Între viață și șah se pot construi paralele și alegorii, ceea ce nu ar trebui să fie suprinzător pentru niciun cunoscător, fie și într-o măsură moderată, al bătrânului joc de șah. Complexitatea deosebită a șahului (concretizată, de exemplu, în numărul pantagruelic de posibile poziții diferite una de cealaltă) ar putea să relaționeze cu bogăția imaginarului uman, spre a da naștere la numeroase astfel de legături între viața omului în sine sau numai aspecte ale ei – pe de-o parte – și universul șahist, pe de altă parte. În continuare, voi da o serie de exemple spre a-mi susține punctul de vedere expus anterior, cu speranța că le veți găsi pertinente și originale.

Viața ca o partidă de șah: etapele, lupta cu schimbările, timpul-limită, piesele ca „talanți”, regele-suflet, „matul” către fericire.

Compararea vieții omului cu o partidă de șah reprezintă cea mai amplă formă de manifestare a imaginației în contextul prezent. Când vorbim de o partidă de șah, implicăm din start mai mult decât dacă facem referire la o anume poziție de pe tablă, ce poate apărea într-unul din momentele jocului (deschidere, joc de mijloc, final). O partidă, la fel ca viața, se desfășoară pe diferite etape, presupune dinamism, trecerea timpului, luarea deciziilor, anticiparea unor evenimente, sacrificii și multe altele.

Ca o primă remarcă, luăm cele trei etape ale jocului de șah și le punem față în față cu trei mari perioade din viață: copilăria, tinerețea și bătrânețea. Deschiderea constituie etapa de debut a unei partide, putând avea corespondent în viață perioada copilăriei, când ființa umană se familiarizează cu ceea ce înseamnă a viețui și când dezvoltarea (cu deosebire fizică) se realizează cel mai intens. Astfel, în deschidere, se caută dezvoltarea cât mai multor piese, plasarea lor pe câmpuri bune, protejarea regelui, valorificarea potențialului de la start. Aici, mutările se fac în general din reflex, la fel cum în copilărie se acționează de cele mai multe ori cu spontaneitate, ancorare în imediat, cu o simplitate specifică nivelului provizoriu al dezvoltării. Liniile de acțiune se cunosc bine, se întâlnesc deseori, la fel ca și mutările din deschidere (spre exemplu, o deschidere precum 1.d4 d5 2.c4 c6 se poate găsi la un milion de partide, după cum apariția gânguritului la 4 luni de la naștere se întâlnește la un număr impresionant de copii). Mergând mai departe, ajungem la jocul de mijloc, ce corespunde tinereții. După terminarea deschiderii, sesizăm o parte unde complexitatea sporește, unde încă avem multe piese și idei pentru continuare. Simțim că lupta abia începe, că avem în sfârșit șansa de a ne concretiza anumite planuri și urmărim să luăm un avantaj prin care să ne asigurăm finalul favorabil. Pozițiile din jocul de mijloc nu mai sunt des întâlnite, cum găseam în deschidere. Având aceste repere, să aruncăm acum o privire asupra perioadei tinereții: ne aflăm în anii când aptitudinile și calitățile noastre se individualizează, când ni se conturează foarte puternic personalitatea (a se compara cu stilurile anumitor șahiști, mai puțin sesizabile în deschideri). Avem expectații mari, dăm un randament superior copilăriei și, desigur, căutăm în permanență să ne asigurăm un viitor liniștit, frumos. Mulți devin greu previzibili, iau decizii radicale, ce le pot schimba pentru totdeauna viețile (viitorul) în bine sau în rău. Am preferat aici tinerețea în locul „vârstei adulte”, spre a surprinde mai bine acest avânt de idei şi variații. Ultima etapă a partidei de șah, finalul, presupune deosebită complexitate, poziții care au șanse mici să se regăsească altundeva, capacitate de calcul adânc, de valorificare a celui mai mic avantaj (material sau pozițional) în vederea obținerii victoriei. Multe partide ce ajung în această etapă deosebit de dificilă se decid la un singur pion sau depinzând de plasamentul regelui. O regulă a finalurilor este ca regele să fie folosit activ, central, de unde poate servi ca o armă redutabilă în atac. De asemenea, înțelegerea puterii pieselor și utilizarea ei conform cu „realitatea tablei” constituie o aptitudine indispensabilă pentru cel ce joacă un final (de exemplu, relația dintre cal și nebun, piese de valori apropiate, care „preferă” însă poziții diferite în finaluri). Probabil există păreri ce susțin o pierdere din complexitate în finaluri, dar aceasta nu este dată de numărul de piese, ci de adâncimea calculelor, de importanța pe care o ia fiecare detaliu ce în jocul de mijloc părea departe de a înclina balanța. Continuând paralela, vârsta bătrâneții se trăiește cu un dinamism mai puțin accentuat, iar o parte din aptitudinile anterioare (cu deosebire cele care țin de fizic) se pierd. După cum pe tablă rămân puține piese în finaluri, așa și la bătrânețe, omul rămâne cu un pachet de „arme” ce trebuie bine înțelese, pentru ca folosirea lor ulterioară să ducă la buna adaptare, la împlinirea de sine, ceea ce ar echivala cu victoria din șah. Mai trebuie observată aici relația dintre regele activ din finaluri și sufletul de care omul poate începe să se îngrijească mai mult la bătrânețe. Metafora „regele – suflet” va fi discutată în alt paragraf, mai detaliat. Din această primă paralelă, înțelegem că șahul nu face nicio excepție când vine vorba de cum se realizează dezvoltarea umană – de la simplu la complex. Desigur, această comparație a fost făcută considerând doar partidele de șah „întregi”, precum și o viață care să nu se sfârșească mai înainte de atingerea bătrâneții.

Următoarea abordare introduce termenul de „luptă”, mizând pe faptul că atât viața, cât și șahul reprezintă o anume bătălie. Pe tabla de joc, se dispun două armate care urmează același set de reguli și dau naștere la o confruntare bogată în calcule, planuri, tactici, strategii, unde orice nouă mutare poate determina schimbări în jocul adversarului și unde orice șansă ce ți se oferă trebuie convertită într-un avantaj. Pentru a crea o astfel de paralelă nu vom considera lupta care se dă între cei doi jucători în timpul unei partide, ci acea luptă pe care un jucător o dă cu schimbările de pe tabla în cauză (făcute, ce-i drept, de adversar prin diversele sale mutări). Șahistul poate vedea fiecare mutare din partea opusă ca pe o schimbare căreia trebuie să îi facă față cu succes. Previzibilă sau neașteptată, poziția de pe tablă constituie un adversar în sine pentru cel aflat la mutare; ea determină măsurile ce vor fi luate pentru a obține victoria. În contextul vieții omului, aceste poziții pot însemna evenimentele noi, situațiile în fața cărora este pus cineva și care necesită răspunsuri din partea acestuia. Unele sunt tipice și au replici pe măsură, în timp ce altele „ne dau de furcă”, având un grad sporit de dificultate și inedit. Deciziile luate constituie „mutările” pe care le facem în viață și, de cele mai multe ori, ne este imposibil să revenim la „poziția” de mai devreme, dacă ne raportăm aspecte precum trecerea ireversibilă a timpului sau impactul deciziilor noastre asupra evenimentelor ulterioare. Cu toate acestea, nu trebuie să pierdem din vedere repetarea unei poziții, care se întâlnește adesea în partidele de șah încheiate la egalitate. Prin analogie, există oameni care dezvoltă o anume rutină zilnică, părând să facă aceleași „mutări” la nesfârșit, dacă și contextul în care ei se află le permite această manieră de abordare. Repetiția poate semnifica un compromis făcut cu însăși viața, omul nefiind capabil de a vedea o altă „variație” și acceptând, de teamă în principal, realitatea unei „partide” nedecise, asemenea unei vieți trăite într-un mod ce ne determină să regretăm că nu am putut mai mult. Perspectiva luptei cu schimbările pune accentul pe răspunsul la provocare, atât în șah, cât și în viață, nepierzându-se din vedere scopul bătăliei – matul și, respectiv, fericirea.

Timpul este o coordonată de maximă importanță în existența noastră, ce nu poate fi ignorată atunci când ne facem felurite planuri, mici și mari, pe termen scurt sau lung. Trecerea timpului este o certitudine și, drept urmare, știm că avem o limită în a viețui și, prin transpunere, pentru a ne efectua mutările. Partidele de șah de nivel deosebit impun un timp-limită pentru fiecare jucător, de la un minut pentru întreaga partidă (stilul „bullet”) și până la ore întregi (sau chiar zile per mutare, depinzând de contextul în care se joacă). Diferența majoră dintre viață și șah în ceea ce privește timpul este dată de prestabilirea perioadei în cazul șahului. Trăind, suntem siguri doar de „sunatul ceasului”, dar nu putem decât să aproximăm când se va petrece acest ultim eveniment. Baza pe care se construiește paralela vizează nu cunoașterea duratei, ci siguranța unei limite temporale. Șahistul simte uneori cum se adâncește în criza de timp, când trebuie să dea rapid pe tablă niște răspunsuri, să descopere linia câștigătoare sau o portiță de ieșire dintr-o situație dificilă. În astfel de momente, erorile se regăsesc cel mai des, ele având drept consecințe pierderea inițiativei, a unui posibil avantaj acumulat anterior sau, desigur, chiar a partidei. Astfel, se înțelege că timpul este o resursă ce trebuie foarte bine gestionată într-o partidă de șah. Viața ne descoperă destule astfel de momente dificile, când suntem presați de timpul avut la dispoziție pentru a rezolva anumite sarcini, sau când știm că nu putem să fim pasivi o lungă bucată de vreme fără a suporta anumite consecințe. Uneori comitem greșeli pentru că suntem în grabă, greșeli pe care le regretăm mai târziu, reevaluând situația și descoperind oportunități mai bune pe care le-am ratat – toate acestea pentru că nu ne permiteam să petrecem prea mult timp fără să acționăm cumva. Trebuie făcută aici mențiunea că, în șah, timpul poate fi relaționat și cu numărul de mutări făcute pe tablă, de o eficiență variabilă (spre exemplu, spunem că un jucător câștigă „timp” sau „un tempo” când își forțează adversarul să facă mai multe mutări pentru același obiectiv secundar al jocului). În viață, aceste „tempo”-uri pot fi relaționate cu modul în care cineva realizează o anumită sarcină cu mai multă ușurință decât se considera la început, apelând la mai puține măsuri, salvând energie și crescând eficiența.

În ceea ce privește „armata” de 16 piese pe care jucătorul o are la startul unei partide, aceasta este alcătuită din piese cu caracteristici și valori diferite, fiecare având o anumită contribuție (sau un potențial) în joc, reușita depinzând de felul în care ele sunt utilizate. Această paralelă are în vedere statutul de „talant” pe care piesele le au într-o transpunere a lor în viața omului (preluându-se deci motivul biblic al talantului). În șah, folosirea corectă a pieselor este calea sigură spre succes: piesele „preferă” anumite câmpuri, „se comportă” diferit, au putere mai mare sau mai mică depinzând de poziție și servesc atât atacului, cât și apărării. Dacă o piesă are rol defensiv în deschidere, finalul o poate surprinde ca element central în atac. Șahistul trebuie, așadar, să găsească cele mai bune moduri, în funcție de situație, pentru a se servi de piesele sale. Paul Morphy spunea, în secolul al XIX-lea: „Ajută-ți piesele pentru ca și ele să te poată ajuta”. Ce sunt însă piesele în viața noastră, pe „tabla vieții noastre”? Ele reprezintă calități personale, aptitudini diverse, trăsături de personalitate (talanți) care, posedând un anume potențial, trebuie să ne conducă la o anumită performanță. De la potențial la performanță este un lung drum, presărat cu tot felul de „poziții”, care mai de care mai complicate, solicitându-ne cu tot ce avem mai bun, spre a obține victoria. Desigur, în șah, piesele sunt standardizate, proprietățile lor nu diferă de la o partidă la alta. Pentru toți, se aplică aceleași reguli privind mutarea legală a pieselor. Modul în care sunt mutate ele, însă, variază de la un jucător la altul, putând reprezenta urmarea aplicării unor principii de joc, a unor legi ale jocului bun, demonstrate cu trecerea timpului. Pe de altă parte, personalitatea fiecărui șahist se conturează cu fiecare partidă jucată într-un stil personal, cei mai buni șahiști din istorie fiind adesea recunoscuți după modul de a răspunde (prin mutarea pieselor) în anumite situații de joc. Spre exemplu, Tigran Petrosian excela în apărare, de multe ori creând adevărate baricade imposibil de dărâmat pentru adversarii săi; Mihail Tal era „spectaculosul”, jucătorul care urmărea ineditul, surpriza, sacrificiile; Bobby Fischer juca multe finaluri foarte bune cu nebunii și așa mai departe. În același fel, oamenii își creează personalitățile originale conform modului de utilizare a talanților posedați, dar, spre deosebire de șah, unde fiecare joc se ține cu aceleași piese, viața ne descoperă mult mai multe astfel de „piese”, cu o singură deosebire – regele, care în transpunere ar deveni sufletul (înțeles ca esența omului respectiv, „motorul” care i-ar guverna întreaga ființare, temelia pe care își așază viața și în absența căreia totul s-ar prăbuși). În rest, dacă pe tablă dama este piesa cu cea mai mare putere de atac, cu valoare deosebit de mare, care decide foarte multe partide, în viață, ea trebuie înțeleasă drept „talantul cel mai de preț” al cuiva, care poate varia semnificativ de la o persoană la alta. O anume „damă” există la oricine, „forma” sa depinzând de particularitățile individuale ale fiecăruia dintre noi. La fel stau lucrurile și când ne referim la piese de valori mai mici (adică diversele arme secundare pe care oamenii le dezvoltă și de care se folosesc) – diferă de la un caz la altul, dar au valorile lor acolo unde se identifică.

Bogdan Anicescu

Astăzi, simt că pot compara drumul meu prin viață cu o lungă și tacticoasă partidă de șah. Nu pot juca decât cu albele, deoarece am avantajul că exist. Cu negrele nu cunosc cine joacă, dar trebuie să fie cineva care nu s-a născut încă și ar vrea o astfel de șansă. Mă uit pe tabla vieții și văd cum am piese de folosit, pe care le-aș putea numi, de ce nu, talanți. Normal, am și pioni, de care mă folosesc doar ca să îmi susțin piesele tari. Caut să mi le dezvolt cu accent pe centru, ca să am supravegheate cât mai multe câmpuri din viață. Regele meu e sufletul. Nu îl las descoperit orice-ar fi, îl duc în siguranță, fiindcă mat nu vreau să fiu făcut. Dacă îmi pierd sufletul, s-a terminat partida, cum deja se știe. Pot să am eu tot materialul inițial – ar fi degeaba.

În centrul atacului meu asupra necunoscutului cu negrele stă chiar Dama, adică rațiunea. Cu ea, atacul pentru darea matului și intrarea în nemurire nu e o iluzie. Dacă nu câștig, pur și simplu mă voi ridica de la masă și cel cu negrele îmi va lua locul, că doar merită! Dar nu totul este pe tabla vieții la fel ca pe oricare tablă de şah: Dama nu are voie nici ea să fie capturată; fără rațiune nu pot juca, indiferent cât de mult aș fi avansat. Iar dezvoltarea ei trebuie să se facă cu sprijinul tuturor, altfel nu am cum exploata puterea pe care o posedă. Pot să cedez de bunăvoie, dacă regele-mi e în pericol mare, sau pot aștepta să îmi iau matul ca să se oprească cronometrul și să dispar. Doar să nu-mi las sufletul pe tablă… Să îl iau de acolo, ca să nu joace altcineva cu el, din nou. Și în funcție de ce tactici am, voi ști și la ce să mă aștept după orice mutare. Notarea mutărilor n-o pot face eu, ci Arbitrul. Rocadă, schimburi, gambituri în viață – se fac; doar Dama să rămână, sufletul să nu stea nici măcar în șah etern, iar adversarul din întuneric să simtă că nu e mai bun ca mine.

De fapt, acum văd, pe tablă nu sunt piesele, sunt eu… Sunt eu și nici nu joc, ci… lupt.

Bogdan Anicescu

Devastatoarele consecinţe ale evoluţionismului
Hitler și demnitatea umană

„Dacă nu există un Dumnezeu Care să răsplătească binele şi să pedepsească răul, totul este permis” (F. M. Dostoievski).

În prezent, numeroase persoane „educate” acceptă ca o realitate fundamentală faptul că totul în cosmos a evoluat şi continuă să evolueze prin procese de tip evolutiv. Conceptele teoriei evoluţioniste ar fi valabile şi în cazul instituţiilor sociale şi al artelor. Majoritatea partidelor politice, precum şi şcolile de sociologie, istorie sau arte pun la baza doctrinelor proprii aceste concepte şi le răspândesc. De la religie până la muzica rap, conceptul de dezvoltare progresivă prin erori sau „mutaţii” şi „selecţie naturală” a fost aplicat în aproape toate domeniile. Mulţi contemporani cred că omul a evoluat din maimuţă sau din animale inferioare ei. Mai contează astăzi, în realitate, de unde venim? Mai are vreun impact asupra vieţii cotidiene adevărul despre creaţie sau evoluţie?

Impactul teoriei evoluţiei asupra societăţii umane nu trebuie subestimat. Dintr-o perspectivă strict ştiinţifică, accentul pus pe evoluţionism a determinat o serie de false presupuneri legate de biologie, astronomie, paleontologie sau antropologie. Cercetătorii au continuat să caute răspunsuri acolo unde cu greu puteau fi găsite. La nivel personal şi social însă, evoluţionismul se dovedeşte mai distrugător ca o ciupercă nucleară.

Să presupunem că oamenii ar fi într-adevăr rezultatul combinaţiilor şi accidentelor naturii. Mai inteligenţi decât celelalte primate, „homo sapiens” ar fi totuşi doar animale, iar valoarea lor intrinsecă nu ar fi mai mare decât a cailor, aricilor sau hamsterilor. Iar, dacă fiinţele umane ar proveni din regnul animal, atunci corectitudinea, demnitatea, cinstea, bunătatea, dreptatea şi credinţa n-ar avea nicio relevanţă.

Suntem oare cu toţii animale, descendenţi ai unui vast şir de replicatori apăruţi din impurităţile adunate pe suprafaţa bălţii primordiale, după comentariul lui J. Horgan, publicat în Scientific American (Octombrie 1995)?

Dacă omul nu este decât o reorganizare hazardată a materiei, se poate afirma că poate fi tratat ca un animal. Istoria este plină de exemple de guverne şi de indivizi care au îmbrăţişat evoluţionismul, considerându-şi semenii doar „accidente ale naturii” şi, ca atare, tratându-i mai rău decât pe bietele necuvântătoare. Principala cauză a majorităţii problemelor sociale prezente, inclusiv avortul, violenţa domestică, rasismul, jaful sau crima, o constituie deprecierea vieţii umane. Dacă omul nu este decât „un animal vorbitor”, de ce am aştepta mai mult de la el?

Gândirea evoluţionistă cuprinde exemple dramatice. Dictatorul german Adolf Hitler a abuzat de ideea evoluţiei biologice, folosind-o ca pe cea mai feroce armă împotriva religiei tradiţionale şi a condamnat repetat creştinismul ca principal contestatar al preceptelor darwiniste.

Disciplinatul popor german a fost condus într-o luptă pentru dominaţie şi „supravieţuire a celor mai puternici”. Autorul mediatizatei Mein Kampf (ad litteram „Lupta mea”), şi-a imaginat justificat deciziile de exterminare a milioane de cetăţeni, urmărind să demonstreze că poporul său este realmente cel mai puternic. Încă din copilărie, mintea „caporalului” tirolez a fost captivată de evoluţionism şi nu este un secret că ideile devastatoarei teorii se află la baza a tot ceea ce este mai violent în Mein Kampf: „Cel care trăieşte trebuie să lupte, cel care nu vrea să lupte într-o lume în care lupta permanentă e legea vieţii, nu are dreptul să existe”.

Desigur că nu toate relele din timpul regimului hitlerist decurg din ideile evoluţioniste ale exaltatului conducător fascist. Incontestabil dar că deprecierea condiţiei umane este rezultatul pustiitor al gândirii de sorginte evoluţionistă. Ca şi Mussolini, Marx, Engels, Stalin şi Mao, iluştrii persecutori din ultimele secole de pozitivism antiuman, şi Führer-ul Hitler a avut încredere oarbă în „virtuţile” evoluţiei fără Dumnezeu. Rezultatele ne urmăresc şi astăzi…

Preot Cornel Dragoș

Unii oameni aud de când se trezesc la viaţă mai mult înjurături şi sudalme decât vorbe cuminţi. Mai apoi, când cresc, le vine foarte greu să vorbească altfel decât au învăţat. Şi totuşi, e bine să ţinem cont de faptul că fiecare cuvânt este urmaşul unei intenţii şi premergătorul unei acţiuni. De aceea nu e bine să aruncăm cuvinte rele.

E bine să ne obişnuim să spunem cuvinte bune şi frumoase. De ce? Pentru că aşa cum spunea cineva, dacă lucrezi cu miresme şi parfumuri, tu eşti primul care miroase frumos, iar dacă lucrezi cu gunoaie, tu eşti primul care pute. Ceea ce facem altora ne schimbă şi pe noi. E greu de scăpat de o obişnuinţă, dar nu e imposibil şi mai avem şi unele trucuri la care putem apela cu succes.

Am aflat de cineva, şofer profesionist de Bucureşti, care înjura mereu. Mediul, meseria, toate l-au adus în starea în care, la câteva vorbe scăpa şi câte o înjurătură. Până când, fiind şi instructor la o şcoală de şoferi, a trebuit să o înveţe pe o femeie cum să ţină „colacul” în mână. Doar că de fiecare dată când înjura, femeia aceea lua mâna de pe volan. Speriat, şoferul a certat-o şi a întrebat-o de ce face aşa ceva. A spus femeia că ea nu rabdă înjurături şi dacă mai înjură, ia mâinile de pe volan. „Şi ce să spun? Nu vezi ce fac ăştia pe lângă care trecem?”, a întrebat-o. „Păi, spune «Doamne miluieşte»”, i-a sugerat ea. Au mai parcurs câţiva metri şi cineva le-a tăiat calea. Şoferul a scos capul pe geam şi i-a strigat cu năduf: „Să te miluiască Dumnezeu, băi!”. Au trecut anii şi lumea a început să-l cunoască drept şoferul care striga în trafic „Dumnezeu să te miluiască”, în loc să înjure.

Nu e uşor să rupi o patimă, să dezrădăcinezi o obişnuinţă. E nevoie de multă stăpânire de sine, de multă voinţă. Uneori însă, cu puţină înţelepciune, reuşim să schimbăm doar puţin, ceea ce ne face rău, fără să fie nevoie să scoatem tot copacul din rădăcină. E ca şi când altoieşti un pom pădureţ cu o ramură dintr-unul roditor. Rădăcina rămâne aceeaşi, dar roada se face bună. E bine să învăţăm să ne folosim defectele în aşa fel încât să ne aducă roadă bună. E mult mai simplu şi mai eficient decât să încercăm să ne ştergem complet pentru a ne reinventa.

Cine poate smulge din rădăcină ca să sădească la loc, să facă. Iar cel care nu poate, să nu deznădăjduiască, pentru că avem fiecare cale de ieşire, oricât de multe smârcuri am avea împrejur.

Ierodiacon Serafim Pantea

Când eram mai mic, am suferit câteva depresii amoroase adolescentine parcă desprinse din filme şi după ce durerea se mai atenuase, am putut să cuget puţin la ce înseamnă dragostea. Nu înţelegeam ce fel de dragoste e aceea care se termină. Chiar la un nivel superficial de înţelegere, nu poţi să nu te miri cum e posibil ca ceea ce denumesc oamenii prin cuvântul dragoste să se sfârşească brusc într-o zi. Ceva mai târziu, am descoperit poate cel mai frumos fragment scris vreodată despre dragoste, în capitolul treisprezece din prima epistolă către Corinteni. Am aflat că prorociile se vor desfiinţa, darul limbilor va înceta şi ştiinţa se va sfârşi, însă dragostea nu cade niciodată. Sfântul Apostol Pavel mi-a confirmat, aşadar, părerea că dragostea adevărată nu are sfârşit.
În toate visele şi speranţele mele care se legau de o fată sau alta, voiam să nu ne mai despărţim niciodată. Nu mă gândeam pe atunci la moarte şi nici măcar la îmbătrânire. Nu aveam, deci, o vedere în perspectivă prea dezvoltată. Se poate spune că într-o asemenea simţire, eşti orbit: ai impresia că totul va sta într-un echilibru perfect, şi tinereţea şi intensitatea iubirii şi fidelitatea celuilalt, timpul va îngheţa încât vei putea păstra mereu acea stare de bine pe care o are cineva când iubeşte şi când este iubit. „Am o prietenă, îmi zic, pe care o îndrăgesc acum şi trebuie să sorb şi ultima picătură a nesfârşitei dulceţi din această ciudată şi ameţitoare clipă care a dat peste mine… Aş putea muri acum de atâta fericire…”.
Dacă m-ar fi întrebat cineva cum mă cheamă, nici nu i-aş fi auzit întrebarea. Nu-ţi mai trece nimic prin gând, te pierzi cu totul când eşti îndrăgostit. Realmente, pentru tine nu mai există timp… deşi timpul se scurge în continuare pentru oamenii obişnuiţi. Totul devine altfel când iubeşti. Cum spunea un scriitor, doar rostind „te iubesc”, este ca şi cum ai spune: tu nu vei muri niciodată. Toată veşnicia o ai în această clipă care nu se mai termină a dragostei. Rămâi mut şi orb şi surd, iar singurul simţ pe care-l mai ai este acela al dragostei, cu care captezi precum captează stetoscopul bătăile inimii din piept, bătăile îngereşti ale inimii îndrăgostite…

Dar acel timp, care dezgheţându-se, treptat, a revenit în vieţile noastre, acum a năvălit cu totul peste noi. Acea „dragoste” care de atâtea ori m-a înşelat, din pricina atâtor minciuni şi dezamăgiri, iarăşi s-a sfârşit. Prietena m-a părăsit. La fel şi următoarea. Pe cealaltă, probabil că am părăsit-o eu. Toată beţia mea ca de vin, s-a terminat într-o mahmureală cumplită. M-am trezit, mă doare capul şi-mi vine să vomit… de la cât am iubit până ieri! Ce nefericită absurditate trăiesc. Ce credeam că era veşnic, s-a terminat. Ce socoteam a fi viaţă, a murit. Fericirea mi s-a preschimbat în nefericire. Frumosul îl văd acum ca pe urât. Binele de odinioară mă vatămă atât de mult acum. Asta nu poate fi dragostea nemuritoare, pe care atâta au cântat-o poeţii, ci lepra şi năpasta lui Iov! Am fost înşelat, iar o durere mai mare nici că poate fi.

Suferim adesea despărţirea, e adevărat. Lamentările artiştilor moderni pe care-i ascultă adolescenţii, sunt totuşi un mare adevăr: „Mi-ai spus că mă iubeşti şi m-ai părăsit. M-ai înşelat. Te urăsc”. Cum se poate ca doi oameni să nu se mai iubească, după ce s-au iubit, întreb din nou? Din nefericire, această lume propune un medicament nevindecător, un calmant al decepţiilor în dragoste: o nouă amorezare. „Mai sunt băieţi”, îi zice mama fetei care plânge. „Lasă, că lumea e plină de fete”, îi spune tatăl băiatului care nu mai mănâncă nimic de două zile. Sau „viaţa merge înainte, trebuie să-ţi refaci viaţa (?) alături de altcineva”, auzim adesea în jurul divorţurilor. Dar îmbătându-ne mereu şi mereu cu această apă rece greşit numită dragoste, ajungem într-un fel de comă, ne pierdem cunoştinţa cu totul şi toate puterile sufleteşti şi trupeşti. Ajungem nişte morţi vii, care mai trăiesc doar pentru că sunt conectaţi la aparate. Prin urmare, deşi trăim cu trupul, suntem morţi cu sufletul. Chiar din acest motiv, Dumnezeu a dat potopul în vremea lui Noe: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup”. (Facerea 6, 3)

Despărţirile prin moarte sau banalele „nepotriviri de caracter”, devenite obişnuinţa zilelor noastre, moderne, nu există în Hristos! Toate aceste răutăţi se topesc ca un cub de îngheţat în faţa Soarelui Dreptăţii, pentru cei care caută mai întâi Împărăţia (şi apoi, toate celelalte li se adaugă).

Doar prin Hristos se poate iubi cu adevărat, chiar şi dincolo de moarte. Împărtăşindu-ne din dragostea lui Dumnezeu, ne îndrăgostim la rândul nostru, prin Dumnezeu, de oameni: de soţie, de copii, de rude, de prieteni, de vrăjmaşi. Dragostea lui Hristos topeşte toată răutatea şi îmbrăţişează în ea pe toată lumea, pentru că este o dragoste nepătimaşă şi nemărginită. Cu această dragoste nu vei muri niciodată.

Dar ce să-i faci, că eros, viermele neadormit, ne serveşte în fiecare clipă un surogat contrafăcut al dragostei. Precum ne-am revolta împotriva unor mărfuri expirate, aşa ar trebui să ne revoltăm împotriva acestui demon al iubirii pătimaşe dintre bărbat şi femeie, cu care se otrăvesc oamenii mai tare ca de muşcătura viperei. Căci vremea diavolului a expirat… odată cu Învierea lui Hristos, Cel Care a zdrobit capul şarpelui şi a călcat moartea cu moartea Sa. Asemenea unui negustor care înşeală la cântar, diavolul îi aduce pe oameni odată şi odată, la faliment, adică la moartea de veci alături de el în iad.

„Nu mi-e frică de moarte, ci de veşnicia ei”, spunea Vlahuţă. Aşa şi eu, vreau să zic că nu m-a încântat niciodată dragostea, ci veşnicia ei, de care m-a încredinţat Hristos: acea dragoste adevărată care nu cade niciodată şi este bucuria tuturor. Numai prin Hristos am putut iubi vreodată cu adevărat un om… cu toate calităţile lui, cu toate defectele lui, bucurându-mă însă doar de adevăr, nu şi de nedreptate. Dragostea este Dumnezeu Însuşi care ni se dăruieşte. Dar nu-L putem primi pe Dumnezeu decât într-un potir sfinţit ce devenim curăţindu-ne toată fiinţa – trupul şi sufletul – de răutăţi.

Aşa cum se îmbracă mirii în haine albe şi curate la nuntă, la fel trupul şi sufletul care îmbracă duhul trebuie să fie nepătate, pentru a intra în Cămara Mirelui, la nunta cerească a Fiului de Împărat. Dragostea lui Dumnezeu nu varsă numai lacrimi, ci chiar şi sânge, încât n-ar putea-o suferi cineva în trup şi să rămână viu. Aceasta e adevărata fericire de care nu mai poţi să trăieşti… ci numai să mori şi să învii în fiecare zi…

Adrian Sârbu

Poţi reproşa cuiva, toată viaţa, nefericirea ta…

Poţi găsi nenumăraţi „ţapi ispăşitori” pentru ratarea ta, poţi afla motive foarte întemeiate logic, pentru eşecul tău…

Şi totuşi…

Trăim într-o lume în care toţi aruncăm vina nefericirii noastre asupra celor din jur: soţi, părinţi, rude, şefi, condiţii sociale etc.

Şi totuşi, dacă e să fim, o clipă, lucizi şi sinceri, oricât am face asta, „simţim” că VINA nu se dezlipeşte de noi, de inima noastră… Ci dimpotrivă, se lipeşte şi mai strâns, se afundă în lăuntrul nostru, se interiorizează: se retrage, tot mai mult, spre originea ei… Şi rana ivită din reculul acuzelor noastre, din VINA tot mai respinsă, mai nerecunoscută, mai neasumată, ne face din ce în ce mai agresivi cu cei din jur şi cu noi înşine…

Adevărul este că celălalt îţi poate face orice: te poate lovi, te poate tortura, te poate înşela, te poate vinde: te poate face să suferi în fel şi chip… Dar, nefericit, nu, nefericit nu te poate face nimeni! Fericirea şi nefericirea nu ţin de împrejurările exterioare: a fi sau a nu fi fericiţi ţine cu totul numai şi numai de noi înşine. În puşcăriile comuniste, au fost oameni care erau fericiţi şi în mijlocul celor mai cumplite torturi…

Pe numele ei cel mai frumos şi mai sfânt, fericirea e numită: ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR.

Dumnezeu ne spune că ea este înlăuntrul inimii noastre şi că Uşa ei este Iisus Hristos… Şi că numai de noi depinde să intrăm sau nu, că numai noi înşine suntem SINGURUL OBSTACOL în calea fericirii noastre….

Şi de ce, totuşi, în mod tragic, cei mai mulţi dintre noi, refuză să fie fericiţi?

Mi s-a părut că răspunsul l-a dat un celebru cantautor, membru al faimoasei trupe de muzică pop, ABBA. Întrebat de un reporter despre secretul succesului pe care l-au avut compoziţiile sale, zâmbind melancolic, a răspuns:

- E… atât de plăcut… să fii… nefericit…

Marius Iordăchioaia

Acum câteva zile, am citit cu un interes deosebit istoria construcţiei podului suspendat care se întinde peste Cascada Niagara. Pentru a putea începe lucrarea, a fost necesar să fie unite cele două capete de pământ pe care urmau să se sprijine extremităţile podului. Aceasta s-a realizat ataşând un fir de aţă de un zmeu. Când vântul a început să bată, zmeul a trecut dincolo. Apoi, de acel fir, au legat o sfoară şi au tras-o de cealaltă parte. Apoi sfoara a fost folosită pentru a trece pe celălalt mal o funie care, finalmente, a avut rezistenţa de a duce primul cablu de oţel.

Cine s-ar fi gândit că măreţul pod a început printr-un singur, firav şi nepromiţător fir de aţă? Şi totuşi, acel început modest, a crescut încetul cu încetul, devenind mai apoi marele pod pe care îl admiră milioane de oameni.

Credinţa este de asemenea precum acel pod. Adeseori, credinţa îşi găseşte începutul în lucruri care sunt la fel de mici şi de nepromiţătoare precum firul de aţă despre care am vorbit mai sus. Hristos, de fapt, a promis că, pentru a ne putea începe călătoria pe drumul mântuirii, credinţa de care avem nevoie nu trebuie să fie mai mare decât un bob de muştar. (Matei, 13:31)

Dar trebuie să lucrăm acea credinţă. Trebuie să facem pasul înainte, indiferent cât de mic este. Credinţa poate că nu ne este mai puternică decât un subţire fir de aţă; pentru a deveni mai puternic şi mai mare, firul trebuie să fie înălţat de un zmeu. Prin acţiune, credinţa creşte, adună tărie şi ne poartă către o mai mare încredere şi credinţă. (…)

 (traducere de Călin Vasile Drăgan)

Andrew Demotses

Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei,
urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.
Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.

Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe „i” în locul unui vârtej de emoţii,
acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,
oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile „responsabile”.

Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.
Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.

Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că „a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.

Totul depinde de cum o trăim…

Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi…

Cineva a avut curajul de a mă crea, de a-mi deschide ochii spre un infinit negru, ce avea mai târziu să-mi devină colorat. A avut curajul de a mă duce pe căi străine, căci nimeni nu e interesat de ecuaţie, ci de forma necunoscutelor.

Acest cineva a îndrăznit chiar să mă înzestreze cu daruri, deşi eu nu i le-am cerut niciodată. Probabil că el a fost singurul care a crezut în mine, atunci când mi le-am refuzat. În toată bunătatea lui, m-a lăsat chiar să aleg, nu m-a obligat el cu nimic. Nu s-a sfiit să-mi dea ochi să văd fiecare răsărit, razele zilei, amurgul blând şi nopţile tăcute. Nici măcar nu m-a oprit când am vrut să văd lucruri, poate, nepermise. Mi-a dat de asemenea ochi să-mi văd prietenii şi duşmanii. Însă nu mi-a atras atenţia niciodată când îmi va fi rău. M-a lăsat să cad, să mă afund singură într-o negură adâncă, unde lacrimile au fost singurele care m-au lăsat să plutesc pe valurile lor, ca să ajung la mal. Nu mi-a arătat niciodată cât de mare este adâncimea şi cum mă pot rătăci în ea.

Mi-a arătat iubirea, poate cel mai de preţ sentiment; cum poţi dărui tot, fără a cere nici măcar o floare înapoi. M-a purtat pe vârfuri spre o lume fără păcat, liniştită şi veselă. O lume a dragostei.

Am văzut cum toate se repetă, zi de zi. Nimic ce mi se arată din alte surse nu este adevărat; nimeni şi nimic nu-mi pot lua mie creatorul meu, vocea mea spirituală.

 Irina Stratan, elevă

Vrei să cedezi? Vrei să-ţi… “începi viaţa”? Să fii a lui, să vadă că-l iubeşti cu adevărat?

Dragostea lui te presează delicat… Nu-ţi cere nimic, dar… paradoxal, asta te face să simţi că… plesneşti! Tocmai generozitatea lui stârneşte şi aţâţă generozitatea ta… Tăcerea lui te face să vorbeşti într-una; şi vorbind, te goleşti, încet-încet, de orice rezistenţă… Şi asta, în mod bizar… te înspăimântă!

Privirea lui răbdătoare îţi smulge inima din piept…. Ce mai: îl iubeşti la nebunie!…

Atunci, ce te mai opreşte?!

A… Acea plăpândă şoaptă a conştiinţei, acea fărâmă de frică, acea “fisură”prin care ameninţă să se strecoare cele mai înfricoşătoare scenarii…

Păi, dacă e dragoste, ar trebui să fie totul în regulă, nu-i aşa?

Da, dar… Există, totuşi, un “dar”… care strică totul…

Da, ai putea să treci peste acest “dar”, peste această “frică”… numai că “după”, ea nu dispare, nu se dizolvă în actul iubirii, ci, dimpotrivă: creşte, creşte până umple inima, de parcă, prin “act” ar fi aflat tocmai mijlocul de a-ţi devora iubirea! Ai mai văzut şi auzit întâmplându-se asta, la cei din jurul tău…

Iubirea ta este imperfectă, e limpede… Are o “impuritate” care o face periculoasă, un virus care o poate transforma în vehiculul unei boli mortale pentru prietenia voastră….Şi pentru sufletul tău…

Atunci? Ce-ar fi de făcut?

În primul rând, nu renunţa la iubirea ta… E imperfectă, bolnavă, “vinovată”…. dar, e totuşi, iubire… iubirea ta…

De aceea cred că nu-i cazul să o lepezi, pentru că asta nu rezolvă problema, ci doar o amână…. Cred că trebuie să mergi cu ea la Doctor, la Tămăduitorul de iubiri…

Trebuie să faci asta, pentru că iubirile bolnave sunt izvoarele întregului blestem omenesc, ale tuturor dramelor noastre: avortul, abuzul infantil, divorţurile, toată acra nefericire din cârciumi, toată neagra amăgire de sine din bordeluri, toata artificiala fericire a “carierei” etc., toate sunt consecinţele unei iubiri bolnave…

DAR TREBUIE SĂ IUBIM! PENTRU ASTA NE-AM NĂSCUT! NUMAI AŞA PUTEM FI FERICIŢI! Cine nu ştie asta, cine poate ocoli acest adevăr?

Să nu renunţi niciodată la iubire… Acesta e dreptul fundamental al omului, darul lui Dumnezeu, piatra cea de mare preţ a fiinţei noastre, pentru care se merită să dai totul…

NUMAI CĂ IUBIREA NOASTRĂ ARE CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA NOASTRĂ: ESTE INCOMPLETĂ, BOLNAVĂ…

Priveşte cu atenţie Crucea! Priveşte-o, te rog, cu toată inima: nu-L vezi, acolo, pe Tămăduitorul de iubiri? Nu vezi tu, în cuiele acelea, strivite, sfâşiate, LIMITELE FIINŢEI NOASTRE şi, implicit, ALE IUBIRII NOASTRE?

Iubirea noastră bolnavă este blestemul nostru… Dacă nu vezi pe Cruce pironit TOCMAI ACEST BLESTEM, nu vezi nimic….

Du dragostea ta la Tămăduitorul de iubiri… Sfintele Taine sunt tratamentul Său…. Du-te la Biserică şi caută-ţi un duhovnic care să ţi-l administreze….

Apoi, vindecată de orice spaimă, de orice sămânţă de posibilă nefericire, curăţită până când s-a umplut de Lumină şi nu mai e în ea nici un grăunte de îndoială … las-o să curgă, las-o să fie Stăpâna ta… Fii fericita Ei roabă….

( mai multe texte de acelaşi autor aici: http://oameni-si-demoni.blogspot.com/ )

Marius Iordăchioaia

Viaţa e o lecţie de smerenie şi moartea, examenul.

Am înţeles asta târziu… dar, nădăjduiesc, că nu prea târziu…

Viaţa e o lecţie divină dacă e trăită în simplitatea ei, dacă nu e înjugată la vreo iluzie sau alta… Dacă viaţa rămâne liberă… Libertatea ei fiind singura noastră libertate reală…

Dar noi din copilărie îmbrăcăm viaţa, o pieptănăm, o fardăm, după asemănarea „oamenilor mari” despre care, la adolescenţă, vom înţelege că au trădat viaţa: că au înlocuit-o cu altceva… Un „altceva” în faţa căruia, ca adolescenţi, ne răzvrătim, protestăm, devenim obraznici!!! Iar, apoi, pentru viclenele daruri ale lumii „oamenilor mari”, ca amorul, banii, cariera, plăcerile, pe care le acceptăm pentru că, oricum, nu vedem altă posibilitate, vindem şi noi viaţa, ca şi părinţii noştri… Devenim, pe nesimţite, duşmanii ei… în aşa fel încât, dacă arunci o privire lucidă asupra lumii, descoperi un imens lagăr de concentrare cu un singur deţinut: viaţa. Şi noi toţi, nevroticii gardieni care o păzesc…

Când Îl întâlnim pe Hristos, descoperim că există şi o altă posibilitate! Că se poate să nu trădezi viaţa, să n-o vinzi… Că următoarea vârstă după copilărie ar trebui să fie sfinţenia, nu urât mirositoarea noastră maturitate… Că viaţa te învaţă smerenia şi smerenia te învaţă să trăieşti, adică, să rămâi, pururea, în viaţă... Care trece prin moarte, nu se opreşte în ea, ci îşi continuă drumul: în moarte rămânând tot ce nu-i aparţine, tot ce, ne-smerindu-se, nu s-a contopit cu viaţa…

Viaţa, în desăvârşita Sa umilinţă, curge prin adâncul inimii noastre… Şi, cu dragoste şi gingăşie, începe să înveţe pe oricare dintre noi să fie viu, când o strigăm pe nume…

Şi Numele ei este Iisus.

( mai multe texte de acelaşi autor aici: http://oameni-si-demoni.blogspot.com/ )

Marius Iordăchioaia

Forţa, curajul şi cerbicia de a se opune nedreptăţii şi de a înfrunta lumea făceau parte din sufletul unui tânăr. Visele păreau împlinite de cum se gândeau la ele… erau idealuri aşa cum orice tânăr are. Însă azi visele au devenit prafuri, fumuri şi ierburi. Azi ele se cumpără şi nu mai sunt nicidecum idealuri.

Magazinele de vise le găseşti fără efort, la distanţă de un click, pe internet sau pe stradă, când ai ieşit la o plimbare cu prietenii. Culorile ţipătoare, desenele distorsionate, panourile sau sfatul amicilor te aduc uşor în faţa tejghelei. Conştiinţa care tocmai dorea să îţi amintească de pericolul drogurilor este asigurată cu uşurinţă de aparenta inofensivitate, legalitatea şi popularitatea pe care o au aceste pliculeţe cu prafuri în rândul tinerilor. Dacă mai există în mintea ta o izbucnire de împotrivire ce nu a fost încă anihilată, vânzătorul sau chiar prietenii tăi intervin cu argumente solide. Ideea că nu sunt droguri te linişteşte, altfel de ce ar mai fi fost legale?! Totuşi, legalizarea unui act imoral are puterea de a convinge oamenii să-l accepte ca pe ceva moral. Nu produc dependenţă, deci te poţi lăsa oricând de ele. Ceea ce tu nu ştii e ca tocmai gândul că te poţi lăsa oricând te va înrobi în jocul acesta. Masca ierburilor naturiste, a ceaiurilor calmante şi a beţişoarelor parfumate sunt pentru cei ce încă nu au descoperit „adevărata distracţie” şi se simt oarecum stingheriţi când intră într-un magazin de vise. Astfel, aflând ca nu e chiar cum se zvoneşte, pot începe de la nivelul de jos, ajungând mai apoi să vorbească cu florile, să atingă fericirea maximă sau chiar să intre în propriul paradis… şi totul pe banii părinţilor. Întrebarea iese la iveală chiar dacă agitaţia febrilă după vise pare să o înăbuşe… De ce ai cumpăra praf şi fum pentru a simţi o fericire care îţi distruge creierul şi sufletul legal şi în toată siguranţa?!

Poate că teribilismul e singurul pentru care te sacrifici atunci când tragi pe nas cu străşnicie praful sau când fumul îţi pătrunde în piept, în toată fiinţa ta… supunându-te cu un tremur de plăcere. Ideea de a face ceva ieşit din comun, ca mai apoi să ai cu ce te lăuda, merită orice încercare. Nu contează dacă vei primi reacţii negative, ele te satisfac; te simţi cineva oricum. Dacă teribilismul nu e motivul, atunci distracţia viselor ce a devenit o modă te duce pe val cu siguranţă; sau poate curiozitatea de a încerca senzaţii noi, provenită din plictiseala de viaţă, naşte dorinţa unei stări euforice nemaiîntâlnite. Cultul plăcerii se dezvoltă, sorbind toată viaţa ce curge prin venele tale, mai apoi vlăguindu-te.

Persuasiunea prietenilor de a lua pliculeţe cu vise devine o punte către amăgire. Te hăituiesc, convingerea lor te acaparează… tu cu ochii larg închişi alergi în mâinile lor.

O alta cauză poate fi aşa zisul stres, problemele de zi cu zi. Aspiraţia de a fi într-o altă lume, de a te simţi fericit, te copleşeşte. Vrei o scăpare, o ieşire din tot noianul grijilor sau al greşelilor… şi te pierzi printre himere, iluzii şi lumi deformate, ca mai apoi să te trezeşti mai nefericit.

Colţurile gurii mai strâmbate, cu ochii în gol şi inima zvâcnind în timpane… căutând fericirea în fum şi praf. E adevărat, te-ai distrat, dar oare era râsul tău? Era rânjetul care îţi schimonosea faţa şi râsul care îţi muşca din suflet lăsând în urmă răni de nebunie.

Acum în pieptul gol de suflet se mai aude ecoul unei strigăt. Un urlet sfâşie bezna şi se stinge în lacrimi. …. Începe să bată, dar nu sunt bătăile inimii tale, ci sunt bătăile Celui care stă la uşa ei…

Îi vei deschide?

Mădălina Grosu, elevă

Deja te privezi de libertatea iubirii când te întrebi dacă şi ceilalţi te iubesc. Ca să fii fericit este de ajuns să iubeşti. Găseşti o pace şi o împăcare cu sine, când iubeşti pur şi simplu. Oare nu suntem în stare să iubim, dacă dragostea noastră nu e recompensată cu aceleaşi sentimente? Mai suntem capabili să iubim, dacă ceilalţi nu se arată recunoscători pentru ajutorul nostru, dacă nu ne laudă nimeni pentru sacrificiile pe care le facem, dacă nu primim plata pe loc? Uneori simţim că iubim umanitatea, pe toţi şi pe toate. Şi nu mai putem de fericire când gândim asta. Dar cu cât simţim că iubim umanitatea mai mult, cu atât ne dăm seama că am uitat să iubim omul. Ne surâde ideea iubirii contemplative. O îmbraţişăm mai mult decât ideea iubirii active.

Acceptăm mult mai uşor iubirea aceea însetată de fapte mari, pe care să le vadă toată lumea. Ba chiar te gândeşti că eşti în stare să îţi dai viaţa, să te jertfeşti dacă ai primi aplauze şi dacă ai fi slăvit. Însă iubirea activă şi vie înseamnă străduinţă şi stăpânire de sine. Străduinţa de a iubi pe cel de lângă tine în fapte mici, mărunte, de zi cu zi. Iar apoi, când ţi se pare că străduinţele nu au niciun rost şi că ceilalţi nici nu văd că tu îi iubeşti şi se comportă la fel de nepăsători, atunci descoperi că tu nu te-ai jertfit ca ei să te iubească, ci ca să găseşti fericirea în a iubi pur şi simplu.

Când ţi se pare că te-ai îndepărtat de ţelul dorit, tocmai atunci l-ai atins. Fiindcă nu mai aştepţi recunoştinţă din partea celorlalţi, ci vezi în tine că reuşeşti să iubeşti fără răsplată. Împlinirea ţelului e în interiorul nostru, iar când se împlineşte în interior, negreşit se împlineşte şi în exterior. Când vezi că ceea ce ţi-ai propus se împlineşte în inima ta, simţi lămurit puterea lui Dumnezeu care n-a încetat să te iubească şi să te călăuzească, pas cu pas, fără să ştii.

Mădălina Grosu, elevă

Dacă încerci să priveşti imaginea de ansamblu a prezentului, ţi-e frică să te mai gândeşti la viitor… şi totuşi te gândeşti. Te gândeşti dacă o să răzbeşti sau dacă o să te conformezi şi tu cum o fac cei mai mulţi din jurul tău.

După genocidul sufletelor creat de comunism, s-a produs o ruptură între generaţii. Apoi frica oamenilor de azi de a crede şi de a se jertfi pentru credinţă a răzbit şi a născut o credinţă superficială, aproape inexistentă. Frica de a trăi profund şi de a pune mai presus voia Lui Dumnezeu decât voia ta, frica de a nu suferi, frica de moarte… FRICA a înăbuşit, a comprimat credinţa. Şi totuşi, această credinţă nu a murit. Trăirea tainică a ortodoxiei, schingiuită, şchioapă, rănită, a supravieţuit înviind prin moarte, prin martiriu şi jertfă. Te aşteaptă în tihnă, să învii omul frumos din tine.

Lumini de oameni au murit la Aiud, Sighet, Piteşti, Târgu Ocna, etc… iar ţara a rămas pe întuneric. În întunericul ăsta s-a născut omul de azi.

Iar tu, tinere, cauţi acum, în bezne, lumina adevărată.

Ei ştiu că tu ai puterea de a schimba viitorul, că ai puterea de a fi drept, de a te jertfi, de a spune adevărul, de a nu accepta compromisul… că ai puterea de a muri pentru convingerile tale. Aşa că tot Ei nu te împiedică să mori pentru convingerile tale, ci încearcă şi reuşesc să îţi schimbe convingerile după placul lor. Nu te împiedică să schimbi viitorul, ci te schimbă pe tine şi schimbându-te pe tine au deja viitorul transformat după bunul lor plac. Nu te opresc să fii drept, ci deformează noţiunea de a fi drept, astfel încât să îţi fie ruşine să ai o atitudine corectă când ceilalţi sunt corupţi. Nu te împiedică să te jertfeşti, ci schimbă convingerea pentru care te jertfeşti, încât te trezeşti că eşti o jertfă adusă diavolului. Nu te opresc să spui adevărul, ci transformă adevărul în minciună. Ei ştiu că avem puterea să luptăm, să câştigăm, să excelăm în orice ne propunem, pentru că suntem tineri plini de dinamism, de poftă de viaţă şi de izbândă.

Ştiu că şi tu cauţi să îţi formezi o identitate. Ştiu că ai nevoie de un model după care să te ghidezi. Toate modelele bune sunt ascunse şi începi să îţi formezi identitatea după şabloanele impuse.

Ne hrănim cu lumina artificială din becul ăsta de lume. Mai tot timpul suntem conectaţi la aparate: ba la telefon, la mp3, calculator, tv, etc. Trăim artificial. Ne hrănim cu plăcerile şi distracţiile lumii care ne surescitează şi ne simţim împliniţi pentru câteva ore. Dar apoi simţim un gol înăuntrul nostru şi începem să căutăm ceva cu care să umplem acel pustiu din suflet. Căutăm, de fapt, firea de început a omului, cea făcută din dragoste pentru dragoste, astfel împlinirea noastră va fi numai în bine şi nicidecum în rău.  Îl căutăm şi Îl iubim pe Hristos fără să ştim. Dar iubirea asta imensă, care aşteaptă să fie împartăşită către Dumnezeu şi semeni, e deviată spre iubirea de sine şi a răutăţii. Şi totuşi… Hristos a murit şi a înviat pentru fiecare dintre noi.

Cu moartea pe moarte călcând… A trebuit să moară şi să învie ca să piară moartea din oameni şi noi să avem viaţă veşnică.

Noi suntem făcuţi prin Cuvânt, prin Hristos şi simţim nevoia să Îl aflăm, să ne întoarcem la El. Suntem înfometaţi, însetaţi, minţiţi de lume, răniţi… Vrem să ne găsim liniştea, vrem să fim împliniţi, dar nu căutăm unde trebuie.

Aminteşte-ţi cine eşti! Îndrăzneşte şi coboară în negura sufletului şi trezeşte-l pe omul firesc din tine! El doar doarme.

Săturat de plăcerile absurde ale lumii, vrea ceva adevărat. Vrea să se bucure de fiecare clipă alături de oamenii minunaţi din jurul său, vrea să aibă un ideal în viaţă, vrea să înveţe să fie un om bun, să păstreze şi să apere tot ce a mai rămas curat în lumea asta, vrea să îşi apere inocenţa, să înflorească, să fie plin de vitalitate, vrea să scape de toată mocirla asta în care se tăvăleşte fiecare, vrea să nu mai fie sufocat de melodii egoiste şi perverse, de reviste care te învaţă cum să manipulezi oamenii, de emisiuni care bârfesc.

Vrea să simtă şi el roua sub tălpi sau să stea la lumina lumânării să asculte poveştile bunicului, vrea să asculte şi el un sunet de vioară sau tobă în loc de zgomotul artificial al muzicii house, vrea să o ţină de mână pe mama fără să îi fie frică de ce vor spune colegii, vrea să fie puternic şi sensibil, vrea să meargă la biserică şi nu vrea să se certe cu prietenii care râd de el, vrea ca în fiecare seară să îi spună durerile lui Hristos. Vrea ca atunci când va cădea să se ridice. Vrea să moară în lacrima de azi şi să renască în zâmbetul de mâine. Vrea să învie.

Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte încă în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră, încât ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgârciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat încă, în suferinţă şi-n păcat.

Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbânzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămâne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne, poate pentru totdeauna, ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi în viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacităţile noastre.

Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart… este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu…

Nicolae Steinhardt

Luminile se sting. În mână ţin ochelarii speciali. Îi privesc cu reticenţă. Îi pun un pic şi-i scot… Totuşi îi pun. Lumea pe care o cunoşteam se schimbă. Mediul din faţa mea devine dens, consistent. Respir cu grijă. Clipele foşnesc, surpriza îmi zboară pe la ureche, culorile îmi umplu simţurile, mă pătrund atent de o lume nouă, dar mai ales mă bucur de întâlnirea cu nişte persoane autentice.

Curajul unui tânăr, Jack Sully, îmi dă fiori. Aşa cum spunea Neytiri, „are o inimă puternică”. Cu cîtă prospeţime trăieşte clipele dramatice ale întâlnirii cu o lume nouă, cu Necunoscutul. Cu adevărat este „un pahar gol” şi neprefăcut ce-nsetează după autentic.

Încet, încet iau parte la o epopee, la o căutare, la un vis: întâlnirea cu Ikranul său, cu Eywa-conştiinţa Planetei sau cu legendarul Toruk Makto. Prin toate acestea, Jack îşi pregăteşte întâlnirea cea mare cu Neytiri, dar nu oricum, ci în miezul unui trib, al unei comunităţi. „Na`vi spun că fiecare persoană se naşte de două ori. A doua oară e când eşti într-un loc, înconjurat de oamenii tăi. Pentru totdeauna.”

Dacă ne punem mâna pe inimă, fiecare dintre noi poate mărturisi că asta căutăm: o naştere din nou, o dragoste împărtăşită, o comuniune cu toţi. Pentru totdeauna. Lângă copacul sufletelor Neytiri spunea: „Aici e locul unde sunt ascultate rugăciunile… Şi câteodată se îmiplinesc.” Sinceră ca-ntotdeauna, nu-şi ascunde tristeţea. Oare ce-i mai lipsea?

Eu îmi simt aici propria-mi lipsă. Noi, toţi oamenii ca unul singur, avem această lipsă, această sete. Pentru că, paradoxal, avem o natură umană foarte generoasă: inima noastră este făcută după o aşa măsură încât să nu se poată sătura cu nimic de pe lumea aceasta sau de pe oricare lume posibilă. Şi atunci… Atunci îl presimţim pe El, pe Dumnezeul Personal care lipseşte din Pandora. El, spre deosebire de Eywa, este incomod. El este o persoană, la El trebuie să ne raportăm, în faţa Lui nu putem decât sta sau putem fugi. Să luăm aminte însă, nici pe Pandora nu este nimic comod, cu excepţia credinţei lor, iar Jack Sully nu fuge de nimeni şi de nimic.

Locul unde ne sunt ascultate rugăciunile către Dumnezeul Persoană nu este aici sau acolo, ci este la purtător, chiar în noi, în inima noastră, dar nu este facil. Şi mai e ceva. Rugăciunile se-mplinesc totdeauna pentru că Dumnezeu nu ştie să rămână dator faţă de cei care iubesc.

În ultima parte a filmului – poveste m-a lovit însă ceva: moartea. De neînţeles, pentru că „suntem făcuţi pentru viaţă”. Şi atunci… Aici autenticul na`vilor îşi atinge limitele. Poetul Ioan Alexandru spunea: „De când s-a născut Hristos nu mai este nevoie să moară nici măcar un om”. Noi am uitat să mai trăim viaţa ca pe o aventură fără să ne înconjurăm de violenţă şi moarte? Cine vrea o aventură adevărată să se facă creştin! Nimic nu este mai „periculos” decât să trăieşti cu Dumnezeul cel Viu al dragostei răstignite.

Avatar poate fi un basm frumos dacă ne aplecăm cu dragoste şi discernământ ca să culegem cele bune: curajul, dragostea, sinceritatea, responsabilitatea. Şi să refuzăm cu hotărâre cele rele: violenţa, moartea, închinarea la natură. Este o problemă de viaţă şi de moarte să ne dezvoltăm dorinţa de a iubi numai binele, neamestecat sub nici o formă, oricât de mică, cu răul. Altfel, Avatar nu va fi decât un surogat al Vieţii, al Credinţei, un alt vis urât intr-o lume moartă spiritual. Să nu fie.

Să alegem aventura credinţei, a dragostei din care picură sânge, singurele care ne pot face liberi şi ne pot urca în Pandora cea curată, cea desăvârşită, în Împărăţia cerurilor, care se află în comuniunea Bisericii luptătoare, în inima fiecărui om în care pulsează viaţa lui Hristos-Dumnezeu.

Acesta se uită cu mare delicateţe, dar cu dor puternic în adîncul nostru şi ne salută astfel: „Te văd ”. Depinde numai de noi să-i răspundem cu toată viaţa noastră: „Şi eu Te văd ”.

Denis Radu Toma

 

…ca să mă lămuresc dacă ştii să iubeşti, dacă l-ai îmbrăţişa pe oricare altul ca pe mine sau dacă păstrezi o îmbrăţişare unică, pentru o iubire unică. Prin acest simplu test, ai putea detecta iubirea adevărată. Nădăjduiesc că, la vârsta medie a cititorilor acestei reviste, sunt, poate, ceva mai mulţi cei care mai speră în a găsi aşa ceva.

Deja, după 20 de ani, majoritari devin cei prea obosiţi de tot felul de experienţe, care numai iubiri nu se poate spune că au fost, din moment ce sunt eşuate. Dragostea adevărată nu eşuează niciodată. Înspre 30 de ani, sigur ai tu vreun grav defect de personalitate, dacă mai cutezi să crezi în astfel de poveşti, pe care nimeni din ziua de azi nu le mai crede, nici la 12-13 ani.

La vârsta asta, toate s-au culcat măcar cu unul, de n-or fi trecut şi printr-un avort (başca acelea neştiute, induse de anticoncepţionale), iar tu mai crezi în basme cu Ileana Cosânzeana? Una care să-şi fi ţinut îmbrăţişările doar pentru tine?! Sau, de fapt nici nu e de mirare: un defect ca tine,  nu tot la o defectă poate să spere?!

„Mare nătărău eşti, să mai crezi în iubire în zile noastre!” Şi nu trebuie să ţi-o zică altul. Ţi-o spui tu însuţi, când te plesnesc propriile gânduri, care decretează aparente adevăruri evidente: toate sunt aşa şi pe dincolo ori nimeni nu mai crede în iubire…

Dacă o iei după logica evidenţelor, aşa ar trebui să fie – îmbrăţişări ca cele la care visezi tu vezi numai în filme trase de păr sau încremenite în… statui (precum cea dintr-o autogară din Glasgow, Scoţia). S-au dus vremurile de odinioară! Tot ceea ce mai poţi spera – şi nici nu trebuie cumva să cauţi, căci astfel de oportunităţi se ivesc pur şi simplu – sunt ocazii pentru pipăială şi tot ceea ce acestea promit în continuare.

Numai că logica şi evidenţele sunt potrivit inimii fiecăruia. Realitatea nu există ca atare, ci doar percepţia noastră asupra ei. Poate nu e un citat exact, dar zicea un părinte că „pe om, cum îl iei aşa-l găseşti. Îl iei bun, aşa îl găseşti, îl iei de rău, rău îl găseşti”. De pildă, cine ajunge în UK, cu gând să adulmece fete care ard de nerăbdare să se despoaie în pagini de ziar, desigur că găseşte uşor şi din acelea. Eu, însă, m-am minunat de câte fete superbe (şi frumuseţea lor n-are nimic de-a face cu jalnicele prototipuri din reviste) am întâlnit pe acolo. Încă şi inteligente, plus amabile. Şi nu mă refer la tipul de amabilitate pe care o caută destui bărbaţi de toate vârstele…

Pe Bătrânul Continent, epitetul naşpa este cel mai des folosit, legat de britanice, dar realitatea mi-a părut cu totul alta. Evident că foc fără fum nu iese, aşadar sunt destule exemple negative în UK, dar cine le vede numai pe acelea, nu a căutat niciodată să discute cu o femeie, ci cu un produs. Pe care – într-un moment sau altul, din varii motive – îţi permiţi ori nu îţi permiţi să-l consumi.

Dar eu ştiu că, poate chiar printre cei care citesc aceste rânduri, mai sunt şi romantici incurabili (pămpălăi, potrivit standardelor sociale de azi), care au purtat în inimă amintirea schimbului de priviri şi a dialogului cu fiecare fată drăguţă întâlnită. În căutarea aceleia una pentru mine, şi eu am acumulat câteva astfel de icoane, de pe tărâm britanic sau de aiurea.

Fără să ştiu, şi eu m-am purtat adesea după cum descria Maica Siluana Vlad odată: „Într-un autobuz de băieţi, care vorbesc urât şi aşa, dacă se suie o fată frumoasă, toţi devin mai frumoşi, mai drăguţi, mai politicoşi. De ce? Pentru că simt prezenţa lui Dumnezeu, chiar dacă darul nu o mai simte. ‘Darul’ zice ‘e, sunt fată frumoasă’, dar Dumnezeu ştie că El se face cumva prezent prin darul frumuseţii şi gingăşiei”.

Mereu am simţit că frumuseţea vine de undeva de dincolo de lumea asta, de la Dumnezeu, că mă poate face mai bun, dar şi că n-a fost lăsată pentru consum public. Mereu am fost fascinat de frumuseţea feminină fără farduri, fără artificii, cea care nu strigă „consumaţi-mă” (cel puţin cu privirea) şi am crezut că, undeva, cândva, o să rânduiască Dumnezeu şi pentru mine o iubire unică.

La un moment dat, avea să vină şi darul lui Dumnezeu rezervat mie, pentru care nu am avut vreun alt merit în afara aceluia de a crede, cu încăpăţânare şi împotriva tuturor evidenţelor, că există aşa ceva – cu îmbrăţişări rezervate doar celei iubite, nu o oarecare succesiune de tăvăleli prin iarbă. Toate experienţele, pe care moravurile de azi îţi decretează că trebuie să le acumulezi, nu fac decât să te arunce pe un drum plin de hârtoape, paralel cu drumul spre fericire.

Bogdan MunteanUK

 În predicile sale, Mitropolitul Antonie de Suroj evocă adesea următoarea întâmplare petrecută în secolul al XIX-lea în Rusia. Într-un orăşel, o soţie de ofiţer cu doi copii a fost nevoită să se ascundă la periferie, într-o căsuţă părăsită. Cele două tabere beligerante ocupaseră pe rând oraşul. Singura scăpare a femeii era fuga. Ea aştepta momentul oportun ca să părăsească incognito orăşelul. Într-o noapte, cineva i-a bătut la uşă. Cu frica în sân, văduva ofiţerului a deschis. A văzut în faţa ei o tânără care i-a spus că trebuie să fugă chiar în noaptea aceea pentru că cineva a trădat-o şi duşmanii ei vor veni neîntârziat să o ia. Îngrozită de perspectiva care i se deschidea, femeia i-a mărturisit Nataliei – aşa o chema pe vestitoarea nocturnă – că şansele ei de a părăsi oraşul sunt nule. Cu copiii după ea, nu ar ajunge prea departe şi ar putea fi uşor recunoscută. În acel moment, se petrecu o minune pe care Mitropolitul Antonie o comentează cam aşa: „Şi atunci, tânăra cu pricina, care era doar o oarecare vecină, s-a preschimbat dintr-o dată în acea fiinţă mare pe care o desemnează cuvântul evanghelic aproape: „Nu! Nu o să vă caute, căci în locul dumneavoastră o să rămân eu”. „Dar o să vă împuşte!”, a zis mama. La care tânăra a zâmbit din nou: „Da! Dar eu n-am copii”. Şi mama a plecat, iar tânăra a rămas. Au venit noaptea târziu, au prins-o pe tânără şi au împuşcat-o” (Mitropolitul Antonie – Taina iubirii, editura Sophia, 2009, p.45).

Natalia atinsese starea ultimă de apropiere, de prietenie cu un om despre care ne vorbeşte Hristos: nu este dragoste mai mare decât să îţi pui viaţa pentru prietenul tău. Din afară, văduva ofiţerului şi Natalia întreţineau relaţii de banală vecinătate. Pe dinăuntru, Natalia îl cunoscuse pe Hristos prezent în văduvă şi în copiii ei.

Acesta este idealul de prietenie pe care noi, muritorii, îl întâlnim arareori. Din experienţa noastră de zi cu zi înţelegem că, omeneşte vorbind, prietenia este o relaţie de reciprocitate. Tu nu îi faci prietenului tău ceea ce nu ţi-ai dori ca el să îţi facă ţie. De aici reiese că prietenie adevărată nu poate fi decât între doi egali. Aceasta este şi concluzia pe care o trage Socrate în dialogul platonician Lysis. Nu poţi fi prieten adevărat cu şeful tău sau cu subordonaţii tăi. Prietenia cere egalitate. Prinţul nu poate fi prieten cu cerşetorul decât dacă îşi leapădă statutul, hainele sale scumpe şi îmbracă haina stigmatizată a cerşetorului. Înaintea lui Socrate, urmaşii lui Pitagora intuiseră acest adevăr etern: „prietenia este o egalitate făcută din armonie”. În apropierea prietenului tău, nu te laşi supus de duhul stăpânirii care adesea domneşte în tine (în timpul Postului Mare ne rugăm împreună cu Sfântul Efrem Sirul: „…duhul stăpânirii nu mi-l da mie!”), nu cauţi să îi anulezi libertatea, să îl priveşti ca pe o non-persoană. Analizând dialectica sacră a prieteniei adevărate, Simone Weil punctează magistral contemplaţia pioasă pe care o avem în chip natural faţă de prietenul nostru: „Prietenia este miracolul prin care o fiinţă umană acceptă să privească de la distanţă şi fără a se apropia tocmai fiinţa care îi este necesară asemenea hranei” (Simone Weil – Forme de iubire implicită a  lui Dumnezeu, editura Humanitas, 2005, 98). Îmi este foame de prietenul meu, dar nu îl mănânc.

Când spunem „prietenie”, ne închipuim că prietenia este doar de un anumit fel. În realitate, întâlnim forme de reciprocitate, de prietenie, foarte variate. Există o prietenie fundamentată pe nevoi comune. Clientela crâşmelor, microbiştii, clienţii Mc Donald’s, cititorii împătimiţi ş.a.m.d. sunt legaţi între ei prin nevoi mai mult sau mai puţin superioare pe care şi le satisfac împreună. Plăcerea, fericirea chiar – ar zice Orwell – este cu atât mai intensă cu cât este împărtăşită.

 Putem vorbi despre prietenie adevărată şi prietenie falsă, despre prietenie superioară şi prietenie inferioară. Pentru mine, o prietenie este înaltă dacă pe cei doi  îi uneşte şi animă dorinţa ardentă de a atinge un scop comun. Tom Sawyer îl întâlneşte pe Huckleberry Finn, pornesc pe Mississippi şi cot la cot înfruntă groaza pe care le-o provoacă Joe Indianul. Ghilgameş şi Enkidu pleacă să îl înfrunte pe Humbaba, monstrul din Pădurea Cedrilor. Iar când Enkidu moare, Ghilgameş compune cel mai grandios necrolog pe care cineva l-a spus vreodată despre prietenul său. Îl plânge pe Enkidu şi se plânge, mai ales, pe sine pentru că, fără Enkidu, Ghilgameş a rămas om doar pe jumătate: „Ascultaţi-mă, oamenilor (şi plecaţi-vă urechea) către mine!/ Pentru Enkidu, (prietenul) meu, plâng eu,/ Gemând cu amar, ca o femeie bocitoare./ El era securea de la umărul meu, siguranţa mâinii mele,/ Cuţitul de la cingătoarea mea, (scutul) din faţa mea,/ Haina mea de sărbătoare, podoaba mea de preţ/– Un (demon) rău s-a sculat şi mi l-a răpit!” (Gândirea asiro-babiloniană în texte, editura Ştiinţifică, 1975, p.150).

V-am scris câteva gânduri despre prietenie pentru că în adolescenţă prietenii ajung în prim-plan, devin fiinţe esenţiale pentru devenirea noastră. Părinţii se retrag în fundal şi ne veghează de acolo parcursul. O experienţă dureroasă pentru un părinte, dar inevitabilă pentru viaţă.

Ciprian Voicilă

„Şi dacă îl găsesc pe Bogdan cu cartea deschisă în bancă, ştiu că nu copiază”, zicea în faţa clasei profa de istorie, cu niciun minut înainte să mă găsească cu… cartea în bancă. Deschisă la lecţia care trebuia, chiar în dreptul meu. Ne-a luat manualul, dar ne-a lăsat să continuăm lucrarea, doar era de neconceput ca un elev eminent într-ale istoriei să copieze.

Cu suspiciunea căzută toată asupra colegei de bancă, onoarea mea rămăsese nepătată. Mai şifonat am ieşit la o lucrare – anunţată, deci cu atât mai puţin scuzabil copiatul, nu-i aşa? – de la geografie. Tocmai scotoceam după o copiuţă în penar când m-a prins. Foaia luată, nota doi. Nu că asta ar fi fost vreo mare pagubă (cu două note maxime tot mi-a ieşit media 7), ci reputaţia mea a avut de suferit în altă privinţă.

Între primele care au terminat lucrarea era o tocilară, care i-a cerut voie profei să iasă din clasă mai repede pentru că o aşteaptă… Bogdan, căci tot aşa îl chema pe prietenul ei. Mai târziu, s-a prins lumea că nu eram eu, dar – după chicotelile ce mi-au fost relatate – până la sfârşitul orei mulţi m-au compătimit din cu totul alte motive decât pentru doiul încasat.

Ei bine, istoria şi geografia au fost, alături de engleză şi franceză, materiile mele favorite din liceu! Taman la ele s-a nimerit să copiez, pentru că mă credeam prea bun să mai fi învăţat. Eram prea mândru să copiez.

La mate, fizică sau chimie, mândria nu mai ţinea şi făceam orice să copiez vreo frântură de exerciţiu de la cineva, dar niciodată complet, mereu cu cifre puse aiurea. Veneau notele: erau unul – doi cu 8-9 (avusesem la uman-engleză, doi intraţi cu 10 la mate!), ceva 6 – 7, o puzderie de 5 şi vreo duzină de 4. Eu, ultimul strigat: Munteanu – 3.

Acestea fiind zise, cum mi-ar sta mie să ţin o predică despre cât de nociv este copiatul, sport naţional la care „olimpicii” sunt ăia care reuşesc să treacă examenele de titularizare fără să fie prinşi? Rataţii sunt, evident, cei făcuţi de ruşine prin ziare, căci cum îşi permit să viseze la a deveni profesori, dacă nu ştiu nici măcar să copieze?

În condiţiile a 6-7 ore pe zi, cu manualele acelea stufoase despre care aud că nu s-au subţiat nici la 11 ani după ce am absolvit eu liceul, cu multe materii ucigătoare de neuroni pentru cine nu le îndrăgeşte, nu prea văd niciun argument de bun simţ împotriva copiatului. A fi nevoit să înveţi la toate materiile este absolut aberant. Supraîncărcarea cu informaţii este, de decenii, o cruce de purtat pentru elevul român.

Luat ca greşeală în sine, comparabil cu un furt îndemnat de foame, să zicem, copiatul este mai uşor pardonabil. Dar aceasta nu îl face cu nimic mai legitim. Peste ani, mi-am spovedit păcatul copiatului. Aş minţi să spun că m-a încercat vreo căinţă adâncă – aşa cum s-ar cuveni chiar şi pentru cele mai mici greşeli, Dar, în egală măsură aş minţi dacă aş legitima cumva copiatul şi nu aş recunoaşte că m-a luminat Dumnezeu măcar să înţeleg că este ceva rău.

Nu pot avea cuvânt împotriva nimănui care copiază la materiile de care nu s-a alipit inima lui, pentru care şi faptul că a asistat la ore i se pare deja prea mult timp acordat. Pe de altă parte, mă doare inima să costat că, incontestabila cruce de care am vorbit este folosită, de prea mulţi elevi din România, drept pretext al cufundării în ignoranţă.

Transformarea copiatului într-un mod de viaţă, într-o metodă de supravieţuire aplicabilă la toate materiile, nu este un păcat mic. Aşa ceva devine un păcat compus din gesturi mici (precum fumatul, înjuratul, bârfa), însă cu efecte catastrofale pe termen lung. Pe nesimţite, îţi fură startul în viaţă, face vremea petrecută în liceu mult mai uşoară decât ar trebui să fie, lipsită de un minim de efort, de angajament, de pasiune.

Pe când alţii (tocilarii, fraierii) îşi bat capul cu învăţatul, cel care copiază se distrează mereu. Alţii se plâng că nu mai au timp liber, expertul în copiat se numără, de regulă, între cei care se plâng că se plictisesc şi la şcoală, şi acasă. Da, este plin de aberaţii sistemul de învăţământ românesc, însă mi-e imposibil să cred că nu există nicio materie care să-ţi poată deveni dragă, vreun domeniu care să-ţi absoarbă energia de adolescent.

Se pot fenta uşor, prin copiat, îndatoririle şcolare. Însă, la un interviu pentru un job, ce şi de la cine să copiezi? La fel, nici dacă vrei să ajungi, după liceul din România, la o universitate bună precum una din UK. Aici, însuşi conceptul de copiat nu există, că nu ai ce să reproduci la examene.

„Dacă un student îmi scrie la examen ceea ce i-am predat eu, îl pic. Eu vreau să ştiu ce a citit el, ce crede el”, îmi spunea un profesor de economie prin mâna căruia au trecut măcar 5% din cei care au acum o slujbă invidiată în instituţiile UE de la Bruxelles. La un examen cu un aşa profesor, fără să demonstrezi că ai citit şi tu ceva, n-ai nicio şansă!

Copiatul este impostură şi descurcăreţii – cei care cred că, dacă au furat startul, drumul în viaţă le va fi la fel de lin cum s-a dovedit în şcoală – se amăgesc singuri. Aidoma, în faţa lui Hristos, degeaba am veni să-I reproducem reguli, să-i copiem din cărţi poruncile, dacă nu le-am lucrat cu adevărat, încât să se cunoască roada lor în noi.

Bogdan MunteanUK

 Homo videns este o achiziţie nouă a naturii, apărută spontan, ca muşchiul pe lemnul primelor televizoare. Dovleac catodic, homo videns este o prelungire de lujer a TV-ului. El a sărit din start legile fotosintezei, crescând vertiginos în dosul storurilor trase. Stahanovist entuziast al statului pe spate, homo videns e blocat în damblaua colectivă şi priveşte lumea cu legănări line, de hamac.
Homo videns n-are simţul naufragiului. De ani de zile se află-ntr-un picaj comic cu acorduri de clarinet. Stă ca melcul în salată, îl paşte o idioţie galopantă, dar îşi trăieşte vesel drama. Este aceeaşi ca a consumatorului blocat în magazin, care ştie că nu se poate abţine de la a cumpăra. Până mai adineauri vesticii îl aşteptau pe Godot, esticii pe Stalin. Acum nimeni nu mai aşteaptă pe nimeni. Nietzsche s-ar fi crucit cu două mâini dacă l-ar fi întâlnit. Homo videns nu crede că fericirea-i o găină moartă, homo videns râde şi mănâncă. Un mâncău cu o antenă-n ceafă, iată supraomul! O viaţă de câine de lux, ca-n refren.
Homo videns este omul fotoliu. Din serial în film artistic până vine supa, întrebându-se dacă telecomanda e prin plapumă sau a căzut sub pat. Această cârtiţă de apartament s-a identificat cu canapeaua ca musca cu hârtia de muşte. Flotant nocturn al lumilor catodice, homo videns se sperie de pana de curent ca reumaticul de ploaie. Şi are şi de ce. TV-ul este cel mai iubit herr professor: i-a dresat ochiul de voyeur, l-a băgat la şcoala de divertisment, i-a inventat nevoi nebănuite. În lipsă de preoţi bolşevicii se spovedeau la poştaş. Acum homo videns are un prieten din pixeli dascăl în toate. Cultura TV este prosperă, homo videns ştie multe. Ştie că în Statele Unite toţi hoţii de maşini se îndreaptă spre New Mexico, ştie că dacă tragi într-un om cu tot armamentul din dotare s-ar putea să se ridice zâmbind. Mintea-i la pădure, morala a rămas nedansată. Hulpav ca un aspirator pe timpul vieţii tale, TV-ul e chiar un aspirator. Nu-i de mirare că patronii îi vând la ofertă împreună, ca pe nişte fraţi gemeni.
Onor la erou, Batman se întoarce! Homo videns are cultul războinicilor, vrea bătaie şi o are, confortul de a fi mărunt e chiar distractiv. Încremenit în povestea video, homo videns uită oalele pe foc şi copiii pe genunchi. Cu TV-ul în faţă, cercul familiei s-a redus la semicerc. Mii de culori şi tone de singurătate – are, de altfel, şi egoismul unei astfel de stări. În plus, i-au crescut şi pretenţii, s-a emancipat. Acum are religia informaţiei şi urgenţa de a şti tot. S-au dus vremurile buchisirii. Cartea a fost deliberat uitată, ca un urs bolnav în spatele circului. Ne mirăm încă de supravieţuirea burtierei cu litere la filmele traduse. Şi nu numai cartea. Toate virtuţile clasice. Nudismul postmodernului în faţa vechiului e obstinat. Ultimii timizi vor fi puşi în formol, omenirea se va da pe toboganul cu idei trăsnite.

Harnaşamentul reflectorizant al Rosinantei moderne ne arată un lucru trist: în şaua lui Don Quijote stă mândru Sancho Panza! Să ne închipuim decretarea unei prohibiţii generale video. Barca lui homo videns ar lua apă, vâslele i s-ar transforma în cârje. N-ar mai fi mult până la Ziua Venelor Deschise. Rolul TV-ului în legumizarea rasei umane e acelaşi cu al lopeţii în istoria cioclilor. TV-ul sau soba intimă pe timp de iarnă. TV-ul, vidanjorul de la ora cinci. TV-ul, Show Potemkin sau olimpiada falsului. Până în secolul trecut chimia cinei îţi dădea calitatea visului. Homo videns n-are vise. Când doarme tot la TV se uită. Când se trezeşte îşi continuă somnul. Sindromul Helsinki, în care angajaţii băncii fraternizaseră cu spărgătorii, funcţionează implicit, fără resorturi. Homo videns e falimentar.
Ce se poate vedea prin ochelarii lui homo videns e previzibil. Piroman bântuit de flăcări, acest aplaudac mecanic bea bere, stă pe spate şi se crede executant al loviturii de la unsprezece metri. Acest cobai lihnit după experimente are un imaginar betonat în universul filmului american. Convingerea lui în ceea ce vede e imbatabilă ca râma tăiată-n două. Blestemul idioţiei s-a întins comic de la oraş la sat, ruralii fiind dependenţi de TV ca urbanii de igienică. Pepene cu pâine, telejurnal, film şi găini rămase neînchise. Trenurile blindate ale prostiei defilează acum şi pe la poarta lor.

Între timp, tradiţia aşteaptă, neştiind că s-a mutat staţia. Bunul simţ şi vechile deprinderi s-au oprit la un cântar stradal şi-şi numără reciproc coastele. Din clasici n-a mai rămas decât un nume de stradă sau vreun răspuns corect la vreun concurs interactiv. Manele la nunta lui Figaro şi Mihaela Tatu versus Hortensia Bengescu, născută Papadat. Societatea multi-vizual dezvoltată este într-un nou cincinal, planul de producţie a fost îndeplinit, raportăm multiple depăşiri de normă. Capitaliştii au ajuns la vorba noastră, acum fac salam chiar şi din cale şapte vaci grase din vis.

În anii ´60 un Ion îşi luase primul televizor în satul lui. Trecut cu bicicleta prin gropile proletare, aparatul se stricase, iar acum stătea inert pe sală, cu ecranul la drumul mare. Ion îşi luase primul televizor în satul lui. Restul nu mai conta.

 Octavian Dărmănescu

Când careva dintre noi se află în faţa tinerilor, afişează o mimă scandalizată, lucru care, neîndoios, îi îndepărtează. Totuşi, şi atitudinea celor care, vrând să fie asemănători tinerilor, sunt doar toleranţi cu aceştia, spre a le câştiga simpatia, aşadar, şi această atitudine, socotim noi, nu este tocmai cea mai potrivită.

Noi credem că prin respect, cunoaştere, responsabilitate şi conştiinciozitate, fiecare dintre noi este chemat a aborda problemele cu care se confruntă tineretul. Sunt bine cunoscute pricinile pentru care părinţii şi, în general, cei mari, se plâng de fiii lor şi de tineri. Poate obida lor este îndreptăţită. Dar poate fi şi exagerată.. Toţi îşi vădesc interesul pentru ziua de mâine, pentru viitorul, continuitatea şi nădejdea noastră. Poate şi pentru extinderea „ego-ului” nostru.

Tinerii, prin micile sau marile lor „răzvrătiri”, încearcă să creeze ceva propriu, ceva cu totul nou şi independent. Ei socotesc că desprinderea de prezentul unanim acceptat de societate este un principiu fundamental. Sunt obsedaţi de originalitate, de modernism, de schimbare şi, mai cu seamă, de recunoaştere. Desigur, într-o oarecare măsură, acest lucru este firesc şi se explică lesne din punct de vedere psihologic. Însă legarea vătămătoare de persoane inflexibile, care nu le îngăduie nici o iniţiativă, nu garantează o dezvoltare firească.

Integrarea într-o societate extrem de pretenţioasă, labirintică, va menţine individualitatea persoanei numai dacă sunt respectate sfintele instituţii ale familiei şi ale învăţământului. Precumpănitor este rolul Bisericii, însă el nu este unul care să acţioneze în chip silnic. Grupurile sociale contribuie, neîndoios, la formarea personalităţii oamenilor. Permanenta sete a tinerilor, dorinţa lor de a fi iubiţi, din păcate îi duce adeseori în locuri cu totul „secetoase”. Întregul sistem politic, economic şi social nu face decât să cufunde în anxietate şi să chinuie tânăra generaţie.

Dincolo de caracterul general al acestor observaţii, mă gândesc foarte mult la lupta pe care o dau tinerii pentru a pătrunde în lumea maturităţii, a spaţiului decizional, a hotărârii aducătoare de succes, a capacitaţii de răspuns şi de valorizare. Tranziţia spre vârsta maturităţii nu coincide însă întotdeauna cu atingerea unei adevărate maturităţi spirituale. De aceea, la Muntele Athos, adesea se spune: „Încă şi după mulţi ani, tot începător poate să fie!”. Pentru mulţi tineri această tranziţie nu este decât o îndelungată şi dureroasă aventură.

O lipsă de maturitate şi de pregătire, încă din sânul familiei, îi duce pe tineri în lumea „bulevardului”, pe care mulţi caută să o cucerească, însă nu pentru a oferi ceva, ci pentru a dobândi ceva pentru sine. Urmarea apariţiei societăţilor create prin construirea metropolelor este „apăsarea” individului care este „nivelat”, adus la un numitor comun cu toţi ceilalţi. Astfel, este practic ucisă orice luminoasă inspiraţie, iar cugetarea, meditaţia, ajung a fi singurătate. În acelaşi timp, întâlnirea cu alţi semeni decade, transformându-se într-o soluţie facilă, fără nici o noimă duhovnicească.

Integrarea în grupuri de tineri de o calitate îndoielnică, constituie o inconştientă opţiune faţă de sistemul social. Astfel, tinerii cred că dobândesc titluri şi recunoaştere, deşi ajung să nu înţeleagă faptul că au căzut în cea mai cumplită dependenţă. Astfel este folosită şi exploatată o cumplită stare sufletească, ce durează tot mai mult, ce „se cloceşte”, ducând cel mai adesea la îndoieli şi nesiguranţă.

Opţiunea pentru dreapta lucrare şi pentru dreapta cugetare presupune, desigur, un preţ demn de luat în consideraţie. Tânărul ce doreşte lumina, adevărul şi viaţa, ce doreşte să aibă o conştiinţă împăcată şi o viaţă simplă, îşi va lăsa cu smerenie entuziasmul, planurile, problemele şi telurile în grija Domnului, de viaţă şi de lumină dătătorul şi singurul adevărat şi viu Izbăvitor şi Mântuitor.

Urmarea acestei vieţi, în cunoştinţă de cauză, va contribui în mare măsură la a da un sens preţios telului vieţii şi va aşeza în plan secund sau chiar mai îndepărtat problemele prioritare pe care le socoteam de nerezolvat. În mulţimea anonimă a oraşelor, în zarva străzilor şi în însingurarea generală, tinerii credincioşi îşi vor păstra surâsul răbdării şi al nădejdii. Astfel, nu va fi nevoie să se integreze în anumite grupuri. Familia mea, în ciuda unor eventuale probleme, şcoala şi parohia mea vor fi locuri de odihnă şi de pace lăuntrică. În acest spaţiu familiar, în ciuda unor divergenţe, vor exista înţelegere între oameni, toleranţă, împăcare şi răbdare. Orice am face, niciodată nu am putea alege o maică mai bună sau un frate mai inteligent. Acest compromis nu înseamnă cedare, nici realism cinic, ci o logica ce, prin dragoste şi credinţă, duce spre minune.

Aşa-numitele legături interpersonale, între tineri, sunt tulburate, fiindcă fiecare îşi caută propria odihnă şi satisfacţie. Grupurile sportive, politice, ideologice sau artistice nu sunt anulate şi nici judecate. Însă prin ele însele, nu pot mântui. E ciudat faptul că tocmai în mijlocul tuturor acestor „jocuri” primejdioase, în viteză, alcool şi multe altele, tinerii îşi caută izbăvirea. Nu mă voi lansa acum în analize amănunţite ale acestui fenomen, căci specialiştii şi-au spus cuvântul, pe baza experienţei şi a înţelepciunii lor.

Dar să nu ne limitam la pretexte şi la fenomene. E de dorit o spontană integrare a tinerilor în spaţiul sfânt al Bisericii cu bogata sa tradiţie. Suntem pregătiţi să îi primim pe cei ce însetează? Dovedim stăruitoare răbdare în abordarea tuturor particularităţilor, deplină rezolvare a necesităţilor, credinţă fierbinte şi bărbăţia exemplului trăit?

Printr-o valoroasă contribuţie a Bisericii tânărul poate afla minunea în taina personalităţii sale, descoperind astfel cine este cu adevărat. Talentele sale, posibilităţile sale, limitele şi rezistenţa sa le va afla în Biserică. Astfel va ajunge la trebuincioasa măsura a cunoaşterii de sine, care îi este necesară pentru drumul ce i-a rămas de parcurs.

Tinerii dispun de o libertate nelimitată, întocmai ca şi Creatorul lor. Ei au enorma posibilitate de a spune da sau nu în faţa răului. Acolo se vădeşte măreţia tinerilor: în opţiunea pentru virtute. Astfel ei pot deveni oameni mari, autentici, cu adevărat liberi. Aici se ascunde şi se judecă măreţia omului. Primirea chemării lui Dumnezeu a noilor sfinţi este o conştientă participare la lucrarea mântuirii.

În vremurile noastre, când psihiatria, ingineria şi statistica ne ameninţă şi ne controlează, tinerii creştini sunt chemaţi să respecte valoarea dumnezeieştii libertăţi. Aşadar, să nu ne temem şi să nu ne ascundem, să nu şovăim şi să nu ne abatem din drum, ca nu cumva să cedam „preceptelor”, cu totul lipsite de libertate, ocaziilor pe care ni le oferă câştigurile trecătoare. Conştiinţa liberă şi inima ce iubeşte nu intra în calculator, iar identitatea creştină nu îngăduie integrarea noastră într-o masă amorfă. Virtutea este plină de imaginaţie, nefiind nicicând plictisitoare şi monotonă.

Tinerii, având imaginea limpede a desăvârşirii libertăţii în viaţa duhovnicească creştină, sunt inspiraţi a o urma cu credinţă, a dărui la rândul lor, a mulţumi şi a aduce bucurie. Darul lor este expresia deplinătăţii dragostei, a unei inimi sensibile, a unor oameni delicaţi, a unor adevăraţi fii ai lui Dumnezeu. Este fapta de recunoştinţă, jertfa de sine şi de bunăvoie datorie.

Tinerii ce s-au îndepărtat de Dumnezeu, să nu se teamă! Ca unii ce au cunoscut bine singurătatea şi negura părăsirii, au însetat după lumina căminului părintesc. Au pregustat din întunericul iadului şi au simţit durerea nerecunoştinţei. Conştiinţa propriei urâţenii lăuntrice nu îi va duce însă în deznădejde, ci spre pocăinţă.

Împlinirea maturităţii vine o data cu plinirea dragostei celei lăuntrice. Viaţa noastră trece prin vieţile tuturor celorlalţi. Omul se împlineşte numai în măsura în care îi cuprinde în sine pe ceilalţi, lăsându-se cuprins de ei, în care îi înţelege, lăsându-se înţeles, adică numai prin împreună lucrarea în dragoste şi în Hristos. Relaţia sa cu ceilalţi este „indicatorul” stării sale şi al adevăratei lui relaţii cu Dumnezeu. Epoca noastră are mai multa nevoie ca oamenii să fie mai strâns legaţi între ei. O singurătate rece îi aduce în întristare pe creştini, făcându-i să nu se mai poată bucura de vechea valoare a comuniunii cu semenii lor. Îndemnul meu este, pe cât putem, să ne îndepărtam de maşini!

Evoluţia creştinului are un anume dinamism! De la „după chipul”, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, creştinul trebuie să ajungă la „după asemănarea”. Acest scop poate fi atins mai lesne prin dreapta folosire a libertăţii care stă sub lumina Harului celui dumnezeiesc. Toata viaţa omului este o cale binecuvântată întru dobândirea acelui „după asemănarea”. Primind „după chipul”, ni s-a dat impulsul de a ne dezvolta şi de a ne împlini propria îndumnezeire „după asemănarea”.

Calea este îndelungată, suitoare şi ne cere stăruinţă multă, însă bucuria pe care ne-o dau numeroasele sale daruri primite de la Dumnezeu, ne fac să ne reînnoim şi să ne întărim în hotărârea noastră de a ne desăvârşi. Calea duhovniceşte suitoare a omului, trebuie spus, este una continuă. În Ortodoxie nu exista „Nirvana” şi nimic nu se află în nemişcare. Ci este, cum am mai spus, o cale ce duce şi se continuă în ceruri, prin participarea la slava lui Dumnezeu.

Autenticitatea spiritualităţii ortodoxe îi conduce pe tinerii creştini la aprecieri şi la opţiuni proprii ce şi deschid noi orizonturi, noi perspective şi o viziune mai profundă asupra vieţii. Astfel, moartea nu mai apare ca înspăimântătoare, iar viaţa nu îi mai sperie nici ea prin complicaţiile sale. Aşadar, să cutezam a ne încerca puterile într-o viaţă trăită fără teamă! Să nu îngăduim ispitei flecărelii să ne asedieze, individualismului să ne „ocupe” şi egoismului să ne izoleze.

Dragostea va conlucra întru îndeplinirea adevăratei noastre vocaţii, dacă vom cuteza să ne desprindem din cele ce ne înconjoară şi ce nu ne ajuta deloc să ne îndreptam! Dificultăţile luptei şi eventualele căderi nu vor face decât să ne îmbogăţească experienţa şi maturitatea. Lipsurile, necazurile, morţile şi piedicile ne pot fi mai degrabă de folos decât vătămătoare.

Credinţa puţină sau aparenta necredinţă a adolescenţei duce adesea la experienţe ce traumatizează sensibila lume psihică a creştinilor, fiind însă temei de maturizare. Suişurile şi coborâşurile în credinţă nu trebuie să ne înfricoşeze, căci adeseori ele chiar confirmă şi întăresc autenticitatea, adevărul credinţei noastre. Dumnezeu urmăreşte toate greutăţile cu care ne confruntăm. El este atât de mare încât nu poate fi împiedicat de nimic, decât numai de îndărătnicia refuzului nostru. Murind trăim, micşorându-ne creştem, sărăcind ne îmbogăţim. Prin înmormântarea noastră ajungem la învierea noastră! Astfel putem privi moartea în faţă, fără teamă, crezând cu adevărat în înviere.

Tinerii socotesc moartea ca ceva foarte îndepărtat, de neconceput, ca pe ceva ce lor nu li se va întâmpla şi despre care nu discută. Monahul tânăr şi toţi ceilalţi monahi adorm în fiece seară ca şi cum ar fi ultima din viaţa lor, iar dimineaţa se trezesc cu gândul că îşi pot începe ultima zi din viaţă. Astfel, nu se oboseşte în tot soiul de planificări, gânduri de viitor şi alte cele, care nu aduc în suflet decât nelinişte, anxietate şi osteneală. Ci îşi începe ziua optimist, cu nădejde, credinţă şi bucurie. Prin urmare, experierea zilnică a dificultăţilor, nu este un scop în sine, ci binecuvântat prilej de a ne vedea mai limpede viaţa, sufletul, dar şi pe Dumnezeu.

Întoarcerea tineretului spre înţelegerea acestui mare dar al Bisericii noastre este, de fapt, refuzul deznădejdii. Este calea ieşirii din orice impas, este afirmarea sinelui nostru celui adevărat, întâmpinând dragostea lui Dumnezeu Tatăl cu încredere şi rugându-ne nu atât când ne aflam la necaz, ci mai ales pentru scopul căruia Harul Domnului nostru ne-a menit, pentru ce doreşte Hristos şi pentru ce putem să devenim. Trecerea de la închisa întunecime la spaţioasa lumină a curţii lui Dumnezeu dăruieşte dulceaţa Harului ce preschimbă lupul în miel, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Aşadar, purcedeţi cu stăruinţă spre lumină, căci cu adevărat veţi afla mângâiere, veţi afla lumina si vă veţi înfrumuseţa, binecuvântaţi fiind, liniştindu-vă şi pace aflând! Schimbându-vă, veţi fi mai bine înţeleşi îi veţi înţelege mai bine pe cei din jur. Lumea nu este atât de respingătoare înţeleptului următor lui Hristos, Cel Care slobozeşte, îndulceşte şi ne îmblânzeşte inima! „Cele vechi s-au trecut; iată, noi sunt toate!”.

Remuşcările şi sentimentul de vinovăţie lasă loc adevăratei pocăinţe. Intrarea voastră într-o chilie, spre spovedanie, sau într-o biserică, poate să însemne începutul unei vieţi pe care mulţi au trăit-o şi din care biruitori au ieşit numeroşi sfinţi!

Îndrăzniţi să îmbrăţişaţi lumina şi învăţaţi căile lui Dumnezeu!

 (Sursă: http://www.crestinortodox.ro/ )

La vânat de oameni

De ce se urăsc oamenii? E atâta necunoscut şi atâta suferinţă legată de soarta noastră, încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.

De ce se chinuiesc oamenii unii pe alţii? N-au loc sub soare? Nu le ajunge pânza cerului? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alţii.

E multă frumuseţe în lume, dar oamenii orbi nu o văd. Înclinarea spre a face răul e atât de puternică, încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.

Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni, ca şi între popoare, calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.

Viaţa ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nicio deosebire faţă de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderile albe ale zăpezii.

De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe alţii ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul? Locul tău, locul darurilor proprii nu ţi-l poate lua nimeni; îl ai odată cu viaţa.

Omul „civilizat”

Omul „civilizat” este, în genere, înclinat să trăiască mai mult prezentul; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simţurile trupului atât de rafinat de civilizaţia aceasta de care sunt atât de mândri.

A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi a exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieţi pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.

Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest om; poate să se frângă şi osia cerului! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea”. Totul trebuie consumat acum pe calea simţurilor însetate de puternice zguduiri, trebuie îndrumat către totala satisfacţie a pământului uscat şi nerodit din noi.

Gândurile mari, credinţele, dorul unei vieţi mai pure şi mai frumoase sunt ale poeţilor, ale visătorilor; „omul civilizat” n-are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentru că „nu umblă după himere”. Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce viaţa numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.

Drama începe acolo unde prezenţa sa este activă. El retează elanuri, compromite credinţe, îngenunchează frumuseţea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de fiinţa sa înrădăcinată atât de puternic într-un pământ care şi el refuză să-l primească.

Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic?!

Libertăţi şi libertate

De veacuri, omul suferă şi luptă pentru libertate. Libertatea de cuget, de faptă, libertatea pentru darurile frumuseţii şi ale credinţei.

O zădărnicie cât muntele vieţii. Omul trăieşte mereu, trăieşte dezgustător de plin toate libertăţile făpturii sale căzute; trăieşte libertatea desfrâului, a minciunii, a lenei şi a furtului; libertatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care schimbă viaţa într-o mlaştină unde cresc numai plante otrăvitoare.

Aceasta pentru că omul nu a înţeles şi nici nu a făcut nimic pentru câştigarea adevăratei libertăţi care este o condiţie absolută a omeniei.

Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul.

Libertatea este un dar al lui Dumnezeu. Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât creaţie; libertatea este putere deschisă pajiştilor înflorite ale lui Dumnezeu. Când omul apare, omul de conştiinţă şi misiune, apare şi libertatea. În acest caz, libertatea nu este ceva formal şi relativ, ci este ceva esenţial şi absolut. Împrejurul omului adevărat, în fapta şi în cugetul său, în simţămintele care îl străbat, libertatea este o cale a vieţii şi a desăvârşirii, este o condiţie a spiritualităţii şi un semn al omului în rosturile sale mari.

Ernest Bernea

Nimeni nu ştie ce este în sufletul omului, decât numai omul însuşi şi Dumnezeu. Sufletele noastre se întâlnesc în gânduri şi în emoţii şi de multe ori tresaltă simţind că s-au unit. Când sufletele se întâlnesc unul cu altul, ele se cunosc şi se înţeleg. În Duhul Sfânt, sufletele sfinţilor se unesc şi se recunosc, şi aceasta este adevărata bucurie.

Nimeni nu se bucură, decât regăsindu-se în altcineva. Numai în Duhul Sfânt oamenii se pot cunoaşte unul pe altul şi pot trăi bucuria deplinei regăsiri, pentru că în afară de această întâlnire totul este nedeplin şi schimbător.

Pe pământ, noi ne cunoaştem în parte şi asta din cauză că sufletele noastre sunt împărţite din pricina multelor dorinţe. Oamenii au obiceiul să se identifice cu propriile dorinţe şi din această cauză se îndepărtează de ei înşişi. Atunci când doi oameni cu dorinţe comune se întâlnesc, ei se bucură şi se împrietenesc. Văzând în celălalt doar propriile dorinţe, ei ajung să creadă că se cunosc unul pe altul şi că se înţeleg.

Viaţa însă ne schimbă pe toţi, pentru că unele sunt dorinţele copiilor, altele ale tinerilor, altele ale oamenilor cuprinşi de grijile familiei şi altele ale bătrânilor. Viaţa ne arată că prieteniile se leagă la tinereţe, dar arareori vei găsi un bătrân care să poată spune despre cineva că îi este prieten. Oamenii se despart din cauză că dorinţele lor se schimbă.

Singurătatea sufletească în care petrec majoritatea oamenilor ne descoperă cât de puţin ne cunoaştem unul pe altul şi cât de puţin ne cunoaştem pe noi înşine.

Ca orice om, am căutat şi eu să mă înţeleg pe mine însumi. În tot acest răstimp, am înţeles că nu este pe pământ o bucurie mai mare decât aceea de a te regăsi în altcineva, pentru că atunci simţi că tot ce ai trăit şi ai acumulat în decursul vieţii tale nu este o minciună. Atunci când te regăseşti într-un om, simţi că îl iubeşti. Îl iubeşti pentru că te iubeşti pe tine? Da. Dar oare eu mă iubesc pe mine? Cred că nu. Şi atunci cum mă pot iubi pe mine în celălalt? Tocmai pentru că pe noi înşine nu putem să ne iubim decât în celălalt şi nu iubim atât ceea ce suntem, cât ceea ce am putea să fim şi poate ceea ce ar trebui să fim.

Din copilărie şi până acum, eu am iubit mulţi oameni. I-am iubit omeneşte, nu duhovniceşte, aşa cum iubesc majoritatea oamenilor. L-am iubit pe tatăl meu pentru că era puternic, am iubit-o pe mămica pentru că ea mă iubea pe mine, am iubit-o pe sora mea pentru că mă gândeam că este singurică şi l-am iubit pe fratele meu pentru că semăna cu mine. Mai apoi, l-am iubit pe un oarecare profesor de sport, Dmitri Petrovici, pentru că avea muşchi şi putea să facă acrobaţii cum nu mai văzusem. Mai apoi l-am iubit pe profesorul meu de pictură, Ivan Grigorievici, pentru că desena şi picta aşa cum eu nu mai văzusem. Mai apoi, ca orice om, m-am îndrăgostit de o fată pentru că mi se părea că o fată ca aceea eu nu mai văzusem.

În sfârşit, m-am minunat pe rând de Coşbuc, Eminescu, Bacovia, Trakl, Ionescu, Freud, Nietzsche, Garcia Marquez, Sallinger, Dostoievski, Gogol, Steinbeck, Salvador Dali, Picasso, Van Gogh şi o mulţime de alţi oameni în care s-a regăsit pe rând sufletul meu, pentru că mi se părea că toţi aceşti oameni au făcut lucruri cum eu nu mai văzusem şi au rostit cuvinte pe care eu nu le mai citisem.

Cu alte cuvinte, pe mine mă fascina oricine putea să-mi descopere noi dimensiuni ale propriului meu suflet, pentru că în adâncul meu eu ştiam că sufletul este fără de margini şi că în el se pot petrece cele mai grozave lucruri, atât de grozave, încât mintea mea de atunci nici nu putea să le cuprindă.

Totuşi, eu am fost foarte nestatornic în îndrăgostirile mele. Până în clasa a patra, am reuşit să schimb şcoala de sport pe şcoala de muzică şi şcoala de muzică pe şcoala de pictură. Până la urmă, am ajuns poet. Din pricina acestei nestatornicii, mulţi ochi au plâns pentru mine. Aşa s-a întâmplat că într-o viaţă scurtă am schimbat multe lucruri: am schimbat locuri şi activităţi şi oameni. Acesta nu a fost un lucru uşor, pentru că fiecare loc şi fiecare om şi poate că fiecare poet citit a însemnat pentru mine o viaţă aparte, o viaţă pentru care a trebuit de fiecare dată să mă nasc şi de fiecare dată să mor. Toate acestea au umplut sufletul meu de multă durere şi amărăciune.

Eu m-am născut ca un artist, am trăit ca un artist, am simţit şi am iubit ca un artist. Acum mi se pare că şi laptele mamei mele l-am supt ca un artist. Când eram copil de leagăn, mămica mă îmbrăca în salopetă, mă lua cu ea călare pe cal şi mă adormea în şa. Desigur, nici mama mea nu era o mamă normală, când mă avea în pântece cânta, citea poezii, picta şi făcea şi alte trăsnăi, crezând că aşa va reuşi să nască un „artist”! Cu toate acestea, eu m-am simţit foarte neînţeles între artişti. De ce? Nu ştiu, poate pentru că toţi artiştii nu fac decât să ceară altora să-i înţeleagă, o cer insistent şi cu durere, bravând totodată cu nebunia şi bizareria lor.

Toate acestea au trecut. Acum oamenii văd în mine un călugăr, un preot. Uneori, pe stradă, adolescenţii de 14 ani râd în urma mea, fac glume proaste, iar eu trec serios pe alături, de parcă niciodată n-aş fi fost ca ei. Atunci sunt un popă morocănos. A început să-mi placă să fiu un popă morocănos. De ce? Pentru că nu mai simt nicio nevoie să contrazic părerile pe care şi le fac oamenii despre mine. De ce? Am zis de ce, pentru că nimeni nu poate înţelege pe nimeni, decât în Duhul Sfânt. Şi eu am pe Duhul Sfânt? Nu pot să zic, dar simt că am fost înţeles odată şi pentru totdeauna şi că aventura căutărilor mele a luat sfârşit. Cine m-a înţeles atât de profund, atât de dulce? Acesta e secretul inimii mele.

Ieromonah Savatie Baştovoi