Acum aproape 10 ani (eram în clasa a 12-a) am văzut o icoană a unui sfânt, Gherman din Alaska (de fapt, pe icoană scria în engleză Herman). Sfântul avea o carte în mână, în care era scris: „Fie ca din această zi, din această oră, din această clipă, să-L iubim pe Dumnezeu mai presus de toate.” Cuvintele mi-au mers drept la inimă – parcă le simţeam adresate mie – şi mi-au schimbat viaţa. Mi-a rămas drag Sf. Gherman de atunci, deşi nu ştiam nimic despre el, şi de aceea vreau să vă spun câteva lucruri despre viaţa lui.

Sf. Gherman a fost un călugăr simplu. S-a născut în anul 1757. A ajuns de tânăr la Mănăstirea Valaam, aflată pe o insulă de o frumuseţe răpitoare din lacul Ladoga, din nordul Rusiei, destul de aproape de Sankt Petersburg. În acea vreme, mănăstirea înflorea duhovniceşte, fiind sub influenţa directă a ucenicilor Sf. Paisie de la Neamţ. (De neam ucrainean, Sf. Paisie petrecuse mai mult timp în Muntele Athos, iar apoi, împreună cu ucenicii săi, s-a stabilit în Moldova, la mănăstirile Secu şi Neamţ. Obştea sa a ajuns să numere peste 700 de călugări – români, ruşi, greci şi nu numai. Sub povăţuirea lui, Moldova a cunoscut o adevărată renaştere duhovnicească, bazată pe întoarcerea la învăţăturile Sfinţilor Părinţi filocalici. După moartea sfântului, ucenicii lui ruşi s-au împrăştiat în întreaga Rusie şi au dus peste tot duhul învăţăturii sale, ajungând şi până în Nordul îndepărtat, la mănăstirea Valaam. În acest duh paisian al Ortodoxiei şi călugăriei autentice s-a format şi Sf. Gherman.)

În acea vreme de sfârşit de secol XVIII, peninsula Alaska din nord-vestul continentului american intrase sub stăpânire rusească. Băştinaşii acelor locuri, bineînţeles păgâni, trăiau în condiţii foarte grele, mai ales că negustorii ruşi începuseră să abuzeze şi să profite de nevinovăţia şi naivitatea lor. Astfel, a apărut nevoia unei misiuni în rândul lor, pentru a le duce lumina şi cuvântul Evangheliei. Mănăstirea Valaam a preluat sarcina acestei lucrări misionare. Între călugării aleşi, zece la număr, se afla şi Sf. Gherman. În fruntea lor era arhimandritul Ioasaf.

Propovăduitorii au ajuns în insula Kodiak de pe coastele Alaskăi, în toamna anului 1794, după o călătorie obositoare, şi s-au apucat de îndată de treabă. Lucrarea lor a început să dea repede rod, pentru că, în general, băştinaşii aleuţi s-au dovedit un pământ bun pentru cuvântul Evangheliei. Mulţi au fost aduşi la credinţă. În acelaşi timp, însă, greutăţile şi piedicile nu au întârziat să apară. Mai întâi, unul din preoţi, Iuvenalie, a fost omorât de către şamanii aleuţi. Însă, mai mult decât împotrivirea băştinaşilor, călugării au avut de îndurat răutatea şi cruzimea negustorilor ruşi, care îşi vedeau puse în pericol planurile de exploatare a aleuţilor. Misionarii încercau mereu să ia partea băştinaşilor şi să-i ocrotească, ajungând chiar să trimită o scrisoare Sfântului Sinod, în care se plângeau de nedreptăţile pe care le făceau negustorii, în frunte cu un oarecare Baranov. Lucrurile au mers cum au mers până în anul 1799, când arhimandritul Ioasaf, proaspăt hirotonit episcop al Alaskăi, a murit într-un naufragiu pe mare. Prin aceasta, călugării au rămas complet descoperiţi în faţa necruţătoarei răzbunări a atotputernicului Baranov. În scurt timp, toţi au fost împrăştiaţi. Singur părintele Gherman a rămas la luptă şi nu a acceptat să-şi părăsească misiunea. S-a retras, însă, pe o insulă părăsită, numită Spruce Island (Insula Pinului), căreia i-a dat numele de Noul Valaam.

Acolo s-a nevoit, într-o mică sihăstrie, în singurătate şi smerenie, mai bine de 30 de ani (până în 1836, când a murit). Acolo şi-a împlinit el misiunea, fără a face nimic spectaculos sau senzaţional, cum am aştepta azi. Doar simpla stăruinţă şi bunătate a lui au dat roade înmiite. În apropierea sihăstriei sale, a întemeiat un orfelinat pentru copiii aleuţi, unde toţi cei în nevoi găseau sprijin şi mângâiere. Când o epidemie a lovit insula şi pe locuitori, sfântul a fost singurul care a rămas să-i îngrijească şi să-i trateze. Iată ce scrie – în apărarea fiilor săi – unui negustor rus: „Eu, josnicul slujitor al acestor oameni sărmani, cu lacrimi în ochi, vă cer această înlesnire: fiţi părintele şi ocrotitorul nostru. Nu vă voi ţine cuvântări alese, ci, din străfundul inimii, vă rog să ştergeţi lacrimile de pe ochii orfanilor fără apărare, să uşuraţi suferinţa oamenilor asupriţi şi să le arătaţi ce înseamnă a fi milostiv.” (De altfel, trebuie spus că sfântul nu s-a îngrijit doar de băştinaşi, ci şi de ruşii din Alaska, povăţuindu-i şi întorcându-i pe mulţi la pocăinţă şi la o viaţă în Hristos. Unor astfel de ruşi le-a spus el şi cuvintele cu care am început.)

Şi, astfel, vestea despre bunătatea şi sfinţenia vieţii lui s-a răspândit, iar aleuţii simpli şi nevinovaţi s-au regăsit în simplitatea părintelui şi au început să-l caute tot mai mult. Sfântul făcea şi minuni – mulţi se vindecau – însă toate într-un duh de smerenie, firesc, fără vâlvă. În felul acesta, încet-încet, lumina Evangheliei a pătruns în rândul băştinaşilor şi foarte mulţi au ajuns să primească credinţa în Hristos.

Au trecut de atunci două sute de ani. În anul 1867, Alaska a intrat sub stăpânire americană, iar împotriva ortodocşilor au început prigoane aspre. Însă, cu toate acestea, roadele smereniei Sf. Gherman dăinuie până azi, şi o bună parte a aleuţilor sunt încă ortodocşi. Iată adevărata misiune creştină, iată rodul unei vieţi duse în Hristos!

În anul 1970, cuviosul Gherman a fost trecut în rândul sfinţilor Bisericii Ortodoxe. De atunci, dragostea pentru el şi cinstirea lui s-au răspândit nu doar în America, ci şi în lumea întreagă. A fost nu doar primul apostol ortodox al continentului, ci şi primul lui sfânt. Trupul lui se păstrează până azi în insula Kodiak şi este făcător de minuni.

Sfinte Părinte Gherman, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii, şi pentru întreg continentul american!

Ierodiacon Grigorie Benea

Pentru că la 16 octombrie Biserica îl prăznuieşte pe Sfântul Gall, apostolul Elveţiei, în cele ce urmează vom vorbi pe scurt despre acest mare om al lui Dumnezeu. Sfântul Gall s-a născut în Irlanda pe la jumătatea secolului al VI-lea d. Hr., într-o perioadă când insula, deja încreştinată, era un adevărat far duhovnicesc pentru întreg apusul Europei. Zeci de mănăstiri, în care înflorea viaţa călugărească a Părinţilor pustiei, fuseseră ridicate pe tot cuprinsul ţării. Într-o astfel de mănăstire, numită Bangor, din partea de nord-est a Irlandei, a intrat de tânăr şi Gall. Mănăstirea număra nu mai puţin de 7000 de călugări şi era condusă de un bărbat sfânt, pe nume Comgall. Aici a început Gall să deprindă tainele vieţii călugăreşti – smerenia, bunătatea, dragostea, înfrânarea… Avea ca tovarăşi mulţi oameni aleşi, cel mai apropiat fiindu-i Sfântul Columban. De aceea, Gall a fost unul din cei 12 călugări care l-au însoţit pe Sfântul Columban atunci când, în anul 590, acesta a hotărât să-şi părăsească ţara pentru a-L propovădui pe Hristos. Trebuie spus că irlandezii au rămas cunoscuţi în istorie prin acest dor al lor de a călători neobosiţi, pe mare şi pe uscat, pentru a propovădui credinţa creştină, motiv pentru care mulţi dintre ei au ajuns apostoli ai ţărilor din apusul Europei. Astfel, părăsindu-şi ţara, Columban şi Gall nu făceau decât să urmeze o tradiţie bine împământenită în poporul irlandez.

După mai multe călătorii, au ajuns în Burgundia (estul Franţei de azi), unde Sfântul Columban a întemeiat o mănăstire la Luxeuil, după modelul celor irlandeze. Deşi trăiau foarte aspru şi auster, tot mai mulţi tineri franci li se alăturau în pustie, închinându-şi viaţa lui Hristos. Cu timpul, mănăstirea a ajuns cel mai mare centru duhovnicesc al Regatului franc, un adevărat leagăn de sfinţi. De la Luxeuil, aceştia s-au răspândit în întreaga ţară, ajungând fie episcopi, fie stareţi şi întemeietori de mănăstiri. Influenţa lui Columban şi a lui Gall a crescut astfel considerabil, însă tot la fel s-au înmulţit şi duşmanii lor. Pentru că au îndrăznit să-l mustre pe însuşi regele Burgundiei, în anul 610, călugării irlandezi au fost izgoniţi din mănăstire. S-au stabilit în apropiere de Bregenz, lângă lacul Constanţa (de la graniţa Austriei şi a Elveţiei de azi), unde au început din nou să facă misiune între păgâni. Mai ales Gall, care cunoştea limba şvabilor ce trăiau acolo, a fost însărcinat cu această lucrare.

În anul 612, Columban a părăsit şi acest loc, hotărând să treacă Alpii înspre Italia. Gall – care până atunci îşi urmase pretutindeni prietenul – era grav bolnav şi, astfel, cei doi au fost nevoiţi să se despartă. Acest lucru s-a dovedit însă a fi o rânduială a lui Dumnezeu, pentru că la scurt timp Gall s-a însănătoşit şi şi-a reînceput lucrarea între păgâni. Nu atât prin cuvinte, cât mai ales prin pilda vieţii lui, a reuşit să aducă pe foarte mulţi la Hristos. Se retrăsese într-o peşteră, în inima munţilor, într-un loc numit Arbon, şi trăia acolo în linişte şi rugăciune. Vestea despre el se răspândise însă în lung şi-n lat şi oamenii veneau la el căutând mângâiere şi izbăvire de diferite necazuri. Însuşi regele francilor, Sigebert al II-lea, şi-a adus la Sfânt fiica stăpânită de un diavol, şi Gall a vindecat-o. Ca răsplată, regele i-a oferit de două ori cuviosului scaunul de episcop, însă de fiecare dată el a refuzat. Apoi, când stareţul de la Luxeuil a murit, regele l-a rugat pe Gall să primească stăreţia. Însă din nou sfântul a ales mai degrabă liniştea şi bucuria pustiei, faţă de grijile şi greutăţile vieţii de stareţ.

Vreme de încă aproape 30 de ani a continuat Gall să trăiască retras în peştera sa din munţi, fiind o lumină pentru toate ţinuturile dimprejur. Se păstrează mai multe întâmplări minunate din viaţa lui, însă cea mai cunoscută este cea în care Sfântul, odată, a hrănit un urs cu mâna lui şi i-a poruncit să aducă lemne din pădure. Asemeni Sfântului Serafim din Sarov la mai bine de o mie de ani după el (care a hrănit şi el un urs cu mâna), şi asemeni multor alţi sfinţi din toate timpurile, Sfântul Gall ajunsese la starea lui Adam de dinainte de căderea în păcat, când animalele sălbatice îl iubeau şi i se supuneau ca unui stăpân.

La o sută de ani de la moartea Sfântului, pe locul mormântului său s-a ridicat o mănăstire în cinstea lui, care a ajuns foarte faimoasă. De aici, bogata şi frumoasa tradiţie creştină irlandeză s-a răspândit în întreg apusul Europei. Mai târziu, în jurul mănăstirii, a luat naştere oraşul Sankt-Gallen din nord-estul Elveţiei, unde moaştele Sfântului odihnesc până astăzi. Pentru lucrarea sa, Gall este cinstit pe drept cuvânt ca apostolul şi ocrotitorul ţării.

Fie ca pentru rugăciunile lui, Dumnezeu să ne miluiască şi să ne lumineze şi pe noi. Amin!

Ierodiacon Grigorie Benea

Între sfinţii de neam norvegian sărbătoriţi în Biserica Ortodoxă, la loc de cinste stă Sfântul Hallvard din Husaby, prăznuit la 15 mai. Despre el vom vorbi în cele ce urmează.

Mai întâi însă vom spune câteva lucruri despre pământul în care a trăit sfântul. Norvegia, aflată în partea de nord a Europei, face parte din aşa-numita Peninsulă Scandinavică. Încă din vechime, peninsula a fost locuită de popoare germanice păgâne, cunoscute drept vikingi. Faimoşi pentru sălbăticia şi cruzimea lor, vikingii cutreierau mările nordului în corăbii iuţi şi uşoare, pustiind totul în cale. Primiseră numele de „lupii mării”. Însă în ciuda acestui fapt, odată cu sec. IX mai mulţi oameni sfinţi, în special englezi, au început să-L propovăduiască pe Hristos între vikingi. Ultimii care au primit cuvântul mântuirii au fost norvegienii, încreştinarea lor desăvârşindu-se în timpul Sfântului rege-mucenic Olaf (995-1030).

În timpul domniei acestui rege, cândva în jurul anului 1020, s-a născut şi Sfântul Hallvard. Se trăgea dintr-o familie nobilă: tatăl lui, pe nume Vebjørn, era negustor pe mările nordului, iar mama sa era rudă apropiată a Sfântului Olaf. Se trăgeau din satul Husaby din ţinutul Lier (sud-estul Norvegiei de azi). Părinţii lui erau creştini credincioşi, ce încă din pruncie şi-au crescut copilul în duhul învăţăturii evanghelice, mai ales al jertfirii pentru aproapele. Din păcate, însă, mai mult decât aceasta nu se ştie despre viaţa lui Hallvard şi singurele istorisiri ne prezintă moartea lui.

Astfel, într-o zi de mai a anului 1043 sfântul se afla pe malul mării, pregă­tindu-şi corabia pentru a trece fiordul Dremmen. În acest timp a văzut o femeie tânără alergând către el, având hainele rupte şi ochii plini de groază. Când femeia s-a apropiat, Hallvard a văzut că era însărcinată. Printre suspine şi plâns, tânăra a început să-i spună că o urmăreau trei bărbaţi care voiau s-o omoare, învinuind-o că furase ceva din cortul lor. Însă, cu lacrimi în ochi, femeia jura că este nevinovată, rugându-l pe Hallvard să nu o lase în mâinile nemiloşilor urmăritori.

Şi pentru că de mic fusese crescut în dragoste pentru aproapele, sfântul s-a umplut de milă pentru biata femeie şi, fără a mai pierde nici o clipă, i-a spus să urce în barcă şi să nu se teamă de nimic. Apoi, în grabă mare, cei doi au început să străbată fiordul Dremmen, încercând să scape de urmăritori.

Când la scurt timp aceştia au ajuns la mal, s‑au umplut de mânie văzând ce se întâmplase şi, suindu-se într-o corabie, au început să-i urmărească pe fugari. Până la urmă, pentru că erau mai puternici, i-au ajuns şi i-au poruncit lui Hallvard să le-o dea pe femeie. Sfântul însă, fără a se înfricoşa, le-a spus că nu le poate împlini cererea, deoarece femeia jurase că nu furase nimic. Iar pentru a le potoli furia, tânărul le-a promis că le va plăti el însuşi tot ce lipsea. Orbiţi însă de mânie, bărbaţii i-au strigat că dacă nu le va da de îndată femeia, îl vor omorî şi pe el.

Din nou, Hallvard s-a arătat neînduplecat. De aceea, luând arcurile, păgânii au început să tragă spre cei doi. Trei săgeţi au străpuns trupul viteazului bărbat, lăsându-l mort în corabie, apărând cu preţul vieţii pe cea care îi ceruse ajutor. Femeia însăşi a murit sub ploaia de săgeţi a barbarilor. După ce şi-au văzut nelegiuirea împlinită, bărbaţii au legat de gâtul lui Hallvard o piatră de moară şi l-au aruncat în mare. Însă atunci minune s-a întâmplat, căci Dumnezeu a vrut să arate că îl primise pe tânăr ca pe un mucenic al Său, şi trupul sfântului, în loc să se scufunde, plutea. Văzând aceasta, păgânii au plecat îngroziţi, lăsând trupul lui Hallvard acolo.

În scurtă vreme în jurul lui s-a adunat mulţime de oameni. Înţelegând că dobândiseră un nou sfânt în cer, aceştia au luat cu dragoste trupul tânărului şi l-au dus în oraşul Oslo. L-au aşezat acolo într-o mică biserică din oraş şi au început să-l cinstească ca pe un mucenic al lui Hristos, deoarece el îşi dăduse însăşi viaţa pentru a împlini porunca Mântuitorului: „Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are: ca sufletul său să şi-l pună pentru semenul său” (Ioan 15, 13). Şi într-adevăr, în scurtă vreme la mormântul lui Hallvard au început să aibă loc minuni, astfel că tot mai multă lume venea să i se închine. Până la urmă, în anul 1130, pe locul unde odihneau moaştele sfântului a fost ridicată o mare biserică de piatră.

Din păcate însă, odată cu sec. al XVII-lea această biserică a încetat să mai fie folosită, azi rămânând doar ruinele ei. Însă până astăzi, Hallvard este cinstit ca ocrotitorul ceresc al Oslo-ului (stema oraşului îl înfăţişează ţinând în mână trei săgeţi şi o piatră de moară), cât şi al celor nevinovaţi şi prigoniţi pe nedrept.

Fie ca pentru rugăciunile Sfântului Mucenic Hallvard, ocrotitorul Oslo-ului, Dumnezeu să ne dea şi nouă dragoste şi milă pentru cei aflaţi în necazuri şi strâmtorări, şi iertare de păcate. Amin!

 Întru moartea sa cea mucenicească, Hallvard a lepădat toate bogăţiile lumii, şi plăcerile cele păcătoase în picioare le-a călcat; şi deşi scumpul lui trup a fost aruncat în adâncurile apelor, la porunca dumnezeiască dintru acestea s-a ridicat, dând credincioşilor semn că sufletul lui s-a înălţat la ceruri, unde se roagă neîncetat lui Dumnezeu pentru noi toţi.

(troparul Sfântului Hallvard, glas IV)

Ierodicon Grigorie Benea