Acţiunea a fost un succes: Hristos a fost gonit, epidemia de înduioşare oprită. Şi astfel, locuitorii oraşului au fost scăpaţi încă o dată din cumplita primejdie de a deveni oameni….

Marius Iordăchioaia

Slăbănogul
Facerea de rău este o slăbiciune, nu o putere. Rău-făcătorul este un slăbănog, nu un viteaz. De aceea, socoteşte-l întotdeauna pe cel ce-ţi face rău ca fiind mai slab decât tine şi, aşa cum nu te răzbuni pe un copil neputincios, tot aşa nu căuta să te răzbuni nici pe făcătorul de rele. Căci el nu este făcător de rele după putere, ci după slăbiciune. În acest fel, vei strânge putere în tine şi te vei asemăna mării, care nu se revarsă pentru a îneca pe orice copil ce aruncă în ea cu pietre.

Tăcere
Tăcerea a fost iubită de toate sufletele mari, deoarece au simţit adânc adevărul acelei zise din popor: „vorba bună e de-argint, iar tăcerea-i de aur”. Orice om cugetător a cunoscut, prin sine însuşi, că el nu-i ceea ce spune despre sine, ci ceea ce tăinuieşte. Nu ceea ce tăinuieşte dinadins, ci ceea ce tăinuieşte din nevoie, pentru că este de negrăit. Discuţiile noastre în societate sunt ca mărunţişul de bani cu care ne răscumpărăm pe noi înşine, pe câtă vreme banul cel scump rămâne în noi, nearătat. Sau: noi ne înfăţişăm societăţii prin fotografii făcute în pripă, pe câtă vreme adevăratul nostru chip duhovnicesc rămâne în noi, nearătat. De altfel, toate stihiile mari sunt tăcute, şi Însuşi Dumnezeu mai tăcut decât toate; pe câtă vreme toate făpturile mici sunt gălăgioase. Ce minune este, aşadar, că toate sufletele mari sunt tăcute?

Egalitatea
Dumnezeu nu este Dumnezeul egalităţii, ci al dragostei. Egalitatea ar înlătura toată dreptatea şi toată dragostea, ar înlătura toată moralitatea. Oare soţul îşi iubeşte soţia din pricina egalităţii? Mama îşi iubeşte oare copilul din pricina egalităţii? Prietenul îşi iubeşte oare prietenul din pricina egalităţii? Inegalitatea este temelia dreptăţii şi reazemul (sprijinul) dragostei. Câtă vreme dăinuieşte dragostea, nimeni nu se gândeşte la egalitate. Câtă vreme domneşte dreptatea, nimeni nu vorbeşte despre egalitate. Când se pierde dragostea, oamenii vorbesc despre dreptate şi gândesc la egalitate. Când, odată cu dragostea, piere şi dreptatea, oamenii vorbesc despre egalitate şi se gândesc la imoralitate. Adică, când morala piere, imoralitatea îi ia locul. Din mormântul dragostei răsare dreptatea, din mormântul dreptăţii răsare egalitatea.

Opreliştea virtuţii
Mulţi cred că dacă ar fi trăit în alte împrejurări ar fi fost oameni mai buni. Bogatului i se pare că opreliştea virtuţii este bogăţia, săracului – sărăcia, învăţatului – ştiinţa, celui simplu – simplitatea, bolnavului – boala, celui sănătos – sănătatea, bătrânului – bătrâneţea, iar tânărului – tinereţea. Însă aceasta e doar o închipuire şi o recunoaştere a înfrângerii morale. Ca şi când un ostaş nevolnic ar căuta să se mângâie: „În acest loc voi fi biruit, să fiu trimis altundeva şi voi fi viteaz!” Ostaşul adevărat este întotdeauna viteaz, fie că rămâne la locul său, fie că este răpus. Dacă Ţarul Lazăr ar fi dat bir cu fugiţii din Kósovo, ar fi fost socotit un înfrânt; însă pentru că a rămas la locul său până la sfârşit şi a căzut, este socotit biruitor. Adam în Rai şi-a pierdut credinţa; Iov în groapa de gunoi şi-a întărit credinţa. Prorocul Ilie niciodată n-a spus: „Foamea mă împiedică să ascult de Dumnezeu!”. Nici Împăratul David n-a spus: „Coroana mă împiedică să ascult de Dumnezeu!”.

Omul este chip pentru om
Oamenii pe care îi întâlneşti să fie pentru tine chipuri vii ale binelui sau răului din tine. Ţine-ţi neîncetat gândurile şi dragostea asupra chipurilor bune, ca şi tu să ajungi astfel chip al binelui, pentru fraţii tăi.

Lucrarea tăcută a lui Dumnezeu
Nenumăraţi oameni lucrează, de dimineaţă şi până seara, la lumina Soarelui, fără să privească la Soare, fără să simtă Soarele, fără să cugete măcar o dată la Soare! Nenumăraţi oameni îşi petrec veacul în lumină, cu puterea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, fără măcar să privească la Dumnezeu, fără să cugete măcar o dată la Dumnezeu! Şi Soarele tace fără mânie, şi continuă să lumineze neîncetat. Şi Dumnezeu tace fără de mânie, şi continuă să ajute neîncetat. Însă, când se face întuneric, când cade ceaţa, când ciupeşte gerul, atunci oamenii îşi aduc aminte de Soare, îşi întorc privirea spre Soare, laudă Soarele, suspină după Soare. Tot aşa, când încep suferinţele, lipsurile, chinurile în neputinţă şi strâmtorările fără ieşire, oamenii îşi aduc aminte de Dumnezeu, îşi întorc privirea spre Dumnezeu, Îl laudă pe Dumnezeu şi suspină după Dumnezeu.

Sufletul – mai de preţ decât trupul
Timpul este pasărea care te împodobeşte cu penele sale pestriţe, dar care va şi veni să smulgă cele ale sale. Dacă te vei lega cu sufletul prea mult de pene, timpul va smulge împreună cu penele şi sufletul. O, cât de urâtă va fi atunci goliciunea ta!

Sfântul Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău, Predania, Bucureşti, 2009

Nişte vizitatori cu duh lumesc l-au întrebat pe părintele Paisie: De ce nu coborâţi în lume ca să ajutaţi mai activ şi mai practic? Lumea are nevoie. Şi bătrânul a răspuns: Şi atunci cine se va ruga pentru fraţii mei pakistanezi, pentru indieni? Cine se va ocupa şi se va interesa de ei? Părintele Paisie nu vedea strâmb lucrurile. Cu rugăciunea lui, îmbrăţişa întreaga lume şi prinosul lui era incomparabil mai mare decât cel pe care i-l propuneau închinătorii respectivi. Şi este cunoscută tuturor puterea rugăciunii lui, ca şi a tuturor sfinţilor, mai vechi şi mai noi.

Este foarte cunoscut şi următorul eveniment minunat. Cu câţiva ani în urmă, un copil a scăpat de sub supravegherea părinţilor lui şi a ajuns sub roţile unui camion. Însă copilul a fost salvat, precum a mărturisit el însuşi, din cauza intervenţiei unui bătrânel. În mod ciudat, acest bătrânel a dispărut. Salvarea copilului de la moarte sigură a rămas un mister. Când copilul s-a dus apoi la Sfântul Munte Athos cu tatăl lui, l-a recunoscut în persoana părintelui Paisie pe salvatorul lui. Părintele Paisie a obiectat că în acea vreme el se afla în Sfântul Munte. În fine, a întrebat de ora la care s-a petrecut întâmplarea şi a recunoscut că la acea oră el se roagă pentru accidentele rutiere!

Asemănătoare cu aceasta este şi următoarea întâmplare:

Părintele Paisie dedicase noaptea întreagă rugăciunii; numai în zori se odihnea vreo două ore, ca să poată iubirea lui să răspundă lumii îndurerate care îl vizita. Noaptea se ruga foarte mult pentru tinerii care sunt necăjiţi şi mai ales pentru cei care îşi pierd nopţile în diversele centre de distracţie şi îşi pun viaţa în pericol. Întâmplările care arată că rugăciunile părintelui Paisie îi apără pe mulţi de impasuri sunt foarte multe. El însuşi, desigur, niciodată nu recunoştea că a făcut ceva. Una dintre aceste întâmplări o vom povesti aici ca mic exemplu al marii lui iubiri:

Un tânăr… din Atena, era om de distracţie, nu avea absolut nicio legătură cu Biserica şi cu religia, nici părinţii lui. O dată, deci, pe la ora 3 noaptea, gonea cu motocicleta lui cu viteză ameţitoare şi urca pe strada Kavala, îndreptându-se de la Atena spre Dafni. Pe când gonea ameţitor, dintr-o dată vede în faţa lui un bătrân monah! S-a zăpăcit şi luând piciorul de pe acceleraţie a redus viteza, apăsând şi frâna. Imediat bătrânul a dispărut din faţa ochilor lui în mod misterios, exact aşa cum apăruse. În aceeaşi clipă, însă, s-a întâmplat ceva care i-a tăiat respiraţia: în locul unde apăruse bătrânul monah, din dreapta, a trecut un camion de mare tonaj, nerespectând culoarea roşie a semaforului şi trecând cu viteză foarte mare. Dacă nu s-ar fi petrecut înainte apariţia bătrânului monah, tânărul ar fi fost deja mort, pentru că ar fi trecut peste el camionul! Tremurând, aşadar, şi-a continuat drumul, în vreme ce inima lui s-a umplut de gânduri de nedumerire şi de mirare pentru inexplicabila întâmplare.

După mult timp, nişte prieteni de-ai lui l-au obligat să meargă cu ei în Sfântul Munte, ca să vadă un stareţ care, după cum spuneau aceştia – a făcut minuni. Au venit, deci, în Sfântul Munte, iar când au ajuns la Panaguda (chilia părintelui Paisie), tânărul a rămas… mut de uimire! În faţa lui l-a văzut clar pe bătrânul monah care, cu apariţia lui misterioasă, îi salvase viaţa! A povestit întâmplarea bătrânului şi acesta – aşa cum făcea întotdeauna – a încercat să îi strice părerea şi să nu recunoască ceea ce s-a întâmplat. Adică a încercat să-l facă pe tânăr să nu creadă nici el însuşi că bătrânul Paisie fusese cel care i se arătase. Dar acesta era ferm convins şi nu putea să nege ceea ce văzuse cu proprii lui ochi. S-a minunat, însă, în acelaşi timp de smerenia bătrânului, care pentru nimic nu a vrut să recunoască adevărul.

Şi bătrânul avea dreptate din punctul lui de vedere, căci potrivit părerii lui corecte înţelegea că Altul era cel care lucra faptele cele minunate şi nu el însuşi. Concret, el zicea:

Singurul lucru pe care pot să-l fac, cu ajutorul lui Dumnezeu, este să mă rog cu durere, smerit, toată noaptea pentru toţi cei care se află pe drumuri şi sunt în primejdii. Bunul Dumnezeu, aşadar, încearcă să găsească motiv ca să îi salveze pe copiii Lui cei neastâmpăraţi şi neascultători şi ia ca pretext rugăciunea mea proprie şi acţionează El Însuşi. Însă Domnul, pentru că este smerenia în sine, nu vrea să Se arate, ci – considerând drept cauză rugăciunea mea – pune un înger cu înfăţişarea mea să acţioneze şi astfel… eu dau de bucluc! (Ieromonah Hristodulos, Σκεύος εκλογής - Vasul ales, pp. 29-30)

Traducere de Pr. Dr. Ciprian-Ioan Staicu

Învăţătura biblică, potrivit căreia toate animalele lumii fosilelor, inclusiv dinozaurii, au fost create în săptămâna propriu-zisă a creaţiei, este puternic sprijinită de urmele fosilizate de paşi ale oamenilor şi ale dinozaurilor descoperite laolaltă, în pofida dezacordului dintre evoluţionişti. Mai mult, în anii recenţi, s-au publicat numeroase rapoarte ce indică faptul că este posibil ca unii dintre dinozauri, marini şi tereştri, să mai existe încă. Deşi nici unul din respectivele rapoarte nu a fost confirmat, sunt luate în serios chiar de oamenii de ştiinţă evoluţionişti. Dacă existenţa dinozaurilor este o consideraţie viabilă, nu ar trebui să pară neverosimilă acceptarea solidelor dovezi despre contemporaneitatea urmelor de paşi umani şi a celor de dinozauri. Cum rămâne cu existenţa altor animale exotice din Scriptură: ipopotamul, leviatanul, inorogul, saritul sau basiliscul?

Oamenii şi dinozaurii

Între formaţiunea calcaroasă cretacee de lângă Glen Rose (Texas), sunt bine păstrate numeroase urme de paşi ale unor tipuri diverse de dinozauri. În aceleaşi şisturi, s-au descoperit urme de paşi umani intersectând urmele traseului unui dinozaur. Deşi evoluţioniştii au respins dovezile, şi în Rusia au fost detectate urme similare cu cele umane, în aceleaşi spaţii cu cele de dinozauri. Şi în alte direcţii sunt conservate remarcabile dovezi ignorate sau respinse de adepţii evoluţionismului. În statul american Utah, s-au descoperit două schelete omeneşti în aceeaşi formaţie de gresie în care, la câteva mile depărtare, s-a construit „Monumentul Naţional al Dinozaurilor”, ca recunoaştere a numărului uriaş de fosile de dinozauri dezgropate acolo.

Pictografii de dinozauri realizate de primii artişti tribali ai fost surprinse în Arizona, Siberia, Zimbabwe. Este descrisă existenţa unei gravuri maya semănând mult cu străvechea pasăre Archaeopteryx, considerată contemporană cu dinozaurii, ceea ce denotă că lângă Vera Cruz (Mexic) mayaşilor le era familiară înaripata care, potrivit evoluţioniştilor, ar fi constituit veriga dintre reptile şi păsări şi care ar fi dispărut cu 130 de milioane de ani în urmă, în epoca dinozaurilor. Deşi nu la fel de spectaculoase ca dinozaurii, să ne amintim că numeroase fosile vii, presupus dispărute din aceeaşi perioadă a dinozaurilor sau chiar de mai înainte (de exemplu peştele coelacanth, reptila cu cap ascuţit tuatara) au fost descoperite în lumea modernă „bine-sănătoase”. Şi alte fosile-anomalii au fost raportate în literatura populară, însă rareori sunt luate în serios de corifeii darwinismului, astfel încât, ori de câte ori descoperirea unei fosile pare să contrazică succesiunea evoluţionistă standard, ea este îndeobşte fie ignorată, fie etichetată mistificare sau eroare.

Leviatanul şi ipopotamul

În capitolele 40-41 din cartea Iov, sunt menţionate două animale stranii, leviatanul şi ipopotamul, probabil două soiuri particulare de dinozauri. Deşi comentatorii evrei moderni identifică ipopotamul cu elefantul sau hipopotamul, iar leviatanul cu crocodilul, din descrieri este evident că identificările nu corespund. Este important să reţinem că dreptul Iov a trăit în primele generaţii de după potop şi că neîndoielnic văzuse multe animale care mai târziu au dispărut. Descrierea ipopotamului pare să se potrivească cu ceea ce cunoaştem despre dinozaurul terestru, cum ar fi brontozaurul, de exemplu, iar leviatanul se potriveşte cu ceea ce ştim despre anumiţi dinozauri marini (plesiozaurul sau ihtiozaurul). Să observăm descrierea ipopotamului în Iov 40, 15-24 şi să urmărim cât de imposibil este să aplicăm cuvintele fie elefantului, fie hipopotamului. Acelaşi lucru este valabil pentru leviatan, descris în detaliu în capitolul 41 din Iov. Celelalte referiri scripturistice la leviatan (Ps. 73, 13-14 şi 103, 25-26) sugerează dimensiunea şi ferocitatea extraordinară a acestui monstru marin. „Împăratul celor mai mândre dobitoace” avea solzii foarte apropiaţi şi inima „tare ca piatra”, făcea marea să clocotească şi arunca flăcări pe gură (probabil expira anumiţi vapori gazoşi care se aprindeau brusc în raport cu oxigenul).

Inorogul, satirul şi basiliscul

Nu putem discuta prezenţa altor animale exotice ale Bibliei la fel de amănunţit precum în cazul balaurilor, dar principiul de reţinut este că sunt animale dispărute, şi nu mitologice. Menţionat de 9 ori în Vechiul Testament, inorogul (reem în ebraică) are totuşi o identitate nesigură: majoritatea savanţilor cred că a fost marele zimbru sau bivolul sălbatic, dispărut astăzi, însă binecunoscut în vremurile străvechi.

Cuvântul satir (în ebraică sair) înseamnă cel mai des ţap sau ied, dar se poate referi şi la demoni. Satirul (faunul) făptură jumătate om-jumătate ţap în mitologia greco-romană, nu este descris la fel în Vechiul Testament. În anumite situaţii este posibil ca el să se refere la caprele sălbatice posedate de diavol (precum porcii din Gadara) şi astfel la demonii adoraţi sub forma idolilor ţapi.

Basiliscul (în ebraică tsepha), amintit de 5 ori în Vechiul Testament (tradus prin năpârcă în versiunea King-James sau prin viperă în celelalte variante biblice) nu era cu siguranţă şarpele mitologic scos din oul de cocoş în spaţiul britanic, ci un gen de şarpe veninos asociat probabil cu balaurii zburători din sălbăticia Sinaiului.

Întrucât aceste animale sunt astăzi dispărute şi nu pot fi examinate direct, este o aroganţă să expediezi toate mărturiile ca pur şi simplu mitologice şi imposibile.

(foto : reprezentare basilisc)

Preot Cornel Dragoș

De ai păcate, nu deznădăjdui! Şi n-am să încetez de a-ţi spune necontenit aceasta.

De păcătuieşti în fiecare zi, în fiecare zi pocăieşte-te !

Să facem cu noi ceea ce facem cu casele noastre care se învechesc, când părţi din ele putrezesc, scoatem părţile putrezite şi punem în loc materiale noi; şi niciodată nu încetăm a face asta. Te-ai învechit azi din pricina păcatului? Înnoieşte-te prin pocăinţă!

„Dar pot să mă mântui, dacă mă pocăiesc?”. „Da, poţi!”. „Am trăit toată viaţa în păcate! Dacă mă pocăiesc mă mântui?”. „Da! De unde-o ştiu? De la iubirea de oameni a Stăpânului tău!”.

„Să am oare încredere numai în pocăinţa de care îmi vorbeşti? Este oare în stare pocăinţa să şteargă atâtea păcate?”.

„Dacă ar fi numai pocăinţa, atunci, pe bună dreptate, teme-te! Dar când iubirea de oameni a lui Dumnezeu se alătură pocăinţei, prinde curaj!”.

Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar, nici bunătatea Lui cu cuvântul nu se poate tălmăci.

Păcatul tău are hotar; leacul, însă, nu are hotar. Păcatul tău, oricum ar fi, este păcat făcut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită.

Ai curaj! Pocăinţa biruie păcatul! Închipuie-ţi o scânteie ce cade în ocean! Poate rămâne ea aprinsă? Poate să se vadă? Nu! Ei bine, ce e scânteia faţă de ocean, aceea e păcatul faţă de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, nici atâta, ci cu mult mai mult. Oceanul, oricât de mare-ar fi, tot are margini.

Bunătatea lui Dumnezeu, însă, e fără de margini.

Nu vă spun acestea ca să vă fac trândavi, ci ca să vă fac şi mai sârguitori.

(foto : Strange Fruit, Anca Stanciu)

Copilul meu, ia seama şi nu uita să te rogi. Fiece rugăciune, dacă este pornită din inimă, mărturiseşte un simţământ nou, iar acel simţământ e, la rândul său, izvorul unei idei noi, ce nu ţi-a trecut niciodată prin minte până atunci şi care te va îmbărbăta; astfel, îţi vei da seama că rugăciunea aduce cu sine un spor de înţelepciune. Nu uita, deci, să spui în fiecare zi, în gând, ori de câte ori îţi stă în putinţă: „Miluieşte, Doamne, pe toţi cei ce s-au înfăţişat astăzi înaintea Ta”.

Căci nu e ceas şi nu e clipă în care mii de oameni să nu părăsească viaţa pământească, iar sufletele lor urcă în ceruri. Şi câţi dintre ei nu se despart de lume însinguraţi şi stingheri, cu amară tristeţe şi adâncă mâhnire la gândul că nu-i nimeni care să plângă după ei, că nimeni, poate, n-are habar de mai trăiesc sau nu!

Şi cine ştie dacă nu tocmai atunci, din celălalt capăt al pământului, se înalţă spre Domnul ruga ta pentru odihna sufletului lor, deşi nu i-ai cunoscut în viaţă şi nici ei nu te-au cunoscut pe tine. Cât de înduioşat va fi sufletul singuratic ce se înfăţişează cu teamă înaintea Domnului, când va simţi că, în clipa aceea înfricoşată, mai e totuşi cineva pe lume care se roagă pentru el, o fiinţă pământeană care-l iubeşte! Şi Dumnezeu va căta cu drag la voi amândoi, căci dacă tu te-ai îndurat de sufletul acela, cu atât mai vârtos se va îndura de el, în nemărginita Lui milă şi dragoste. Şi-l va ierta poate tocmai pentru rugăciunile tale.

Fraţilor, nu pregetaţi, cuprinşi de spaimă în faţa ticăloşiei oamenilor; iubiţi-i aşa ticăloşi cum sunt, căci astfel, iubirea voastră va fi după chipul şi asemănarea iubirii lui Dumnezeu, ridicându-se pe culmea cea mai înaltă a dragostei pământeşti. Iubiţi toată plăsmuirea Ziditorului acestei lumi, în întregimea ei, precum şi fiecare grăunte de nisip în parte.

Cătaţi cu drag la fiece frunzuliţă, la fiece rază de soare. Iubiţi dobitoacele necuvântătoare şi firul de iarbă, iubiţi orice lucru neînsufleţit. Iubind, veţi înţelege taina divină ce se ascunde în toate şi desluşind-o o dată pentru totdeauna, cu fiecare zi vi se va arăta tot mai lămurit. Numai aşa veţi putea îmbrăţişa întreaga lume cu o dragoste desăvârşită, atotcuprinzătoare.

Iubiţi dobitoacele: către ele şi-a îndreptat Dumnezeu mai întâi gândul şi le-a hărăzit o bucurie senină. Nu le-o stricaţi şi nu le chinuiţi, feriţi-vă să le răpiţi bucuria de a trăi, spre a nu sta împotriva celor lăsate de Dumnezeu. Omule, nu te semeţi, socotindu-te mai presus decât dobitocul necuvântător, căci, cu toată semeţia ta, pângăreşti pământul oriunde îţi calcă piciorul, şi-n urma ta rămâne o dâră de putregai. Şi, din păcate, vai vouă, aşa se întâmplă aproape cu fiecare dintre noi!

Iubiţi mai cu osebire pruncii, căci şi ei sunt fără de prihană, ca îngerii din cer şi trăiesc pentru a ne umple sufletul de duioşie şi pentru a ne curăţa inimile noastre păcătoase, luminând asupra noastră ca un semn ceresc. Vai de cel ce umileşte un prunc! (…)

Ţi se întâmplă uneori să stai în cumpănă, nedumerit, în faţa păcatului omenesc, întrebându-te: „Cum să-l iau, cu osândire sau cu smerită dragoste?”. Alege totdeauna dragostea cea smerită. Şi dacă te-ai hotărât aşa, o dată pentru totdeauna, nu-ţi va fi greu să cucereşti întreaga lume. Dragostea împletită cu smerenie este o putere înfricoşată, mai vajnică decât oricare alta de pe faţa pământului, căci n-are asemănare.

Prieteni dragi, rugaţi-vă Domnului să vă blagoslovească, dăruindu-vă bucuria. Bucuraţi-vă ca nişte copii, ca păsările văzduhului.

Să nu vă înspăimânte ticăloşia oamenilor, nici să vă gândiţi că s-ar putea zăticni în ostenelile voastre, zădărnicindu-vă truda. Să nu ziceţi: „Vajnic este păcatul, aprigă ticăloşia şi plină de vârtoşie răutatea ce ne înconjoară, când noi suntem singuri şi slabi. Răutatea lumii va ridica stavilă în calea străduinţelor noastre, osteneala şi toată fapta bună nu vor fi de niciun folos”. Nu lăsaţi să vă biruie deznădejdea, feţii mei! Nu e decât un mijloc ca să scapi de ea: pasă de-ţi încarcă sufletul cu toate păcatele oamenilor, socotindu-te singurul vinovat. Şi pe bună dreptate, prietene drag, căci, de îndată ce te vei simţi în adâncul inimii răspunzător pentru toţi şi pentru toate, ai să-ţi dai seama că este într-adevăr aşa, că numai tu eşti vinovat de toate şi faţă de toţi. Iar dacă, dimpotrivă, încerci să arunci metehnele tale, trândăvia şi neputinţa ta în seama celorlalţi, vei sfârşi prin a cădea în ispita trufiei satanice şi prin a cârti împotriva lui Dumnezeu.

Căci trufia e meşteşug diavolesc şi anevoie ne putem da seama de ea, aici, pe pământ, de aceea ne putem înşela atât de uşor şi cădea atât de lesne în greşeală, ba încă, pe deasupra, suntem încredinţaţi c-am făcut cine ştie ce lucru minunat şi de ispravă.

Multe din cele mai straşnice simţăminte şi imbolduri ale firii noastre nu le putem pricepe aici, pe pământ; nu te lăsa uluit de ispită, nici nu-ţi închipui cumva că pe temeiul acesta te-ai putea dezvinovăţi; Judecătorul ceresc nu-ţi va cere să dai socoteală pentru ceea ce mintea ta nu s-a învrednicit să priceapă, ci pentru ceea ce era pe înţelesul tău. Şi ai să te încredinţezi că aşa este când ai să te înfăţişezi la scaunul judecăţii, pentru că atunci ai să le vezi pe toate aşa cum sunt şi n-ai să mai poţi tăgădui nimic.

 —

Notă: Starețul Ambrozie de la Optina (prăznuit pe 10 oct.) este sfântul care l-a inspirat pe Dostoievski în portretizarea chipului literar al Starețului Zosima din capodopera sa, Frații Karamazov.

De atâta vreme de când se cercetează cu minuţiozitate corpul omenesc, deşi se ştie că tot ce există în el deţine un rost, nu s-a ajuns să se cunoască în fond profunda-i structură. Cu cât se studiază, cu atât se găsesc aspecte noi şi minunate. Şi, deşi se socoteşte ca fiind foarte important ce s-a descoperit, se observă că ceea ce ştim nu este prea mult în comparaţie cu ceea ce rămâne de cercetat. Să ne oprim atenţia la uimitoarea anatomie umană…

Totul este rânduit cu o minunată măiestrie în corpul nostru. Mişcarea încheieturilor este pe cât de uşoară, pe atât de neclintită. Abia simţim că ne bate inima, noi care simţim cele mai mici mişcări din afară, oricât de puţin ar ajunge până la noi. Arterele se pun în mişcare, sângele circulă, toate părţile corpului îşi primesc hrana fără a ne tulbura somnul, fără a ne abate gândurile, fără a ne întărâta oricât de puţin simţurile. Rânduială şi măsură, fineţe şi gingăşie a pus Ziditorul în aşa de importante mişcări.

Să privim minunata alcătuire trupească: este acoperită în unele locuri cu o piele subţire şi delicată, care face corpul plăcut şi cu un frumos colorit. Dacă pielea ar fi scoasă, trupul ar fi hidos şi ar produce groază, iar dacă ar fi mai puţin strânsă şi densă, faţa ar părea jupuită şi plină de sânge… Acestă „tunică” este pretutindeni străpunsă, ca un ciur, de minuscule găuri. Deşi sudoarea iese prin puţin vizibilii pori, totuşi sângele nu se scurge prin ei …

Dar cine nu va admira construcţia oaselor? Cu toate că sunt tari, ele sunt dotate cu găuri care le fac mai uşoare. Sunt găurite chiar în locurile prin care trec ligamentele, pentru a le lega unele cu altele. Mai mult, extremităţile sunt mai groase decât mijlocul şi formează două capete semirotunde pentru a da posibilitatea unui os să se învârtească mai uşor pe un altul şi pentru ca totul să se poată îndoi fără greutate. Şi nimeni n-a găsit până acum că un singur os ar fi trebuit să fie altfel făcut, nici să fie articulat în altă parte.
Întrerupte la cot şi la încheietura mâinii, braţele sunt legate de umeri în aşa fel încât se pot îndoi şi mişca uşor. Au exact lungimea necesară pentru a atinge toate părţile corpului. Au mulţi nervi şi muşchi pentru a fi mereu în legătură şi a susţine marile sarcini. O ţesătură de nervi şi oscioare legate între ele, cu tăria şi mlădierea trebuitoare pentru a pipăi, a apuca, a arunca, a îndepărta, a atrage şi a desface – acestea sunt mâinile. Degetele, ale căror capete sunt prevăzute cu unghii, împlinesc meşteşugurile cele mai minunate.

Miracol miniatural, ochiul are cristalinul şi lichidele sale în care lumina se răsfrânge cu mai multă artă decât în sticlele cel mai bine şlefuite, precum şi pupila, mărită şi micşorată pentru a apropia obiectele asemeni lunetelor pentru distanţă.

Cei doi ochi sunt egali, aşezaţi aproape de mijlocul feţei pentru a putea veghea cu uşurinţă. Exacta simetrie a aşezării constituie podoaba feţei. Plăsmuitorul lor a aprins în ei o flacără cerească unică în toată natura. Sunt ca două oglinzi în care se zugrăvesc obiectele lumii întregi. Dar, deşi noi vedem printr-un dublu organ, niciodată nu percepem obiectele ca duble: doi nervi deservesc vederea ca două ramuri ale aceleiaşi tulpini. Delicatele organe sunt împodobite cu două sprâncene egale şi, pentru ca să se poată deschide şi închide, sunt acoperite şi apărate de pleoape cu gene fine…

Urechea are toba sa în care o piele, pe cât de delicată pe atât de bine întinsă, răsună la lovitura unui ciocănel pe care cel mai mic zgomot îl pune în mişcare. Într-un os foarte tare are rânduite cavităţi pentru a face să se audă sunetele, precum glasul omului răsună printre stânci şi în ecouri.
Toate mecanismele auditive sunt simple, mişcarea şi structura lor fiind aşa delicată, încât orice altă maşinărie pare grosolană prin contrast…

Fără nasul aşezat în mijlocul chipului, toată faţa ar părea slută şi turtită. Cele două nări servesc împreună la respiraţie şi la miros.

Priviţi buzele: culoarea lor vie, frăgezimea şi forma, aşezarea şi potrivirea cu celelalte trăsături înfrumuseţează toată faţa. Maxilarele sunt prevăzute cu un resort pentru a se deschide şi închide, în aşa fel încât dinţii zdrobesc ca o moară alimentele pentru a pregăti digestia.

Dar, ca nu cumva bucatele, în drumul lor, să alunece în traiectul respiraţiei, există un fel de supapă, care pe deschizătura traheei se ridică şi se coboară ca o punte, pentru a înlesni trecerea alimentelor, fără a cădea vreo părticică prin orificiu. Foarte mobilă, supapa se poate mişca rapid astfel încât, tremurând deasupra orificiului întredeschis, dă naştere la cele mai dulci modulaţii ale glasului şi celui mai performant instrument muzical. Gingaşele sunete sunt mlădiate ca printr-un arcuş de vioară de către limba ce loveşte dinţii şi cerul gurii.

Cu admiraţie, concluzionăm: în principiile care păstrează uimitorul corp uman vreme de atâţia ani se găseşte „ceva” ce face să se nască perpetuu oameni. Acest „ceva” face speţa umană nemuritoare. Ce Arhitect este acela, care, zidind o construcţie aparent sortită pieirii, a pus în ea un principiu, care o face să se ridice mereu din ruinele ei!

Pr. Cornel Dragoş

Sufletul meu şi Michael Jackson

Maică Siluana,

Am spus preotului că îl admir pe Michael Jackson, sigur aţi auzit de el, îi ascult muzica, dansez singură în casă, îi primesc mesajele de pace şi iubire pe care le transmite, îl admir ca muzician şi mai mult ca om, pentru faptele lui bune, de caritate. Iată că şi acum, după moartea sa, mulţi bani intră în conturile unor fundaţii. Însă preotul m-a certat că îmi place „de satana ăla…” care „făcea anumite gesturi” şi care şi-a „schimbat pielea”.

Acum în sufletul meu se dă o luptă între:

1. A crede că nu contează ce a făcut un om dacă văzându-l şi ascultându-l nu mă îndeamnă să fac fapte rele, ci-l pot păstra în sufletul meu pe lângă Dumnezeu, copiii mei, fraţi, părinţi, prieteni… şi…

2. A-l lăsa baltă pe Michael, să cred că-i o unealtă de-a satanei, şi să-l scot din sufletul meu, unde s-a instalat încetul cu încetul, din ce în ce mai mult.
Vă rog să-mi daţi un sfat în legătură cu asta. Vreau să spun că i-am urmărit cuvintele spuse şi scrise şi am găsit în ele, ca şi în mesajele către fanii lui, referiri către Dumnezeu. Spune: „fiţi în Dumnezeu” sau „mă rog lui Dumnezeu”… şi citate sunt multe. Un om al satanei ar spune asta? El a spus că nu şi-a schimbat pielea, că are o boală (vitiligo), iar presa a spus altceva. Eu, care vreau să nu judec, pentru că doar Dumnezeu o poate face, să-l cred pe el care a mărturisit drept sau strâmb despre el? Sau presa? Sau nu contează ce a făcut el cu viaţa lui, odată ce pe mine nu mă îndeamnă direct sau indirect să fac aceleaşi lucruri?

Vă mulţumesc anticipat şi vă doresc multă sănătate!!!

Draga mea copilă,

Ce ai păţit e o încurcătură tragi-comică!

Eu nu cred că era nevoie să spovedeşti că îl admiri pe Michael Jackson, pentru că a admira pe cineva nu e un păcat. E păcat să faci fapte rele, imitând pe cineva pe care îl admiri pătimaş… Admiraţia e un sentiment complex şi nu poate fi lepădat ca o faptă rea. Pot să admir pe cineva şi să nu fac anumite fapte ale aceluia…

Eu îl înţeleg şi pe părintele, că e martorul unor suferinţe trăite datorită unor imitaţii fără discernământ a personajelor pe care le admiră adolescenţii…

Dar, ce e drept, felul acesta de a despărţi un suflet de „obiectul” admiraţiei nu prea dă roade.

Eu cred că pe măsură ce te vei maturiza, îţi vei schimba şi valorile şi admiraţiile şi că acum e momentul să pui accent pe apropierea de Dumnezeu, pentru a te folosi de harul şi iubirea Lui pentru tine, ca să discerni mai bine valorile inimii tale.

Iată mai jos un articol cu un alt răspuns posibil la admiraţia pentru Michael Jackson, despre care eu nu ştiu mai mult decât succesul pe care l-a avut cândva asupra fetelor, care aveau toate pălării şi cârlionţi ca ai lui…

Acceptă canonul dat de părintele şi îndrăzneşte să-i spui ce simţi şi ce gândeşti data viitoare, cu respect şi responsabilitate. Aşa, cu mila şi harul lui Dumnezeu care lucrează prin Sfintele Taine, vom îmbunătăţi comunicarea dintre generaţii, cu valori şi atitudini diferite până la opoziţie.

Bucurie Sfântă şi pace inimii tale!

M. Siluana

Graţia şi eleganţa Ortodoxiei

Pe Mama Sica am cunoscut-o după 1990, când s-a dedicat cu toată fiinţa ei reintroducerii şi predării religiei în şcoală, prilej cu care Patriarhul Teoctist i-a acordat cea mai înaltă distincţie a Bisericii Ortodoxe Române, „Crucea Patriarhală”, alături de dreptul de a predica în biserică. Este, sau cel puţin era la acea vreme, după ştiinţa mea, singura femeie din istoria noastră deţinătoare a unei asemenea înalte distincţii.

Am avut de câteva ori prilejul să-i fiu în preajmă, una dintre aceste întâlniri rămânând pentru mine adânc întipărită în suflet şi în minte. Era undeva pe la sfârşitul iernii anului 1993 când, la praznicul unei nunţi desfăşurate în saloanele somptuoase ale clădirii Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei, am avut privilegiul de a sta la masă alături de Mama Sica. Unul dintre subiectele conversaţiei a fost desigur, şi concertul de la Bucureşti al lui Michael Jackson, petrecut cu o toamnă în urmă. Mi-am mărturisit probabil indignarea faţă de semantica gestuală provocatoare a solistului şi uluitoarea sa reverberaţie în întreaga generaţie care îi preluase ţinuta, mişcările şi ticurile. Mama Sica mi-a spus atunci că în acele zile din preajma concertului şi după, la şcoala unde preda, marea majoritate a elevilor a venit îmbrăcată „à la Michael Jackson”, imitându-i frenetic gesturile. Vigilent şi sever, am dezaprobat hotărât, imediat şi categoric fenomenul, fiind convins că Mama Sica nu avea cum să tolereze o astfel de coabitare cu uşuraticele ispite al vrăjmaşului.

„- Şi ce aţi făcut Mama Sica, nu i-aţi trăznit de nu s-au văzut?” – am întrebat.
„- Nici vorbă, dragul meu. I-am întrebat de ce, dacă vor să fie într-adevăr ca Michael Jackson, nu îl imită şi în gesturile sale de caritate, de ajutorare a copiilor orfani, a bolnavilor ori a bătrânilor singuri din aşezămintele sociale”.
„- Şi?…” – am îngăimat descumpănit.

„- Începând de duminica următoare, bineînţeles cu acordul şi sprijinul părinţilor, copiii au adus cu ei la Sfânta Liturghie, unde mergeam săptămânal cu toţii, pacheţele cu mâncare, cu îmbrăcăminte, jucării mai vechi, sau mai noi, în sfârşit, fiecare după posibilităţile sale. Astfel că, la sfârşitul slujbei ne duceam cu daruri fie la câte un orfelinat, fie la un azil, fie la un spital, cu darurile noastre binecuvântate la biserică… Era un alt fel de a fi ca Michael Jackson…”.

Eram uluit. Ruşinat şi deopotrivă cu lacrimi în ochi pentru uluitoarea lecţie de pedagogie a acestei femei de o excepţională inteligenţă şi cu o vitalitate debordantă, care îi făcea uitaţi numărul anilor, albul firelor de păr şi puţinătatea fragilă a trupului. Proaspăt ieşit dintr-o epocă în care educaţia stătuse mai tot timpul sub semnul lui „NU”, începând cu avertismentele celor mari, „nu face aia, nu te duce acolo…” etc., şi sfârşind cu de acum clasica tăbliţă de metal pe care scria cu litere roşii „NU călcaţi iarba”, descopeream abia atunci, în apropierea vârstei de 40 de ani, că Evanghelia nu poate fi altfel decât DA, că afirmativul ei hrăneşte în chip irepresibil extraordinara capacitate a ortodoxiei de a întoarce răul în bine, din neţărmurita dragoste a lui Dumnezeu care „nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”.

Pr. Razvan Ionescu

* * *

O prigonesc pe tocilara clasei

Maică… avem şi noi o întrebare… Am vrea să aflăm dacă într-adevăr viaţa după moarte se manifestă într-un mod plăcut şi dacă vom avea de suferit dacă o prigonim pe tocilara clasei… e nebună şi nu mă pot abţine să nu mă cert cu ea… nu vreau să greşesc şi să-mi pun la încercare statutul în rai pentru o fiinţă neînsemnată precum ea, dar o caută cu lumânarea. Vă rog ajutaţi-ne, suntem mai multe colege disperate de atitudinea ei. Mulţumim anticipat,

Amalia

Draga mea Amalia şi dragi fetiţe năzdrăvane,

Ce mult mă bucur că aveţi grijă de „statutul din rai”!

Da, om drag, calitatea vieţii veşnice, bucuria ei fără de sfârşit, depinde de calitatea vieţii pământeşti, de efortul pe care l-am făcut aici ca să ascultăm Poruncile Domnului ca să putem şi noi iubi cu iubirea Lui!

Acum să ne întoarcem la durerea voastră. Va să zică, suferiţi din cauza atitudinii unei colege, tocilare. Ce puteţi face? Vă propun următoarele:

Să vă rugaţi pentru ea în fiecare seară, două minute.

Când face ceva care vă răneşte, să o binecuvântaţi, în loc să o judecaţi.

Ca să vă fie mai uşor să nu o judecaţi, încercaţi să vedeţi, dincolo de aparenţe, care sunt nevoile ei când face ce face?

Poate că ea însăşi este într-o mare suferinţă şi nu ştie cum să-i facă faţă. Poate suferă că nu o iubeşte nimeni şi, în loc să găsească nişte căi să devină simpatică, se adânceşte tot mai mult în singurătate.

Poate că a avut o copilărie foarte grea, lipsită de iubire şi că-şi găseşte mângâierea în rezultatele bune la învăţătură.

Poate e o fire mai sensibilă şi nu poate să trăiască zgomotul şi exuberanţa, uneori de-a dreptul frivole, ale adolescenţilor mai răsfăţaţi sau care îşi ascund durerile în astfel de manifestări…

Poate că îi place mult să înveţe şi o interesează şcoala.

Poate e un geniu şi geniile au fost mai întotdeauna invidiate şi asuprite de cei mai leneşi sau de mediocri…

Dar orice ar fi, această colegă a voastră este iubită de Domnul. Domnul a murit pe Cruce şi pentru ea şi o iubeşte ca şi pe voi şi aşteaptă de la voi să învăţaţi de la El iubirea Lui!

Dacă soluţia mea vă este inutilă acum, să nu o aruncaţi. Va veni vremea când vă va fi de folos, în alte împrejurări.

Dacă aţi făcut răutăţi prea mari, mergeţi şi vă spovediţi şi cereţi iertare Domnului şi veţi primi bucurie şi pace. Iar Domnul va lucra şi cu ea şi-i va da putere să schimbe tot ce e neplăcut în comportamentul ei!

Vă îmbrăţişez cu drag şi cu încredere,

M. Siluana

* * *

Credeţi că şcoala e fără rost?

Doamne ajută, Maica mea dragă.

Am şi eu o întrebare: credeţi că şcoala e fără rost? Ştiu că nu ne trebuie şcoală ca să fim mântuiţi, dar, de exemplu, pentru mine, şcoala este locul în care am simţit că Dumnezeu mă foloseşte cel mai mult… alături de colegi, de profesori, de toţi. Am început să şi lucrez, dar eu vreau să continui cu şcoala. Credeţi că e rău? Niciodată nu mi-a fost greu să învăţ, mi-a plăcut. Ce părere aveţi, Maica mea dragă? Ce echilibru există între şcoală şi Biserică?

Vă îmbrăţişez cu mare drag şi dor,

Elena

Elena mea dragă,

Nu, şcoala nu e fără rost, chiar dacă e grea sau dacă nu e întotdeauna, peste tot şi în toate aspectele, bine orientată din punct de vedere pedagogic, ştiinţific şi spiritual. Ea e un laborator, e un loc în care ne formăm mai ales deprinderile de a ne însuşi din tezaurul de cunoaştere umană cel puţin strictul necesar pentru a deveni omul, în sensul general al cuvântului. Omul e atât persoana individuală care spune despre sine „eu sunt om”, cât şi toţi oamenii! Aşa spune Dumnezeu în cartea Facerii!

Aşadar, învăţând de la înaintaşii noştri ce ştiu ei, sau cum să ne folosim de ce ştiu ei, răspundem chemării Domnului de a creşte! Taina omului este o permanentă creştere în Dumnezeu! Ascultarea şi truda din şcoală ne ajută, de asemenea, să fim responsabili, respectuoşi şi capabili să înfruntăm necunoscutul în mod creator! În şcoală devenim fii ascultători şi buni ai omului întreg şi ne pregătim să devenim părinţi buni ai celor ce vin după noi! Sunt bucuroasă că simţi asta şi că onorezi demnitatea ta de om chemat să crească!

Pe de altă parte, Biserica este laboratorul în care devenim fii ai lui Dumnezeu şi cetăţeni ai Împărăţiei Lui! Şcoala poate fi ascultătoare de Biserică, dar poate să fie şi neascultătoare, ca şi omul! Iar ascultarea noastră de ea, ştiind că nu e ea totul, nu ne va dăuna! Dimpotrivă! Şi, dacă vom fi fii buni ai Sfintei Biserici, vom putea ajuta şcoala neascultătoare să se cuminţească, să se întrebe şi să se reorienteze spre Lumina cea adevărată! Iar dacă nu va asculta, noi nu-i vom mai fi datori decât cu ale ei! Îi vom spune ce ştim că zice ea, dar şi ce credem noi! Vom fi martorii Lumini în acel loc de clar obscur şi, simpla noastră prezenţă, cu Domnul în noi, va lucra aşa cum numai Domnul ştie să lucreze: delicat şi discret!

Curaj, fetiţa mea! Domnul să te binecuvânteze!

Cu drag mult,

M. Siluana

]]> http://www.orthograffiti.ro/528/maica-siluana-va-raspunde/feed/ 7 http://www.orthograffiti.ro/506/aminteste-ti-cine-esti/ http://www.orthograffiti.ro/506/aminteste-ti-cine-esti/#comments Tue, 20 Apr 2010 20:14:22 +0000 admin http://www.orthograffiti.ro/?p=506

Dacă încerci să priveşti imaginea de ansamblu a prezentului, ţi-e frică să te mai gândeşti la viitor… şi totuşi te gândeşti. Te gândeşti dacă o să răzbeşti sau dacă o să te conformezi şi tu cum o fac cei mai mulţi din jurul tău.

După genocidul sufletelor creat de comunism, s-a produs o ruptură între generaţii. Apoi frica oamenilor de azi de a crede şi de a se jertfi pentru credinţă a răzbit şi a născut o credinţă superficială, aproape inexistentă. Frica de a trăi profund şi de a pune mai presus voia Lui Dumnezeu decât voia ta, frica de a nu suferi, frica de moarte… FRICA a înăbuşit, a comprimat credinţa. Şi totuşi, această credinţă nu a murit. Trăirea tainică a ortodoxiei, schingiuită, şchioapă, rănită, a supravieţuit înviind prin moarte, prin martiriu şi jertfă. Te aşteaptă în tihnă, să învii omul frumos din tine.

Lumini de oameni au murit la Aiud, Sighet, Piteşti, Târgu Ocna, etc… iar ţara a rămas pe întuneric. În întunericul ăsta s-a născut omul de azi.

Iar tu, tinere, cauţi acum, în bezne, lumina adevărată.

Ei ştiu că tu ai puterea de a schimba viitorul, că ai puterea de a fi drept, de a te jertfi, de a spune adevărul, de a nu accepta compromisul… că ai puterea de a muri pentru convingerile tale. Aşa că tot Ei nu te împiedică să mori pentru convingerile tale, ci încearcă şi reuşesc să îţi schimbe convingerile după placul lor. Nu te împiedică să schimbi viitorul, ci te schimbă pe tine şi schimbându-te pe tine au deja viitorul transformat după bunul lor plac. Nu te opresc să fii drept, ci deformează noţiunea de a fi drept, astfel încât să îţi fie ruşine să ai o atitudine corectă când ceilalţi sunt corupţi. Nu te împiedică să te jertfeşti, ci schimbă convingerea pentru care te jertfeşti, încât te trezeşti că eşti o jertfă adusă diavolului. Nu te opresc să spui adevărul, ci transformă adevărul în minciună. Ei ştiu că avem puterea să luptăm, să câştigăm, să excelăm în orice ne propunem, pentru că suntem tineri plini de dinamism, de poftă de viaţă şi de izbândă.

Ştiu că şi tu cauţi să îţi formezi o identitate. Ştiu că ai nevoie de un model după care să te ghidezi. Toate modelele bune sunt ascunse şi începi să îţi formezi identitatea după şabloanele impuse.

Ne hrănim cu lumina artificială din becul ăsta de lume. Mai tot timpul suntem conectaţi la aparate: ba la telefon, la mp3, calculator, tv, etc. Trăim artificial. Ne hrănim cu plăcerile şi distracţiile lumii care ne surescitează şi ne simţim împliniţi pentru câteva ore. Dar apoi simţim un gol înăuntrul nostru şi începem să căutăm ceva cu care să umplem acel pustiu din suflet. Căutăm, de fapt, firea de început a omului, cea făcută din dragoste pentru dragoste, astfel împlinirea noastră va fi numai în bine şi nicidecum în rău.  Îl căutăm şi Îl iubim pe Hristos fără să ştim. Dar iubirea asta imensă, care aşteaptă să fie împartăşită către Dumnezeu şi semeni, e deviată spre iubirea de sine şi a răutăţii. Şi totuşi… Hristos a murit şi a înviat pentru fiecare dintre noi.

Cu moartea pe moarte călcând… A trebuit să moară şi să învie ca să piară moartea din oameni şi noi să avem viaţă veşnică.

Noi suntem făcuţi prin Cuvânt, prin Hristos şi simţim nevoia să Îl aflăm, să ne întoarcem la El. Suntem înfometaţi, însetaţi, minţiţi de lume, răniţi… Vrem să ne găsim liniştea, vrem să fim împliniţi, dar nu căutăm unde trebuie.

Aminteşte-ţi cine eşti! Îndrăzneşte şi coboară în negura sufletului şi trezeşte-l pe omul firesc din tine! El doar doarme.

Săturat de plăcerile absurde ale lumii, vrea ceva adevărat. Vrea să se bucure de fiecare clipă alături de oamenii minunaţi din jurul său, vrea să aibă un ideal în viaţă, vrea să înveţe să fie un om bun, să păstreze şi să apere tot ce a mai rămas curat în lumea asta, vrea să îşi apere inocenţa, să înflorească, să fie plin de vitalitate, vrea să scape de toată mocirla asta în care se tăvăleşte fiecare, vrea să nu mai fie sufocat de melodii egoiste şi perverse, de reviste care te învaţă cum să manipulezi oamenii, de emisiuni care bârfesc.

Vrea să simtă şi el roua sub tălpi sau să stea la lumina lumânării să asculte poveştile bunicului, vrea să asculte şi el un sunet de vioară sau tobă în loc de zgomotul artificial al muzicii house, vrea să o ţină de mână pe mama fără să îi fie frică de ce vor spune colegii, vrea să fie puternic şi sensibil, vrea să meargă la biserică şi nu vrea să se certe cu prietenii care râd de el, vrea ca în fiecare seară să îi spună durerile lui Hristos. Vrea ca atunci când va cădea să se ridice. Vrea să moară în lacrima de azi şi să renască în zâmbetul de mâine. Vrea să învie.

A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu mai asculta muzică, ci a asculta muzică bună. Bună pentru suflet, cel prin firea sa însetat de liniştire, de despătimire, de limpezime interioară, de care are nevoie pentru a putea iubi curat…

A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu te distra, ci a nu te arunca, în numele divertismentului, în mocirla păcatului…

A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu avea prieteni, ci a nu te face prin ceilalţi prieten cu păcatul…

A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu face voia părinţilor, ci a refuza cu o fermitate smerită doar ceea ce e păcătos în ea…

Într-un cuvânt, tânărul ortodox face orice, dar fără de păcat …

El nu-şi refuză părinţii sau prietenii, ci păcatul… Căci păcatul desparte de Hristos… Iar despărţirea de Hristos e despărţire de adevăr şi lumină… Şi ce viaţă e aceea lipsită de adevăr şi lumină?

Ştiu, cititorule, că noţiunea de păcat plictiseşte, pentru că a fost burduşită, timp de secole, cu moralism sec…. Ce diversiune!

Sf. Scriptură numeşte păcatul „boldul morţii”; Păcatul e, de fapt, acul de la seringa morţii, cel prin care se scurge moartea în noi!!!

Şi, culmea, părinţii tinerilor care se întorc astăzi în Biserică, sunt revoltaţi că Hristos a smuls din inimile copiilor lor, acul morţii! Şi că nu mai trăiesc acea „viaţă” care nu-i decât efectul subtil al pieirii ce se insinuează, prin păcat, în toată fiinţa lor!

Părinţii care îi despart pe copii de Hristos, le ucid sufletele!

Să nu fie!

Marius Iordăchioaia

Dacă toată viaţa ta devine o imensă durere, aceasta e chiar durerea naşterii din nou, al cărui strigăt nu mai e unul de spaimă, ci de bucurie… Cel care asistă această naştere e preotul duhovnic: el taie ombilicul noului născut, dezlegându-l de păcate: îl scoate din întuneric la lumină şi-l învaţă să respire, să mănânce şi să umble… Adică, să se roage, să ia aghiasmă mare sau Sfânta Împărtăşanie, şi să meargă pe urmele Părinţilor…

Care e viaţa pentru care se naşte acest suflet? Privită din exterior pare un tunel strâmt prin care înaintezi pe brânci, anevoios, dureros şi cu capul în piept…

Dar aceşti superficiali observatori nu ştiu ce se întâmplă în cei ce se târăsc… Cu cât calea e mai strâmtă, cu atât inima li se face mai largă şi sufletul mai liber şi mai tare… Ei nu pricep că târâşul creştinilor e o ieşire din mormânt… Iar înaintarea e grea pentru că tunelul e unul vertical.

Căci ştie oricine că pe marile bulevarde ale lumii curg puhoaie de oameni cu inimi tot mai mici şi cu suflete tot mai bolnave…

Adevăraţii supravieţuitori ai acestei lumi nu sunt şmecherii, ci creştinii… Oricâte fente ar face cei dintâi, sfârşesc în braţele morţii … Cei din urmă, se nasc sfârtecând pântecele întunecat al morţii şi aleargă, apoi, în braţele, nesfârşit deschise, ale Vieţii…

Ce nu se scrie pe zidurile acestui Babilon în care trăim e că nu va rămâne piatră pe piatră din el, după cum a spus Hristos…

Şi asta o poate proba orice inimă care primeşte cuvântul Lui… Căci temelia Babilonului e în inimile noastre şi pietrele lui sunt păcatele noastre…
Da, asta nu scrie pe nici unul din zidurile lui….

Marius Iordăchioaia

foto by idealphoto.ro

-Fragment din textul „Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea „Despre Omul Frumos”-

(…) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.

„Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. „Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă… „Unde? Unde e Raiul?” , îi întreba copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.

„Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul. „Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…”, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. „Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.” Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui, satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. „Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. „Vreau să găsesc Raiul”, răspunse copilul, „şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: „Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.

Noaptea trecu repede. De data asta, el, copilul, n-avu niciun vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. „Ce este aceasta?”, întrebă copilul. „Aceasta este o mănăstire”, spuse bătrânul. „De-aici începe poteca către Rai.” Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo. „Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. „Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.

Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: „Cum merge, cum îţi e?” „Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. „Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrânul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. „Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” „Mie…, nimic”, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, „Dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. „Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. „Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treaba cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.

Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. „Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. „Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.

Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia. Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: „Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?”. Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea, dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. „Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. „N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. „Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. „Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. „Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. „Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. „Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. „A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.

Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: „Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” „Am să-i spun!”, răspunse copilul bucuros, „Dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” „Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.

Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. „Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi, câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. „Frate”, îi spuse el, „bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.

Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. „Vezi firimiturile astea, de pe masă?”, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. „Sunt cu mult mai puţine decât păcatele lui… Nu poate să vină”. „Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. „Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.

Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. „Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. „A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. „De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. „Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”. Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. „Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: „Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”.

Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. „Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. „Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. „Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. „Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: „Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…”

Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe… „Am înţeles…”, spuse copilul, „Nu se poate…” „Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. „Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. „Bine”, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, „Spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”.

Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spuse! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă, clopotele băteau. „De ce?”, întrebă nedumerit copilul. „Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!

Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nicio firimitură, Mântuitorul îl iertase. „Am văzut Raiul!” striga fericit copilul, prin mănăstire. „Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. „Nu se poate!”, strigau aceştia. „Cum arată?” „E plin de iertare”, murmură copilul. (…)

Dan Puric

Recent, lumea întreagă a luat cunoştinţă de o aşa-zisă descoperire ştiinţifică a unor astronomi australieni, care susţin că deţin un software (program de calculator) capabil să recreeze cu fidelitate poziţia oricărui corp din univers, la orice dată din ultimele mii de ani.

Pe baza acestui program de calculator, astronomii şi cercetătorii australieni, în frunte cu Dave Reneke (redactor şef la revista Australia’s Sky & Space Magazine), au făcut o seamă de afirmaţii în legătură cu steaua care i-a călăuzit pe „magii de la Răsărit” (Matei 2, 2) spre peştera din Betleemul Iudeii.

1. În primul rând, ei susţin că programul recunoaşte prezenţa pe bolta cerului a unui astru neobişnuit, în intervalul de timp 3 î.Hr. şi 1 d.Hr.

2. Acest astru, însă, nu este unul de sine, nu are propria identitate, aşa cum o au stelele sau planetele din sistemul nostru solar, ci specialiştii susţin că ar fi o aliniere a planetelor Jupiter şi Venus, fapt care ar fi dus la un plus de intensitate luminoasă.

3. Data la care s-a produs această conjuncţie Jupiter-Venus ar fi 17 iunie, ceea ce ar duce la infirmarea zilei de 25 decembrie, ca dată a Naşterii Domnului Iisus Hristos .

4. Cercetătorul David Reneke a făcut, de asemenea, două afirmaţii:

a. „Nu decretăm că este, cu siguranţă, vorba despre steaua Crăciunului, dar este cea mai plauzibilă explicaţie ştiinţifică, din câte s-au formulat până în prezent.”

b. „25 decembrie este o dată arbitrară, pe care am acceptat-o, dar nu înseamnă că atunci s-a întâmplat neapărat evenimentul, iar aceasta nu este o încercare de a defăima religia. De fapt chiar o susţine, arătând că a existat într-adevăr un obiect strălucitor în acea vreme pe cerul Estului.”

Încă de la început, trebuie subliniat faptul că ştiinţa şi religia nu sunt într-un raport antagonic, iar orice descoperire a ştiinţei în relaţie cu Revelaţia divină şi cu Sfânta Tradiţie trebuie filtrată de raţiunea încălzită de iubire şi luminată de credinţă.

Faptul că anumite canale de informare transformă rezultatul activităţii de cercetare a unor astronomi dintr-un colţ al lumii într-o ştire bombă, (câteva exemple de astfel de titluri: Anulăm Crăciunul?; Iisus nu s-a născut în Decembrie! Crăciunul este de fapt în iunie), aceasta nu înseamnă că putem dărâma adevăruri, tradiţii sau obiceiuri, doar de dragul senzaţiei şi nonconformismului.

Cum trebuie să privim rezultatul muncii acestor astronomi australieni?

În primul rând, ei sunt de acord cu revelaţia divină cuprinsă în Sfânta Scriptură (Matei 2, 2-10), atunci când afirmă că pe bolta cerească a apărut un astru neobişnuit. Ei se despart de cuvintele Scripturii atunci când identifică acest astru cu conjuncţia dintre Jupiter şi Venus, susţinând că „steaua de la Răsărit” nu are propria identitate, aşa cum găsim în revelaţia divină. Faptul că steaua are propria identitate, că este semnul providenţei divine, se întemeiază pe versetele 2, 7, 9 şi 10 din capitolul al II-lea al Evangheliei după Sfântul Apostol Matei. Verbele folosite de evanghelistul Matei pentru a desemna activitatea stelei de la Răsărit – a se arăta, a merge, a veni, a sta deasupra – demonstrează faptul că astrul are o identitate proprie, că este semnul voinţei şi al puterii divine, care poate interveni providenţial în interiorul universului, fără să-i afecteze structura sau evoluţia.

În al doilea rând, astronomii australieni susţin că data la care s-a produs această conjuncţie dintre Jupiter şi Venus ar fi 17 iunie şi astfel Crăciunul nu este celebrat corect, „25 decembrie fiind o dată arbitrară”.

Aici vom da două răspunsuri. Primul este legat de afirmaţia cercetătorilor australieni, care afirmă că „nu decretează că este cu siguranţă vorba despre steaua Crăciunului, dar că este cea mai plauzibilă explicaţie ştiinţifică…”. Deci, dacă ceea ce au descoperit este dubitabil, atunci nu avem nicio certitudine şi, astfel, ceea ce dumnealor susţin este numai o ipoteză, la fel ca toate ipotezele care susţin ezoterismul contemporan, alimentat de iluştri anonimi creatori de romane pseudo-creştine sau de emisiunile anticreştine ale unor trusturi media, specializate în ştiinţă şi tehnică. Totodată, este nevoie de timp ca programul (softul) dumnealor să fie recunoscut şi de alţi cercetători, oameni de ştiinţă, organizaţii şi instituţii internaţionale.

Al doilea răspuns se referă la data Crăciunului: 25 decembrie. Este foarte adevărat că în Biserica primară toate sărbătorile gravitau, putem spune aşa, în jurul sărbătorii Pascale, în jurul Morţii şi Învierii Domnului Iisus Hristos (sărbătoarea Naşterii fiind de origine mai nouă). Originea mai nouă, cum spune părintele Ene Branişte în Liturgica Generală (pag. 157), nu înseamnă că Naşterea Fiului Domnului nu s-a celebrat cu o dată fixă. Din contră, dovezile tradiţiei cuprinse în operele Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti atestă faptul că „în Apus cel puţin de prin sec. III, Naşterea Domnului se serba, ca şi azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi tradiţii, după care recensământul lui Cezar August, în timpul căruia Sf. evanghelist Luca ne spune că s-a întâmplat Naşterea Domnului (Luca II, 1 ş.u.), a avut loc la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Romei).

După Sf. Ioan Gură de Aur, tradiţia aceasta este foarte veche la Roma şi acolo, spune el, Naşterea Domnului s-ar fi serbat de la început la 25 decembrie. Cam acelaşi lucru afirmă, puţin mai târziu, şi Fericitul Ieronim, într-o cuvântare ţinută de el la Ierusalim, în ziua de 25 decembrie; convingerea că în această zi S-a născut Hristos, spune el, este veche şi universală. De asemenea, după Fericitul Augustin, consensul Bisericii fixează ziua naşterii Domnului în ziua a opta a calendelor lui ianuarie (25 decembrie). Dar ceea ce este sigur este că în Răsărit, până prin a doua jumătate a secolului IV, Naşterea Domnului era serbată în aceeaşi zi cu Botezul Domnului, adică la 6 ianuarie; această dublă sărbătoare era numită, în general, sărbătoarea Arătării Domnului. Practica răsăriteană se întemeia pe tradiţia că Mântuitorul S-ar fi botezat în aceeaşi zi în care S-a născut, după cuvântul Evangheliei, care spune că, atunci când a venit la Iordan să Se boteze, Mântuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23). De fapt însă, atât în Orient, cât şi în Occident, Naşterea Domnului a fost serbată de la început la aceeaşi dată, în legătură cu aceea a solstiţiului de iarnă, numai că orientalii au fixat-o, după vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe când Apusul, în frunte cu Roma, a recalculat-o, fixând-o în funcţie de data exactă la care cădea atunci solstiţiul, adică la 25 decembrie.

Se consideră că sărbătoarea Naşterii s-a despărţit pentru prima dată de cea a Botezului, serbându-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia, în jurul anului 375, apoi la Constantinopol în anul 379, când Sf. Grigorie de Nazianz a ţinut cu acel prilej celebra predică festivă, care va servi mai târziu ca izvor de inspiraţie imnografului Cosma de Maiuma la compunerea canonului Naşterii (Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!… ) (Preot Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, pag. 158-159).

Cât priveşte fixarea Naşterii Domnului la data de 25 decembrie de către Biserică, „s-a avut în vedere, probabil, şi faptul că mai toate popoarele din antichitate aveau unele sărbători solare, care cădeau în jurul solstiţiului de iarnă (22 decembrie), sărbători care erau împreunate cu orgii şi petreceri deşănţate şi pe care Crăciunul creştin trebuia să le înlocuiască” (cultul zeului oriental Mitra – zeu al soarelui, 22-23 decembrie; Saturnaliile – sărbătoare închinată lui Saturn şi Juvenaliile – sărbătoarea copiilor, celebrate în aceeaşi perioadă a solstiţiului de iarnă).

Aşadar, data Crăciunului, a Naşterii Domnului, nu este una relativă, arbitrară, ci una ţinută de către creştini de la începutul istoriei Bisericii. Faptul că această dată de 25 decembrie a primit consensul tuturor creştinilor este evident în asumarea de către fiecare biserică locală a acestei date, până în zilele noastre.

Pr. Napoleon Nicolae Dabu

Suntem convinşi că printre cititorii noştri sunt şi creatori de graffiti (writeri).

Îi invităm pe cei pasionaţi, să încerce execuţia unui graffiti cu logo-ul revistei OrthoGraffiti. Mai pre limba lor, ne referim la un throw-up, piece ori burner. Ne-am dori ca lucrările să fie executate pe ziduri ori clădiri abandonate, ori pe trenuri scoase din folosinţă, deci cât mai legal cu putinţă. Trebuie să facem precizarea aceasta, cunoscând şi percepţia generală negativă asupra fenomenului graffiti, deoarece nu dorim ca mesajul acestui concurs să fie socotit de cineva o instigare la vandalism. Oricum, noi considerăm graffiti-ul o expresie a artei urbane contemporane şi-i acordăm credit şi susţinere!

Cele mai reuşite 3 graffiti-uri le vom premia cu cărţi şi bani şi le vom publica în revistă! Aşteptăm fotografiile pe adresa de mail a revistei ( orthograffiti@yahoo.com) ! Succes!

Asta ţine de dragoste: a privi la om şi a vedea în el o frumuseţe de nerăpit, iar totodată a te îngrozi de ceea ce viaţa a făcut din el, a săvârşit asupra lui. Dragostea este tocmai extrema suferinţă, durere pentru că omul e nedesăvârşit şi totodată minunarea pentru că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Şi iată, dacă priveşti măcar o dată la om în felul acesta, poţi să îl îndrăgeşti, în pofida a tot ce le sare în ochi altora. Cât de des nu se întâmplă ca celui îndrăgostit să i se spună: „ce ai găsit la el? ce ai găsit la ea?” – şi omul dă răspunsul absolut delirant: „dar nu vezi ce minunată este, ce frumos este?..” Şi se dovedeşte că, da, aşa şi este, omul cu pricina e minunat, pentru că cel care iubeşte vede doar rănile. De lucrul acesta, iată, e foarte important să nu uităm. Este extrem de important să ne amintim că dragostea este realistă până la capăt, că ea îl cuprinde în întregime pe om şi că ea vede, ea este văzătoare, însă în loc să osândească, în loc să se lepede de om, ea plânge pentru schilodirea lui şi este gata să îşi dea viaţa pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat să fie îndreptat şi tămăduit. Asta este ceea ce se numeşte atitudinea „cu întreagă înţelepciune” faţă de om, acesta este adevăratul principiu al dragostei, cea dintâi viziune serioasă.

Toţi credem că ştim ce este dragostea şi că ştim iubi. De fapt, foarte adeseori ştim doar să ne înfruptăm din relaţiile omeneşti. Credem că iubim un om pentru că avem un sentiment de deliciu faţă de el, pentru că ne este bine cu el – însă iubirea este ceva mult mai mare, mai pretenţios şi câteodată tragic.

În dragoste există trei aspecte. În primul rând, omul care iubeşte dă, vrea să dea. Pentru a da însă, pentru a da în chip desăvârşit, pentru a da fără să-i provoace durere celui care primeşte, trebuie să ştie să dea. Cât de des dăm nu din dragoste, dragoste adevărată, plină de abnegaţie, generoasă, ci pentru că, atunci când dăm, creşte în noi sentimentul propriei importanţe, propriei grandori! Ni se pare că a da este un mijloc de a ne afirma, de a ne dovedi nouă înşine şi celorlalţi propria importanţă. A primi de la cineva e însă foarte dureros în aceste condiţii. Dragostea poate da numai atunci când uită de sine, când omul dă – cum a zis unul dintre scriitorii germani – aşa cum cântă pasărea, din prisosul inimii: nu pentru că îi este pretins, stors darul, ci pentru că a da este o cântare a sufletului, este o bucurie în care poţi să te uiţi pe tine însuţi, de dragul bucuriei altuia. Această dragoste, care ştie să dea, este mult mai rară decât ne închipuim.

Pe de altă parte, dragostea trebuie să ştie să primească – dar a primi este, uneori, cu mult mai greu decât a da. Ştim cu toţii cât de chinuitor e să primeşti ceva, să accepţi o binefacere de la un om, pe care fie că nu-l iubeşti, fie că nu-l respecţi; este ceva înjositor, jignitor. Vedem aceasta la copii: când cineva pe care ei nu-l iubesc, cineva în a cărui dragoste ei nu cred, le dă un cadou, le vine să îl calce în picioare, pentru că îi jigneşte până în adâncul sufletului. Şi iată că, pentru a şti să dai şi să primeşti, trebuie ca dragostea celui care dă să uite de sine, iar cel care primeşte să îl iubească pe cel ce dă şi să creadă necondiţionat în dragostea lui. Trimiţându-şi una dintre monahii să ajute săracilor, ascetul occidental Vincent de Paul i-a zis: „Ţine minte: o să îţi trebuiască toată dragostea de care e în stare inima ta ca oamenii să-ţi poată ierta binefacerile…” Dacă ne-am aduce aminte mai des de lucrul acesta, ne-am mira mai puţin că cei din jur ne cer ajutor şi-l primesc de la noi fără bucurie, câteodată chiar cu strângere de inimă.

Chiar şi atunci unde atât a da, cât şi a primi e o sărbătoare, o bucurie, mai există însă şi o altă latură a dragostei, de care noi uităm. Este vorba de jertfelnicie. Nu în sensul în care ne gândim noi de obicei la aceasta – de pildă, că omul care îl iubeşte pe altul e gata să muncească pentru el, să se lipsească pe sine de ceva ca acela să primească ceea ce-i trebuie, că părinţii se pot lipsi chiar şi de strictul necesar, pentru ca odraslele să fie sătule şi îmbrăcate şi să primească uneori bucurie de pe urma unui cadou. Nu, ci jertfelnicia de care vorbesc eu este mai severă, se referă la ceva mai lăuntric. Ea constă în aceea ca omul să fie gata, din dragoste faţă de altul, să se dea într-o parte. Şi lucrul acesta e de mare însemnătate.

(Mitropolitul Antonie de Suroj – Taina iubirii, editura Sophia, 2009, pp.74-76)

Un bătrân ascet a povestit cândva cele ce urmează.

Trăia odată o monahie, care sporise mult în virtute şi evlavie. Când am întrebat-o din ce motiv a plecat din lume şi s-a călugărit, aceea mi-a povestit viaţa ei:

„Când eram mic copil, părinte, ţin minte că tatăl meu era om foarte bun şi cumsecade. Ocupaţia lui era cultivarea pământului şi aducea adesea acasă roadele trudei sale. Vorbea puţin şi cei care nu-l cunoşteau credeau că e mut.

Mama mea era total diferită faţă de tata. Era curioasă şi nu avea ocupaţie, vrând să afle şi veşti din afara satului nostru. Era atât de vorbăreaţă, încât nimeni nu a văzut-o vreodată să aibă gura închisă. Uneori se certa cu oamenii, iar alteori glumea, rostind cuvinte necuviincioase şi indecente. În cea mai mare parte a timpului, se deda beţiei şi tovărăşiei bărbaţilor ticăloşi. Cheltuia aproape toţi banii din casă, căci tata îi încredinţase ei treburile economice ale casei. Cu toate că trăia în asemenea excese, niciodată nu se îmbolnăvise, nici nu simţise nici cea mai mică durere; şi cu toată viaţa ei mizerabilă, îşi menţinea trupul sănătos.

A venit vremea ca tatăl meu să moară, după o boală îndelungată. Dar, la moartea lui, s-a întâmplat ceva neobişnuit. S-a iscat un vânt puternic, cu fulgere şi tunete, încât regiunea a fost răvăşită, a căzut ploaie torenţială şi noi n-am îndrăznit să ieşim din casă. Astfel, tata stătea mort de trei zile în cameră, neputând să-l îngropăm. Consătenii mei văzând aceasta, îl acuzau pe mort şi spuneau: „Vai, vai, ce mare rău trăia printre noi şi noi nu ne-am dat seama de asta! Acest om trebuie că a fost mare duşman al lui Dumnezeu şi de aceea Dumnezeu nu îngăduie nici măcar să fie înmormântat”.

Noi însă, pentru ca trupul să nu înceapă a putrezi, am cutezat ca prin ploaia torenţială să-l însoţim pe mort până la cimitir şi să-l înmormântăm.

De atunci, mama mea, având şi mai multă libertate, s-a dedat cu şi mai mare neruşinare orgiilor şi faptelor necuviincioase.

A devenit atât de necuviincioasă, încât a transformat casa în atelier de fărădelege şi depravare şi a cheltuit întreaga avere a noastră. A venit vremea şi a murit şi ea, nepocăindu-se pentru păcatele pe care le-a făcut. Rudele mele i-au făcut o înmormântare strălucită şi fastuoasă, cu coroane şi fanfară, iar timpul era senin şi însorit.

După moartea mamei mele, având atunci cam 13-15 ani, într-o seară mi-a venit în minte un gând: ce drum voi alege în viaţă? Să aleg trăirea tatălui meu şi să vieţuiesc în cumpătare, decenţă şi bunătate? Dar el, deşi a trăit în virtute, n-a dobândit nici un bun aici pe pământ. Bolile l-au mâncat, iar dispreţul oamenilor l-a însoţit până la mormânt! Dacă viaţa lui a fost bineplăcută lui Dumnezeu, de ce să încerce atâtea nenorociri? Cum trăise mama mea? A trăit în sănătate, cu toate că se dedase tuturor plăcerilor şi desfătărilor lumii. Aşadar, viaţa asta o voi urma şi eu. Căci este preferabil să cred în ce văd ochii mei decât în vorbele altora.

Luând această hotărâre, m-am întins să dorm. Noaptea, în faţa mea a apărut un om de dimensiuni uriaşe şi cu înfăţişare sălbatică. M-a privit cu mânie şi m-a întrebat cu severitate:

„Care sunt gândurile inimii tale?” Eu m-am speriat atât de tare, încât n-am îndrăznit să-l privesc. Acela m-a întrebat din nou:

„- Spune-mi deci, ce-ai hotărât?”

Când m-a văzut că paralizez de frică şi sunt gata să înnebunesc, mi-a amintit chiar el ceea ce cugetasem seara.

Eu, când mi-am revenit puţin din teamă, n-am putut, desigur, să neg cele ce spusesem şi am început să-l rog să mă ierte.

Acela, destul de blând de data asta, m-a luat de mână şi mi-a spus:

„- Vino să vezi unde se află tatăl şi mama ta şi apoi alege singură drumul pe care vrei să mergi”.

Aşadar, după ce m-a scos de acolo unde eram, m-a condus într-o grădină nesfârşită, unde erau plantaţi diferiţi copaci frumoşi, plini de roade şi mai minunaţi decât se poate spune în cuvinte. În timp ce păşeam împreună cu călăuza mea, deodată m-am întâlnit cu tatăl meu care m-a îmbrăţişat şi, după ce m-a sărutat cu blândeţe, mi-a spus:

„- Dragul meu copil!”

Eu atunci l-am îmbrăţişat şi l-am rugat să rămân lângă el. Dar el mi-a spus cu afecţiune:

„- Acum, fetiţa mea, nu e cu putinţă să se întâmple asta. Însă, dacă vrei să urmezi felul meu de viaţă, nu va trece multă vreme şi vei veni şi tu aici, împreună cu mine.”

Eu l-am rugat să mă ţină lângă el, dar îngerul care mă însoţea m-a tras de mână, zicându-mi:

„- Vino s-o vezi pe mama ta, pentru ca lucrurile însele să-ţi arate ce drum e mai bine să alegi”.

După ce m-a condus într-un loc foarte întunecat, unde se auzeau strigăte şi gemete, mi-a arătat un ceaun aprins care, cu cât se mărea focul, fierbea şi în jurul lui stăteau câţiva oameni mizerabili şi înfricoşători la chip.

În timp ce priveam acel loc înfricoşător, am văzut-o pe mama mea, care era îngropată până la gât în acest ceaun şi viermi nenumăraţi o mâncau pe tot trupul. Tremura de durere şi groază, iar dinţii îi clănţăneau şi era tulburată cu totul. Când şi-a ridicat privirea şi m-a văzut, a început să plângă cu suspine şi să-mi spună: „Vai şi amar, copilul meu! Durerile mele sunt insuportabile şi chinurile nesfârşite! Vai de mine, nefericita! Pentru câţiva ani de plăcere trupească şi desfătare păcătoasă, câte pedepse înfricoşătoare sunt supusă să îndur! Pentru desfătările trecătoare ale vieţii mă chinui acum veşnic. Copilul meu, miluieşte-o pe mama ta, care, după cum vezi, arde în acest foc şi e mâncată de viermi. Adu-ţi aminte, fetiţa mea, că te-am alăptat şi te-am crescut. Dă-mi mâna şi scoate-mă de aici. Nu mai pot răbda”.

Eu eram înmărmurită şi nu îndrăzneam să mă apropii de mama mea, văzându-i pe acei diavoli întunecaţi la chip.

„- Fetiţa mea, ajută-mă, nu nesocoti rugăminţile mamei tale. Nu trece fără să vezi cât de nefericită sunt, chinuită în gheenă şi mâncată încontinuu de viermele cel neadormit”.

Atunci eu, din compătimire, am întins mâna ca să o scot din iad. Însă, îndată ce flacăra focului mi-a atins mâna, am simţit o durere foarte mare şi am început să strig şi să plâng cu suspine. Din pricina suspinelor şi a strigătelor, s-au trezit toţi cei care erau în casă şi au alergat la patul meu, întrebându-mă de ce plâng şi de ce oftez. Atunci eu, revenindu-mi, am început să le povestesc vedenia mea. Din clipa aceea, m-am hotărât definitiv să trăiesc precum tatăl meu. Mă rog ca Dumnezeu să mă învrednicească să reuşesc să mă întâlnesc cu el, ca să trăim împreună, cu Harul lui Dumnezeu, de vreme ce lucrurile însele m-au învăţat ce slavă şi ce cinstiri le sunt pregătite celor care au preferat cumpătarea şi virtutea şi ce pedepse înfricoşătoare şi chinuri îi aşteaptă pe cei care cheltuiesc această viaţă pe patimi şi pe plăceri”.

(din volumul „Vedenii şi istorisiri de folos despre viaţa de dincolo, Ed. Egumeniţa)

]]> http://www.orthograffiti.ro/381/ce-drum-voi-alege-in-viata/feed/ 0 http://www.orthograffiti.ro/371/crestinismul-este-o-religie-in-excelenta-pentru-tineri/ http://www.orthograffiti.ro/371/crestinismul-este-o-religie-in-excelenta-pentru-tineri/#comments Sat, 07 Nov 2009 20:39:50 +0000 admin http://www.orthograffiti.ro/?p=371

Creştinismul e o religie în excelenţă pentru tineri, cu toate că lumea o percepe ca pe a unor bătrâni şi babe care, mă rog, au şi ei rolul lor, dar poate că nu sunt prea atractivi pentru o anumită categorie de tineri. Este o religie a tinerilor şi de asta noi ne mirăm fără temei: “Vai, ce mulţi tineri sunt în Biserică!” De ce a tinerilor? Pentru că e o religie a jertfei, a jertfelniciei. Când îşi pierde omul capul? La tinereţe. El s-a îndrăgostit, nu poate să nu se jertfească pentru ceea ce iubeşte. El caută fie fiinţa, fie ideea pentru care să se jertfească, dar, până la urmă, ideea nu-l satisface. Noi avem geniile mari care au creat o artă pe care lumea o numeşte mare, dar nu le-a fost suficient. Fiecare a avut o iubire pentru care şi-a pierdut capul. Van Gogh şi-a tăiat urechea şi a trimis-o iubitei ca să o impresioneze. Până la urmă, noi avem nevoie de o fiinţă ca să ne jertfim pentru ea, nu o idee, o fiinţă vie.

Şi de aici putem porni, abia de aici încolo omul căruia îi vorbim ne va înţelege. Atunci când vorbim despre creştinism, trebuie să vorbim în primul rând despre Fiinţa creştină, să-i vorbim despre Hristos. Apostolii vorbeau despre Hristos, dar noi vorbim despre reguli morale, reguli pe care ei le ştiu şi aşa foarte bine. Cine nu ştie că a pune unei bătrânele piedică pe gheaţă nu-i frumos? Noi mergem la oamenii ăştia, care sunt sătui de toată viaţa asta, neinteresantă pentru ei, plictisiţi, şi le spunem lucruri pe care ei deja le cunosc. E o foarte mare greşeală!

Uitaţi-vă cu câtă înverşunare unii creştini spun: „Moderniştii ăştia, nişte demonizaţi!” Dar uităm că Testamentul nostru se cheamă „nou” şi că Hristos aduce un om nou. Îl numim Adam nou pe Hristos. Suntem într-adevăr noi şi pururea înnoindu-ne. Şi doar aşa înnoindu-ne, prin Duhul Sfânt! – că ajungem iarăşi la înnoirea Duhului Sfânt în noi, pe care o cerem de la Dumnezeu, cu care am început această discuţie a noastră. Şi tot noi să-i agresăm pe cei însetaţi de înnoire?!

Problema e că ei n-au înţeles până la capăt cum stau lucrurile şi ar fi ridicol din partea noastră să le-o pretindem. Citeam cândva la şcoală… sau nu! am văzut un oarecare filmuleţ, un copil care a ajuns mare compozitor – nu mai ştiu care anume, un neamţ -, mergea, trecea pe lângă un gard de fier, târâindu-şi mâna pe gratiile lui. Şi, văzând că fiecare gratie sună diferit, a început să lovească gratiile ca pe nişte corzi, formând un cântecel elementar. Era chiar gardul unei şcoli superioare de muzică. Şi l-a văzut unul din profesori, şi-i spune: „Ia vino încoace”. Şi-l ia, şi-l face student al acelei şcoli, şi el devine un mare compozitor.

Aşa şi noi, vedem oamenii ăştia, care cu mijloacele lor umile formează un cântecel, unul vag, nu este un cor îngeresc, dar noi trebuie să ştim să apreciem omul în funcţie de împrejurări: „Ăsta a cântat la gard, dar dacă i-aş da o chitară, oare cum ar cânta?”.

Era un sfânt care avea o ocupaţie simpatică. Îl tot întreba pe Dumnezeu: „Doamne, dar acum la ce măsură am ajuns eu, cu cine mă asemăn?”. Era precum copiii, şi-şi permitea lucrul ăsta, şi Dumnezeu îi spunea de fiecare dată. Odată, la întrebarea Sfântului, Dumnezeu îi răspunde: „Acum eşti ca cimpoierul din satul cutare”. Atunci Sfântul merge în satul cutare şi-l găseşte pe cimpoier, şi-i zice:

- Ia, zi-mi, tu ce faci?

- Ce să fac, uite, am cimpoiul ăsta şi mă duc la nunţi şi cânt şi mă hrănesc din cimpoi.

- Tu trebuie să mai faci ceva, n-ai mai făcut şi altceva în viaţa asta?

- Nu ştiu să fi făcut ceva vreodată.

Zice:

- Hai, hai, poate ţi-aduci aminte, Dumnezeu m-o trimis pe mine ca să-mi descoperi faptele tale bune.

- Eu atâta ştiu, am fost tâlhar mare, cu multe răutăţi, dar odată, când am prins noi o fată şi prietenii meu voiau să o violeze, eu am luat-o şi am fugit cu ea şi am dus-o în oraş şi i-am dat drumul. Şi a mai fost odată, că am văzut o femeie plângând, al cărei bărbat avea multe datorii şi trebuia s-o vândă, şi pe ea şi pe copii, că avea să dea 300 de galbeni. Şi am văzut-o aşa tânguindu-se şi i-am dat aceşti bani, că tocmai îi furasem de la cineva. Altă faptă n-am făcut.

Şi atunci, bătrânul îi spune:

- Măi, tu stai aici cu cimpoiul tău şi eu sunt unul dintre oamenii mari înaintea lui Dumnezeu şi în pustia asta toţi mă numesc Avva, dar Dumnezeu mi-a descoperit că tu eşti de o măsură cu mine. Şi s-a dus cimpoierul în pustie cu Sfântul şi a devenit şi el Avva.

Vreau să spun că, atunci când vedem un om, fie ascultând o muzică ciudată, fie vorbind nişte ciudăţenii (poate chiar hule), fie purtând nişte haine ciudate, noi nu trebuie să îl condamnăm. Poate că şi el cântă din cimpoi cântece de distracţie, beţie, dar noi trebuie să vedem trăirea lui interioară, trecutul lui, motivele lui. Către ce tinde, ce caută, ce vrea? Pentru că niciodată un om care nu caută nimic nu se deosebeşte. Dacă un tânăr ascultă rock, să zicem, poartă lanţuri, nu e ca ceilalţi, înseamnă că el vrea să spună ceva. Şi singurul criteriu al calităţii trăirii lui, pentru început, cred că este sinceritatea.

Să ştiţi că nu toţi ascultă rock, nu toţi poartă haine ciudate şi se vopsesc verde, nu toţi sunt beţivani, ăştia sunt oameni nemulţumiţi de ceva, şi pe ei e mai uşor să-i împingi spre ceva mai bun, folosindu-te chiar de energia revoltei lor. Evanghelia ne-o arată foarte bine, e plină de desfrânaţi şi de ciudaţi, oameni nemulţumiţi, răniţi, „sărmani”, cum îi numeşte Dostoievski, citându-l pe David. Şi acest om „sărman” este aproapele nostru, despre care ne vorbeşte Hristos în pilda samarineanului milostiv. Noi de multe ori luăm pildele aşa cum scrie, la literă, şi aşteptăm ocazia să întâlnim vreun bubos ca să-l ajutăm. De, l-am fi ajutat noi, dar nu prea îl întâlnim. Că aşa scrie în Biblie, că dacă întâlneşti un bubos, îl ajuţi, că e aproapele tău, şi te mântuieşti. Dar cum buboşi nu prea găseşti… Şi-atunci cred eu că bubosul din Evanghelie e şi adolescentul ăsta care în troleu te fluieră şi-ţi strigă: “Aliluia, aliluia, aliluia!” în batjocură. Atunci îl întrebi – pentru că ăsta a fost suspinul lui de om căzut, poate a fost şi mirosul bubelor lui – şi noi ne oprim, pur si simplu, noi intrăm în vorbă cu el, dar nu intrăm cu scopul de a-l converti, ci cu scopul de a-l cunoaşte. Nu de a ne face pe noi cunoscuţi, ci de a-l înţelege, de a-l cunoaşte pe el. Şi nu este o punte mai bună, mai sigură, nu e garanţie mai mare că vom fi primiţi şi înţeleşi, decât dacă arătăm că suntem curioşi de un om de care nimeni, poate niciodată nu a fost curios în acest fel. Pe care nimeni, niciodată nu l-a întrebat nişte cuvinte cu totul simple, pe un ton care într-adevăr să-l mişte. În felul acesta noi îl ridicăm pe spatele nostru. Şi faptul că îl ducem până în „satul din apropiere” şi-l lăsăm acolo ne spune tocmai asta: că nu e numaidecât să-l aduci până la altar, să te convingi că el e acolo, ci tu, de-acuma, prin cuvintele astea, l-ai adus pe umerii tăi în „cetatea din apropiere”, adică este încă un pas, încă un popas în calea lui spre Biserică, spre Dumnezeu. Ai lăsat doi bănuţi cu nădejdea că el va ajunge acolo. Doi bănuţi sunt ăştia: dragostea şi vocea ta cu care i-ai vorbit lui, pe care el şi le va aminti. El, cândva, pe aceşti doi bănuţi îşi va cumpăra bucuria de a îndrăzni să meargă mai departe, atunci când lumea nu-i va mai oferi nimic. Poate că va şi ajunge acolo, în Împărăţie, şi noi nici nu vom şti. De acum singur, fără noi, sau purtat de alţii.

Şi cred că multe convertiri nu sunt imediate, tocmai ca omul să nu aibă ocazia să triumfe în deşert, că a convertit pe cineva pentru Hristos. Că aşa zice acolo: „Unul seamănă, altul udă, altul culege”. Este minunat că e aşa! Ştiţi cum se asamblează lucrurile secrete? În Petersburg este o uzină unde se fac submarine de armată şi unele piese se fac în Ucraina, altele în altă parte, altele cu totul altundeva. Şi cel care lucrează habar nu are ce face. Nu ştie că lucrează la submarin, n-are voie să ştie. Şi undeva ele se adună, şi alţii le asamblează, şi fac un submarin. Aşa şi noi: am spus un cuvânt, am făcut o piesuliţă, habar n-avem noi, noi n-avem nevoie să vedem submarinul, mai bine este nici să nu-l vedem, ca să nu dăm mărgăritare porcilor, iar porcii, de data asta, suntem chiar noi, dacă râmăm prea mult această taină. Să nu spunem taina lucrării acesteia, să lăsăm minunea, care este Dumnezeu, nedescoperită până la capăt. Altcineva va spune altceva, şi ajunge, în sfârşit, şi se împlineşte.

Asta socotesc eu că e un început al vieţii creştine, nu nevoia de a îndrepta lumea, nu nevoia de a-l îndrepta pe celălalt, ci, pur şi simplu, dragostea şi curiozitatea minunată de a-L trăi pe celălalt în noi înşine, de a-i trăi suferinţa lui, neliniştea, de a-l înţelege, pur şi simplu.

Nu cred că e tradusă în română cartea mitropolitului Antonie al Surojului, în care el vorbeşte nu despre credinţa omului în Dumnezeu – pentru că noi numai despre asta vorbim: “Haideţi să credem în Dumnezeu!”, de parcă ar exista vreun buton care să declanşeze această credinţă -, ci despre credinţa lui Dumnezeu în om. Şi vlădica ne propune să ne închipuim sfatul Sfintei Treimi, când Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră!” „Da! Dar el ne va trăda – ar fi zis Tatăl – şi Tu, Fiule, va trebui să mori pentru el. Îl facem?” „Îl facem”, a zis Fiul.

Uitaţi ce credinţă, ce nădejde a avut Dumnezeu în om! Ştia toată drama, chiar înainte de a-l face! Ştia că Îl va trăda! Ce nădejde, ce credinţă, până în ultima clipă, că şi cel mai mare păcătos se poate întoarce! De aceea, atunci când le vorbim oamenilor, dacă nu le putem vorbi pe înţeles despre credinţa omului în Dumnezeu, să le vorbim despre această credinţă a lui Dumnezeu în om, sau despre credinţa omului în om, pur şi simplu. Şi este un început! Iar toate celelalte, spune Dumnezeu, ni se adaugă nouă.

Stăteam cu un frate de la noi, ucenicul de chilie al Bătrânului Selafiil, şi-mi spune un lucru atât de simplu: „Uite, noi stăm de vorbă, doi oameni, şi nu ne înţelegem în privinţa unui subiect. Şi discutăm, şi ne întrebăm, şi nu ne dăm seama că la discuţia noastră participă al Treilea. Şi nu ne oprim puţin să-L întrebăm şi pe El: oare ce ar spune Hristos?” Chiar şi acest “oare ce ar spune” ni-L apropie pe Hristos şi pe noi doi unul de altul. Să ne gândim că noi, oamenii, ne-am născut unul pentru altul.

Asta e! Cu îngăduinţă să-i îngăduim lui Dumnezeu să intre în viaţa noastră, între noi doi, care vorbim. În rest, nu prea au rost toate cuvintele. Am găsit la părintele Sofronie, în cărţulia tradusă de părintele Rafail, că poţi mărturisi dogma Sfintei Treimi, poţi şti absolut tot despre credinţă, dar dacă nu e viaţă, trăire, dogmele se transformă într-o simplă concepţie existenţială, în filozofie, în tot ce vrei, numai nu în „cuvintele vieţii celei veşnice”, dacă noi nu căutăm viaţa asta, care este Hristos.

Chiar vorbeam aseară, eram împreună cu părintele, şi două doamne pun problema asta: „Şi totuşi, Biserica ce face, Biserica nu face faţă!”. Şi m-am gândit cam cum ar fi să transpun această atitudine în peisajul biblic? Cam aşa ar arăta: să ne închipuim martiriul Sfântului Ştefan. Evreii aruncă cu pietre în el, dar el nu zice: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”, ci începe următorul discurs instructiv: „Fraţi evrei, nu este frumos să aruncaţi cu pietre, şi vă spun şi de ce…”. Şi toate celelalte, toate câte le vorbim noi lumii. Noi stăm bombardaţi de patimi, de pietrele lumii din jur, condamnaţi pentru credinţa în Hristos, pentru ciudăţenia asta de credinţă, dar nu spunem, ca Apostolul: „Doamne, lucrează Tu”, ci noi spunem: „Nu-i frumos să faceţi cutare şi cutare!” Şi încercăm să-i convingem şi ne mirăm de ce nu suntem ascultaţi. Şi până la urmă murim şi noi şi ne aducem aminte că, poate, trebuia, totuşi, probabil, să-l fi întrebat pe Dumnezeu? Poate o fi fost Dumnezeu, strălucind deasupra capului nostru, dar nu l-am văzut, pentru că eram ocupaţi, tocmai atunci explicam platforma de lucru cu societatea a Bisericii! O fi fost, numaidecât o fi fost Dumnezeu!

Ar trebui să ne întoarcem şi noi la aceasta, adică să vorbim mai mult lui Dumnezeu de necazurile noastre, decât oamenilor. Să ne gândim, pur şi simplu, mai mult la gestul apostolilor şi al mucenicilor, la felul lor de a vedea lucrurile.

„Vremea este a face Domnului, stricat-au legea Ta!” Vremea este să lucreze Domnul, noi singuri nimic nu putem face.

Ieromonah Savatie Baştovoi

(fragment din Conferinţa de la Sibiu, 28 martie, 2002)

Mi s-a întâmplat să întâlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refereau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte „pete” din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele „pete” reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicând de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu. Ei sunt gata să-şi susţină afirmaţiile cu fapte, numai că şi acestea sunt tot atât de obscure şi de îndoielnice ca şi obscurul, suspectul şi vicleanul lor suflet, care, cu o „pată” a altuia, păcat sau slăbiciune, vrea să-şi asigure o falsă justificare propriilor fapte reprobabile.

Prin acestea însă nu se pot scuza nicicum, ci dimpotrivă, îşi aduc o şi mai mare osândă, fiindcă „văd paiul din ochiul fratelui” şi îl judecă, dar „bârna din ochiul lor – da, o ditamai bârna – nu o iau în seamă” (cf. Matei 7, 3). Zice: acest părinte sau acesta s-a făcut vinovat de cutare sau cutare păcat. Ei, şi ce? E om, şi nu este om care să nu greşească. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1, 8). Eşti tu, oare, fără de păcat? Dacă nu eşti, de ce arunci în fratele tău cu piatra osândirii? Dacă aş începe să-ţi caut viaţa, „la bani mărunţi”, raportând-o la cuvântul lui Dumnezeu, ţi-aş putea condamna şi eu păcatele, multe şi grele, cu propriile tale cuvinte. Aş putea să te învinuiesc de trufie, de îngâmfare, de necredinţă, de iubire de agonisire, de desfrânare, de tâlcuire anapoda a cuvântului lui Dumnezeu şi a poruncilor Sale, de răceală în credinţă şi de câte altele. Ţi-aş găsi, poate, nu o singură „pată”, ci întreg trupul tău devenit o imensă pată neagră, fiindcă ochiul minţii tale este viclean.

Cât de mult mă scârbeşte această drăcească satisfacţie de păcatul altuia, această infernală strădanie de a demonstra păcatele, adevărate sau închipuite, ale omului! Şi când te gândeşti că cei cărora le place să se ocupe de aşa ceva îndrăznesc să susţină că o fac din respect şi că încearcă, prin toate mijloacele, să îndeplinească porunca lui Dumnezeu despre iubirea aproapelui! Despre ce iubire poate fi vorba când cauţi cu orice preţ să vezi şi să găseşti chiar şi la oamenii de seamă şi la sfinţi pete negre şi când, pentru un singur păcat, cauţi să le ponegreşti toată viaţa, refuzând să li-l treci cu vederea, chiar şi atunci când ar fi cazul.

Uitat-aţi oare că dragostea „toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 7)? Ce rău imens fac lor înşişi şi altora aceşti viermi moralizatori! Ei fac să se surpe în conştiinţa multora respectul legitim faţă de anumite persoane, să li se întunece prestigiul, să nu mai poată fi luaţi drept exemplu de urmat, agită spiritele cu gând de osândă, îşi fac rău lor înşişi, luând de la diavolul otrava judecării aproapelui. Frate! „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere să-l facă să stea” (Romani 14, 4).

Sfântul Ioan de Kronstadt

Evgheni Rodionov s-a născut în satul Satino-Russkoye, în apropiere de Moscova. Când avea 11 ani, Evgheni a primit de la bunica lui o cruciuliţă de argint. A vrut să o poarte la şcoală, dar mama lui, atee convinsă, i-a interzis, mai ales că putea avea probleme din cauza autorităţilor comuniste. Totuşi, Evgheni a purtat cruciuliţa şi nu a dat-o jos niciodată. Când a crescut, s-a înrolat ca soldat în armata rusă. Avea 19 ani când a fost luat ostatec de rebelii ceceni. Aceştia l-au ţinut legat de mâini într-o pivniţă, l-au lăsat să sufere de foame şi de sete timp de peste trei luni şi l-au bătut cumplit. Musulmanii i-au ordonat lui Evgheni şi camarazilor lui să-şi nege credinţa şi să se convertească la islam. Spre deosebire de majoritatea celorlalţi prizonieri, Evgheni a refuzat să se lepede de Hristos şi a fost decapitat în data de 23 mai 1996.

După ce a plătit 4.000 de dolari americani torţionarilor, mama lui Evgheni a reuşit să recupereze trupul fiului ei. L-a găsit într-o groapă comună, unde zăcea alături de camarazii lui. Deşi decapitat, avea încă la gât cruciuliţa de argint. Ucigaşul, Ruslan Khaikhoroyev, i-a spus femeii: „Fiul tău ar fi putut rămâne în viaţă, dar a refuzat să-şi scoată crucea de la gât”. Capul băiatului a fost recuperat mai târziu.

Pentru tatăl lui, durerea de a-şi înmormânta copilul a fost prea mare şi a murit câteva zile mai târziu. Mama lui Evgheni, Lyubov, care nu pusese niciodată piciorul într-o biserică, a devenit o femeie credincioasă.

Procesul canonizării este lung şi dificil şi poate fi realizat numai de Biserică. Uneori, însă, o figură simbolică reuşeşte să atragă dragostea credincioşilor şi astfel devine un fel de „sfânt popular”, fapt care s-a dovedit uneori a fi primul pas spre canonizarea oficială. Prin cântecele, poemele, adresele de internet sau predicile care îi sunt consacrate, povestea soldatului Rodionov a devenit o parabolă a devoţiunii religioase şi a naţionalismului rus. „Tânărul de 19 ani, Evgheni Rodionov, a trecut prin suferinţe incredibile, însă nu a renunţat la credinţa ortodoxă şi a confirmat asta prin moartea sa”, se afirmă într-un mesaj postat pe un site naţionalist. „El a dovedit că acum, după atâtea decenii de ateism acerb, după atâţia ani de nihilism, Rusia este capabilă, ca în vremurile de demult, să dea naştere martirilor întru Hristos, ceea ce înseamnă că este de necucerit”, continuă mesajul.

Oamenii vin din cele mai îndepărtate părţi ale Rusiei pentru a se ruga la mormântul acestui martir, unde se întâmplă minuni. Unii veterani şi-au pus medaliile pe mormânt, în semn de omagiu, iar credincioşii au pus mici bileţele în care cer intervenţia Sfântului. Într-o biserică de lângă St. Petersburg, imaginea sa în mărime naturală este pictată în altar lângă cea a Fecioarei Maria, a Arhanghelului Mihail, a lui Iisus Hristos şi a lui Nicolae al II-lea, ultimul ţar, canonizat în urmă cu câţiva ani. Mama lui Evgheni şi alţi credincioşi afirmă că, uneori, icoanele lui Evgheni răspândesc o mireasmă plăcută şi chiar izvorăsc mir, un semn, spun ei, al sfinţeniei celui reprezentat acolo.

Aleksandr Makeyev, un ofiţer de trupe de desant care conduce o fundaţie pentru ajutorarea soldaţilor, afirmă că a văzut militari îngenunchind în faţa icoanei lui Evgheni Rodionov. „Copiii din Cecenia se simt abandonaţi de către stat şi de conducătorii lor. Nu ştiu cui să ceară ajutor, însă ştiu că Zenia (porecla lui Evgheni) e unul de-al lor”, a declarat Makeyev pentru cotidianul Moskovsky Komsomolets.

În Hankala, lângă Groznîi, s-a construit o biserică cu numele Noul Martir Evgheni Soldatul, singura biserică ortodoxă din Cecenia. Peste 26 de biserici, de la graniţa cu Ucraina până în Siberia, au icoane care îl înfăţişează în uniformă militară. Trădat de stat, care l-a uitat, de comandanţii lui, care l-au declarat dezertor, Evgheni Rodionov atrage admiraţia oamenilor chiar şi prin simplul fapt că el nu a trădat pe nimeni.

 „Doamne, martirul Tău, Evgheni, în suferinţele sale a primit de la Tine cunună veşnică pentru că având putere de la Tine, el şi-a învins torţionarii şi ura neputincioasă a demonilor. Pentru rugăciunile lui, izbăveşte sufletele noastre. Amin”.

 Sursă: frontpress.ro

Zilele trecute, în timp ce beam ceai, verişoara mea, femeie în toată firea, a început a plânge, zicând că vrea să-mi pună o întrebare pe care nu a mai pus-o nimănui. În sfârşit, după ce s-a scuzat de multe ori: „că este o hulă”, „că îi este ruşine că are astfel de gânduri” şi-a luat inima în dinţi şi a vorbit. „De ce – zice ea plângând –, Iisus s-a speriat în grădină? El era de la Dumnezeu, El ştia toate – ştia că va muri, că va învia, ştia că prin jertfa Lui El va aduce atâta bine omenirii! De ce, dar, s-a temut? Orice om, dacă ar şti dinainte că el va învia, ar accepta cu bucurie să moară pentru semenii săi. De ce tocmai El s-a temut?”

Nu ştiu în ce măsură creştinii de azi sunt obsedaţi de moartea lui Hristos, dar mie mi se pare că moartea Lui stârneşte mai multe neînţelegeri decât Învierea. Dacă toate denominaţiunile creştine, inclusiv sectele, sunt de acord în ceea ce priveşte învierea Lui, în ceea ce priveşte moartea, mulţi se contrazic. De exemplu, iehoviştii au hotărât că, de vreme ce Iisus s-a speriat în grădină şi a murit pe cruce, înseamnă că El nu este Dumnezeu. Monofiziţii au căzut în extrema cealaltă, zicând că, de vreme ce Iisus este Dumnezeu, înseamnă că El nu a murit, căci Dumnezeu nu moare. Adevărul este că Iisus a murit în firea Sa omenească, rămânând nestrămutat în firea Sa dumnezeiască.

Dar ce este cu spaima lui Iisus din grădină? Mărturisesc că şi eu am avut aceleaşi frământări ca şi verişoara mea. „Ce mare lucru a făcut Hristos? Ştia dinainte că va învia, era Dumnezeu, iar noi petrecem în iadul incertitudinii până la sfârşitul zilelor noastre”. Gândeam că dacă aş avea certitudinea învierii mele, astăzi aş muri şi nu mi-ar părea rău de nimic. Nu ştiu în ce măsură aceste gânduri vin şi celorlalţi oameni, poate că ele sunt o urmare firească a educaţiei comuniste cu pionieri care îşi puneau atât de uşor sufletul pentru patrie.

E adevărat că pentru a merge la moarte cu seninătate trebuie să fii sau convins de învierea ta sau să fii un ateu desăvârşit. Hristos ştia că va învia şi, totuşi, S-a temut. Da, Hristos s-a temut într-adevăr în grădină, atunci când S-a rugat Tatălui ca, de este cu putinţă, să se îndepărteze paharul acesta de la Dânsul. Ucenicii au văzut această frică a lui Iisus, au văzut-o şi au adormit. Se pare că în clipele acelea de părăsire pe care le trăia Iisus, ucenicii au fost părăsiţi şi ei de orice putere, de aceea au şi adormit, chiar dacă Hristos a ieşit de trei ori la ei îndemnându-i să privegheze cu El măcar un ceas. Aceasta arată atât de bine că ucenicii îşi aveau toată puterea şi credinţa lor de la Hristos, iar atunci când El a slăbit, când s-a întristat de moarte în grădină, ucenicii au slăbit şi ei şi, pierzându-şi credinţa, au adormit.

În Imnele Sfântului Efrem Sirul, găsim un minunat pasaj despre spaima lui Hristos din Grădina Ghetsimani. Sfântul Efrem crede că spaima aceasta a fost adevărată şi a fost profundă, mai profundă decât putem gândi noi, şi nu întâmplător ucenicii au fost martorii ei. Hristos şi-a descoperit înaintea ucenicilor spaima Sa omenească în faţa morţii ca ucenicii, atunci când vor ajunge să fie daţi în mâinile călăilor lor, simţind această spaimă, să-şi amintească de spaima Învăţătorului lor, că e firească, şi să nu dea înapoi, aşa cum nici El nu a dat, deşi, zice Sfântul Efrem, ar fi vrut. Mai era nevoie de această spaimă pentru ca moartea să îndrăznească să-şi înghită Stăpânul. Această frică a încurajat moartea care, „ca o slugă la poruncă, s-a apropiat”, cum cântăm la Utrenia Învierii (Gl. 6) şi L-a înghiţit pe Dătătorul de viaţă, ca după trei zile să-L vomite, zice Sfântul Efrem.

Hristos a fost primul om care a ieşit singur în faţa morţii. Doar El, dintre oameni, a fost părăsit cu desăvârşire, astfel că a strigat pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit!?”. A fost nevoie ca omul Iisus să cunoască părăsirea lui Dumnezeu – singura pricină a morţii, pentru că altfel El nu ar fi putut muri. Astăzi noi nu putem înţelege spaima Lui, căci Hristos a zdrobit puterea morţii şi moartea pe care o avem noi azi, dacă mă pot exprima astfel, nu mai este moartea cu care a murit Iisus. Noi suntem curajoşi în faţa morţii deoarece nimeni din noi nu moare singur, deoarece Hristos a luat în Sine toată spaima şi durerea morţii. Şi aceasta o vedem foarte bine din cazul lui Petru. În zilele patimii lui Hristos, când a fost întrebat dacă Îl cunoaşte pe Iisus, că a fost văzut cu El, că graiul îl vădeşte, Petru s-a lepădat de trei ori de Învăţătorul său pentru că se temea de moarte. Dar acelaşi Petru, care s-a speriat de o babă în zilele patimii, le-a vorbit cu îndrăzneală ostaşilor romani care îl răstigneau, rugându-i să-l răstignească cu capul în jos, că nu este vrednic să moară în acelaşi fel ca şi Învăţătorul Său. Moartea lui Hristos ne-a adus curajul în faţa morţii, dar până atunci acest curaj era cu neputinţă. Iată de ce Hristos S-a temut, iar noi nu. Pentru că noi murim cu Hristos, iar Hristos a murit singur, părăsit de oameni şi de Dumnezeu.

Paradoxul morţii lui Hristos este surprins în rugăciunea pe care o rosteşte preotul la sfârşitul proscomidiei: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi pe Scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, pe toate umplându-le, Cela ce eşti necuprins”. De altfel, aceasta este starea omului nou, a omului răscumpărat, a omului întreg, ca, în Hristos, să înţeleagă aceste cuvinte şi să le trăiască, pe cât se poate, în toată durerea şi în toată bucuria lor.

Ieromonah Savatie Baştovoi

Un cunoscut universitar creştin, întrebat odată de ce susţine cu atâta tărie creştinismul, a mărturisit: „Pentru un motiv foarte simplu: nu pot justifica în alt mod un anumit eveniment din istorie – Învierea lui Iisus Hristos din morţi. După sute de ore de cercetare amănunţită a bazelor acestui subiect, am ajuns la concluzia că Învierea lui Iisus este fie una dintre cele mai dăunătoare farse care au fost jucate vreodată minţii omeneşti, fie cel mai important eveniment din întreaga istorie a lumii. La trei zile de la moartea şi îngroparea Celui Care a pretins a fi Hristosul profeţit în Scripturile ebraice, Iisus Nazarineanul arestat, judecat ca şi criminal politic, apoi răstignit, femeile care au mers la mormânt au descoperit că trupul Lui dispăruse. Ce ne indică mormântul gol?”.

Conform obiceiului evreiesc de îngropare, trupului lui Iisus a fost înfăşurat în pânză de in. O sută de măsuri de uleiuri şi mirodenii au fost amestecate sub forma unei substanţe vâscoase, care a fost aplicată apoi pe fâşiile de pânză, în jurul trupului (Ioan 19, 39-40). După ce trupul a fost aşezat într-un mormânt săpat în stâncă, o piatră de dimensiuni considerabile (2 tone) a fost rostogolită de-a lungul unui şanţ, la intrarea în mormânt. O unitate de gardă romană, formată din bărbaţi obişnuiţi cu cea mai severă disciplină, a primit ordin să păzească mormântul. Frica de pedeapsă asigura o atenţie impecabilă în executarea datoriei, în special în timpul gărzii de noapte. Gardienii au aplicat la intrarea mormântului sigiliul roman – pecetea puterii şi a autorităţii imperiale – cu rolul de a preveni orice atac profanator. Oricine ar fi încercat să mişte piatra tombală ar fi trebuit să rupă sigiliul, riscând astfel primirea pedepsei nemiloase a legii romane. Dar mormântul a fost aflat gol.

Urmaşii Celui aşezat în mormântul din grădina arimatianului Iosif au pretins că El înviase şi că li S-a arătat viu prin multe dovezi, timp de 40 de zile. Convertitul de întâlnirea cu Iisus Înviat, marele Pavel, certifică arătarea Celui viu la mai mult de 500 de ucenici deodată, cei mai mulţi fiind încă în viaţă şi putând confirma spusele apostolului la data consemnării descoperirii (I Corinteni 15, 3-8).

Un apreciat cercetător al temei, istoricul Arthur Ramsay, nota că mormântul gol a fost un fapt prea bine cunoscut ca să fie renegat, iar teologul citat de Părintele Stăniloae, Paul Alhaus, afirma că povestea Învierii n-ar fi putut circula în Ierusalim nici măcar pentru o zi sau o oră, dacă mormântul gol n-ar fi reprezentat un adevăr unanim recunoscut.

Situaţia de la mormânt după Înviere este semnificativă. Sigiliul roman fusese violat, ceea ce presupunea în mod automat pedepsirea cruntă a celor vinovaţi. Masiva piatră a fost nu numai dată la o parte de la intrare, dar chiar mutată în lături (ca şi când cineva ar fi ridicat-o şi ar fi pus-o în altă parte!) (…). Iustinian enumera 18 motive pentru care un soldat roman putea fi pedepsit cu moartea. Printre acestea se afla şi adormirea în post, precum şi părăsirea poziţiei de pază. Mironosiţele, lăsând mormântul gol, s-au speriat şi au dus vestea apostolilor. Apropiaţii Petru şi Ioan au alergat la mormânt: Ioan, ucenicul iubit, s-a uitat înăuntru şi a văzut fâşiile de pânză. Să fi greşit ei mormântul? O teorie propagată de Kirsop Lake presupune că martorii care au relatat dispariţia trupului ar fi mers la un alt mormânt. Putem fi siguri că autorităţile evreieşti, care ceruseră garda romană staţionată la mormânt pentru prevenirea furtului trupului, nu s-ar fi înşelat cu privire la locul exact. Ele n-ar fi pierdut nicio clipă pentru a scoate la iveală trupul din mormântul adevărat, eradicând pentru totdeauna orice zvon cu privire la Înviere. Este cunoscută netemeinicia teoriei furtului trupului de către apostoli, a teoriei leşinului (formulată iniţial de către Venturini) sau a ipotezei halucinaţiilor celor care au fost martori ai apariţiilor lui Hristos după Înviere. Demontate uneori chiar de sceptici sinceri (vezi David Frederich Strauss), astfel de teorii vin în contradicţie cu condiţia mentală absolut normală dovedită de ucenici, cu împrejurările istorice existente, fiind în acelaşi timp în total dezacord cu principiile psihologice care declanşează apariţia acestor manifestări.

Lordul Darling, fost Preşedinte al Curţii de Justiţie a Angliei, examinând argumentele privitoare la mormântul gol din perspectivă juridică, a tras concluzia că există o varietate atât de mare de dovezi factuale şi circumstanţiale, încât nicio curte de juraţi din lume n-ar putea evita verdictul care se impune: Învierea lui Hristos este un fapt real.

Dincolo de orice controversă, creştinii zilelor noastre pot avea deplină siguranţă, ca şi primii creştini, că credinţa lor se întemeiază nu pe vreun mit sau vreo legendă (noi teorii fără bază), ci pe faptul istoric al Învierii Mântuitorului (supra-istorică şi istorică) şi pe mormântul gol, izvorul luminii orbitoare a Biruitorului morţii şi al Domnului vieţii.

Diacon Cornel Dragoş

Nu este adevărat că între ortodocşi şi romano-catolici există numai neînţelegeri. Cel puţin, există un amănunt simpatic, pentru care aceştia ar fi gata să se unească. Ortodocşilor le place la romano-catolici faptul că aceştia la slujbă stau pe scaun, iar preoţii romano-catolici îi invidiază pe cei ortodocşi, pentru că aceştia au voie să se căsătorească. Şi asta durează de multă vreme. Am vrut astfel să pătrund mai direct în sfera unor discuţii, de multe ori încrâncenate, despre viaţa religioasă. De exemplu, tot mai des poţi auzi replici de genul: „slujbele atât de lungi ale ortodocşilor n-au nici o logică!”. Desigur, toate aceste discuţii sunt superficiale, amuzante şi vin de la oameni care, de regulă, nu umblă la biserică, dar ele preocupă pe mulţi.

Chiar dintru început trebuie să spunem că Liturghia este centrul vieţii creştine. Liturghia este Hristos. Acesta este modul desăvârşit în care Dumnezeu se dăruieşte oamenilor, în Euharistie (Împărtăşanie). Lungimea slujbelor ortodoxe se datorează şi convingerii primilor creştini că a doua venire a lui Hristos va fi imediată – „parusia”. Slujbele erau şi sunt o aşteptare, dar şi o venire, în cel mai adevărat sens, a lui Hristos. În cele şapte laude existente în Biserica Ortodoxă, se imită, dar se şi reactualizează istoria universului şi a omului, de la creare şi până la restabilirea armoniei veşnice. De aceea, pe parcursul lor, există momente de rugăciune, de cateheză, adică educare (când se citeşte din Vechiul Testament, din Apostol sau din canoane, care înfăţişează fapte şi învăţături ale Sfinţilor). Pentru ca oboseala să nu îngreuneze rugăciunea, există momente când credincioşii pot să se aşeze, acestea sunt „Apostolul” şi „catismele”, cuvânt care, din greacă, aşa se şi traduce – „a şedea”. Iar când este slujba cu priveghere, se sfinţeşte „litia”, pâine cu vin, care se împarte credincioşilor spre mâncare, ca să nu se istovească.

Într-un cuvânt, nu sunt chiar atât de inumane slujbele ortodocşilor. Şi-apoi, dacă depăşim cu îngăduinţă „teologia” băbuţelor noastre, putem ajunge la Sfinţii Părinţi. De exemplu, Sfântul Filaret al Moscovei spunea: „Decât, stând drept, să te gândeşti la picioare, mai bine, şezând, să te gândeşti la Dumnezeu”. Aceeaşi replică o repetă şi marele ascet al secolului trecut, Sfântul Teofan Zăvorâtul. Iar în Patericul Egiptean (sec. IV-V), găsim o întâmplare extraordinară în acest sens. Se zice că odată au venit fraţii la avva Isaia şi l-au întrebat: „avvo, dacă îl văd pe fratele meu că dormitează în biserică, ce să fac, să-l las sau să-l trezesc la rugăciune?”. Şi Sfântul a zis: „Adevărat vă zic, fraţilor, că eu, dacă îl văd pe fratele meu că dormitează, pun genunchiul meu sub capul fratelui şi-l odihnesc”. Acesta este sensul vieţii creştine, aşa cum o înţeleg ortodocşii şi cum au înţeles-o apostolii, să-L aştepţi pe Hristos. În Grădina Ghetsimani, ucenicii au adormit de trei ori, dar nu s-au dus de acolo. A oferi lui Dumnezeu douăzeci de minute pe săptămână, cât durează o messă romano-catolică, şi acelea cu pretenţii, este un rezultat firesc al societăţii consumiste apusene. În Apus, soţii umblă fiecare cu maşina sa şi nu îndrăzneşte unul să se folosească de lucrurile celuilalt. E normal că fiecare are şi timpul său, pe care şi-l repartizează cum voieşte. Şi dacă s-a întâmplat ca, din acest timp, o parte infimă să-I fie oferită lui Dumnezeu, aceasta se face ca un fel de împrumut. Dar şi ortodocşii au voie să-şi împartă timpul cum vor. Şi cine vrea să-i acuze pentru faptul că Îi acordă prea mult din timpul lor lui Dumnezeu? Dacă doi îndrăgostiţi pot să stea la vorbă ore întregi, uneori pe frig sau pe ploaie, sprijinind gardurile, de ce ne miră nişte oameni care stau la un loc cu Dumnezeul lor, pe care Îl iubesc şi care îi iubeşte? Vin clipe, când dragostea învinge oboseala.

Ieromonah Savatie Baştovoi

(…) Epidemiile care se abat asupra oraşelor şi popoarelor, uscăciunea văzduhului, nerodirea pământului, ca şi toate celelalte nenorociri, care se întâmplă în viaţa fiecăruia, au scopul de a opri creşterea răutăţii. Deci, Dumnezeu trimite nişte nenorociri ca acestea, ca să înlăture naşterea adevăratelor nenorociri. Bolile trupeşti şi nenorocirile din afară sunt făcute pentru zăgăzuirea păcatului. Deci, Dumnezeu distruge răul; dar răul nu este de la Dumnezeu. Pentru că şi doctorul înlătură boala, nu bagă în trup boala. Distrugerile oraşelor, cutremurele, inundaţiile, zdrobirea armatelor, naufragiile şi pieirea a nenumărate vieţi omeneşti, pricinuite de pământ, de mare, de văzduh, de foc sau de oricare altă cauză, se întâmplă spre înţelepţirea supravieţuitorilor, că Dumnezeu înţelepţeşte prin plăgi obşteşti răutatea oamenilor. Propriu vorbind, rău este numai păcatul; păcatul, mai ales, merită denumirea de rău; iar păcatul depinde de voinţa noastră; stă în puterea noastră de a ne depărta de răutate sau de a fi răi. Unele rele ne sunt date de Dumnezeu ca nişte încercări, pentru arătarea bărbăţiei noastre, ca lui Iov, care a fost lipsit de copii, a pierdut într-o clipită toată averea sa şi a fost lovit cu bube; alte rele sunt trimise de Dumnezeu pentru vindecarea păcatelor, ca lui David care, aducând ruşine asupra casei lui, a fost pedepsit pentru pofta lui nelegiuită. Cunoaştem iarăşi un alt fel de rele înfricoşătoare aduse asupra oamenilor de dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru a-i înţelepţi pe cei care alunecă uşor în păcat, ca Datan şi Aviron, pe care i-a înghiţit pământul, deschizându-se sub ei gropi şi crăpături. Prin acest fel de pedeapsă ei n-au devenit mai buni – cum ar fi fost cu putinţă pentru cei coborâţi în iad? – ci, prin pilda lor, au înţelepţit pe cei rămaşi în viaţă. Tot aşa şi Faraon a fost înecat cu toată oastea lui. Tot aşa au fost nimiciţi vechii locuitori ai Palestinei. Deci, când auzim că apostolul spune cândva despre Faraon: „Vase ale mâniei gătite spre pieire”, să nu înţelegem cumva că Faraon a fost făcut rău de Dumnezeu (că atunci ar fi mai drept ca vina să fie mutată asupra Creatorului), ci, când auzi cuvântul „vase”, înţelege că fiecare din noi a fost făcut spre ceva folositor. După cum într-o casă mare sunt vase de aur, de argint, de lut şi de lemn (că libertatea de voinţă a fiecăruia dă asemănarea cu aceste materiale: vas de aur este cel care are o vieţuire curată şi lipsită de viclenie; vas de argint, potrivit valorii sale, este mai jos decât cel dintâi; vas de lut este omul care gândeşte cele pământeşti şi se sfărâmă cu uşurinţă, iar vas de lemn este omul care se întinează lesne cu păcatul şi ajunge materie pentru focul veşnic), tot aşa şi vas al maniei este omul care primeşte în el, ca într-un vas, orice lucrare a diavolului şi din pricina mirosului greu din el, din pricina stricăciunii, nu mai poate fi folosit, ci este vrednic numai de distrugere şi pieire.

De aceea, pentru că Faraon trebuia să fie sfărâmat, Dumnezeu, Iconomul cel priceput şi înţelept al sufletelor, a rânduit să i se ducă vestea şi să ajungă cunoscut tuturor, ca, prin păţania lui, să fie de folos celorlalţi oameni; că Faraon nu mai putea fi vindecat din pricina marii lui răutăţi. Dumnezeu i-a învârtoşat inima, iar prin îndelunga Sa răbdare şi prin amânarea pedepsei a mărit răutatea lui, pentru ca, după ce răutatea lui va depăşi orice margine, să fie învederată tuturor dreptatea pedepsei dumnezeieşti. Deşi Dumnezeu a gradat necontenit pedepsele date lui Faraon, de la cele mai mici până la cele mai mari, totuşi nu i-a muiat cerbicia, ci a văzut că Faraon dispreţuieşte îngăduinţa Sa, obişnuindu-se cu nenorocirile venite asupra lui. Dar nici aşa Dumnezeu nu l-a dat morţii, până ce nu şi-a găsit singur moartea prin înec, îndrăznind în mândria inimii sale, să meargă pe drumul celor drepţi, cu credinţa că Marea Roşie va fi şi pentru el, ca şi pentru poporul lui Dumnezeu, cale bătută. Aflând deci acestea de la Dumnezeu şi putând singur să ştii câte feluri de rele există, cunoscând ce este cu adevărat răul şi că rău este păcatul, al cărui sfârşit este pieirea, cunoscând că relele care produc dureri simţurilor sunt rele aparente, că ele au, în realitate, puterea de a face bine, cum sunt de pildă suferinţele abătute asupra noastră pentru încetarea păcatului, a căror roadă este mântuirea veşnică a sufletelor, încetează de a mai murmura împotriva celor rânduite de Dumnezeu!

Pe scurt, nu socoti pe Dumnezeu autor al existentei răului şi nici nu-ţi închipui că răul are o existenţă proprie. Răul nu există aparte, ca o fiinţă oarecare, şi nici nu putem să ni-l imaginăm ca o fiinţă independentă şi de-sine-stătătoare. Răul nu este decât lipsa binelui. Ochii au fost creaţi; orbirea are loc prin pierderea ochilor. Deci dacă ochiul n-ar fi fost făcut dintr-o natură supusă stricăciunii, orbirea n-ar fi avut loc. Tot aşa şi răul: nu există prin el însuşi, ci este o consecinţă a beteşugurilor sufletului. Răul nu este necreat, după cum susţin ereticii, care acordă răului aceeaşi valoare ca şi naturii binelui, ca şi când şi binele şi răul ar fi fără de început şi veşnice şi anterioare creaţiei lumii; dar nici creat.

Dacă toate sunt de la Dumnezeu, cum e cu putinţă ca răul să derive din bine? Nici urâtul nu derivă din frumos şi nici viciul din virtute. Citeşte Cartea Facerii lumii! Vei găsi acolo scris că „toate erau bune şi bune foarte”. Deci răul n-a fost creat împreună cu cele bune. Dar nici creaturile spirituale, făcute de Creator, n-au fost aduse la existenţă amestecate cu răul. Dacă în momentul creaţiei, creaturile materiale nu au avut în ele însele răul, cum ar fi putut creaturile spirituale, care se deosebesc atât de mult de cele materiale, şi prin curăţenie şi prin sfinţenie, să aibă vreo părtăşie cu răul? Dar mi se poate spune: Răul este o realitate şi efectele lui se văd răspândite din belşug de-a lungul întregii vieţi. De unde-şi are, dar, existenţa, dacă răul nu-i nici necreat, nici creat?

Cei care cerceteaza unele ca acestea sa raspunda la urmatoarele intrebari: De unde vin bolile? De unde betesugurile trupului? Ca nu se poate spune ca boala este necreata, dar nici ca este creatie a lui Dumnezeu. Nu! Fiintele au fost create cu o structura naturala potrivit firii lor si au fost aduse la viata avand desavarsite toate madularele; se imbolnavesc atunci cand isi pierd starea naturala de vietuire; isi pierd sanatatea sau printr-o vietuire rea, sau dintr-o pricina oarecare ce aduce imbolnavirea trupului. Deci Dumnezeu a facut trupul, nu boala; a facut sufletul, nu pacatul; sufletul se inraieste cand se indeparteaza de starea lui naturala!

- Dar in ce consta pentru suflet binele pe care il avea inainte de a se inrai?

- In aceea ca era aproape de Dumnezeu si unit cu El prin dragoste. Dupa ce sufletul a cazut din aceasta stare, a fost stricat de fel de fel de boli.

- Dar, pe scurt, pentru ce sufletul primeste raul?

- Pentru ca este inzestrat cu vointa libera, unul din titlurile de glorie ale fiintelor inzestrate cu ratiune. Slobod de orice constrangere si creat de Creator.cu vointa libera – pentru ca a fost facut dupa chipul lui Dumnezeu -, sufletul concepe binele, cunoaste desfatarea ce vine din savarsirea binelui; are capacitatea si puterea de a-si pastra starea sa naturala, daca staruie in contemplarea binelui si in desfatarea bunatatilor spirituale; dar are si capacitatea de a se indeparta uneori de bine; aceasta i se intampla cand, saturat de desfatarile cele duhovnicesti, ca ingreunat de somn si alunecat de la cele de Sus, se amesteca cu trupul, spre a se desfata cu placeri rusinoase.

(din Omilii şi cuvântări)

Sfântul Vasile cel Mare

În anul 1829, am petrecut iarna în sihăstria Plosceansk. Până în ziua de azi, se află acolo, în livadă, o chilie de lemn însingurată, în care locuiam cu tovarăşul meu. Pe vreme lină, în zilele senine şi însorite, ieşeam în cerdac, mă aşezam pe lăicioară şi priveam livada întinsă. Goliciunea ei era acoperită cu un acoperământ de nea: în jur – totul era lin: o tihnă moartă şi măreaţă. Această privelişte a început să-mi placă: privirile gânditoare fără de voie se îndreptau spre ea, se pironeau de ea, ca şi cum ar fi întrezărit în ea o taină. Şedeam odată şi mă uitam cu stăruinţă la livadă. Deodată, a căzut un văl de pe ochii mei: înaintea lor s-a deschis cartea naturii. Această carte, dată spre citire lui Adam cel întâi zidit, este o carte ce cuprinde în sine cuvântul Duhului, asemenea dumnezeieştilor Scripturi. Dar ce învăţătură am desluşit în livadă? Învăţătura despre învierea morţilor, învăţătură puternică, învăţătură dată printr-o lucrare asemănătoare cu învierea. De nu ne-am fi obişnuit să vedem învierea naturii primăvara, ni s-ar fi părut un lucru cu totul de minune, de necrezut. Nu ne minunăm deoarece ne-am deprins cu ea; văzând de atâtea ori minunea, parcă nici nu am mai vedea-o! Privesc la ramurile despuiate ale pomilor şi ele îmi spun, cu glas vrednic de crezare, în limba lor tainică: „Vom învia, ne vom acoperi cu frunze, ne vom umple cu bună mireasmă, ne vom împodobi cu flori şi roade: cum nu vor învia şi oasele omeneşti uscate în vremea primăverii lor?”. Ele vor învia, se vor înveşmânta cu trup; cu un chip nou vor păşi într-o viaţă nouă şi într-o lume nouă. Precum pomii care, nesuferind asprimea gerului, şi-au pierdut viaţa – pe Dumnezeu – vor fi adunaţi în ziua cea din urmă a acestui veac, în începătura veacului veşnic care va să vie, şi vor fi aruncaţi în focul care nu se stinge. De ar fi cu putinţă să găsim un om care să nu cunoască prefacerile pe care le naşte schimbarea anotimpurilor, de l-am aduce pe acest străin în livada care cu măreţie doarme, în vremea iernii, somnului morţii, i-am arăta pomii despuiaţi şi i-am povesti despre bogăţia în care se înveşmântează aceştia primăvara, în loc de răspuns el s-ar uita la noi şi ar zâmbi – în aşa măsură i s-ar părea un basm cu neputinţă de împlinit cuvintele voastre! În acelaşi chip, şi învierea morţilor le pare cu neputinţă acelor „înţelepţi” ce rătăcesc în bezna înţelepciunii pământeşti, care nu ştiu că Dumnezeu este Atotputernic, că înţelepciunea Lui cea de multe feluri poate fi contemplată, dar nu pătrunsă de mintea zidirilor. La Dumnezeu, toate sunt cu putinţă: pentru El nu există minuni. Slabă e cugetarea omului: ceea ce nu ne-am deprins să vedem ni se pare lucru cu neputinţă de împlinit, minune de necrezut. Lucrurile lui Dumnezeu, la care privim mereu şi deja cu nepăsare, sunt lucruri minunate, lucruri mari, neurmate. Şi natura repetă în fiecare an, înaintea ochilor întregii omeniri, învăţătura despre învierea morţilor, zugrăvind-o printr-o tainică lucrare de prefacere!

Sfântul Ignatie Briancianinov

Cândva, oamenii mai întâi se vedeau şi aflau cum gândesc abia după ce interacţionau, azi se întâmplă invers din ce în ce mai des. Este un fenomen care s-a extins cu lejeritate în mai multe medii.

Te poţi întâlni cu cineva pe care-l cunoşti pe Internet, deşi nu l-ai văzut niciodată live, poţi discuta cu un necunoscut, deşi nu ştii nimic despre viaţa lui şi poţi chiar să constaţi că ai o listă întreagă de astfel de cunoştinţe. Ba mai mult, unele dintre ele au tendinţa să te acapareze. Acest lucru uşurează sau nu evoluţia relaţiilor umane, ca-n orice domeniu unde plus poate deveni minus şi invers.

Listele cu prieteni virtuali nu vorbesc neapărat despre cât de bogată este comunicarea, ci subliniază o anumită sete şi căutare a acesteia.

Aveam cândva obiceiul să adaug persoane în lista de messenger cu dorinţa de a discuta mai mult, cu fiecare în parte. Cred că cel mai mult mă entuziasma faptul că voi face schimb de experienţe cu oameni din diverse domenii, într-un timp destul de scurt. Un fel de maturizare instant, gratuită şi la îndemâna oricui. Acest lucru s-a întâmplat în detrimentul altor aspecte: începusem să ignor prieteniile reale, construite în ani, şi nu pe moment.

În adolescenţă, aveam obiceiul să corespondez cu fete şi băieţi de prin toate colţurile ţării. Cum o scrisoare în plic trebuie să traverseze mai multe drumuri până la expeditor, spaţiul virtual a venit ca o minune. Nimic neadevărat. În afară de faptul că ajungi să cunoşti părticele din oamenii care stau în spatele unei măşti, te surprinzi inventiv sau lipsit de temeri în a adresa întrebări pe care nu le poţi formula in real life prea uşor. De aici şi până la comoditatea unui pseudonim nu mai este mult. Libertatea de a spune exact tot ce nu îndrăzneşti verde în faţă ridică semne de întrebare.

Erau oamenii mai fericiţi înainte, când nu aveau aşa multe posibilităţi de alegere sau acum relaţiile chiar merg pe o pantă ascendentă? Avantajele relaţiilor virtuale sunt demne de luat în seamă dacă ne gândim că la baza lor stă un sentiment ce conţine atât relaxare, cât şi deschidere. Se ştie că rezultatele cele mai bune sunt obţinute atunci când lipseşte stresul. Cu alte cuvinte, atunci când evenimentele se petrec în urma unor alegeri conştiente, senzaţia de mulţumire se instalează mai uşor.

Nu de puţine ori, suntem nevoiţi să ne adaptăm în diverse grupuri la şcoală, serviciu sau acolo unde petrecem mai multe ore zilnic. Pe acei oameni nu-i putem alege, aşa că acomodarea necesită un oarecare efort şi bunăvoinţă pentru ca relaţiile să funcţioneze mai bine, acolo unde în locul comunicării domneşte o anumită tensiune.

În spaţiul virtual, a împărţi prietenii poate fi văzut în multe feluri, dar cei care au liste impresionante cu amici (să le spun mai bine contacte?) sunt consideraţi superficiali. Este logic. În timp real, cu câţi oameni ai fi putut să te întâlneşti, să dai noroc, să priveşti în ochi sau să pici pe gânduri? Când îţi doreşti mai mult decât puterile tale de a construi, este posibil să rămâi la temelii pentru mulţi ani. Mă refer la obiceiurile de a împărţi câte puţin din tine şi, de fapt, deloc. Şi poţi să fii prieten cu toţi şi, de fapt, să te simţi singur.

Relaţiile clasice au de suferit tocmai pentru că pentru a le construi este nevoie de răbdare şi mai multă implicare pe termen lung. Pe Internet, totul se desfăşoară în alt ritm, deşi găsim şi aici lacune. Există riscul să investeşti într-o relaţie mai degrabă prin prisma imaginaţiei decât a realităţii. Îţi poţi face în minte un portret şi să te raportezi la el atunci când comunici. Nu spun că acest aspect nu poate fi întâlnit şi-n viaţa reală, dar şansele ca adevărul să fie văzut mai repede vor apărea mai uşor atunci când le observi cu proprii ochi. În special pentru sceptici.

Cu alte cuvinte, alergăm după calitate, mai ales când alegem cu cine să împărţim ceea ce avem mai de preţ: timpul. Este posibil ca un segment care ar trebui să se întindă pe decursul a 60 de ani să fie comprimat numai pe 30, dar lozul cel mare să existe cu adevărat, iar tu să joci la altă loterie.

Anca Abronov