe care le-aș putea numi, de ce nu, talanți. Normal, am și pioni, de care mă folosesc doar ca să îmi susțin piesele tari. Caut să mi le dezvolt cu accent pe centru, ca să am supravegheate cât mai multe câmpuri din viață. Regele meu e sufletul. Nu îl las descoperit orice-ar fi, îl duc în siguranță, fiindcă mat nu vreau să fiu făcut. Dacă îmi pierd sufletul, s-a terminat partida, cum deja se știe. Pot să am eu tot materialul inițial – ar fi degeaba.
În centrul atacului meu asupra necunoscutului cu negrele stă chiar Dama, adică rațiunea. Cu ea, atacul pentru darea matului și intrarea în nemurire nu e o iluzie. Dacă nu câștig, pur și simplu mă voi ridica de la masă și cel cu negrele îmi va lua locul, că doar merită! Dar nu totul este pe tabla vieții la fel ca pe oricare tablă de şah: Dama nu are voie nici ea să fie capturată; fără rațiune nu pot juca, indiferent cât de mult aș fi avansat. Iar dezvoltarea ei trebuie să se facă cu sprijinul tuturor, altfel nu am cum exploata puterea pe care o posedă. Pot să cedez de bunăvoie, dacă regele-mi e în pericol mare, sau pot aștepta să îmi iau matul ca să se oprească cronometrul și să dispar. Doar să nu-mi las sufletul pe tablă… Să îl iau de acolo, ca să nu joace altcineva cu el, din nou. Și în funcție de ce tactici am, voi ști și la ce să mă aștept după orice mutare. Notarea mutărilor n-o pot face eu, ci Arbitrul. Rocadă, schimburi, gambituri în viață – se fac; doar Dama să rămână, sufletul să nu stea nici măcar în șah etern, iar adversarul din întuneric să simtă că nu e mai bun ca mine.
De fapt, acum văd, pe tablă nu sunt piesele, sunt eu… Sunt eu și nici nu joc, ci… lupt.
Bogdan Anicescu
17
Mar
2011
Hitler și demnitatea umană
Devastatoarele consecinţe ale evoluţionismului
Hitler și demnitatea umană
„Dacă nu există un Dumnezeu Care să răsplătească binele şi să pedepsească răul, totul este permis” (F. M. Dostoievski).
În prezent, numeroase persoane „educate” acceptă ca o realitate fundamentală faptul că totul în cosmos a evoluat şi continuă să evolueze prin procese de tip evolutiv. Conceptele teoriei evoluţioniste ar fi valabile şi în cazul instituţiilor sociale şi al artelor. Majoritatea partidelor politice, precum şi şcolile de sociologie, istorie sau arte pun la baza doctrinelor proprii aceste concepte şi le răspândesc. De la religie până la muzica rap, conceptul de dezvoltare progresivă prin erori sau „mutaţii” şi „selecţie naturală” a fost aplicat în aproape toate domeniile. Mulţi contemporani cred că omul a evoluat din maimuţă sau din animale inferioare ei. Mai contează astăzi, în realitate, de unde venim? Mai are vreun impact asupra vieţii cotidiene adevărul despre creaţie sau evoluţie?
Impactul teoriei evoluţiei asupra societăţii umane nu trebuie subestimat. Dintr-o perspectivă strict ştiinţifică, accentul pus pe evoluţionism a determinat o serie de false presupuneri legate de biologie, astronomie, paleontologie sau antropologie. Cercetătorii au continuat să caute răspunsuri acolo unde cu greu puteau fi găsite. La nivel personal şi social însă, evoluţionismul se dovedeşte mai distrugător ca o ciupercă nucleară.
Să presupunem că oamenii ar fi într-adevăr rezultatul combinaţiilor şi accidentelor naturii. Mai inteligenţi decât celelalte primate, „homo sapiens” ar fi totuşi doar animale, iar valoarea lor intrinsecă nu ar fi mai mare decât a cailor, aricilor sau hamsterilor. Iar, dacă fiinţele umane ar proveni din regnul animal, atunci corectitudinea, demnitatea, cinstea, bunătatea, dreptatea şi credinţa n-ar avea nicio relevanţă.
Suntem oare cu toţii animale, descendenţi ai unui vast şir de replicatori apăruţi din impurităţile adunate pe suprafaţa bălţii primordiale, după comentariul lui J. Horgan, publicat în Scientific American (Octombrie 1995)?
Dacă omul nu este decât o reorganizare hazardată a materiei, se poate afirma că poate fi tratat ca un animal. Istoria este plină de exemple de guverne şi de indivizi care au îmbrăţişat evoluţionismul, considerându-şi semenii doar „accidente ale naturii” şi, ca atare, tratându-i mai rău decât pe bietele necuvântătoare. Principala cauză a majorităţii problemelor sociale prezente, inclusiv avortul, violenţa domestică, rasismul, jaful sau crima, o constituie deprecierea vieţii umane. Dacă omul nu este decât „un animal vorbitor”, de ce am aştepta mai mult de la el?
Gândirea evoluţionistă cuprinde exemple dramatice. Dictatorul german Adolf Hitler a abuzat de ideea evoluţiei biologice, folosind-o ca pe cea mai feroce armă împotriva religiei tradiţionale şi a condamnat repetat creştinismul ca principal contestatar al preceptelor darwiniste.
Disciplinatul popor german a fost condus într-o luptă pentru dominaţie şi „supravieţuire a celor mai puternici”. Autorul mediatizatei Mein Kampf (ad litteram „Lupta mea”), şi-a imaginat justificat deciziile de exterminare a milioane de cetăţeni, urmărind să demonstreze că poporul său este realmente cel mai puternic. Încă din copilărie, mintea „caporalului” tirolez a fost captivată de evoluţionism şi nu este un secret că ideile devastatoarei teorii se află la baza a tot ceea ce este mai violent în Mein Kampf: „Cel care trăieşte trebuie să lupte, cel care nu vrea să lupte într-o lume în care lupta permanentă e legea vieţii, nu are dreptul să existe”.
Desigur că nu toate relele din timpul regimului hitlerist decurg din ideile evoluţioniste ale exaltatului conducător fascist. Incontestabil dar că deprecierea condiţiei umane este rezultatul pustiitor al gândirii de sorginte evoluţionistă. Ca şi Mussolini, Marx, Engels, Stalin şi Mao, iluştrii persecutori din ultimele secole de pozitivism antiuman, şi Führer-ul Hitler a avut încredere oarbă în „virtuţile” evoluţiei fără Dumnezeu. Rezultatele ne urmăresc şi astăzi…
Preot Cornel Dragoș
14
Feb
2011
Înjurăturile
Unii oameni aud de când se trezesc la viaţă mai mult înjurături şi sudalme decât vorbe cuminţi. Mai apoi, când cresc, le vine foarte greu să vorbească altfel decât au învăţat. Şi totuşi, e bine să ţinem cont de faptul că fiecare cuvânt este urmaşul unei intenţii şi premergătorul unei acţiuni. De aceea nu e bine să aruncăm cuvinte rele.
E bine să ne obişnuim să spunem cuvinte bune şi frumoase. De ce? Pentru că aşa cum spunea cineva, dacă lucrezi cu miresme şi parfumuri, tu eşti primul care miroase frumos, iar dacă lucrezi cu gunoaie, tu eşti primul care pute. Ceea ce facem altora ne schimbă şi pe noi. E greu de scăpat de o obişnuinţă, dar nu e imposibil şi mai avem şi unele trucuri la care putem apela cu succes.
Am aflat de cineva, şofer profesionist de Bucureşti, care înjura mereu. Mediul, meseria, toate l-au adus în starea în care, la câteva vorbe scăpa şi câte o înjurătură. Până când, fiind şi instructor la o şcoală de şoferi, a trebuit să o înveţe pe o femeie cum să ţină „colacul” în mână. Doar că de fiecare dată când înjura, femeia aceea lua mâna de pe volan. Speriat, şoferul a certat-o şi a întrebat-o de ce face aşa ceva. A spus femeia că ea nu rabdă înjurături şi dacă mai înjură, ia mâinile de pe volan. „Şi ce să spun? Nu vezi ce fac ăştia pe lângă care trecem?”, a întrebat-o. „Păi, spune «Doamne miluieşte»”, i-a sugerat ea. Au mai parcurs câţiva metri şi cineva le-a tăiat calea. Şoferul a scos capul pe geam şi i-a strigat cu năduf: „Să te miluiască Dumnezeu, băi!”. Au trecut anii şi lumea a început să-l cunoască drept şoferul care striga în trafic „Dumnezeu să te miluiască”, în loc să înjure.
Nu e uşor să rupi o patimă, să dezrădăcinezi o obişnuinţă. E nevoie de multă stăpânire de sine, de multă voinţă. Uneori însă, cu puţină înţelepciune, reuşim să schimbăm doar puţin, ceea ce ne face rău, fără să fie nevoie să scoatem tot copacul din rădăcină. E ca şi când altoieşti un pom pădureţ cu o ramură dintr-unul roditor. Rădăcina rămâne aceeaşi, dar roada se face bună. E bine să învăţăm să ne folosim defectele în aşa fel încât să ne aducă roadă bună. E mult mai simplu şi mai eficient decât să încercăm să ne ştergem complet pentru a ne reinventa.
Cine poate smulge din rădăcină ca să sădească la loc, să facă. Iar cel care nu poate, să nu deznădăjduiască, pentru că avem fiecare cale de ieşire, oricât de multe smârcuri am avea împrejur.
Ierodiacon Serafim Pantea
11
Nov
2010
Doamne, mi-e dor de Tine ca de-o fată!
Când eram mai mic, am suferit câteva depresii amoroase adolescentine parcă desprinse din filme şi după ce durerea se mai atenuase, am putut să cuget puţin la ce înseamnă dragostea. Nu înţelegeam ce fel de dragoste e aceea care se termină. Chiar la un nivel superficial de înţelegere, nu poţi să nu te miri cum e posibil ca ceea ce denumesc oamenii prin cuvântul dragoste să se sfârşească brusc într-o zi. Ceva mai târziu, am descoperit poate cel mai frumos fragment scris vreodată despre dragoste, în capitolul treisprezece din prima epistolă către Corinteni. Am aflat că prorociile se vor desfiinţa, darul limbilor va înceta şi ştiinţa se va sfârşi, însă dragostea nu cade niciodată. Sfântul Apostol Pavel mi-a confirmat, aşadar, părerea că dragostea adevărată nu are sfârşit.
În toate visele şi speranţele mele care se legau de o fată sau alta, voiam să nu ne mai despărţim niciodată. Nu mă gândeam pe atunci la moarte şi nici măcar la îmbătrânire. Nu aveam, deci, o vedere în perspectivă prea dezvoltată. Se poate spune că într-o asemenea simţire, eşti orbit: ai impresia că totul va sta într-un echilibru perfect, şi tinereţea şi intensitatea iubirii şi fidelitatea celuilalt, timpul va îngheţa încât vei putea păstra mereu acea stare de bine pe care o are cineva când iubeşte şi când este iubit. „Am o prietenă, îmi zic, pe care o îndrăgesc acum şi trebuie să sorb şi ultima picătură a nesfârşitei dulceţi din această ciudată şi ameţitoare clipă care a dat peste mine… Aş putea muri acum de atâta fericire…”.
Dacă m-ar fi întrebat cineva cum mă cheamă, nici nu i-aş fi auzit întrebarea. Nu-ţi mai trece nimic prin gând, te pierzi cu totul când eşti îndrăgostit. Realmente, pentru tine nu mai există timp… deşi timpul se scurge în continuare pentru oamenii obişnuiţi. Totul devine altfel când iubeşti. Cum spunea un scriitor, doar rostind „te iubesc”, este ca şi cum ai spune: tu nu vei muri niciodată. Toată veşnicia o ai în această clipă care nu se mai termină a dragostei. Rămâi mut şi orb şi surd, iar singurul simţ pe care-l mai ai este acela al dragostei, cu care captezi precum captează stetoscopul bătăile inimii din piept, bătăile îngereşti ale inimii îndrăgostite…
Dar acel timp, care dezgheţându-se, treptat, a revenit în vieţile noastre, acum a năvălit cu totul peste noi. Acea „dragoste” care de atâtea ori m-a înşelat, din pricina atâtor minciuni şi dezamăgiri, iarăşi s-a sfârşit. Prietena m-a părăsit. La fel şi următoarea. Pe cealaltă, probabil că am părăsit-o eu. Toată beţia mea ca de vin, s-a terminat într-o mahmureală cumplită. M-am trezit, mă doare capul şi-mi vine să vomit… de la cât am iubit până ieri! Ce nefericită absurditate trăiesc. Ce credeam că era veşnic, s-a terminat. Ce socoteam a fi viaţă, a murit. Fericirea mi s-a preschimbat în nefericire. Frumosul îl văd acum ca pe urât. Binele de odinioară mă vatămă atât de mult acum. Asta nu poate fi dragostea nemuritoare, pe care atâta au cântat-o poeţii, ci lepra şi năpasta lui Iov! Am fost înşelat, iar o durere mai mare nici că poate fi.
Suferim adesea despărţirea, e adevărat. Lamentările artiştilor moderni pe care-i ascultă adolescenţii, sunt totuşi un mare adevăr: „Mi-ai spus că mă iubeşti şi m-ai părăsit. M-ai înşelat. Te urăsc”. Cum se poate ca doi oameni să nu se mai iubească, după ce s-au iubit, întreb din nou? Din nefericire, această lume propune un medicament nevindecător, un calmant al decepţiilor în dragoste: o nouă amorezare. „Mai sunt băieţi”, îi zice mama fetei care plânge. „Lasă, că lumea e plină de fete”, îi spune tatăl băiatului care nu mai mănâncă nimic de două zile. Sau „viaţa merge înainte, trebuie să-ţi refaci viaţa (?) alături de altcineva”, auzim adesea în jurul divorţurilor. Dar îmbătându-ne mereu şi mereu cu această apă rece greşit numită dragoste, ajungem într-un fel de comă, ne pierdem cunoştinţa cu totul şi toate puterile sufleteşti şi trupeşti. Ajungem nişte morţi vii, care mai trăiesc doar pentru că sunt conectaţi la aparate. Prin urmare, deşi trăim cu trupul, suntem morţi cu sufletul. Chiar din acest motiv, Dumnezeu a dat potopul în vremea lui Noe: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup”. (Facerea 6, 3)
Despărţirile prin moarte sau banalele „nepotriviri de caracter”, devenite obişnuinţa zilelor noastre, moderne, nu există în Hristos! Toate aceste răutăţi se topesc ca un cub de îngheţat în faţa Soarelui Dreptăţii, pentru cei care caută mai întâi Împărăţia (şi apoi, toate celelalte li se adaugă).
Doar prin Hristos se poate iubi cu adevărat, chiar şi dincolo de moarte. Împărtăşindu-ne din dragostea lui Dumnezeu, ne îndrăgostim la rândul nostru, prin Dumnezeu, de oameni: de soţie, de copii, de rude, de prieteni, de vrăjmaşi. Dragostea lui Hristos topeşte toată răutatea şi îmbrăţişează în ea pe toată lumea, pentru că este o dragoste nepătimaşă şi nemărginită. Cu această dragoste nu vei muri niciodată.
Dar ce să-i faci, că eros, viermele neadormit, ne serveşte în fiecare clipă un surogat contrafăcut al dragostei. Precum ne-am revolta împotriva unor mărfuri expirate, aşa ar trebui să ne revoltăm împotriva acestui demon al iubirii pătimaşe dintre bărbat şi femeie, cu care se otrăvesc oamenii mai tare ca de muşcătura viperei. Căci vremea diavolului a expirat… odată cu Învierea lui Hristos, Cel Care a zdrobit capul şarpelui şi a călcat moartea cu moartea Sa. Asemenea unui negustor care înşeală la cântar, diavolul îi aduce pe oameni odată şi odată, la faliment, adică la moartea de veci alături de el în iad.
„Nu mi-e frică de moarte, ci de veşnicia ei”, spunea Vlahuţă. Aşa şi eu, vreau să zic că nu m-a încântat niciodată dragostea, ci veşnicia ei, de care m-a încredinţat Hristos: acea dragoste adevărată care nu cade niciodată şi este bucuria tuturor. Numai prin Hristos am putut iubi vreodată cu adevărat un om… cu toate calităţile lui, cu toate defectele lui, bucurându-mă însă doar de adevăr, nu şi de nedreptate. Dragostea este Dumnezeu Însuşi care ni se dăruieşte. Dar nu-L putem primi pe Dumnezeu decât într-un potir sfinţit ce devenim curăţindu-ne toată fiinţa – trupul şi sufletul – de răutăţi.
Aşa cum se îmbracă mirii în haine albe şi curate la nuntă, la fel trupul şi sufletul care îmbracă duhul trebuie să fie nepătate, pentru a intra în Cămara Mirelui, la nunta cerească a Fiului de Împărat. Dragostea lui Dumnezeu nu varsă numai lacrimi, ci chiar şi sânge, încât n-ar putea-o suferi cineva în trup şi să rămână viu. Aceasta e adevărata fericire de care nu mai poţi să trăieşti… ci numai să mori şi să învii în fiecare zi…
Adrian Sârbu
11
Nov
2010
De ce suntem nefericiţi
Poţi reproşa cuiva, toată viaţa, nefericirea ta…
Poţi găsi nenumăraţi „ţapi ispăşitori” pentru ratarea ta, poţi afla motive foarte întemeiate logic, pentru eşecul tău…
Şi totuşi…
Trăim într-o lume în care toţi aruncăm vina nefericirii noastre asupra celor din jur: soţi, părinţi, rude, şefi, condiţii sociale etc.
Şi totuşi, dacă e să fim, o clipă, lucizi şi sinceri, oricât am face asta, „simţim” că VINA nu se dezlipeşte de noi, de inima noastră… Ci dimpotrivă, se lipeşte şi mai strâns, se afundă în lăuntrul nostru, se interiorizează: se retrage, tot mai mult, spre originea ei… Şi rana ivită din reculul acuzelor noastre, din VINA tot mai respinsă, mai nerecunoscută, mai neasumată, ne face din ce în ce mai agresivi cu cei din jur şi cu noi înşine…
Adevărul este că celălalt îţi poate face orice: te poate lovi, te poate tortura, te poate înşela, te poate vinde: te poate face să suferi în fel şi chip… Dar, nefericit, nu, nefericit nu te poate face nimeni! Fericirea şi nefericirea nu ţin de împrejurările exterioare: a fi sau a nu fi fericiţi ţine cu totul numai şi numai de noi înşine. În puşcăriile comuniste, au fost oameni care erau fericiţi şi în mijlocul celor mai cumplite torturi…
Pe numele ei cel mai frumos şi mai sfânt, fericirea e numită: ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR.
Dumnezeu ne spune că ea este înlăuntrul inimii noastre şi că Uşa ei este Iisus Hristos… Şi că numai de noi depinde să intrăm sau nu, că numai noi înşine suntem SINGURUL OBSTACOL în calea fericirii noastre….
Şi de ce, totuşi, în mod tragic, cei mai mulţi dintre noi, refuză să fie fericiţi?
Mi s-a părut că răspunsul l-a dat un celebru cantautor, membru al faimoasei trupe de muzică pop, ABBA. Întrebat de un reporter despre secretul succesului pe care l-au avut compoziţiile sale, zâmbind melancolic, a răspuns:
- E… atât de plăcut… să fii… nefericit…
Marius Iordăchioaia
24
Oct
2010
Zmeul, podul şi credinţa
Acum câteva zile, am citit cu un interes deosebit istoria construcţiei podului suspendat care se întinde peste Cascada Niagara. Pentru a putea începe lucrarea, a fost necesar să fie unite cele două capete de pământ pe care urmau să se sprijine extremităţile podului. Aceasta s-a realizat ataşând un fir de aţă de un zmeu. Când vântul a început să bată, zmeul a trecut dincolo. Apoi, de acel fir, au legat o sfoară şi au tras-o de cealaltă parte. Apoi sfoara a fost folosită pentru a trece pe celălalt mal o funie care, finalmente, a avut rezistenţa de a duce primul cablu de oţel.
Cine s-ar fi gândit că măreţul pod a început printr-un singur, firav şi nepromiţător fir de aţă? Şi totuşi, acel început modest, a crescut încetul cu încetul, devenind mai apoi marele pod pe care îl admiră milioane de oameni.
Credinţa este de asemenea precum acel pod. Adeseori, credinţa îşi găseşte începutul în lucruri care sunt la fel de mici şi de nepromiţătoare precum firul de aţă despre care am vorbit mai sus. Hristos, de fapt, a promis că, pentru a ne putea începe călătoria pe drumul mântuirii, credinţa de care avem nevoie nu trebuie să fie mai mare decât un bob de muştar. (Matei, 13:31)
Dar trebuie să lucrăm acea credinţă. Trebuie să facem pasul înainte, indiferent cât de mic este. Credinţa poate că nu ne este mai puternică decât un subţire fir de aţă; pentru a deveni mai puternic şi mai mare, firul trebuie să fie înălţat de un zmeu. Prin acţiune, credinţa creşte, adună tărie şi ne poartă către o mai mare încredere şi credinţă. (…)
(traducere de Călin Vasile Drăgan)
Andrew Demotses
23
Oct
2010
Cine moare, Pablo Neruda
Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei,
urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.
Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.
Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe „i” în locul unui vârtej de emoţii,
acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,
oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.
Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile „responsabile”.
Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.
Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.
Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.
Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că „a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.
Totul depinde de cum o trăim…
Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi…
23
Oct
2010
Regăsire
Cineva a avut curajul de a mă crea, de a-mi deschide ochii spre un infinit negru, ce avea mai târziu să-mi devină colorat. A avut curajul de a mă duce pe căi străine, căci nimeni nu e interesat de ecuaţie, ci de forma necunoscutelor.
Acest cineva a îndrăznit chiar să mă înzestreze cu daruri, deşi eu nu i le-am cerut niciodată. Probabil că el a fost singurul care a crezut în mine, atunci când mi le-am refuzat. În toată bunătatea lui, m-a lăsat chiar să aleg, nu m-a obligat el cu nimic. Nu s-a sfiit să-mi dea ochi să văd fiecare răsărit, razele zilei, amurgul blând şi nopţile tăcute. Nici măcar nu m-a oprit când am vrut să văd lucruri, poate, nepermise. Mi-a dat de asemenea ochi să-mi văd prietenii şi duşmanii. Însă nu mi-a atras atenţia niciodată când îmi va fi rău. M-a lăsat să cad, să mă afund singură într-o negură adâncă, unde lacrimile au fost singurele care m-au lăsat să plutesc pe valurile lor, ca să ajung la mal. Nu mi-a arătat niciodată cât de mare este adâncimea şi cum mă pot rătăci în ea.
Mi-a arătat iubirea, poate cel mai de preţ sentiment; cum poţi dărui tot, fără a cere nici măcar o floare înapoi. M-a purtat pe vârfuri spre o lume fără păcat, liniştită şi veselă. O lume a dragostei.
Am văzut cum toate se repetă, zi de zi. Nimic ce mi se arată din alte surse nu este adevărat; nimeni şi nimic nu-mi pot lua mie creatorul meu, vocea mea spirituală.
Irina Stratan, elevă
23
Oct
2010
Scrisoare către o fată „care nu mai poate”
Vrei să cedezi? Vrei să-ţi… “începi viaţa”? Să fii a lui, să vadă că-l iubeşti cu adevărat?
Dragostea lui te presează delicat… Nu-ţi cere nimic, dar… paradoxal, asta te face să simţi că… plesneşti! Tocmai generozitatea lui stârneşte şi aţâţă generozitatea ta… Tăcerea lui te face să vorbeşti într-una; şi vorbind, te goleşti, încet-încet, de orice rezistenţă… Şi asta, în mod bizar… te înspăimântă!
Privirea lui răbdătoare îţi smulge inima din piept…. Ce mai: îl iubeşti la nebunie!…
Atunci, ce te mai opreşte?!
A… Acea plăpândă şoaptă a conştiinţei, acea fărâmă de frică, acea “fisură”prin care ameninţă să se strecoare cele mai înfricoşătoare scenarii…
Păi, dacă e dragoste, ar trebui să fie totul în regulă, nu-i aşa?
Da, dar… Există, totuşi, un “dar”… care strică totul…
Da, ai putea să treci peste acest “dar”, peste această “frică”… numai că “după”, ea nu dispare, nu se dizolvă în actul iubirii, ci, dimpotrivă: creşte, creşte până umple inima, de parcă, prin “act” ar fi aflat tocmai mijlocul de a-ţi devora iubirea! Ai mai văzut şi auzit întâmplându-se asta, la cei din jurul tău…
Iubirea ta este imperfectă, e limpede… Are o “impuritate” care o face periculoasă, un virus care o poate transforma în vehiculul unei boli mortale pentru prietenia voastră….Şi pentru sufletul tău…
Atunci? Ce-ar fi de făcut?
În primul rând, nu renunţa la iubirea ta… E imperfectă, bolnavă, “vinovată”…. dar, e totuşi, iubire… iubirea ta…
De aceea cred că nu-i cazul să o lepezi, pentru că asta nu rezolvă problema, ci doar o amână…. Cred că trebuie să mergi cu ea la Doctor, la Tămăduitorul de iubiri…
Trebuie să faci asta, pentru că iubirile bolnave sunt izvoarele întregului blestem omenesc, ale tuturor dramelor noastre: avortul, abuzul infantil, divorţurile, toată acra nefericire din cârciumi, toată neagra amăgire de sine din bordeluri, toata artificiala fericire a “carierei” etc., toate sunt consecinţele unei iubiri bolnave…
DAR TREBUIE SĂ IUBIM! PENTRU ASTA NE-AM NĂSCUT! NUMAI AŞA PUTEM FI FERICIŢI! Cine nu ştie asta, cine poate ocoli acest adevăr?
Să nu renunţi niciodată la iubire… Acesta e dreptul fundamental al omului, darul lui Dumnezeu, piatra cea de mare preţ a fiinţei noastre, pentru care se merită să dai totul…
NUMAI CĂ IUBIREA NOASTRĂ ARE CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA NOASTRĂ: ESTE INCOMPLETĂ, BOLNAVĂ…
Priveşte cu atenţie Crucea! Priveşte-o, te rog, cu toată inima: nu-L vezi, acolo, pe Tămăduitorul de iubiri? Nu vezi tu, în cuiele acelea, strivite, sfâşiate, LIMITELE FIINŢEI NOASTRE şi, implicit, ALE IUBIRII NOASTRE?
Iubirea noastră bolnavă este blestemul nostru… Dacă nu vezi pe Cruce pironit TOCMAI ACEST BLESTEM, nu vezi nimic….
Du dragostea ta la Tămăduitorul de iubiri… Sfintele Taine sunt tratamentul Său…. Du-te la Biserică şi caută-ţi un duhovnic care să ţi-l administreze….
Apoi, vindecată de orice spaimă, de orice sămânţă de posibilă nefericire, curăţită până când s-a umplut de Lumină şi nu mai e în ea nici un grăunte de îndoială … las-o să curgă, las-o să fie Stăpâna ta… Fii fericita Ei roabă….
( mai multe texte de acelaşi autor aici: http://oameni-si-demoni.blogspot.com/ )
Marius Iordăchioaia
23
Oct
2010
The true way of life
Viaţa e o lecţie de smerenie şi moartea, examenul.
Am înţeles asta târziu… dar, nădăjduiesc, că nu prea târziu…
Viaţa e o lecţie divină dacă e trăită în simplitatea ei, dacă nu e înjugată la vreo iluzie sau alta… Dacă viaţa rămâne liberă… Libertatea ei fiind singura noastră libertate reală…
Dar noi din copilărie îmbrăcăm viaţa, o pieptănăm, o fardăm, după asemănarea „oamenilor mari” despre care, la adolescenţă, vom înţelege că au trădat viaţa: că au înlocuit-o cu altceva… Un „altceva” în faţa căruia, ca adolescenţi, ne răzvrătim, protestăm, devenim obraznici!!! Iar, apoi, pentru viclenele daruri ale lumii „oamenilor mari”, ca amorul, banii, cariera, plăcerile, pe care le acceptăm pentru că, oricum, nu vedem altă posibilitate, vindem şi noi viaţa, ca şi părinţii noştri… Devenim, pe nesimţite, duşmanii ei… în aşa fel încât, dacă arunci o privire lucidă asupra lumii, descoperi un imens lagăr de concentrare cu un singur deţinut: viaţa. Şi noi toţi, nevroticii gardieni care o păzesc…
Când Îl întâlnim pe Hristos, descoperim că există şi o altă posibilitate! Că se poate să nu trădezi viaţa, să n-o vinzi… Că următoarea vârstă după copilărie ar trebui să fie sfinţenia, nu urât mirositoarea noastră maturitate… Că viaţa te învaţă smerenia şi smerenia te învaţă să trăieşti, adică, să rămâi, pururea, în viaţă... Care trece prin moarte, nu se opreşte în ea, ci îşi continuă drumul: în moarte rămânând tot ce nu-i aparţine, tot ce, ne-smerindu-se, nu s-a contopit cu viaţa…
Viaţa, în desăvârşita Sa umilinţă, curge prin adâncul inimii noastre… Şi, cu dragoste şi gingăşie, începe să înveţe pe oricare dintre noi să fie viu, când o strigăm pe nume…
Şi Numele ei este Iisus.
( mai multe texte de acelaşi autor aici: http://oameni-si-demoni.blogspot.com/ )
Marius Iordăchioaia
23
Oct
2010
Magazinul de vise
Forţa, curajul şi cerbicia de a se opune nedreptăţii şi de a înfrunta lumea făceau parte din sufletul unui tânăr. Visele păreau împlinite de cum se gândeau la ele… erau idealuri aşa cum orice tânăr are. Însă azi visele au devenit prafuri, fumuri şi ierburi. Azi ele se cumpără şi nu mai sunt nicidecum idealuri.
Magazinele de vise le găseşti fără efort, la distanţă de un click, pe internet sau pe stradă, când ai ieşit la o plimbare cu prietenii. Culorile ţipătoare, desenele distorsionate, panourile sau sfatul amicilor te aduc uşor în faţa tejghelei. Conştiinţa care tocmai dorea să îţi amintească de pericolul drogurilor este asigurată cu uşurinţă de aparenta inofensivitate, legalitatea şi popularitatea pe care o au aceste pliculeţe cu prafuri în rândul tinerilor. Dacă mai există în mintea ta o izbucnire de împotrivire ce nu a fost încă anihilată, vânzătorul sau chiar prietenii tăi intervin cu argumente solide. Ideea că nu sunt droguri te linişteşte, altfel de ce ar mai fi fost legale?! Totuşi, legalizarea unui act imoral are puterea de a convinge oamenii să-l accepte ca pe ceva moral. Nu produc dependenţă, deci te poţi lăsa oricând de ele. Ceea ce tu nu ştii e ca tocmai gândul că te poţi lăsa oricând te va înrobi în jocul acesta. Masca ierburilor naturiste, a ceaiurilor calmante şi a beţişoarelor parfumate sunt pentru cei ce încă nu au descoperit „adevărata distracţie” şi se simt oarecum stingheriţi când intră într-un magazin de vise. Astfel, aflând ca nu e chiar cum se zvoneşte, pot începe de la nivelul de jos, ajungând mai apoi să vorbească cu florile, să atingă fericirea maximă sau chiar să intre în propriul paradis… şi totul pe banii părinţilor. Întrebarea iese la iveală chiar dacă agitaţia febrilă după vise pare să o înăbuşe… De ce ai cumpăra praf şi fum pentru a simţi o fericire care îţi distruge creierul şi sufletul legal şi în toată siguranţa?!
Poate că teribilismul e singurul pentru care te sacrifici atunci când tragi pe nas cu străşnicie praful sau când fumul îţi pătrunde în piept, în toată fiinţa ta… supunându-te cu un tremur de plăcere. Ideea de a face ceva ieşit din comun, ca mai apoi să ai cu ce te lăuda, merită orice încercare. Nu contează dacă vei primi reacţii negative, ele te satisfac; te simţi cineva oricum. Dacă teribilismul nu e motivul, atunci distracţia viselor ce a devenit o modă te duce pe val cu siguranţă; sau poate curiozitatea de a încerca senzaţii noi, provenită din plictiseala de viaţă, naşte dorinţa unei stări euforice nemaiîntâlnite. Cultul plăcerii se dezvoltă, sorbind toată viaţa ce curge prin venele tale, mai apoi vlăguindu-te.
Persuasiunea prietenilor de a lua pliculeţe cu vise devine o punte către amăgire. Te hăituiesc, convingerea lor te acaparează… tu cu ochii larg închişi alergi în mâinile lor.
O alta cauză poate fi aşa zisul stres, problemele de zi cu zi. Aspiraţia de a fi într-o altă lume, de a te simţi fericit, te copleşeşte. Vrei o scăpare, o ieşire din tot noianul grijilor sau al greşelilor… şi te pierzi printre himere, iluzii şi lumi deformate, ca mai apoi să te trezeşti mai nefericit.
Colţurile gurii mai strâmbate, cu ochii în gol şi inima zvâcnind în timpane… căutând fericirea în fum şi praf. E adevărat, te-ai distrat, dar oare era râsul tău? Era rânjetul care îţi schimonosea faţa şi râsul care îţi muşca din suflet lăsând în urmă răni de nebunie.
Acum în pieptul gol de suflet se mai aude ecoul unei strigăt. Un urlet sfâşie bezna şi se stinge în lacrimi. …. Începe să bată, dar nu sunt bătăile inimii tale, ci sunt bătăile Celui care stă la uşa ei…
Îi vei deschide?
Mădălina Grosu, elevă
11
May
2010
Să iubeşti pur şi simplu
Ne e greu să iubim pentru că, de fiecare dată, aşteptăm ca şi ceilalţi să ne iubească pe noi. Şi sincer, ne irosim timpul, ne agităm şi suferim aşteptând recunoştinţă şi iubire din partea altora. Deci ne vine greu să iubim fără condiţii. Condiţia noastră pentru a iubi e ca şi celălalt să ne iubească. Atunci, noi când mai iubim, dacă mereu aşteptăm iubire din alte părţi?
Deja te privezi de libertatea iubirii când te întrebi dacă şi ceilalţi te iubesc. Ca să fii fericit este de ajuns să iubeşti. Găseşti o pace şi o împăcare cu sine, când iubeşti pur şi simplu. Oare nu suntem în stare să iubim, dacă dragostea noastră nu e recompensată cu aceleaşi sentimente? Mai suntem capabili să iubim, dacă ceilalţi nu se arată recunoscători pentru ajutorul nostru, dacă nu ne laudă nimeni pentru sacrificiile pe care le facem, dacă nu primim plata pe loc? Uneori simţim că iubim umanitatea, pe toţi şi pe toate. Şi nu mai putem de fericire când gândim asta. Dar cu cât simţim că iubim umanitatea mai mult, cu atât ne dăm seama că am uitat să iubim omul. Ne surâde ideea iubirii contemplative. O îmbraţişăm mai mult decât ideea iubirii active. Read the rest of this entry »
20
Apr
2010
Aminteşte-ţi cine eşti
Dacă încerci să priveşti imaginea de ansamblu a prezentului, ţi-e frică să te mai gândeşti la viitor… şi totuşi te gândeşti. Te gândeşti dacă o să răzbeşti sau dacă o să te conformezi şi tu cum o fac cei mai mulţi din jurul tău.
După genocidul sufletelor creat de comunism, s-a produs o ruptură între generaţii. Apoi frica oamenilor de azi de a crede şi de a se jertfi pentru credinţă a răzbit şi a născut o credinţă superficială, aproape inexistentă. Frica de a trăi profund şi de a pune mai presus voia Lui Dumnezeu decât voia ta, frica de a nu suferi, frica de moarte… FRICA a înăbuşit, a comprimat credinţa. Şi totuşi, această credinţă nu a murit. Trăirea tainică a ortodoxiei, schingiuită, şchioapă, rănită, a supravieţuit înviind prin moarte, prin martiriu şi jertfă. Te aşteaptă în tihnă, să învii omul frumos din tine. Read the rest of this entry »
3
Mar
2010
Acum ştiu, am aflat şi eu…, Nicolae Steinhardt
Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte încă în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră, încât ne umple sufletul de venin.
Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgârciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat încă, în suferinţă şi-n păcat.
Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.
Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbânzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.
Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămâne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.
Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne, poate pentru totdeauna, ascunse minţii şi inimii tale.
Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi în viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacităţile noastre.
Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart… este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu…
Nicolae Steinhardt
3
Mar
2010
Pandora există!
Luminile se sting. În mână ţin ochelarii speciali. Îi privesc cu reticenţă. Îi pun un pic şi-i scot… Totuşi îi pun. Lumea pe care o cunoşteam se schimbă. Mediul din faţa mea devine dens, consistent. Respir cu grijă. Clipele foşnesc, surpriza îmi zboară pe la ureche, culorile îmi umplu simţurile, mă pătrund atent de o lume nouă, dar mai ales mă bucur de întâlnirea cu nişte persoane autentice.
Curajul unui tânăr, Jack Sully, îmi dă fiori. Aşa cum spunea Neytiri, „are o inimă puternică”. Cu cîtă prospeţime trăieşte clipele dramatice ale întâlnirii cu o lume nouă, cu Necunoscutul. Cu adevărat este „un pahar gol” şi neprefăcut ce-nsetează după autentic.
Încet, încet iau parte la o epopee, la o căutare, la un vis: întâlnirea cu Ikranul său, cu Eywa-conştiinţa Planetei sau cu legendarul Toruk Makto. Prin toate acestea, Jack îşi pregăteşte întâlnirea cea mare cu Neytiri, dar nu oricum, ci în miezul unui trib, al unei comunităţi. „Na`vi spun că fiecare persoană se naşte de două ori. A doua oară e când eşti într-un loc, înconjurat de oamenii tăi. Pentru totdeauna.”
Dacă ne punem mâna pe inimă, fiecare dintre noi poate mărturisi că asta căutăm: o naştere din nou, o dragoste împărtăşită, o comuniune cu toţi. Pentru totdeauna. Lângă copacul sufletelor Neytiri spunea: „Aici e locul unde sunt ascultate rugăciunile… Şi câteodată se îmiplinesc.” Sinceră ca-ntotdeauna, nu-şi ascunde tristeţea. Oare ce-i mai lipsea?
Eu îmi simt aici propria-mi lipsă. Noi, toţi oamenii ca unul singur, avem această lipsă, această sete. Pentru că, paradoxal, avem o natură umană foarte generoasă: inima noastră este făcută după o aşa măsură încât să nu se poată sătura cu nimic de pe lumea aceasta sau de pe oricare lume posibilă. Şi atunci… Atunci îl presimţim pe El, pe Dumnezeul Personal care lipseşte din Pandora. El, spre deosebire de Eywa, este incomod. El este o persoană, la El trebuie să ne raportăm, în faţa Lui nu putem decât sta sau putem fugi. Să luăm aminte însă, nici pe Pandora nu este nimic comod, cu excepţia credinţei lor, iar Jack Sully nu fuge de nimeni şi de nimic.
Locul unde ne sunt ascultate rugăciunile către Dumnezeul Persoană nu este aici sau acolo, ci este la purtător, chiar în noi, în inima noastră, dar nu este facil. Şi mai e ceva. Rugăciunile se-mplinesc totdeauna pentru că Dumnezeu nu ştie să rămână dator faţă de cei care iubesc.
În ultima parte a filmului – poveste m-a lovit însă ceva: moartea. De neînţeles, pentru că „suntem făcuţi pentru viaţă”. Şi atunci… Aici autenticul na`vilor îşi atinge limitele. Poetul Ioan Alexandru spunea: „De când s-a născut Hristos nu mai este nevoie să moară nici măcar un om”. Noi am uitat să mai trăim viaţa ca pe o aventură fără să ne înconjurăm de violenţă şi moarte? Cine vrea o aventură adevărată să se facă creştin! Nimic nu este mai „periculos” decât să trăieşti cu Dumnezeul cel Viu al dragostei răstignite.
Avatar poate fi un basm frumos dacă ne aplecăm cu dragoste şi discernământ ca să culegem cele bune: curajul, dragostea, sinceritatea, responsabilitatea. Şi să refuzăm cu hotărâre cele rele: violenţa, moartea, închinarea la natură. Este o problemă de viaţă şi de moarte să ne dezvoltăm dorinţa de a iubi numai binele, neamestecat sub nici o formă, oricât de mică, cu răul. Altfel, Avatar nu va fi decât un surogat al Vieţii, al Credinţei, un alt vis urât intr-o lume moartă spiritual. Să nu fie.
Să alegem aventura credinţei, a dragostei din care picură sânge, singurele care ne pot face liberi şi ne pot urca în Pandora cea curată, cea desăvârşită, în Împărăţia cerurilor, care se află în comuniunea Bisericii luptătoare, în inima fiecărui om în care pulsează viaţa lui Hristos-Dumnezeu.
Acesta se uită cu mare delicateţe, dar cu dor puternic în adîncul nostru şi ne salută astfel: „Te văd ”. Depinde numai de noi să-i răspundem cu toată viaţa noastră: „Şi eu Te văd ”.
Denis Radu Toma
10
Nov
2009
Arată-mi cum îmbrăţişezi…
…ca să mă lămuresc dacă ştii să iubeşti, dacă l-ai îmbrăţişa pe oricare altul ca pe mine sau dacă păstrezi o îmbrăţişare unică, pentru o iubire unică. Prin acest simplu test, ai putea detecta iubirea adevărată. Nădăjduiesc că, la vârsta medie a cititorilor acestei reviste, sunt, poate, ceva mai mulţi cei care mai speră în a găsi aşa ceva.
Deja, după 20 de ani, majoritari devin cei prea obosiţi de tot felul de experienţe, care numai iubiri nu se poate spune că au fost, din moment ce sunt eşuate. Dragostea adevărată nu eşuează niciodată. Înspre 30 de ani, sigur ai tu vreun grav defect de personalitate, dacă mai cutezi să crezi în astfel de poveşti, pe care nimeni din ziua de azi nu le mai crede, nici la 12-13 ani. Read the rest of this entry »
25
Oct
2009
Prietenia. Ce ne învaţă textele?
În predicile sale, Mitropolitul Antonie de Suroj evocă adesea următoarea întâmplare petrecută în secolul al XIX-lea în Rusia. Într-un orăşel, o soţie de ofiţer cu doi copii a fost nevoită să se ascundă la periferie, într-o căsuţă părăsită. Cele două tabere beligerante ocupaseră pe rând oraşul. Singura scăpare a femeii era fuga. Ea aştepta momentul oportun ca să părăsească incognito orăşelul. Într-o noapte, cineva i-a bătut la uşă. Cu frica în sân, văduva ofiţerului a deschis. A văzut în faţa ei o tânără care i-a spus că trebuie să fugă chiar în noaptea aceea pentru că cineva a trădat-o şi duşmanii ei vor veni neîntârziat să o ia. Read the rest of this entry »
23
Oct
2009
Copiatul – Startul furat într-o călătorie spre nicăieri
„Şi dacă îl găsesc pe Bogdan cu cartea deschisă în bancă, ştiu că nu copiază”, zicea în faţa clasei profa de istorie, cu niciun minut înainte să mă găsească cu… cartea în bancă. Deschisă la lecţia care trebuia, chiar în dreptul meu. Ne-a luat manualul, dar ne-a lăsat să continuăm lucrarea, doar era de neconceput ca un elev eminent într-ale istoriei să copieze.
Cu suspiciunea căzută toată asupra colegei de bancă, onoarea mea rămăsese nepătată. Mai şifonat am ieşit la o lucrare – anunţată, deci cu atât mai puţin scuzabil copiatul, nu-i aşa? – de la geografie. Tocmai scotoceam după o copiuţă în penar când m-a prins. Foaia luată, nota doi. Nu că asta ar fi fost vreo mare pagubă (cu două note maxime tot mi-a ieşit media 7), ci reputaţia mea a avut de suferit în altă privinţă. Read the rest of this entry »
25
May
2009
Homo videns – tablou clinic
Homo videns este o achiziţie nouă a naturii, apărută spontan, ca muşchiul pe lemnul primelor televizoare. Dovleac catodic, homo videns este o prelungire de lujer a TV-ului. El a sărit din start legile fotosintezei, crescând vertiginos în dosul storurilor trase. Stahanovist entuziast al statului pe spate, homo videns e blocat în damblaua colectivă şi priveşte lumea cu legănări line, de hamac.
Homo videns n-are simţul naufragiului. De ani de zile se află-ntr-un picaj comic cu acorduri de clarinet. Stă ca melcul în salată, îl paşte o idioţie galopantă, dar îşi trăieşte vesel drama. Este aceeaşi ca a consumatorului blocat în magazin, care ştie că nu se poate abţine de la a cumpăra. Până mai adineauri vesticii îl aşteptau pe Godot, esticii pe Stalin. Acum nimeni nu mai aşteaptă pe nimeni. Nietzsche s-ar fi crucit cu două mâini dacă l-ar fi întâlnit. Homo videns nu crede că fericirea-i o găină moartă, homo videns râde şi mănâncă. Un mâncău cu o antenă-n ceafă, iată supraomul! O viaţă de câine de lux, ca-n refren. Read the rest of this entry »
5
May
2009
Tinerii zilelor noastre
Când careva dintre noi se află în faţa tinerilor, afişează o mimă scandalizată, lucru care, neîndoios, îi îndepărtează. Totuşi, şi atitudinea celor care, vrând să fie asemănători tinerilor, sunt doar toleranţi cu aceştia, spre a le câştiga simpatia, aşadar, şi această atitudine, socotim noi, nu este tocmai cea mai potrivită.
Noi credem că prin respect, cunoaştere, responsabilitate şi conştiinciozitate, fiecare dintre noi este chemat a aborda problemele cu care se confruntă tineretul. Sunt bine cunoscute pricinile pentru care părinţii şi, în general, cei mari, se plâng de fiii lor şi de tineri. Poate obida lor este îndreptăţită. Dar poate fi şi exagerată.. Toţi îşi vădesc interesul pentru ziua de mâine, pentru viitorul, continuitatea şi nădejdea noastră. Poate şi pentru extinderea „ego-ului” nostru. Read the rest of this entry »
10
Apr
2009
Eseuri – Ernest Bernea
La vânat de oameni
De ce se urăsc oamenii? E atâta necunoscut şi atâta suferinţă legată de soarta noastră, încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.
De ce se chinuiesc oamenii unii pe alţii? N-au loc sub soare? Nu le ajunge pânza cerului? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alţii. Read the rest of this entry »
6
Jan
2009
Bucuria de a te simţi înţeles
![Ierom[1]._Savatie_03m](http://www.orthograffiti.ro/wp-content/uploads/2009/10/Ierom1._Savatie_03m-109x300.jpg "Ierom[1]._Savatie_03m")
Nimeni nu ştie ce este în sufletul omului, decât numai omul însuşi şi Dumnezeu. Sufletele noastre se întâlnesc în gânduri şi în emoţii şi de multe ori tresaltă simţind că s-au unit. Când sufletele se întâlnesc unul cu altul, ele se cunosc şi se înţeleg. În Duhul Sfânt, sufletele sfinţilor se unesc şi se recunosc, şi aceasta este adevărata bucurie.
Nimeni nu se bucură, decât regăsindu-se în altcineva. Numai în Duhul Sfânt oamenii se pot cunoaşte unul pe altul şi pot trăi bucuria deplinei regăsiri, pentru că în afară de această întâlnire totul este nedeplin şi schimbător.
Pe pământ, noi ne cunoaştem în parte şi asta din cauză că sufletele noastre sunt împărţite din pricina multelor dorinţe. Oamenii au obiceiul să se identifice cu propriile dorinţe şi din această cauză se îndepărtează de ei înşişi. Atunci când doi oameni cu dorinţe comune se întâlnesc, ei se bucură şi se împrietenesc. Văzând în celălalt doar propriile dorinţe, ei ajung să creadă că se cunosc unul pe altul şi că se înţeleg. Read the rest of this entry »
