După genocidul sufletelor creat de comunism, s-a produs o ruptură între generaţii. Apoi frica oamenilor de azi de a crede şi de a se jertfi pentru credinţă a răzbit şi a născut o credinţă superficială, aproape inexistentă. Frica de a trăi profund şi de a pune mai presus voia Lui Dumnezeu decât voia ta, frica de a nu suferi, frica de moarte… FRICA a înăbuşit, a comprimat credinţa. Şi totuşi, această credinţă nu a murit. Trăirea tainică a ortodoxiei, schingiuită, şchioapă, rănită, a supravieţuit înviind prin moarte, prin martiriu şi jertfă. Te aşteaptă în tihnă, să învii omul frumos din tine.

Lumini de oameni au murit la Aiud, Sighet, Piteşti, Târgu Ocna, etc… iar ţara a rămas pe întuneric. În întunericul ăsta s-a născut omul de azi.

Iar tu, tinere, cauţi acum, în bezne, lumina adevărată.

Ei ştiu că tu ai puterea de a schimba viitorul, că ai puterea de a fi drept, de a te jertfi, de a spune adevărul, de a nu accepta compromisul… că ai puterea de a muri pentru convingerile tale. Aşa că tot Ei nu te împiedică să mori pentru convingerile tale, ci încearcă şi reuşesc să îţi schimbe convingerile după placul lor. Nu te împiedică să schimbi viitorul, ci te schimbă pe tine şi schimbându-te pe tine au deja viitorul transformat după bunul lor plac. Nu te opresc să fii drept, ci deformează noţiunea de a fi drept, astfel încât să îţi fie ruşine să ai o atitudine corectă când ceilalţi sunt corupţi. Nu te împiedică să te jertfeşti, ci schimbă convingerea pentru care te jertfeşti, încât te trezeşti că eşti o jertfă adusă diavolului. Nu te opresc să spui adevărul, ci transformă adevărul în minciună. Ei ştiu că avem puterea să luptăm, să câştigăm, să excelăm în orice ne propunem, pentru că suntem tineri plini de dinamism, de poftă de viaţă şi de izbândă.

Ştiu că şi tu cauţi să îţi formezi o identitate. Ştiu că ai nevoie de un model după care să te ghidezi. Toate modelele bune sunt ascunse şi începi să îţi formezi identitatea după şabloanele impuse.

Ne hrănim cu lumina artificială din becul ăsta de lume. Mai tot timpul suntem conectaţi la aparate: ba la telefon, la mp3, calculator, tv, etc. Trăim artificial. Ne hrănim cu plăcerile şi distracţiile lumii care ne surescitează şi ne simţim împliniţi pentru câteva ore. Dar apoi simţim un gol înăuntrul nostru şi începem să căutăm ceva cu care să umplem acel pustiu din suflet. Căutăm, de fapt, firea de început a omului, cea făcută din dragoste pentru dragoste, astfel împlinirea noastră va fi numai în bine şi nicidecum în rău.  Îl căutăm şi Îl iubim pe Hristos fără să ştim. Dar iubirea asta imensă, care aşteaptă să fie împartăşită către Dumnezeu şi semeni, e deviată spre iubirea de sine şi a răutăţii. Şi totuşi… Hristos a murit şi a înviat pentru fiecare dintre noi.

Cu moartea pe moarte călcând… A trebuit să moară şi să învie ca să piară moartea din oameni şi noi să avem viaţă veşnică.

Noi suntem făcuţi prin Cuvânt, prin Hristos şi simţim nevoia să Îl aflăm, să ne întoarcem la El. Suntem înfometaţi, însetaţi, minţiţi de lume, răniţi… Vrem să ne găsim liniştea, vrem să fim împliniţi, dar nu căutăm unde trebuie.

Aminteşte-ţi cine eşti! Îndrăzneşte şi coboară în negura sufletului şi trezeşte-l pe omul firesc din tine! El doar doarme.

Săturat de plăcerile absurde ale lumii, vrea ceva adevărat. Vrea să se bucure de fiecare clipă alături de oamenii minunaţi din jurul său, vrea să aibă un ideal în viaţă, vrea să înveţe să fie un om bun, să păstreze şi să apere tot ce a mai rămas curat în lumea asta, vrea să îşi apere inocenţa, să înflorească, să fie plin de vitalitate, vrea să scape de toată mocirla asta în care se tăvăleşte fiecare, vrea să nu mai fie sufocat de melodii egoiste şi perverse, de reviste care te învaţă cum să manipulezi oamenii, de emisiuni care bârfesc.

Vrea să simtă şi el roua sub tălpi sau să stea la lumina lumânării să asculte poveştile bunicului, vrea să asculte şi el un sunet de vioară sau tobă în loc de zgomotul artificial al muzicii house, vrea să o ţină de mână pe mama fără să îi fie frică de ce vor spune colegii, vrea să fie puternic şi sensibil, vrea să meargă la biserică şi nu vrea să se certe cu prietenii care râd de el, vrea ca în fiecare seară să îi spună durerile lui Hristos. Vrea ca atunci când va cădea să se ridice. Vrea să moară în lacrima de azi şi să renască în zâmbetul de mâine. Vrea să învie.

Mădălina Grosu, elevă

]]> http://www.orthograffiti.ro/506/aminteste-ti-cine-esti/feed/ 1 http://www.orthograffiti.ro/465/a-fi-tanar-ortodox-%e2%80%93-o-lamurire/ http://www.orthograffiti.ro/465/a-fi-tanar-ortodox-%e2%80%93-o-lamurire/#comments Sat, 27 Feb 2010 11:31:51 +0000 admin http://www.orthograffiti.ro/?p=465 A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu mai asculta muzică, ci a asculta muzică bună. Bună pentru suflet, cel prin firea sa însetat de liniştire, de despătimire, de limpezime interioară, de care are nevoie pentru a putea iubi curat…

A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu te distra, ci a nu te arunca, în numele divertismentului, în mocirla păcatului…

A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu avea prieteni, ci a nu te face prin ceilalţi prieten cu păcatul…

A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu face voia părinţilor, ci a refuza cu o fermitate smerită doar ceea ce e păcătos în ea…

Într-un cuvânt, tânărul ortodox face orice, dar fără de păcat …

El nu-şi refuză părinţii sau prietenii, ci păcatul… Căci păcatul desparte de Hristos… Iar despărţirea de Hristos e despărţire de adevăr şi lumină… Şi ce viaţă e aceea lipsită de adevăr şi lumină?

Ştiu, cititorule, că noţiunea de păcat plictiseşte, pentru că a fost burduşită, timp de secole, cu moralism sec…. Ce diversiune!

Sf. Scriptură numeşte păcatul „boldul morţii”; Păcatul e, de fapt, acul de la seringa morţii, cel prin care se scurge moartea în noi!!!

Şi, culmea, părinţii tinerilor care se întorc astăzi în Biserică, sunt revoltaţi că Hristos a smuls din inimile copiilor lor, acul morţii! Şi că nu mai trăiesc acea „viaţă” care nu-i decât efectul subtil al pieirii ce se insinuează, prin păcat, în toată fiinţa lor!

Părinţii care îi despart pe copii de Hristos, le ucid sufletele!

Să nu fie!

Marius Iordăchioaia

Dacă toată viaţa ta devine o imensă durere, aceasta e chiar durerea naşterii din nou, al cărui strigăt nu mai e unul de spaimă, ci de bucurie… Cel care asistă această naştere e preotul duhovnic: el taie ombilicul noului născut, dezlegându-l de păcate: îl scoate din întuneric la lumină şi-l învaţă să respire, să mănânce şi să umble… Adică, să se roage, să ia aghiasmă mare sau Sfânta Împărtăşanie, şi să meargă pe urmele Părinţilor…

Care e viaţa pentru care se naşte acest suflet? Privită din exterior pare un tunel strâmt prin care înaintezi pe brânci, anevoios, dureros şi cu capul în piept…

Dar aceşti superficiali observatori nu ştiu ce se întâmplă în cei ce se târăsc… Cu cât calea e mai strâmtă, cu atât inima li se face mai largă şi sufletul mai liber şi mai tare… Ei nu pricep că târâşul creştinilor e o ieşire din mormânt… Iar înaintarea e grea pentru că tunelul e unul vertical.

Căci ştie oricine că pe marile bulevarde ale lumii curg puhoaie de oameni cu inimi tot mai mici şi cu suflete tot mai bolnave…

Adevăraţii supravieţuitori ai acestei lumi nu sunt şmecherii, ci creştinii… Oricâte fente ar face cei dintâi, sfârşesc în braţele morţii … Cei din urmă, se nasc sfârtecând pântecele întunecat al morţii şi aleargă, apoi, în braţele, nesfârşit deschise, ale Vieţii…

Ce nu se scrie pe zidurile acestui Babilon în care trăim e că nu va rămâne piatră pe piatră din el, după cum a spus Hristos…

Şi asta o poate proba orice inimă care primeşte cuvântul Lui… Căci temelia Babilonului e în inimile noastre şi pietrele lui sunt păcatele noastre…
Da, asta nu scrie pe nici unul din zidurile lui….

Marius Iordăchioaia

foto by idealphoto.ro

-Fragment din textul „Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea „Despre Omul Frumos”-

(…) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.

„Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. „Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă… „Unde? Unde e Raiul?” , îi întreba copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.

„Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul. „Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…”, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. „Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.” Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui, satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. „Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. „Vreau să găsesc Raiul”, răspunse copilul, „şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: „Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.

Noaptea trecu repede. De data asta, el, copilul, n-avu niciun vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. „Ce este aceasta?”, întrebă copilul. „Aceasta este o mănăstire”, spuse bătrânul. „De-aici începe poteca către Rai.” Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo. „Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. „Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.

Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: „Cum merge, cum îţi e?” „Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. „Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrânul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. „Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” „Mie…, nimic”, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, „Dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. „Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. „Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treaba cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.

Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. „Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. „Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.

Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia. Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: „Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?”. Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea, dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. „Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. „N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. „Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. „Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. „Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. „Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. „Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. „A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.

Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: „Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” „Am să-i spun!”, răspunse copilul bucuros, „Dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” „Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.

Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. „Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi, câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. „Frate”, îi spuse el, „bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.

Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. „Vezi firimiturile astea, de pe masă?”, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. „Sunt cu mult mai puţine decât păcatele lui… Nu poate să vină”. „Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. „Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.

Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. „Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. „A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. „De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. „Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”. Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. „Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: „Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”.

Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. „Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. „Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. „Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. „Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: „Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…”

Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe… „Am înţeles…”, spuse copilul, „Nu se poate…” „Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. „Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. „Bine”, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, „Spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”.

Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spuse! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă, clopotele băteau. „De ce?”, întrebă nedumerit copilul. „Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!

Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nicio firimitură, Mântuitorul îl iertase. „Am văzut Raiul!” striga fericit copilul, prin mănăstire. „Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. „Nu se poate!”, strigau aceştia. „Cum arată?” „E plin de iertare”, murmură copilul. (…)

Dan Puric

Recent, lumea întreagă a luat cunoştinţă de o aşa-zisă descoperire ştiinţifică a unor astronomi australieni, care susţin că deţin un software (program de calculator) capabil să recreeze cu fidelitate poziţia oricărui corp din univers, la orice dată din ultimele mii de ani.

Pe baza acestui program de calculator, astronomii şi cercetătorii australieni, în frunte cu Dave Reneke (redactor şef la revista Australia’s Sky & Space Magazine), au făcut o seamă de afirmaţii în legătură cu steaua care i-a călăuzit pe „magii de la Răsărit” (Matei 2, 2) spre peştera din Betleemul Iudeii.

1. În primul rând, ei susţin că programul recunoaşte prezenţa pe bolta cerului a unui astru neobişnuit, în intervalul de timp 3 î.Hr. şi 1 d.Hr.

2. Acest astru, însă, nu este unul de sine, nu are propria identitate, aşa cum o au stelele sau planetele din sistemul nostru solar, ci specialiştii susţin că ar fi o aliniere a planetelor Jupiter şi Venus, fapt care ar fi dus la un plus de intensitate luminoasă.

3. Data la care s-a produs această conjuncţie Jupiter-Venus ar fi 17 iunie, ceea ce ar duce la infirmarea zilei de 25 decembrie, ca dată a Naşterii Domnului Iisus Hristos .

4. Cercetătorul David Reneke a făcut, de asemenea, două afirmaţii:

a. „Nu decretăm că este, cu siguranţă, vorba despre steaua Crăciunului, dar este cea mai plauzibilă explicaţie ştiinţifică, din câte s-au formulat până în prezent.”

b. „25 decembrie este o dată arbitrară, pe care am acceptat-o, dar nu înseamnă că atunci s-a întâmplat neapărat evenimentul, iar aceasta nu este o încercare de a defăima religia. De fapt chiar o susţine, arătând că a existat într-adevăr un obiect strălucitor în acea vreme pe cerul Estului.”

Încă de la început, trebuie subliniat faptul că ştiinţa şi religia nu sunt într-un raport antagonic, iar orice descoperire a ştiinţei în relaţie cu Revelaţia divină şi cu Sfânta Tradiţie trebuie filtrată de raţiunea încălzită de iubire şi luminată de credinţă.

Faptul că anumite canale de informare transformă rezultatul activităţii de cercetare a unor astronomi dintr-un colţ al lumii într-o ştire bombă, (câteva exemple de astfel de titluri: Anulăm Crăciunul?; Iisus nu s-a născut în Decembrie! Crăciunul este de fapt în iunie), aceasta nu înseamnă că putem dărâma adevăruri, tradiţii sau obiceiuri, doar de dragul senzaţiei şi nonconformismului.

Cum trebuie să privim rezultatul muncii acestor astronomi australieni?

În primul rând, ei sunt de acord cu revelaţia divină cuprinsă în Sfânta Scriptură (Matei 2, 2-10), atunci când afirmă că pe bolta cerească a apărut un astru neobişnuit. Ei se despart de cuvintele Scripturii atunci când identifică acest astru cu conjuncţia dintre Jupiter şi Venus, susţinând că „steaua de la Răsărit” nu are propria identitate, aşa cum găsim în revelaţia divină. Faptul că steaua are propria identitate, că este semnul providenţei divine, se întemeiază pe versetele 2, 7, 9 şi 10 din capitolul al II-lea al Evangheliei după Sfântul Apostol Matei. Verbele folosite de evanghelistul Matei pentru a desemna activitatea stelei de la Răsărit – a se arăta, a merge, a veni, a sta deasupra – demonstrează faptul că astrul are o identitate proprie, că este semnul voinţei şi al puterii divine, care poate interveni providenţial în interiorul universului, fără să-i afecteze structura sau evoluţia.

În al doilea rând, astronomii australieni susţin că data la care s-a produs această conjuncţie dintre Jupiter şi Venus ar fi 17 iunie şi astfel Crăciunul nu este celebrat corect, „25 decembrie fiind o dată arbitrară”.

Aici vom da două răspunsuri. Primul este legat de afirmaţia cercetătorilor australieni, care afirmă că „nu decretează că este cu siguranţă vorba despre steaua Crăciunului, dar că este cea mai plauzibilă explicaţie ştiinţifică…”. Deci, dacă ceea ce au descoperit este dubitabil, atunci nu avem nicio certitudine şi, astfel, ceea ce dumnealor susţin este numai o ipoteză, la fel ca toate ipotezele care susţin ezoterismul contemporan, alimentat de iluştri anonimi creatori de romane pseudo-creştine sau de emisiunile anticreştine ale unor trusturi media, specializate în ştiinţă şi tehnică. Totodată, este nevoie de timp ca programul (softul) dumnealor să fie recunoscut şi de alţi cercetători, oameni de ştiinţă, organizaţii şi instituţii internaţionale.

Al doilea răspuns se referă la data Crăciunului: 25 decembrie. Este foarte adevărat că în Biserica primară toate sărbătorile gravitau, putem spune aşa, în jurul sărbătorii Pascale, în jurul Morţii şi Învierii Domnului Iisus Hristos (sărbătoarea Naşterii fiind de origine mai nouă). Originea mai nouă, cum spune părintele Ene Branişte în Liturgica Generală (pag. 157), nu înseamnă că Naşterea Fiului Domnului nu s-a celebrat cu o dată fixă. Din contră, dovezile tradiţiei cuprinse în operele Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti atestă faptul că „în Apus cel puţin de prin sec. III, Naşterea Domnului se serba, ca şi azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi tradiţii, după care recensământul lui Cezar August, în timpul căruia Sf. evanghelist Luca ne spune că s-a întâmplat Naşterea Domnului (Luca II, 1 ş.u.), a avut loc la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Romei).

După Sf. Ioan Gură de Aur, tradiţia aceasta este foarte veche la Roma şi acolo, spune el, Naşterea Domnului s-ar fi serbat de la început la 25 decembrie. Cam acelaşi lucru afirmă, puţin mai târziu, şi Fericitul Ieronim, într-o cuvântare ţinută de el la Ierusalim, în ziua de 25 decembrie; convingerea că în această zi S-a născut Hristos, spune el, este veche şi universală. De asemenea, după Fericitul Augustin, consensul Bisericii fixează ziua naşterii Domnului în ziua a opta a calendelor lui ianuarie (25 decembrie). Dar ceea ce este sigur este că în Răsărit, până prin a doua jumătate a secolului IV, Naşterea Domnului era serbată în aceeaşi zi cu Botezul Domnului, adică la 6 ianuarie; această dublă sărbătoare era numită, în general, sărbătoarea Arătării Domnului. Practica răsăriteană se întemeia pe tradiţia că Mântuitorul S-ar fi botezat în aceeaşi zi în care S-a născut, după cuvântul Evangheliei, care spune că, atunci când a venit la Iordan să Se boteze, Mântuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23). De fapt însă, atât în Orient, cât şi în Occident, Naşterea Domnului a fost serbată de la început la aceeaşi dată, în legătură cu aceea a solstiţiului de iarnă, numai că orientalii au fixat-o, după vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe când Apusul, în frunte cu Roma, a recalculat-o, fixând-o în funcţie de data exactă la care cădea atunci solstiţiul, adică la 25 decembrie.

Se consideră că sărbătoarea Naşterii s-a despărţit pentru prima dată de cea a Botezului, serbându-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia, în jurul anului 375, apoi la Constantinopol în anul 379, când Sf. Grigorie de Nazianz a ţinut cu acel prilej celebra predică festivă, care va servi mai târziu ca izvor de inspiraţie imnografului Cosma de Maiuma la compunerea canonului Naşterii (Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!… ) (Preot Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, pag. 158-159).

Cât priveşte fixarea Naşterii Domnului la data de 25 decembrie de către Biserică, „s-a avut în vedere, probabil, şi faptul că mai toate popoarele din antichitate aveau unele sărbători solare, care cădeau în jurul solstiţiului de iarnă (22 decembrie), sărbători care erau împreunate cu orgii şi petreceri deşănţate şi pe care Crăciunul creştin trebuia să le înlocuiască” (cultul zeului oriental Mitra – zeu al soarelui, 22-23 decembrie; Saturnaliile – sărbătoare închinată lui Saturn şi Juvenaliile – sărbătoarea copiilor, celebrate în aceeaşi perioadă a solstiţiului de iarnă).

Aşadar, data Crăciunului, a Naşterii Domnului, nu este una relativă, arbitrară, ci una ţinută de către creştini de la începutul istoriei Bisericii. Faptul că această dată de 25 decembrie a primit consensul tuturor creştinilor este evident în asumarea de către fiecare biserică locală a acestei date, până în zilele noastre.

Pr. Napoleon Nicolae Dabu

Suntem convinşi că printre cititorii noştri sunt şi creatori de graffiti (writeri).

Îi invităm pe cei pasionaţi, să încerce execuţia unui graffiti cu logo-ul revistei OrthoGraffiti. Mai pre limba lor, ne referim la un throw-up, piece ori burner. Ne-am dori ca lucrările să fie executate pe ziduri ori clădiri abandonate, ori pe trenuri scoase din folosinţă, deci cât mai legal cu putinţă. Trebuie să facem precizarea aceasta, cunoscând şi percepţia generală negativă asupra fenomenului graffiti, deoarece nu dorim ca mesajul acestui concurs să fie socotit de cineva o instigare la vandalism. Oricum, noi considerăm graffiti-ul o expresie a artei urbane contemporane şi-i acordăm credit şi susţinere!

Cele mai reuşite 3 graffiti-uri le vom premia cu cărţi şi bani şi le vom publica în revistă! Aşteptăm fotografiile pe adresa de mail a revistei ( orthograffiti@yahoo.com) ! Succes!

Asta ţine de dragoste: a privi la om şi a vedea în el o frumuseţe de nerăpit, iar totodată a te îngrozi de ceea ce viaţa a făcut din el, a săvârşit asupra lui. Dragostea este tocmai extrema suferinţă, durere pentru că omul e nedesăvârşit şi totodată minunarea pentru că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Şi iată, dacă priveşti măcar o dată la om în felul acesta, poţi să îl îndrăgeşti, în pofida a tot ce le sare în ochi altora. Cât de des nu se întâmplă ca celui îndrăgostit să i se spună: „ce ai găsit la el? ce ai găsit la ea?” – şi omul dă răspunsul absolut delirant: „dar nu vezi ce minunată este, ce frumos este?..” Şi se dovedeşte că, da, aşa şi este, omul cu pricina e minunat, pentru că cel care iubeşte vede doar rănile. De lucrul acesta, iată, e foarte important să nu uităm. Este extrem de important să ne amintim că dragostea este realistă până la capăt, că ea îl cuprinde în întregime pe om şi că ea vede, ea este văzătoare, însă în loc să osândească, în loc să se lepede de om, ea plânge pentru schilodirea lui şi este gata să îşi dea viaţa pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat să fie îndreptat şi tămăduit. Asta este ceea ce se numeşte atitudinea „cu întreagă înţelepciune” faţă de om, acesta este adevăratul principiu al dragostei, cea dintâi viziune serioasă.

Toţi credem că ştim ce este dragostea şi că ştim iubi. De fapt, foarte adeseori ştim doar să ne înfruptăm din relaţiile omeneşti. Credem că iubim un om pentru că avem un sentiment de deliciu faţă de el, pentru că ne este bine cu el – însă iubirea este ceva mult mai mare, mai pretenţios şi câteodată tragic.

În dragoste există trei aspecte. În primul rând, omul care iubeşte dă, vrea să dea. Pentru a da însă, pentru a da în chip desăvârşit, pentru a da fără să-i provoace durere celui care primeşte, trebuie să ştie să dea. Cât de des dăm nu din dragoste, dragoste adevărată, plină de abnegaţie, generoasă, ci pentru că, atunci când dăm, creşte în noi sentimentul propriei importanţe, propriei grandori! Ni se pare că a da este un mijloc de a ne afirma, de a ne dovedi nouă înşine şi celorlalţi propria importanţă. A primi de la cineva e însă foarte dureros în aceste condiţii. Dragostea poate da numai atunci când uită de sine, când omul dă – cum a zis unul dintre scriitorii germani – aşa cum cântă pasărea, din prisosul inimii: nu pentru că îi este pretins, stors darul, ci pentru că a da este o cântare a sufletului, este o bucurie în care poţi să te uiţi pe tine însuţi, de dragul bucuriei altuia. Această dragoste, care ştie să dea, este mult mai rară decât ne închipuim.

Pe de altă parte, dragostea trebuie să ştie să primească – dar a primi este, uneori, cu mult mai greu decât a da. Ştim cu toţii cât de chinuitor e să primeşti ceva, să accepţi o binefacere de la un om, pe care fie că nu-l iubeşti, fie că nu-l respecţi; este ceva înjositor, jignitor. Vedem aceasta la copii: când cineva pe care ei nu-l iubesc, cineva în a cărui dragoste ei nu cred, le dă un cadou, le vine să îl calce în picioare, pentru că îi jigneşte până în adâncul sufletului. Şi iată că, pentru a şti să dai şi să primeşti, trebuie ca dragostea celui care dă să uite de sine, iar cel care primeşte să îl iubească pe cel ce dă şi să creadă necondiţionat în dragostea lui. Trimiţându-şi una dintre monahii să ajute săracilor, ascetul occidental Vincent de Paul i-a zis: „Ţine minte: o să îţi trebuiască toată dragostea de care e în stare inima ta ca oamenii să-ţi poată ierta binefacerile…” Dacă ne-am aduce aminte mai des de lucrul acesta, ne-am mira mai puţin că cei din jur ne cer ajutor şi-l primesc de la noi fără bucurie, câteodată chiar cu strângere de inimă.

Chiar şi atunci unde atât a da, cât şi a primi e o sărbătoare, o bucurie, mai există însă şi o altă latură a dragostei, de care noi uităm. Este vorba de jertfelnicie. Nu în sensul în care ne gândim noi de obicei la aceasta – de pildă, că omul care îl iubeşte pe altul e gata să muncească pentru el, să se lipsească pe sine de ceva ca acela să primească ceea ce-i trebuie, că părinţii se pot lipsi chiar şi de strictul necesar, pentru ca odraslele să fie sătule şi îmbrăcate şi să primească uneori bucurie de pe urma unui cadou. Nu, ci jertfelnicia de care vorbesc eu este mai severă, se referă la ceva mai lăuntric. Ea constă în aceea ca omul să fie gata, din dragoste faţă de altul, să se dea într-o parte. Şi lucrul acesta e de mare însemnătate.

(Mitropolitul Antonie de Suroj – Taina iubirii, editura Sophia, 2009, pp.74-76)

Un bătrân ascet a povestit cândva cele ce urmează.

Trăia odată o monahie, care sporise mult în virtute şi evlavie. Când am întrebat-o din ce motiv a plecat din lume şi s-a călugărit, aceea mi-a povestit viaţa ei:

„Când eram mic copil, părinte, ţin minte că tatăl meu era om foarte bun şi cumsecade. Ocupaţia lui era cultivarea pământului şi aducea adesea acasă roadele trudei sale. Vorbea puţin şi cei care nu-l cunoşteau credeau că e mut.

Mama mea era total diferită faţă de tata. Era curioasă şi nu avea ocupaţie, vrând să afle şi veşti din afara satului nostru. Era atât de vorbăreaţă, încât nimeni nu a văzut-o vreodată să aibă gura închisă. Uneori se certa cu oamenii, iar alteori glumea, rostind cuvinte necuviincioase şi indecente. În cea mai mare parte a timpului, se deda beţiei şi tovărăşiei bărbaţilor ticăloşi. Cheltuia aproape toţi banii din casă, căci tata îi încredinţase ei treburile economice ale casei. Cu toate că trăia în asemenea excese, niciodată nu se îmbolnăvise, nici nu simţise nici cea mai mică durere; şi cu toată viaţa ei mizerabilă, îşi menţinea trupul sănătos.

A venit vremea ca tatăl meu să moară, după o boală îndelungată. Dar, la moartea lui, s-a întâmplat ceva neobişnuit. S-a iscat un vânt puternic, cu fulgere şi tunete, încât regiunea a fost răvăşită, a căzut ploaie torenţială şi noi n-am îndrăznit să ieşim din casă. Astfel, tata stătea mort de trei zile în cameră, neputând să-l îngropăm. Consătenii mei văzând aceasta, îl acuzau pe mort şi spuneau: „Vai, vai, ce mare rău trăia printre noi şi noi nu ne-am dat seama de asta! Acest om trebuie că a fost mare duşman al lui Dumnezeu şi de aceea Dumnezeu nu îngăduie nici măcar să fie înmormântat”.

Noi însă, pentru ca trupul să nu înceapă a putrezi, am cutezat ca prin ploaia torenţială să-l însoţim pe mort până la cimitir şi să-l înmormântăm.

De atunci, mama mea, având şi mai multă libertate, s-a dedat cu şi mai mare neruşinare orgiilor şi faptelor necuviincioase.

A devenit atât de necuviincioasă, încât a transformat casa în atelier de fărădelege şi depravare şi a cheltuit întreaga avere a noastră. A venit vremea şi a murit şi ea, nepocăindu-se pentru păcatele pe care le-a făcut. Rudele mele i-au făcut o înmormântare strălucită şi fastuoasă, cu coroane şi fanfară, iar timpul era senin şi însorit.

După moartea mamei mele, având atunci cam 13-15 ani, într-o seară mi-a venit în minte un gând: ce drum voi alege în viaţă? Să aleg trăirea tatălui meu şi să vieţuiesc în cumpătare, decenţă şi bunătate? Dar el, deşi a trăit în virtute, n-a dobândit nici un bun aici pe pământ. Bolile l-au mâncat, iar dispreţul oamenilor l-a însoţit până la mormânt! Dacă viaţa lui a fost bineplăcută lui Dumnezeu, de ce să încerce atâtea nenorociri? Cum trăise mama mea? A trăit în sănătate, cu toate că se dedase tuturor plăcerilor şi desfătărilor lumii. Aşadar, viaţa asta o voi urma şi eu. Căci este preferabil să cred în ce văd ochii mei decât în vorbele altora.

Luând această hotărâre, m-am întins să dorm. Noaptea, în faţa mea a apărut un om de dimensiuni uriaşe şi cu înfăţişare sălbatică. M-a privit cu mânie şi m-a întrebat cu severitate:

„Care sunt gândurile inimii tale?” Eu m-am speriat atât de tare, încât n-am îndrăznit să-l privesc. Acela m-a întrebat din nou:

„- Spune-mi deci, ce-ai hotărât?”

Când m-a văzut că paralizez de frică şi sunt gata să înnebunesc, mi-a amintit chiar el ceea ce cugetasem seara.

Eu, când mi-am revenit puţin din teamă, n-am putut, desigur, să neg cele ce spusesem şi am început să-l rog să mă ierte.

Acela, destul de blând de data asta, m-a luat de mână şi mi-a spus:

„- Vino să vezi unde se află tatăl şi mama ta şi apoi alege singură drumul pe care vrei să mergi”.

Aşadar, după ce m-a scos de acolo unde eram, m-a condus într-o grădină nesfârşită, unde erau plantaţi diferiţi copaci frumoşi, plini de roade şi mai minunaţi decât se poate spune în cuvinte. În timp ce păşeam împreună cu călăuza mea, deodată m-am întâlnit cu tatăl meu care m-a îmbrăţişat şi, după ce m-a sărutat cu blândeţe, mi-a spus:

„- Dragul meu copil!”

Eu atunci l-am îmbrăţişat şi l-am rugat să rămân lângă el. Dar el mi-a spus cu afecţiune:

„- Acum, fetiţa mea, nu e cu putinţă să se întâmple asta. Însă, dacă vrei să urmezi felul meu de viaţă, nu va trece multă vreme şi vei veni şi tu aici, împreună cu mine.”

Eu l-am rugat să mă ţină lângă el, dar îngerul care mă însoţea m-a tras de mână, zicându-mi:

„- Vino s-o vezi pe mama ta, pentru ca lucrurile însele să-ţi arate ce drum e mai bine să alegi”.

După ce m-a condus într-un loc foarte întunecat, unde se auzeau strigăte şi gemete, mi-a arătat un ceaun aprins care, cu cât se mărea focul, fierbea şi în jurul lui stăteau câţiva oameni mizerabili şi înfricoşători la chip.

În timp ce priveam acel loc înfricoşător, am văzut-o pe mama mea, care era îngropată până la gât în acest ceaun şi viermi nenumăraţi o mâncau pe tot trupul. Tremura de durere şi groază, iar dinţii îi clănţăneau şi era tulburată cu totul. Când şi-a ridicat privirea şi m-a văzut, a început să plângă cu suspine şi să-mi spună: „Vai şi amar, copilul meu! Durerile mele sunt insuportabile şi chinurile nesfârşite! Vai de mine, nefericita! Pentru câţiva ani de plăcere trupească şi desfătare păcătoasă, câte pedepse înfricoşătoare sunt supusă să îndur! Pentru desfătările trecătoare ale vieţii mă chinui acum veşnic. Copilul meu, miluieşte-o pe mama ta, care, după cum vezi, arde în acest foc şi e mâncată de viermi. Adu-ţi aminte, fetiţa mea, că te-am alăptat şi te-am crescut. Dă-mi mâna şi scoate-mă de aici. Nu mai pot răbda”.

Eu eram înmărmurită şi nu îndrăzneam să mă apropii de mama mea, văzându-i pe acei diavoli întunecaţi la chip.

„- Fetiţa mea, ajută-mă, nu nesocoti rugăminţile mamei tale. Nu trece fără să vezi cât de nefericită sunt, chinuită în gheenă şi mâncată încontinuu de viermele cel neadormit”.

Atunci eu, din compătimire, am întins mâna ca să o scot din iad. Însă, îndată ce flacăra focului mi-a atins mâna, am simţit o durere foarte mare şi am început să strig şi să plâng cu suspine. Din pricina suspinelor şi a strigătelor, s-au trezit toţi cei care erau în casă şi au alergat la patul meu, întrebându-mă de ce plâng şi de ce oftez. Atunci eu, revenindu-mi, am început să le povestesc vedenia mea. Din clipa aceea, m-am hotărât definitiv să trăiesc precum tatăl meu. Mă rog ca Dumnezeu să mă învrednicească să reuşesc să mă întâlnesc cu el, ca să trăim împreună, cu Harul lui Dumnezeu, de vreme ce lucrurile însele m-au învăţat ce slavă şi ce cinstiri le sunt pregătite celor care au preferat cumpătarea şi virtutea şi ce pedepse înfricoşătoare şi chinuri îi aşteaptă pe cei care cheltuiesc această viaţă pe patimi şi pe plăceri”.

(din volumul „Vedenii şi istorisiri de folos despre viaţa de dincolo, Ed. Egumeniţa)

]]> http://www.orthograffiti.ro/381/ce-drum-voi-alege-in-viata/feed/ 0 http://www.orthograffiti.ro/371/crestinismul-este-o-religie-in-excelenta-pentru-tineri/ http://www.orthograffiti.ro/371/crestinismul-este-o-religie-in-excelenta-pentru-tineri/#comments Sat, 07 Nov 2009 20:39:50 +0000 admin http://www.orthograffiti.ro/?p=371

Creştinismul e o religie în excelenţă pentru tineri, cu toate că lumea o percepe ca pe a unor bătrâni şi babe care, mă rog, au şi ei rolul lor, dar poate că nu sunt prea atractivi pentru o anumită categorie de tineri. Este o religie a tinerilor şi de asta noi ne mirăm fără temei: “Vai, ce mulţi tineri sunt în Biserică!” De ce a tinerilor? Pentru că e o religie a jertfei, a jertfelniciei. Când îşi pierde omul capul? La tinereţe. El s-a îndrăgostit, nu poate să nu se jertfească pentru ceea ce iubeşte. El caută fie fiinţa, fie ideea pentru care să se jertfească, dar, până la urmă, ideea nu-l satisface. Noi avem geniile mari care au creat o artă pe care lumea o numeşte mare, dar nu le-a fost suficient. Fiecare a avut o iubire pentru care şi-a pierdut capul. Van Gogh şi-a tăiat urechea şi a trimis-o iubitei ca să o impresioneze. Până la urmă, noi avem nevoie de o fiinţă ca să ne jertfim pentru ea, nu o idee, o fiinţă vie.

Şi de aici putem porni, abia de aici încolo omul căruia îi vorbim ne va înţelege. Atunci când vorbim despre creştinism, trebuie să vorbim în primul rând despre Fiinţa creştină, să-i vorbim despre Hristos. Apostolii vorbeau despre Hristos, dar noi vorbim despre reguli morale, reguli pe care ei le ştiu şi aşa foarte bine. Cine nu ştie că a pune unei bătrânele piedică pe gheaţă nu-i frumos? Noi mergem la oamenii ăştia, care sunt sătui de toată viaţa asta, neinteresantă pentru ei, plictisiţi, şi le spunem lucruri pe care ei deja le cunosc. E o foarte mare greşeală!

Uitaţi-vă cu câtă înverşunare unii creştini spun: „Moderniştii ăştia, nişte demonizaţi!” Dar uităm că Testamentul nostru se cheamă „nou” şi că Hristos aduce un om nou. Îl numim Adam nou pe Hristos. Suntem într-adevăr noi şi pururea înnoindu-ne. Şi doar aşa înnoindu-ne, prin Duhul Sfânt! – că ajungem iarăşi la înnoirea Duhului Sfânt în noi, pe care o cerem de la Dumnezeu, cu care am început această discuţie a noastră. Şi tot noi să-i agresăm pe cei însetaţi de înnoire?!

Problema e că ei n-au înţeles până la capăt cum stau lucrurile şi ar fi ridicol din partea noastră să le-o pretindem. Citeam cândva la şcoală… sau nu! am văzut un oarecare filmuleţ, un copil care a ajuns mare compozitor – nu mai ştiu care anume, un neamţ -, mergea, trecea pe lângă un gard de fier, târâindu-şi mâna pe gratiile lui. Şi, văzând că fiecare gratie sună diferit, a început să lovească gratiile ca pe nişte corzi, formând un cântecel elementar. Era chiar gardul unei şcoli superioare de muzică. Şi l-a văzut unul din profesori, şi-i spune: „Ia vino încoace”. Şi-l ia, şi-l face student al acelei şcoli, şi el devine un mare compozitor.

Aşa şi noi, vedem oamenii ăştia, care cu mijloacele lor umile formează un cântecel, unul vag, nu este un cor îngeresc, dar noi trebuie să ştim să apreciem omul în funcţie de împrejurări: „Ăsta a cântat la gard, dar dacă i-aş da o chitară, oare cum ar cânta?”.

Era un sfânt care avea o ocupaţie simpatică. Îl tot întreba pe Dumnezeu: „Doamne, dar acum la ce măsură am ajuns eu, cu cine mă asemăn?”. Era precum copiii, şi-şi permitea lucrul ăsta, şi Dumnezeu îi spunea de fiecare dată. Odată, la întrebarea Sfântului, Dumnezeu îi răspunde: „Acum eşti ca cimpoierul din satul cutare”. Atunci Sfântul merge în satul cutare şi-l găseşte pe cimpoier, şi-i zice:

- Ia, zi-mi, tu ce faci?

- Ce să fac, uite, am cimpoiul ăsta şi mă duc la nunţi şi cânt şi mă hrănesc din cimpoi.

- Tu trebuie să mai faci ceva, n-ai mai făcut şi altceva în viaţa asta?

- Nu ştiu să fi făcut ceva vreodată.

Zice:

- Hai, hai, poate ţi-aduci aminte, Dumnezeu m-o trimis pe mine ca să-mi descoperi faptele tale bune.

- Eu atâta ştiu, am fost tâlhar mare, cu multe răutăţi, dar odată, când am prins noi o fată şi prietenii meu voiau să o violeze, eu am luat-o şi am fugit cu ea şi am dus-o în oraş şi i-am dat drumul. Şi a mai fost odată, că am văzut o femeie plângând, al cărei bărbat avea multe datorii şi trebuia s-o vândă, şi pe ea şi pe copii, că avea să dea 300 de galbeni. Şi am văzut-o aşa tânguindu-se şi i-am dat aceşti bani, că tocmai îi furasem de la cineva. Altă faptă n-am făcut.

Şi atunci, bătrânul îi spune:

- Măi, tu stai aici cu cimpoiul tău şi eu sunt unul dintre oamenii mari înaintea lui Dumnezeu şi în pustia asta toţi mă numesc Avva, dar Dumnezeu mi-a descoperit că tu eşti de o măsură cu mine. Şi s-a dus cimpoierul în pustie cu Sfântul şi a devenit şi el Avva.

Vreau să spun că, atunci când vedem un om, fie ascultând o muzică ciudată, fie vorbind nişte ciudăţenii (poate chiar hule), fie purtând nişte haine ciudate, noi nu trebuie să îl condamnăm. Poate că şi el cântă din cimpoi cântece de distracţie, beţie, dar noi trebuie să vedem trăirea lui interioară, trecutul lui, motivele lui. Către ce tinde, ce caută, ce vrea? Pentru că niciodată un om care nu caută nimic nu se deosebeşte. Dacă un tânăr ascultă rock, să zicem, poartă lanţuri, nu e ca ceilalţi, înseamnă că el vrea să spună ceva. Şi singurul criteriu al calităţii trăirii lui, pentru început, cred că este sinceritatea.

Să ştiţi că nu toţi ascultă rock, nu toţi poartă haine ciudate şi se vopsesc verde, nu toţi sunt beţivani, ăştia sunt oameni nemulţumiţi de ceva, şi pe ei e mai uşor să-i împingi spre ceva mai bun, folosindu-te chiar de energia revoltei lor. Evanghelia ne-o arată foarte bine, e plină de desfrânaţi şi de ciudaţi, oameni nemulţumiţi, răniţi, „sărmani”, cum îi numeşte Dostoievski, citându-l pe David. Şi acest om „sărman” este aproapele nostru, despre care ne vorbeşte Hristos în pilda samarineanului milostiv. Noi de multe ori luăm pildele aşa cum scrie, la literă, şi aşteptăm ocazia să întâlnim vreun bubos ca să-l ajutăm. De, l-am fi ajutat noi, dar nu prea îl întâlnim. Că aşa scrie în Biblie, că dacă întâlneşti un bubos, îl ajuţi, că e aproapele tău, şi te mântuieşti. Dar cum buboşi nu prea găseşti… Şi-atunci cred eu că bubosul din Evanghelie e şi adolescentul ăsta care în troleu te fluieră şi-ţi strigă: “Aliluia, aliluia, aliluia!” în batjocură. Atunci îl întrebi – pentru că ăsta a fost suspinul lui de om căzut, poate a fost şi mirosul bubelor lui – şi noi ne oprim, pur si simplu, noi intrăm în vorbă cu el, dar nu intrăm cu scopul de a-l converti, ci cu scopul de a-l cunoaşte. Nu de a ne face pe noi cunoscuţi, ci de a-l înţelege, de a-l cunoaşte pe el. Şi nu este o punte mai bună, mai sigură, nu e garanţie mai mare că vom fi primiţi şi înţeleşi, decât dacă arătăm că suntem curioşi de un om de care nimeni, poate niciodată nu a fost curios în acest fel. Pe care nimeni, niciodată nu l-a întrebat nişte cuvinte cu totul simple, pe un ton care într-adevăr să-l mişte. În felul acesta noi îl ridicăm pe spatele nostru. Şi faptul că îl ducem până în „satul din apropiere” şi-l lăsăm acolo ne spune tocmai asta: că nu e numaidecât să-l aduci până la altar, să te convingi că el e acolo, ci tu, de-acuma, prin cuvintele astea, l-ai adus pe umerii tăi în „cetatea din apropiere”, adică este încă un pas, încă un popas în calea lui spre Biserică, spre Dumnezeu. Ai lăsat doi bănuţi cu nădejdea că el va ajunge acolo. Doi bănuţi sunt ăştia: dragostea şi vocea ta cu care i-ai vorbit lui, pe care el şi le va aminti. El, cândva, pe aceşti doi bănuţi îşi va cumpăra bucuria de a îndrăzni să meargă mai departe, atunci când lumea nu-i va mai oferi nimic. Poate că va şi ajunge acolo, în Împărăţie, şi noi nici nu vom şti. De acum singur, fără noi, sau purtat de alţii.

Şi cred că multe convertiri nu sunt imediate, tocmai ca omul să nu aibă ocazia să triumfe în deşert, că a convertit pe cineva pentru Hristos. Că aşa zice acolo: „Unul seamănă, altul udă, altul culege”. Este minunat că e aşa! Ştiţi cum se asamblează lucrurile secrete? În Petersburg este o uzină unde se fac submarine de armată şi unele piese se fac în Ucraina, altele în altă parte, altele cu totul altundeva. Şi cel care lucrează habar nu are ce face. Nu ştie că lucrează la submarin, n-are voie să ştie. Şi undeva ele se adună, şi alţii le asamblează, şi fac un submarin. Aşa şi noi: am spus un cuvânt, am făcut o piesuliţă, habar n-avem noi, noi n-avem nevoie să vedem submarinul, mai bine este nici să nu-l vedem, ca să nu dăm mărgăritare porcilor, iar porcii, de data asta, suntem chiar noi, dacă râmăm prea mult această taină. Să nu spunem taina lucrării acesteia, să lăsăm minunea, care este Dumnezeu, nedescoperită până la capăt. Altcineva va spune altceva, şi ajunge, în sfârşit, şi se împlineşte.

Asta socotesc eu că e un început al vieţii creştine, nu nevoia de a îndrepta lumea, nu nevoia de a-l îndrepta pe celălalt, ci, pur şi simplu, dragostea şi curiozitatea minunată de a-L trăi pe celălalt în noi înşine, de a-i trăi suferinţa lui, neliniştea, de a-l înţelege, pur şi simplu.

Nu cred că e tradusă în română cartea mitropolitului Antonie al Surojului, în care el vorbeşte nu despre credinţa omului în Dumnezeu – pentru că noi numai despre asta vorbim: “Haideţi să credem în Dumnezeu!”, de parcă ar exista vreun buton care să declanşeze această credinţă -, ci despre credinţa lui Dumnezeu în om. Şi vlădica ne propune să ne închipuim sfatul Sfintei Treimi, când Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră!” „Da! Dar el ne va trăda – ar fi zis Tatăl – şi Tu, Fiule, va trebui să mori pentru el. Îl facem?” „Îl facem”, a zis Fiul.

Uitaţi ce credinţă, ce nădejde a avut Dumnezeu în om! Ştia toată drama, chiar înainte de a-l face! Ştia că Îl va trăda! Ce nădejde, ce credinţă, până în ultima clipă, că şi cel mai mare păcătos se poate întoarce! De aceea, atunci când le vorbim oamenilor, dacă nu le putem vorbi pe înţeles despre credinţa omului în Dumnezeu, să le vorbim despre această credinţă a lui Dumnezeu în om, sau despre credinţa omului în om, pur şi simplu. Şi este un început! Iar toate celelalte, spune Dumnezeu, ni se adaugă nouă.

Stăteam cu un frate de la noi, ucenicul de chilie al Bătrânului Selafiil, şi-mi spune un lucru atât de simplu: „Uite, noi stăm de vorbă, doi oameni, şi nu ne înţelegem în privinţa unui subiect. Şi discutăm, şi ne întrebăm, şi nu ne dăm seama că la discuţia noastră participă al Treilea. Şi nu ne oprim puţin să-L întrebăm şi pe El: oare ce ar spune Hristos?” Chiar şi acest “oare ce ar spune” ni-L apropie pe Hristos şi pe noi doi unul de altul. Să ne gândim că noi, oamenii, ne-am născut unul pentru altul.

Asta e! Cu îngăduinţă să-i îngăduim lui Dumnezeu să intre în viaţa noastră, între noi doi, care vorbim. În rest, nu prea au rost toate cuvintele. Am găsit la părintele Sofronie, în cărţulia tradusă de părintele Rafail, că poţi mărturisi dogma Sfintei Treimi, poţi şti absolut tot despre credinţă, dar dacă nu e viaţă, trăire, dogmele se transformă într-o simplă concepţie existenţială, în filozofie, în tot ce vrei, numai nu în „cuvintele vieţii celei veşnice”, dacă noi nu căutăm viaţa asta, care este Hristos.

Chiar vorbeam aseară, eram împreună cu părintele, şi două doamne pun problema asta: „Şi totuşi, Biserica ce face, Biserica nu face faţă!”. Şi m-am gândit cam cum ar fi să transpun această atitudine în peisajul biblic? Cam aşa ar arăta: să ne închipuim martiriul Sfântului Ştefan. Evreii aruncă cu pietre în el, dar el nu zice: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”, ci începe următorul discurs instructiv: „Fraţi evrei, nu este frumos să aruncaţi cu pietre, şi vă spun şi de ce…”. Şi toate celelalte, toate câte le vorbim noi lumii. Noi stăm bombardaţi de patimi, de pietrele lumii din jur, condamnaţi pentru credinţa în Hristos, pentru ciudăţenia asta de credinţă, dar nu spunem, ca Apostolul: „Doamne, lucrează Tu”, ci noi spunem: „Nu-i frumos să faceţi cutare şi cutare!” Şi încercăm să-i convingem şi ne mirăm de ce nu suntem ascultaţi. Şi până la urmă murim şi noi şi ne aducem aminte că, poate, trebuia, totuşi, probabil, să-l fi întrebat pe Dumnezeu? Poate o fi fost Dumnezeu, strălucind deasupra capului nostru, dar nu l-am văzut, pentru că eram ocupaţi, tocmai atunci explicam platforma de lucru cu societatea a Bisericii! O fi fost, numaidecât o fi fost Dumnezeu!

Ar trebui să ne întoarcem şi noi la aceasta, adică să vorbim mai mult lui Dumnezeu de necazurile noastre, decât oamenilor. Să ne gândim, pur şi simplu, mai mult la gestul apostolilor şi al mucenicilor, la felul lor de a vedea lucrurile.

„Vremea este a face Domnului, stricat-au legea Ta!” Vremea este să lucreze Domnul, noi singuri nimic nu putem face.

Ieromonah Savatie Baştovoi

(fragment din Conferinţa de la Sibiu, 28 martie, 2002)

Mi s-a întâmplat să întâlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refereau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte „pete” din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele „pete” reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicând de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu. Ei sunt gata să-şi susţină afirmaţiile cu fapte, numai că şi acestea sunt tot atât de obscure şi de îndoielnice ca şi obscurul, suspectul şi vicleanul lor suflet, care, cu o „pată” a altuia, păcat sau slăbiciune, vrea să-şi asigure o falsă justificare propriilor fapte reprobabile.

Prin acestea însă nu se pot scuza nicicum, ci dimpotrivă, îşi aduc o şi mai mare osândă, fiindcă „văd paiul din ochiul fratelui” şi îl judecă, dar „bârna din ochiul lor – da, o ditamai bârna – nu o iau în seamă” (cf. Matei 7, 3). Zice: acest părinte sau acesta s-a făcut vinovat de cutare sau cutare păcat. Ei, şi ce? E om, şi nu este om care să nu greşească. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1, 8). Eşti tu, oare, fără de păcat? Dacă nu eşti, de ce arunci în fratele tău cu piatra osândirii? Dacă aş începe să-ţi caut viaţa, „la bani mărunţi”, raportând-o la cuvântul lui Dumnezeu, ţi-aş putea condamna şi eu păcatele, multe şi grele, cu propriile tale cuvinte. Aş putea să te învinuiesc de trufie, de îngâmfare, de necredinţă, de iubire de agonisire, de desfrânare, de tâlcuire anapoda a cuvântului lui Dumnezeu şi a poruncilor Sale, de răceală în credinţă şi de câte altele. Ţi-aş găsi, poate, nu o singură „pată”, ci întreg trupul tău devenit o imensă pată neagră, fiindcă ochiul minţii tale este viclean.

Cât de mult mă scârbeşte această drăcească satisfacţie de păcatul altuia, această infernală strădanie de a demonstra păcatele, adevărate sau închipuite, ale omului! Şi când te gândeşti că cei cărora le place să se ocupe de aşa ceva îndrăznesc să susţină că o fac din respect şi că încearcă, prin toate mijloacele, să îndeplinească porunca lui Dumnezeu despre iubirea aproapelui! Despre ce iubire poate fi vorba când cauţi cu orice preţ să vezi şi să găseşti chiar şi la oamenii de seamă şi la sfinţi pete negre şi când, pentru un singur păcat, cauţi să le ponegreşti toată viaţa, refuzând să li-l treci cu vederea, chiar şi atunci când ar fi cazul.

Uitat-aţi oare că dragostea „toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 7)? Ce rău imens fac lor înşişi şi altora aceşti viermi moralizatori! Ei fac să se surpe în conştiinţa multora respectul legitim faţă de anumite persoane, să li se întunece prestigiul, să nu mai poată fi luaţi drept exemplu de urmat, agită spiritele cu gând de osândă, îşi fac rău lor înşişi, luând de la diavolul otrava judecării aproapelui. Frate! „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere să-l facă să stea” (Romani 14, 4).

Sfântul Ioan de Kronstadt

Evgheni Rodionov s-a născut în satul Satino-Russkoye, în apropiere de Moscova. Când avea 11 ani, Evgheni a primit de la bunica lui o cruciuliţă de argint. A vrut să o poarte la şcoală, dar mama lui, atee convinsă, i-a interzis, mai ales că putea avea probleme din cauza autorităţilor comuniste. Totuşi, Evgheni a purtat cruciuliţa şi nu a dat-o jos niciodată. Când a crescut, s-a înrolat ca soldat în armata rusă. Avea 19 ani când a fost luat ostatec de rebelii ceceni. Aceştia l-au ţinut legat de mâini într-o pivniţă, l-au lăsat să sufere de foame şi de sete timp de peste trei luni şi l-au bătut cumplit. Musulmanii i-au ordonat lui Evgheni şi camarazilor lui să-şi nege credinţa şi să se convertească la islam. Spre deosebire de majoritatea celorlalţi prizonieri, Evgheni a refuzat să se lepede de Hristos şi a fost decapitat în data de 23 mai 1996.

După ce a plătit 4.000 de dolari americani torţionarilor, mama lui Evgheni a reuşit să recupereze trupul fiului ei. L-a găsit într-o groapă comună, unde zăcea alături de camarazii lui. Deşi decapitat, avea încă la gât cruciuliţa de argint. Ucigaşul, Ruslan Khaikhoroyev, i-a spus femeii: „Fiul tău ar fi putut rămâne în viaţă, dar a refuzat să-şi scoată crucea de la gât”. Capul băiatului a fost recuperat mai târziu.

Pentru tatăl lui, durerea de a-şi înmormânta copilul a fost prea mare şi a murit câteva zile mai târziu. Mama lui Evgheni, Lyubov, care nu pusese niciodată piciorul într-o biserică, a devenit o femeie credincioasă.

Procesul canonizării este lung şi dificil şi poate fi realizat numai de Biserică. Uneori, însă, o figură simbolică reuşeşte să atragă dragostea credincioşilor şi astfel devine un fel de „sfânt popular”, fapt care s-a dovedit uneori a fi primul pas spre canonizarea oficială. Prin cântecele, poemele, adresele de internet sau predicile care îi sunt consacrate, povestea soldatului Rodionov a devenit o parabolă a devoţiunii religioase şi a naţionalismului rus. „Tânărul de 19 ani, Evgheni Rodionov, a trecut prin suferinţe incredibile, însă nu a renunţat la credinţa ortodoxă şi a confirmat asta prin moartea sa”, se afirmă într-un mesaj postat pe un site naţionalist. „El a dovedit că acum, după atâtea decenii de ateism acerb, după atâţia ani de nihilism, Rusia este capabilă, ca în vremurile de demult, să dea naştere martirilor întru Hristos, ceea ce înseamnă că este de necucerit”, continuă mesajul.

Oamenii vin din cele mai îndepărtate părţi ale Rusiei pentru a se ruga la mormântul acestui martir, unde se întâmplă minuni. Unii veterani şi-au pus medaliile pe mormânt, în semn de omagiu, iar credincioşii au pus mici bileţele în care cer intervenţia Sfântului. Într-o biserică de lângă St. Petersburg, imaginea sa în mărime naturală este pictată în altar lângă cea a Fecioarei Maria, a Arhanghelului Mihail, a lui Iisus Hristos şi a lui Nicolae al II-lea, ultimul ţar, canonizat în urmă cu câţiva ani. Mama lui Evgheni şi alţi credincioşi afirmă că, uneori, icoanele lui Evgheni răspândesc o mireasmă plăcută şi chiar izvorăsc mir, un semn, spun ei, al sfinţeniei celui reprezentat acolo.

Aleksandr Makeyev, un ofiţer de trupe de desant care conduce o fundaţie pentru ajutorarea soldaţilor, afirmă că a văzut militari îngenunchind în faţa icoanei lui Evgheni Rodionov. „Copiii din Cecenia se simt abandonaţi de către stat şi de conducătorii lor. Nu ştiu cui să ceară ajutor, însă ştiu că Zenia (porecla lui Evgheni) e unul de-al lor”, a declarat Makeyev pentru cotidianul Moskovsky Komsomolets.

În Hankala, lângă Groznîi, s-a construit o biserică cu numele Noul Martir Evgheni Soldatul, singura biserică ortodoxă din Cecenia. Peste 26 de biserici, de la graniţa cu Ucraina până în Siberia, au icoane care îl înfăţişează în uniformă militară. Trădat de stat, care l-a uitat, de comandanţii lui, care l-au declarat dezertor, Evgheni Rodionov atrage admiraţia oamenilor chiar şi prin simplul fapt că el nu a trădat pe nimeni.

 „Doamne, martirul Tău, Evgheni, în suferinţele sale a primit de la Tine cunună veşnică pentru că având putere de la Tine, el şi-a învins torţionarii şi ura neputincioasă a demonilor. Pentru rugăciunile lui, izbăveşte sufletele noastre. Amin”.

 Sursă: frontpress.ro

Zilele trecute, în timp ce beam ceai, verişoara mea, femeie în toată firea, a început a plânge, zicând că vrea să-mi pună o întrebare pe care nu a mai pus-o nimănui. În sfârşit, după ce s-a scuzat de multe ori: „că este o hulă”, „că îi este ruşine că are astfel de gânduri” şi-a luat inima în dinţi şi a vorbit. „De ce – zice ea plângând –, Iisus s-a speriat în grădină? El era de la Dumnezeu, El ştia toate – ştia că va muri, că va învia, ştia că prin jertfa Lui El va aduce atâta bine omenirii! De ce, dar, s-a temut? Orice om, dacă ar şti dinainte că el va învia, ar accepta cu bucurie să moară pentru semenii săi. De ce tocmai El s-a temut?”

Nu ştiu în ce măsură creştinii de azi sunt obsedaţi de moartea lui Hristos, dar mie mi se pare că moartea Lui stârneşte mai multe neînţelegeri decât Învierea. Dacă toate denominaţiunile creştine, inclusiv sectele, sunt de acord în ceea ce priveşte învierea Lui, în ceea ce priveşte moartea, mulţi se contrazic. De exemplu, iehoviştii au hotărât că, de vreme ce Iisus s-a speriat în grădină şi a murit pe cruce, înseamnă că El nu este Dumnezeu. Monofiziţii au căzut în extrema cealaltă, zicând că, de vreme ce Iisus este Dumnezeu, înseamnă că El nu a murit, căci Dumnezeu nu moare. Adevărul este că Iisus a murit în firea Sa omenească, rămânând nestrămutat în firea Sa dumnezeiască.

Dar ce este cu spaima lui Iisus din grădină? Mărturisesc că şi eu am avut aceleaşi frământări ca şi verişoara mea. „Ce mare lucru a făcut Hristos? Ştia dinainte că va învia, era Dumnezeu, iar noi petrecem în iadul incertitudinii până la sfârşitul zilelor noastre”. Gândeam că dacă aş avea certitudinea învierii mele, astăzi aş muri şi nu mi-ar părea rău de nimic. Nu ştiu în ce măsură aceste gânduri vin şi celorlalţi oameni, poate că ele sunt o urmare firească a educaţiei comuniste cu pionieri care îşi puneau atât de uşor sufletul pentru patrie.

E adevărat că pentru a merge la moarte cu seninătate trebuie să fii sau convins de învierea ta sau să fii un ateu desăvârşit. Hristos ştia că va învia şi, totuşi, S-a temut. Da, Hristos s-a temut într-adevăr în grădină, atunci când S-a rugat Tatălui ca, de este cu putinţă, să se îndepărteze paharul acesta de la Dânsul. Ucenicii au văzut această frică a lui Iisus, au văzut-o şi au adormit. Se pare că în clipele acelea de părăsire pe care le trăia Iisus, ucenicii au fost părăsiţi şi ei de orice putere, de aceea au şi adormit, chiar dacă Hristos a ieşit de trei ori la ei îndemnându-i să privegheze cu El măcar un ceas. Aceasta arată atât de bine că ucenicii îşi aveau toată puterea şi credinţa lor de la Hristos, iar atunci când El a slăbit, când s-a întristat de moarte în grădină, ucenicii au slăbit şi ei şi, pierzându-şi credinţa, au adormit.

În Imnele Sfântului Efrem Sirul, găsim un minunat pasaj despre spaima lui Hristos din Grădina Ghetsimani. Sfântul Efrem crede că spaima aceasta a fost adevărată şi a fost profundă, mai profundă decât putem gândi noi, şi nu întâmplător ucenicii au fost martorii ei. Hristos şi-a descoperit înaintea ucenicilor spaima Sa omenească în faţa morţii ca ucenicii, atunci când vor ajunge să fie daţi în mâinile călăilor lor, simţind această spaimă, să-şi amintească de spaima Învăţătorului lor, că e firească, şi să nu dea înapoi, aşa cum nici El nu a dat, deşi, zice Sfântul Efrem, ar fi vrut. Mai era nevoie de această spaimă pentru ca moartea să îndrăznească să-şi înghită Stăpânul. Această frică a încurajat moartea care, „ca o slugă la poruncă, s-a apropiat”, cum cântăm la Utrenia Învierii (Gl. 6) şi L-a înghiţit pe Dătătorul de viaţă, ca după trei zile să-L vomite, zice Sfântul Efrem.

Hristos a fost primul om care a ieşit singur în faţa morţii. Doar El, dintre oameni, a fost părăsit cu desăvârşire, astfel că a strigat pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit!?”. A fost nevoie ca omul Iisus să cunoască părăsirea lui Dumnezeu – singura pricină a morţii, pentru că altfel El nu ar fi putut muri. Astăzi noi nu putem înţelege spaima Lui, căci Hristos a zdrobit puterea morţii şi moartea pe care o avem noi azi, dacă mă pot exprima astfel, nu mai este moartea cu care a murit Iisus. Noi suntem curajoşi în faţa morţii deoarece nimeni din noi nu moare singur, deoarece Hristos a luat în Sine toată spaima şi durerea morţii. Şi aceasta o vedem foarte bine din cazul lui Petru. În zilele patimii lui Hristos, când a fost întrebat dacă Îl cunoaşte pe Iisus, că a fost văzut cu El, că graiul îl vădeşte, Petru s-a lepădat de trei ori de Învăţătorul său pentru că se temea de moarte. Dar acelaşi Petru, care s-a speriat de o babă în zilele patimii, le-a vorbit cu îndrăzneală ostaşilor romani care îl răstigneau, rugându-i să-l răstignească cu capul în jos, că nu este vrednic să moară în acelaşi fel ca şi Învăţătorul Său. Moartea lui Hristos ne-a adus curajul în faţa morţii, dar până atunci acest curaj era cu neputinţă. Iată de ce Hristos S-a temut, iar noi nu. Pentru că noi murim cu Hristos, iar Hristos a murit singur, părăsit de oameni şi de Dumnezeu.

Paradoxul morţii lui Hristos este surprins în rugăciunea pe care o rosteşte preotul la sfârşitul proscomidiei: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi pe Scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, pe toate umplându-le, Cela ce eşti necuprins”. De altfel, aceasta este starea omului nou, a omului răscumpărat, a omului întreg, ca, în Hristos, să înţeleagă aceste cuvinte şi să le trăiască, pe cât se poate, în toată durerea şi în toată bucuria lor.

Ieromonah Savatie Baştovoi

Un cunoscut universitar creştin, întrebat odată de ce susţine cu atâta tărie creştinismul, a mărturisit: „Pentru un motiv foarte simplu: nu pot justifica în alt mod un anumit eveniment din istorie – Învierea lui Iisus Hristos din morţi. După sute de ore de cercetare amănunţită a bazelor acestui subiect, am ajuns la concluzia că Învierea lui Iisus este fie una dintre cele mai dăunătoare farse care au fost jucate vreodată minţii omeneşti, fie cel mai important eveniment din întreaga istorie a lumii. La trei zile de la moartea şi îngroparea Celui Care a pretins a fi Hristosul profeţit în Scripturile ebraice, Iisus Nazarineanul arestat, judecat ca şi criminal politic, apoi răstignit, femeile care au mers la mormânt au descoperit că trupul Lui dispăruse. Ce ne indică mormântul gol?”.

Conform obiceiului evreiesc de îngropare, trupului lui Iisus a fost înfăşurat în pânză de in. O sută de măsuri de uleiuri şi mirodenii au fost amestecate sub forma unei substanţe vâscoase, care a fost aplicată apoi pe fâşiile de pânză, în jurul trupului (Ioan 19, 39-40). După ce trupul a fost aşezat într-un mormânt săpat în stâncă, o piatră de dimensiuni considerabile (2 tone) a fost rostogolită de-a lungul unui şanţ, la intrarea în mormânt. O unitate de gardă romană, formată din bărbaţi obişnuiţi cu cea mai severă disciplină, a primit ordin să păzească mormântul. Frica de pedeapsă asigura o atenţie impecabilă în executarea datoriei, în special în timpul gărzii de noapte. Gardienii au aplicat la intrarea mormântului sigiliul roman – pecetea puterii şi a autorităţii imperiale – cu rolul de a preveni orice atac profanator. Oricine ar fi încercat să mişte piatra tombală ar fi trebuit să rupă sigiliul, riscând astfel primirea pedepsei nemiloase a legii romane. Dar mormântul a fost aflat gol.

Urmaşii Celui aşezat în mormântul din grădina arimatianului Iosif au pretins că El înviase şi că li S-a arătat viu prin multe dovezi, timp de 40 de zile. Convertitul de întâlnirea cu Iisus Înviat, marele Pavel, certifică arătarea Celui viu la mai mult de 500 de ucenici deodată, cei mai mulţi fiind încă în viaţă şi putând confirma spusele apostolului la data consemnării descoperirii (I Corinteni 15, 3-8).

Un apreciat cercetător al temei, istoricul Arthur Ramsay, nota că mormântul gol a fost un fapt prea bine cunoscut ca să fie renegat, iar teologul citat de Părintele Stăniloae, Paul Alhaus, afirma că povestea Învierii n-ar fi putut circula în Ierusalim nici măcar pentru o zi sau o oră, dacă mormântul gol n-ar fi reprezentat un adevăr unanim recunoscut.

Situaţia de la mormânt după Înviere este semnificativă. Sigiliul roman fusese violat, ceea ce presupunea în mod automat pedepsirea cruntă a celor vinovaţi. Masiva piatră a fost nu numai dată la o parte de la intrare, dar chiar mutată în lături (ca şi când cineva ar fi ridicat-o şi ar fi pus-o în altă parte!) (…). Iustinian enumera 18 motive pentru care un soldat roman putea fi pedepsit cu moartea. Printre acestea se afla şi adormirea în post, precum şi părăsirea poziţiei de pază. Mironosiţele, lăsând mormântul gol, s-au speriat şi au dus vestea apostolilor. Apropiaţii Petru şi Ioan au alergat la mormânt: Ioan, ucenicul iubit, s-a uitat înăuntru şi a văzut fâşiile de pânză. Să fi greşit ei mormântul? O teorie propagată de Kirsop Lake presupune că martorii care au relatat dispariţia trupului ar fi mers la un alt mormânt. Putem fi siguri că autorităţile evreieşti, care ceruseră garda romană staţionată la mormânt pentru prevenirea furtului trupului, nu s-ar fi înşelat cu privire la locul exact. Ele n-ar fi pierdut nicio clipă pentru a scoate la iveală trupul din mormântul adevărat, eradicând pentru totdeauna orice zvon cu privire la Înviere. Este cunoscută netemeinicia teoriei furtului trupului de către apostoli, a teoriei leşinului (formulată iniţial de către Venturini) sau a ipotezei halucinaţiilor celor care au fost martori ai apariţiilor lui Hristos după Înviere. Demontate uneori chiar de sceptici sinceri (vezi David Frederich Strauss), astfel de teorii vin în contradicţie cu condiţia mentală absolut normală dovedită de ucenici, cu împrejurările istorice existente, fiind în acelaşi timp în total dezacord cu principiile psihologice care declanşează apariţia acestor manifestări.

Lordul Darling, fost Preşedinte al Curţii de Justiţie a Angliei, examinând argumentele privitoare la mormântul gol din perspectivă juridică, a tras concluzia că există o varietate atât de mare de dovezi factuale şi circumstanţiale, încât nicio curte de juraţi din lume n-ar putea evita verdictul care se impune: Învierea lui Hristos este un fapt real.

Dincolo de orice controversă, creştinii zilelor noastre pot avea deplină siguranţă, ca şi primii creştini, că credinţa lor se întemeiază nu pe vreun mit sau vreo legendă (noi teorii fără bază), ci pe faptul istoric al Învierii Mântuitorului (supra-istorică şi istorică) şi pe mormântul gol, izvorul luminii orbitoare a Biruitorului morţii şi al Domnului vieţii.

Diacon Cornel Dragoş

Nu este adevărat că între ortodocşi şi romano-catolici există numai neînţelegeri. Cel puţin, există un amănunt simpatic, pentru care aceştia ar fi gata să se unească. Ortodocşilor le place la romano-catolici faptul că aceştia la slujbă stau pe scaun, iar preoţii romano-catolici îi invidiază pe cei ortodocşi, pentru că aceştia au voie să se căsătorească. Şi asta durează de multă vreme. Am vrut astfel să pătrund mai direct în sfera unor discuţii, de multe ori încrâncenate, despre viaţa religioasă. De exemplu, tot mai des poţi auzi replici de genul: „slujbele atât de lungi ale ortodocşilor n-au nici o logică!”. Desigur, toate aceste discuţii sunt superficiale, amuzante şi vin de la oameni care, de regulă, nu umblă la biserică, dar ele preocupă pe mulţi.

Chiar dintru început trebuie să spunem că Liturghia este centrul vieţii creştine. Liturghia este Hristos. Acesta este modul desăvârşit în care Dumnezeu se dăruieşte oamenilor, în Euharistie (Împărtăşanie). Lungimea slujbelor ortodoxe se datorează şi convingerii primilor creştini că a doua venire a lui Hristos va fi imediată – „parusia”. Slujbele erau şi sunt o aşteptare, dar şi o venire, în cel mai adevărat sens, a lui Hristos. În cele şapte laude existente în Biserica Ortodoxă, se imită, dar se şi reactualizează istoria universului şi a omului, de la creare şi până la restabilirea armoniei veşnice. De aceea, pe parcursul lor, există momente de rugăciune, de cateheză, adică educare (când se citeşte din Vechiul Testament, din Apostol sau din canoane, care înfăţişează fapte şi învăţături ale Sfinţilor). Pentru ca oboseala să nu îngreuneze rugăciunea, există momente când credincioşii pot să se aşeze, acestea sunt „Apostolul” şi „catismele”, cuvânt care, din greacă, aşa se şi traduce – „a şedea”. Iar când este slujba cu priveghere, se sfinţeşte „litia”, pâine cu vin, care se împarte credincioşilor spre mâncare, ca să nu se istovească.

Într-un cuvânt, nu sunt chiar atât de inumane slujbele ortodocşilor. Şi-apoi, dacă depăşim cu îngăduinţă „teologia” băbuţelor noastre, putem ajunge la Sfinţii Părinţi. De exemplu, Sfântul Filaret al Moscovei spunea: „Decât, stând drept, să te gândeşti la picioare, mai bine, şezând, să te gândeşti la Dumnezeu”. Aceeaşi replică o repetă şi marele ascet al secolului trecut, Sfântul Teofan Zăvorâtul. Iar în Patericul Egiptean (sec. IV-V), găsim o întâmplare extraordinară în acest sens. Se zice că odată au venit fraţii la avva Isaia şi l-au întrebat: „avvo, dacă îl văd pe fratele meu că dormitează în biserică, ce să fac, să-l las sau să-l trezesc la rugăciune?”. Şi Sfântul a zis: „Adevărat vă zic, fraţilor, că eu, dacă îl văd pe fratele meu că dormitează, pun genunchiul meu sub capul fratelui şi-l odihnesc”. Acesta este sensul vieţii creştine, aşa cum o înţeleg ortodocşii şi cum au înţeles-o apostolii, să-L aştepţi pe Hristos. În Grădina Ghetsimani, ucenicii au adormit de trei ori, dar nu s-au dus de acolo. A oferi lui Dumnezeu douăzeci de minute pe săptămână, cât durează o messă romano-catolică, şi acelea cu pretenţii, este un rezultat firesc al societăţii consumiste apusene. În Apus, soţii umblă fiecare cu maşina sa şi nu îndrăzneşte unul să se folosească de lucrurile celuilalt. E normal că fiecare are şi timpul său, pe care şi-l repartizează cum voieşte. Şi dacă s-a întâmplat ca, din acest timp, o parte infimă să-I fie oferită lui Dumnezeu, aceasta se face ca un fel de împrumut. Dar şi ortodocşii au voie să-şi împartă timpul cum vor. Şi cine vrea să-i acuze pentru faptul că Îi acordă prea mult din timpul lor lui Dumnezeu? Dacă doi îndrăgostiţi pot să stea la vorbă ore întregi, uneori pe frig sau pe ploaie, sprijinind gardurile, de ce ne miră nişte oameni care stau la un loc cu Dumnezeul lor, pe care Îl iubesc şi care îi iubeşte? Vin clipe, când dragostea învinge oboseala.

Ieromonah Savatie Baştovoi

(…) Epidemiile care se abat asupra oraşelor şi popoarelor, uscăciunea văzduhului, nerodirea pământului, ca şi toate celelalte nenorociri, care se întâmplă în viaţa fiecăruia, au scopul de a opri creşterea răutăţii. Deci, Dumnezeu trimite nişte nenorociri ca acestea, ca să înlăture naşterea adevăratelor nenorociri. Bolile trupeşti şi nenorocirile din afară sunt făcute pentru zăgăzuirea păcatului. Deci, Dumnezeu distruge răul; dar răul nu este de la Dumnezeu. Pentru că şi doctorul înlătură boala, nu bagă în trup boala. Distrugerile oraşelor, cutremurele, inundaţiile, zdrobirea armatelor, naufragiile şi pieirea a nenumărate vieţi omeneşti, pricinuite de pământ, de mare, de văzduh, de foc sau de oricare altă cauză, se întâmplă spre înţelepţirea supravieţuitorilor, că Dumnezeu înţelepţeşte prin plăgi obşteşti răutatea oamenilor. Propriu vorbind, rău este numai păcatul; păcatul, mai ales, merită denumirea de rău; iar păcatul depinde de voinţa noastră; stă în puterea noastră de a ne depărta de răutate sau de a fi răi. Unele rele ne sunt date de Dumnezeu ca nişte încercări, pentru arătarea bărbăţiei noastre, ca lui Iov, care a fost lipsit de copii, a pierdut într-o clipită toată averea sa şi a fost lovit cu bube; alte rele sunt trimise de Dumnezeu pentru vindecarea păcatelor, ca lui David care, aducând ruşine asupra casei lui, a fost pedepsit pentru pofta lui nelegiuită. Cunoaştem iarăşi un alt fel de rele înfricoşătoare aduse asupra oamenilor de dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru a-i înţelepţi pe cei care alunecă uşor în păcat, ca Datan şi Aviron, pe care i-a înghiţit pământul, deschizându-se sub ei gropi şi crăpături. Prin acest fel de pedeapsă ei n-au devenit mai buni – cum ar fi fost cu putinţă pentru cei coborâţi în iad? – ci, prin pilda lor, au înţelepţit pe cei rămaşi în viaţă. Tot aşa şi Faraon a fost înecat cu toată oastea lui. Tot aşa au fost nimiciţi vechii locuitori ai Palestinei. Deci, când auzim că apostolul spune cândva despre Faraon: „Vase ale mâniei gătite spre pieire”, să nu înţelegem cumva că Faraon a fost făcut rău de Dumnezeu (că atunci ar fi mai drept ca vina să fie mutată asupra Creatorului), ci, când auzi cuvântul „vase”, înţelege că fiecare din noi a fost făcut spre ceva folositor. După cum într-o casă mare sunt vase de aur, de argint, de lut şi de lemn (că libertatea de voinţă a fiecăruia dă asemănarea cu aceste materiale: vas de aur este cel care are o vieţuire curată şi lipsită de viclenie; vas de argint, potrivit valorii sale, este mai jos decât cel dintâi; vas de lut este omul care gândeşte cele pământeşti şi se sfărâmă cu uşurinţă, iar vas de lemn este omul care se întinează lesne cu păcatul şi ajunge materie pentru focul veşnic), tot aşa şi vas al maniei este omul care primeşte în el, ca într-un vas, orice lucrare a diavolului şi din pricina mirosului greu din el, din pricina stricăciunii, nu mai poate fi folosit, ci este vrednic numai de distrugere şi pieire.
De aceea, pentru că Faraon trebuia să fie sfărâmat, Dumnezeu, Iconomul cel priceput şi înţelept al sufletelor, a rânduit să i se ducă vestea şi să ajungă cunoscut tuturor, ca, prin păţania lui, să fie de folos celorlalţi oameni; că Faraon nu mai putea fi vindecat din pricina marii lui răutăţi. Dumnezeu i-a învârtoşat inima, iar prin îndelunga Sa răbdare şi prin amânarea pedepsei a mărit răutatea lui, pentru ca, după ce răutatea lui va depăşi orice margine, să fie învederată tuturor dreptatea pedepsei dumnezeieşti. Deşi Dumnezeu a gradat necontenit pedepsele date lui Faraon, de la cele mai mici până la cele mai mari, totuşi nu i-a muiat cerbicia, ci a văzut că Faraon dispreţuieşte îngăduinţa Sa, obişnuindu-se cu nenorocirile venite asupra lui. Dar nici aşa Dumnezeu nu l-a dat morţii, până ce nu şi-a găsit singur moartea prin înec, îndrăznind în mândria inimii sale, să meargă pe drumul celor drepţi, cu credinţa că Marea Roşie va fi şi pentru el, ca şi pentru poporul lui Dumnezeu, cale bătută. Aflând deci acestea de la Dumnezeu şi putând singur să ştii câte feluri de rele există, cunoscând ce este cu adevărat răul şi că rău este păcatul, al cărui sfârşit este pieirea, cunoscând că relele care produc dureri simţurilor sunt rele aparente, că ele au, în realitate, puterea de a face bine, cum sunt de pildă suferinţele abătute asupra noastră pentru încetarea păcatului, a căror roadă este mântuirea veşnică a sufletelor, încetează de a mai murmura împotriva celor rânduite de Dumnezeu!
Pe scurt, nu socoti pe Dumnezeu autor al existentei răului şi nici nu-ţi închipui că răul are o existenţă proprie. Răul nu există aparte, ca o fiinţă oarecare, şi nici nu putem să ni-l imaginăm ca o fiinţă independentă şi de-sine-stătătoare. Răul nu este decât lipsa binelui. Ochii au fost creaţi; orbirea are loc prin pierderea ochilor. Deci dacă ochiul n-ar fi fost făcut dintr-o natură supusă stricăciunii, orbirea n-ar fi avut loc. Tot aşa şi răul: nu există prin el însuşi, ci este o consecinţă a beteşugurilor sufletului. Răul nu este necreat, după cum susţin ereticii, care acordă răului aceeaşi valoare ca şi naturii binelui, ca şi când şi binele şi răul ar fi fără de început şi veşnice şi anterioare creaţiei lumii; dar nici creat.
Dacă toate sunt de la Dumnezeu, cum e cu putinţă ca răul să derive din bine? Nici urâtul nu derivă din frumos şi nici viciul din virtute. Citeşte Cartea Facerii lumii! Vei găsi acolo scris că „toate erau bune şi bune foarte”. Deci răul n-a fost creat împreună cu cele bune. Dar nici creaturile spirituale, făcute de Creator, n-au fost aduse la existenţă amestecate cu răul. Dacă în momentul creaţiei, creaturile materiale nu au avut în ele însele răul, cum ar fi putut creaturile spirituale, care se deosebesc atât de mult de cele materiale, şi prin curăţenie şi prin sfinţenie, să aibă vreo părtăşie cu răul? Dar mi se poate spune: Răul este o realitate şi efectele lui se văd răspândite din belşug de-a lungul întregii vieţi. De unde-şi are, dar, existenţa, dacă răul nu-i nici necreat, nici creat?

(din Omilii şi cuvântări)

Sfântul Vasile cel Mare