Veacul al X-lea este o perioadă în care Biserica din Apus se îndepărtează tot mai mult de Ortodoxie (culminând cu Marea Schismă din anul 1054). În acele vremuri, episcopii erau preocupați mai mult de politică și de războaie decât de slujirea lui Hristos și de grija pentru credincioși. Și totuși, chiar și în această perioadă tulbure, nu au lipsit adevărați păstori de suflete, adevărați slujitori ai lui Hristos.

Wolfgang s-a născut în anul 934 într-o familie nobilă din Șvabia (în sud-vestul Germaniei de azi). Numele lui avea o veche origine germanică și însemna „calea lupului”. Încă de mic a crescut aproape de Biserică: când avea 7 ani, un călugăr a fost însărcinat să se ocupe de educația lui. Așa se face că, în scurt timp, Wolfgang a intrat ca viețuitor în Mănăstirea Reichenau. Întemeiată de călugări irlandezi pe o insulă din lacul Konstanz, mănăstirea era un mare centru duhovnicesc, asemănător Muntelui Athos de astăzi.

La Reichenau, Wolfgang s-a împrietenit cu un călugăr pe nume Henric, care în anul 956 a ajuns Arhiepiscop de Trier. Având nevoie de oameni de încredere, Henric l-a adus pe Wolfgang la Trier, numindu-l învățător la școala bisericească din oraș. Și aici, tânărul a avut parte de o bună formare duhovnicească, intrând în mănăstirea Sfântul Maximin din Trier, unde s-a împrietenit cu un alt călugăr sfânt, pe nume Romuald. Când în anul 964, Henric a murit, Wolfgang s-a retras la Mănăstirea Einsiedeln (= Sihăstria, în limba germană) din Elveția de azi. Mănăstirea fusese întemeiată tot de călugări irlandezi, faimoși pentru asprimea vieții lor. Aici a fost hirotonit Wolfgang, în anul 968, preot. Însă toți acești ani petrecuți în cele mai bune mănăstiri aveau să-și spună cuvântul. Întreaga sa viață, indiferent de cât de înalte funcții a ajuns să ocupe, Wolfgang și-a păstrat blândețea și simplitatea firească. Nici episcopia, nici averea, nici orice altceva nu i-au putut fura mințile și nu l-au făcut însetat de putere și de stăpânire lumească, așa cum erau mulți în vremea lui.

La puțin timp după hirotonie, Wolfgang a primit o mare însărcinare. A fost trimis să-i încreștineze pe ungurii păgâni, care ajunseseră de curând în Europa și se așezaseră în Câmpia Panonică, amenințând toate ținuturile din jur. Ca și mai înainte în istoria Bisericii, păstorii știau că singurul mijloc de cucerire a păgânilor era cel duhovnicesc, adică aducerea lor la Hristos. Astfel, Wolfgang ajunge să propovăduiască între maghiari, reușind să aducă roadă bogată.
În 972, moare episcopul de Regensburg (vechea cetate romană Ratisbona, în Bavaria de azi), iar Wolfgang este ales în locul său. Avea să-și păstorească turma cu multă vrednicie și pricepere. Știind importanța mănăstirilor, prima sa grijă a fost să întărească viața călugărească. Vechea mănăstire Sfântul Emmeram din Regensburg trecea de mult timp printr-o perioadă de decădere, pentru că episcopul orașului avea și funcția de stareț al mănăstirii, ceea ce dăuna vieții duhovnicești. Astfel, Wolfgang a scos mănăstirea de sub ascultarea directă a episcopului de Regensburg, aducându-l ca prim stareț pe fostul său prieten din Trier, Romuald. Tot în oraș, sfântul a înnoit două alte mănăstiri de maici, Niedermünster și Obermünster, îngrijindu-se și de reorganizarea importantei mănăstiri bavareze din Niederaltaich.

Întreaga sa păstorire, Wolfgang și-a dedicat-o slujirii Bisericii lui Hristos și oamenilor. Era din fire un om bun și blând, și tocmai această bunătate a sa a fost cea care l-a făcut să fie iubit și ascultat de toți ca un adevărat părinte. Milostenia și dărnicia lui deveniseră faimoase, încât i se spunea „Părintele săracilor”. Era atât de milostiv, încât atunci când s-a hotărât întemeierea unei noi Episcopii misionare la Praga, Wolfgang i-a cedat noului episcop jumătate din eparhia sa. Și asta chiar este un lucru rar: de obicei, orice întemeiere nouă de episcopie este însoțită de mari împotriviri din partea celor care trebuie să cedeze teren. Pentru blândețea lui, Dumnezeu i-a dăruit și darul facerii de minuni, încât prima Viață a lui Wolfgang (scrisă în jurul anului 1050) ne păstrează o mulțime de astfel de vindecări și întâmplări minunate.

Deși episcop, sfântul era un om simplu, nedeprins cu intrigile și pasiunile stârnite de o astfel de funcție înaltă. Adevărata lui chemare era cea de călugăr, astfel că, după mai bine de 20 de ani de păstorire a turmei lui Hristos, a hotărât să se retragă pe ascuns din scaunul său, dovedind încă o dată cât de puțin preț punea pe măririle acestei lumi. S-a așezat ca pustnic lângă un lac din apropiere de Salzburg (astăzi numit Wolfgangsee, după el), unde și-a săpat o mică chilie în peretele unei stânci abrupte. Nu avea să se bucure însă prea mult de liniște. La puțin timp, a fost descoperit de un vânător, iar o delegație a venit pentru a-l duce înapoi la Regensburg. Blând cum era, a acceptat, însă în timp ce călătorea în sus pe Dunăre, i s-a făcut rău. Au oprit în satul Pupping, în apropiere de Linz, și în bisericuța din sat, Wolfgang și-a dat ultima suflare. Era 31 octombrie 994. Trupul său a fost dus în Regensburg și așezat în cripta mănăstirii Sfântul Emmeram, unde au început de îndată să aibă loc minuni pentru cei ce i se rugau cu credință.

Într-o perioadă de mari frământări bisericești și politice, Wolfgang rămâne chipul păstorului adevărat, care nu se preocupă de vicleniile acestei lumi, ci caută să-I slujească doar lui Dumnezeu și turmei sale. Fie ca pentru rugăciunile lui, Dumnezeu să ne miluiască și să ne mântuiască și pe noi. Amin!

Ieromonah Grigorie Benea

În urmă cu două luni (în numărul pe luna ianuarie), am scris despre ultimul mare reprezentant al creştinătăţii romane în pământurile Austriei de astăzi, Sfântul Severin din Noricum. Ce s-a întâmplat însă după ce el şi ceilalţi romani au părăsit provincia, trecând Alpii în Italia? Cum au fost recâştigate aceste pământuri pentru Hristos? Aceasta vom încerca să arătăm în numărul de faţă.

După plecarea lui Severin, în scurt timp, creştinii rămaşi în Noricum fie şi-au pierdut credinţa, trecând la păgânismul cuceritorilor germani, fie şi-au amestecat-o cu diferite superstiţii şi obiceiuri idolatre. În această situaţie de întuneric şi necunoaştere, din când în când prin provincie treceau călugări rătăcitori irlandezi, care deşi erau râvnitori, nu aveau absolut nicio organizare. Din acest motiv, lucrarea lor nu a putut lăsa roade trainice, ba chiar dimpotrivă, a sporit doar numărul de superstiţii şi de false credinţe. Astfel au continuat lucrurile vreme de 200 de ani.

În jurul anului 660 d. Hr., fie în teritoriile france, fie în Irlanda (nu se ştie cu siguranţă), s-a născut un copil pe nume Rupert. Copilăria şi tinereţea lui sunt complet necunoscute. Crescut într-o familie creştină evlavioasă, a fost de tânăr hirotonit diacon şi preot. Primele ştiri sigure despre el datează de la sfârşitul secolului VII, când îl găsim Episcop al oraşului Worms (în Germania de azi). Era un episcop bun, blând şi plin de înţelepciune, după cum ni-l prezintă cele mai timpurii vieţi ale lui, astfel că vestea despre el s-a răspândit şi în ţinuturile din împrejurimi.

De el a auzit şi ducele Theodor al Bavariei (Bavaria este provincia aflată în partea de sud-est a Germaniei şi nord-vest a Austriei de azi), care a vrut să-l cunoască. A trimis după el soli şi, în anul 697, Rupert a ajuns în capitala de atunci a Bavariei, vechiul oraş roman Ratisbona, Regensburg-ul de azi. Theodor era păgân, însă sora lui era creştină şi îl pregătise pentru primirea credinţei. Prezentându-se în faţa ducelui, Rupert i-a vorbit cu atâta putere şi înţelepciune despre Hristos, încât în scurtă vreme Theodor a hotărât să se boteze împreună cu mulţi dintre supuşii săi. Apoi, ducele l-a trimis pe episcop să propovăduiască şi în celelalte ţinuturi aflate sub stăpânirea sa.

Împreună cu câţiva însoţitori, Rupert a coborât cu o barcă pe Dunăre, străbătând Noricum-ul şi ajungând până în Pannonia de Jos. Pe unde trecea, propovăduia vestea cea bună, vorbea despre Hristos, iar oamenii îi primeau cuvântul cu bucurie. Avea obiceiul de a nu dărâma templele păgâne, ci de a le preschimba în biserici ale lui Dumnezeu. Astfel, mulţi au primit credinţa creştină. Se pune problema cum au putut oamenii ca el să aducă ţări întregi la Hristos, iar noi nu putem să ne aducem nici măcar pe noi înşine. Iar răspunsul este că ei nu propovăduiau doar cuvinte goale, doar vorbe sau raţionamente; ei Îl câştigaseră pe Hristos în chiar inimile lor, iar oamenii puteau vedea limpede acest lucru şi de aceea erau atraşi de ei, de harul din sufletele lor. Cum spune Sfânta Scriptură despre Mântuitorul Însuşi, ei vorbeau ca unii „care aveau putere, iar nu în chipul cărturarilor”. Ceea ce, din păcate, ne lipseşte nouă azi.

Până la urmă, Rupert s-a aşezat în oraşul Lorch de pe râul Enns (Austria), unde mulţimi de oameni îl căutau de pretutindeni. Pe lângă bunătatea şi înţelepciunea lui, primise şi darul de a face minuni şi îi vindeca pe mulţi de diferite neputinţe. Însă lui îi plăcea liniştea şi singurătatea, şi de aceea a hotărât să nu-şi aşeze scaunul episcopal nici în Lorch, nici în Regensburg. În călătoriile sale, dăduse peste un vechi oraş roman ruinat, Juvavium, într-un loc de o frumuseţe răpitoare, în inima munţilor (a şi zis cineva că au câştigat călugării cele mai frumoase locuri din ţară). I-a cerut ducelui voie să se aşeze în ruinele acelui oraş, iar Theodor i-a dăruit locul în întregime. Aici, unde în vechime propovăduise Sfântul Severin, Rupert a întemeiat o mănăstire închinată Sfântului Apostol Petru, care a devenit centrul lucrării sale de propovăduire. Şi deoarece erau şi multe femei care vroiau să se închine lui Hristos, Rupert a înălţat, pe un deal din apropiere, şi o mănăstire de maici, numită Nonnberg. Acolo a pus-o stareţă pe sora sa, Sfânta Ermentrude. Datorită faimei lui Rupert, în scurtă vreme mănăstirile au ajuns un mare centru duhovnicesc, un adevărat Munte Athos în inima Europei, rămânând astfel vreme de mai multe secole. Şi deoarece acolo se găsea multă sare, Rupert a redenumit oraşul, spunându-i Salzburg, adică „oraşul sării”.

Însă pentru că numărul credincioşilor se înmulţise, episcopul avea nevoie de ajutoare. S-a întors aşadar în ţara sa pentru a-şi chema ucenicii la misiune. Dintre cei care au răspuns chemării lui au fost şi mai mulţi irlandezi, printre care Sfântul Virgil (Feargall), cel ce avea să-i fie vrednic urmaş pe scaunul de episcop. Folosindu-se de aceşti ucenici, Rupert a împânzit întreg ţinutul de mănăstiri. Ştia că întotdeauna în lucrarea de propovăduire mănăstirile joacă un rol aparte: ele sunt ca nişte faruri duhovniceşti, iar oamenii sunt altfel atraşi de mănăstiri. Rupert a aşezat în mănăstiri aspra rânduiala irlandeză – irlandezii erau cei mai râvnitori şi aprinşi călugări din Apus – şi astfel, tânăra Biserică din Bavaria şi Noricum a dobândit un puternic caracter irlandez, pe care avea să şi-l păstreze mult timp de atunci înainte. Până azi, Bavaria este cea mai credincioasă şi evlavioasă regiune din întreaga Germanie.

Şi astfel, după ce aşezase temelii sănătoase pentru reîncreştinarea acestor ţinuturi, Rupert a adormit în Domnul în chiar ziua de Paşti a anului 717, pe data de 27 martie, după ce slujise Liturghia, predicase şi îşi ceruse iertare de la toţi. „Întreg poporul din Noricum l-a jelit”, ne spune viaţa lui, „pentru că fusese un apostol al acelui neam, şi pentru că nu mâhnise pe nimeni în niciun fel”. După moartea sa, trupul i-a fost aşezat în mănăstirea Sfântul Petru, iar apoi, în anul 774, mutat în catedrala din Salzburg, unde odihneşte până azi. Cu timpul, în jurul mormântului său a luat naştere un înfloritor oraş, Salzburgul de astăzi, care încă mai păstrează amintirea sfântului său întemeietor.

Pentru rugăciunile Sfântului Rupert de Salzburg, apostolul Austriei şi al Bavariei, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin!

Ierom. Grigorie Benea

Puţini sfinţi au o viaţă mai mişcătoare şi mai plină de îmbărbătare decât Sfântul Patrick, ocrotitorul şi apostolul Irlandei. Cunoaşterea ei o datorăm Mărturisirilor scrise de Patrick însuşi, una din rarele autobiografii ale unui sfânt. Folosindu-ne de aceste Mărturisiri vom încerca şi noi în continuare să-l prezentăm pe acest mare sfânt, atât de puţin însă cunoscut în ţara noastră.

Patrick s-a născut se pare într-un sat de pe coastele de apus ale Marii Britanii, în jurul anului 381, din părinţi britano-romani (celţi romanizaţi). Se trăgea dintr-o familie preoţească: tatăl lui era diacon, iar bunicul său fusese preot. Însă în ciuda acestui fapt, încă de tânăr Patrick s-a îndepărtat de credinţa în Dumnezeu şi de Biserică.

Apoi, când avea doar 16 ani, peste familia lui s-a abătut nenorocirea. Piraţi irlandezi păgâni, cu care romanii erau în război, au năvălit pe coastele Britaniei pustiind totul în cale. Întreaga familie a sfântului a fost ucisă sub ochii lui, iar el a fost dus rob în Irlanda. „Am fost vrednici de această soartă”, avea să spună el mai târziu, „pentru că ne îndepărtasem de Dumnezeu; nici nu ţineam poruncile Lui, nici nu-i ascultam pe păstorii noştri care ne vorbeau despre mântuire”. Însă cu toate acestea, robia avea să-i schimbe hotărâtor viaţa. A început pentru el o perioadă de mari greutăţi şi lipsuri. Fusese vândut rob unui druid (preot păgân irlandez), om foarte aspru, care l-a trimis păstor la oi în munţi. „Încă din copilărie nu am crezut în Dumnezeul cel viu”, arată sfântul, „ci am rămas în moarte şi în necredinţă până când am fost aspru pedepsit. Într-adevăr, am fost smerit cumplit de foame şi de goliciune, precum şi de faptul că în fiecare zi cât am fost în Irlanda a trebuit să umblu, împotriva voinţei mele, până cădeam jos de istovire”.

Însă tocmai în aceste amare greutăţi I s-a descoperit Dumnezeu alesului Său, şi ceea ce părea a-i fi o pedeapsă spre moarte, s-a dovedit a fi însuşi începutul vieţii sale de slujire a lui Hristos. Pe Cel pe Care-l părăsise când trăia lipsit de griji, a început să-L caute cu lacrimi când ajunsese în necaz şi durere. „Din ce în ce mai mult dragostea şi cinstirea mea pentru Dumnezeu creşteau. Credinţa mea s-a întărit şi râvna mea a ajuns atât de mare, încât în timpul unei singure zile ziceam câte o sută de rugăciuni şi aproape tot atâtea şi noaptea. Stăteam prin păduri şi în munţi, şi, chiar şi când era zăpadă sau îngheţ sau ploaie, mă trezeam înainte de răsărit pentru a mă ruga. Iar în aceasta nu m-am simţit vreodată bolnav sau leneş, pentru că, după cum îmi dau acum seama, eram plin de înflăcărare”. Tocmai de aceea, întreaga sa viaţă Patrick avea să păstreze o mare smerenie şi un adânc simţământ al nevredniciei lui, însă şi o recunoştinţă fără margini faţă de Dumnezeu, Care-l ridicase din păcat şi îl alesese tocmai pe el să-I fie slujitor şi apostol.

După şase ani petrecuţi în robie, în urma unui vis, sfântul a fugit de la stăpânul său şi a reuşit să ajungă cu bine, trecând marea, pe coastele Galiei. Ştim puţine despre următoarea perioadă a vieţii lui, doar că în călătoriile sale a vizitat multe din mănăstirile Galiei, în care Sfântul Ioan Casian aşezase rânduiala călugărească din pustiul Egiptului. Patrick a petrecut de asemenea mai mulţi ani ca ucenic al Sfântului Gherman, episcop de Auxerre.

Apoi, din nou un vis avea să-i schimbe viaţa. A auzit în somn voci dinspre Irlanda, care-i ziceau plângând: „Te rugăm, băiete, vino şi umblă încă o dată printre noi!”. Întrebându-l pe Sfântul Gherman ce înseamnă aceasta, episcopul l-a îndemnat să plece în Irlanda pentru a-L propovădui pe Hristos. Şi într-adevăr, în scurt timp Gherman l-a hirotonit pe Patrick diacon, preot şi episcop şi, în jurul anului 435, sfântul a pornit, însoţit de câţiva tovarăşi, înspre Irlanda. Trecuseră mai bine de 20 de ani de când părăsise insula.

Nu vom insista asupra călătoriilor lui, despre care de altfel se ştiu puţine lucruri sigure. Vom spune însă că Dumnezeu a rânduit să nu primească nici un ajutor de la fraţii săi britani, care îl invidiau şi nici nu puteau pricepe cum de sfântul vroia să-i încreştineze tocmai pe irlandezi, duşmanii lor de moarte, care uciseseră şi familia lui Patrick însuşi. Astfel, sfântul a fost nevoit să hirotonească încă de la început preoţi dintre irlandezi, şi prin aceasta credinţa creştină s-a răspândit cu o repeziciune uluitoare în întreaga insulă. El însuşi cutreiera ţara, propovăduind oamenilor cuvântul lui Dumnezeu, hirotonind preoţi şi zidind peste tot biserici. „Sunt nespus de îndatorat lui Dumnezeu” – povesteşte el – „Care mi-a dat atâta har, încât prin mine mulţi oameni au fost născuţi din nou şi apoi unşi cu Sfântul Mir, cărora şi preoţi le-au fost hirotoniţi pretutindeni. Şi toate acestea pentru un popor nou venit la credinţă, pe care Domnul l-a luat chiar de la capătul pământului, după cum făgăduise cu mult timp înainte prin profeţii Săi”. Patrick vorbea oamenilor simplu şi din inimă, pe înţelesul tuturor. Se spune de pildă că, pentru a le tâlcui taina Sfintei Treimi, se folosea de un trifoi: după cum trifoiul are o singură tulpină şi trei frunze – spunea el –, la fel şi Dumnezeu este Unul în fiinţă, dar întreit în Persoane. Până astăzi, acest trifoi reprezintă stema Irlandei şi Patrick este pictat în icoane ţinând unul în mână.

Pe lângă bisericile ce le-a zidit în întreaga ţară, sfântul a întemeiat şi mulţime de mănăstiri, în care a aşezat rânduiala Sfântului Ioan Casian din mănăstirile Galiei. Iată cum scrie – neascunzându-şi mulţumirea – despre irlandezele care lepădaseră lumea pentru a se face mirese ale lui Hristos: „Părinţii lor nu le îngăduie, aşa că de multe ori pătimesc prigoană şi nedreptate din partea lor; însă cu toate acestea numărul lor creşte mereu, încât nici nu se poate socoti câte sunt fecioarele dintre cei întorşi la credinţă”.

Bineînţeles, episcopul a întâmpinat şi o mulţime de greutăţi şi împotriviri, mai ales la început şi mai ales din partea druizilor, preoţii irlandezi păgâni. Cu vrăjile şi descântecele lor, aceştia au încercat în fel şi chip să zădărnicească lucrarea apostolului. Vieţile mai târzii ale lui Patrick ne prezintă şi câteva astfel de lupte între el şi druizi, şi se păstrează până azi o minunată rugăciune, numită Platoşa, pe care sfântul o rostea pentru a se apăra de aceste puteri vrăjmaşe.

Omul lui Dumnezeu dobândise şi darul facerii de minuni, însă ceea ce-i mişca cel mai mult pe oameni şi îi făcea să-l asculte şi să creadă în Hristos era dragostea nemăsurată pe care o avea Patrick, blândeţea şi bunătatea lui. Ajunsese să se identifice în întregime cu fiii lui, să simtă bucuriile şi necazurile lor ca pe ale lui proprii. Aceasta mai ales se poate limpede vedea dintr-o scurtă scrisoare ce ni s-a păstrat de la Patrick, adresată unui general romano-britan, Coroticus, care năvălise pe coastele Irlandei, pustiise insula şi luase cu el mulţime de robi creştini.
Deşi sfântul însuşi fusese dus în robie de irlandezi în tinereţe şi familia lui fusese ucisă, Patrick îi scrie compatriotului său în cuvinte tunătoare, cerându-i să-i elibereze de îndată pe toţi pe care-i ţinea robi. „Cu mâna mea am scris aceste cuvinte ca să fie date ostaşilor lui Coroticus; nu spun: celor de un neam cu mine, nici: celor de un neam cu romanii, ci: celor de un neam cu dracii, din pricina faptelor lor rele. Asemenea duşmanilor noştri, ei trăiesc în moarte. Înmuiaţi în sânge, se bălăcesc în sângele creştinilor nevinovaţi, pe care eu i-am născut pentru Dumnezeu.” Atât de pătruns ajunsese sfântul de datoria pe care o primise de la Însuşi Dumnezeu, încât, deşi aprins de dorul de ţară, nu şi-a îngăduit nici măcar să părăsească Irlanda până la moartea sa: „Nu este folositor pentru mine să mă gândesc să-i părăsesc pe irlandezi şi să mă duc în Britania. Cum nu mi-ar plăcea să mă duc, ca un om mergând în ţara sa şi la rudeniile sale! Singur Dumnezeu ştie cât am tânjit după aceasta, însă sunt legat de Duhul. El mi-a arătat că dacă aş face asta m-ar socoti răspunzător, şi mi-e teamă să nu stric munca pe care am început-o. De fapt, nu eu am început-o, ci Hristos Domnul, Care mi-a spus să vin aici şi să stau cu ei tot restul vieţii mele”.

Şi într-adevăr, prin dragostea şi dăruirea lui sfântul şi-a văzut împlinit dorul de a-i naşte pe irlandezi la Hristos. Deşi nu întreaga insulă a fost încreştinată de el, ucenicii săi aveau să-i ducă la bun sfârşit munca. Iar această lucrare nu a fost defel una neînsemnată, pentru că Irlanda avea să ajungă „insula sfinţilor”, unul dintre cele mai binecuvântate pământuri din Apus. Irlanda a născut sute de sfinţi prin care dreapta credinţă a putut fi salvată în Apus de năvălirile barbare. Şi toate acestea s-au datorat şi marii jertfe a Sfântului Patrick, despre care se spune că, înainte de moarte, a primit de la Dumnezeu darul de a judeca la Înfricoşata Judecată poporul irlandez. Prăznuirea sfântului se face la 17 martie, însă despre locul morţii şi despre moaştele lui nu se mai ştie azi nimic.

Pentru rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Patrick, ocrotitorul şi apostolul Irlandei, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin!

Ieromonah Grigorie Benea

+++

Platoşa Sfântului Patrick

Mă leg astăzi
Cu vârtutea cea tare a chemării Treimii:
Cred în Treimea în Unime,
Făcătorul a toate.

Mă leg astăzi
Cu vârtutea Întrupării lui Hristos şi a Botezului Său,
Cu vârtutea Răstignirii Sale şi a Îngropării,
Cu vârtutea Învierii Sale şi a Înălţării,
Cu vârtutea Venirii Sale în Ziua Judecăţii.

Mă leg astăzi
Cu vârtutea dragostei serafimilor,
În ascultarea îngerilor,
În nădejdea învierii spre răsplată,
În rugăciunile Patriarhilor,
În prorociile Profeţilor,
În propovăduirea Apostolilor,
În credinţa Mărturisitorilor,
În nevinovăţia sfintelor fecioare,
În faptele oamenilor drepţi.

Mă leg astăzi
Cu puterea Cerului,
Cu lumina soarelui,
Cu strălucirea lunii,
Cu frumuseţea focului,
Cu scânteierea fulgerului,
Cu iuţimea vântului,
Cu adâncimea mării,
Cu trăinicia pământului,
Cu tăria pietrelor.

Mă leg astăzi
Pentru ca Puterea lui Dumnezeu să mă povăţuiască,
Tăria lui Dumnezeu să mă sprijinească,
Înţelepciunea lui Dumnezeu să mă înveţe,
Ochiul lui Dumnezeu să vegheze asupra mea,
Urechea lui Dumnezeu să mă audă,
Cuvântul lui Dumnezeu să-mi dea grai,
Mâna lui Dumnezeu să mă povăţuiască,
Calea lui Dumnezeu să rămână în faţa mea,
Scutul lui Dumnezeu să mă acopere,
Oastea lui Dumnezeu să mă apere,

Împotriva curselor diavolilor,
Împotriva ispitei patimilor,
Împotriva poftelor firii,
Împotriva tuturor celor ce gândesc să mă vatăme,
Fie ei aproape sau departe,
Fie ei mulţi sau puţini!

Chem astăzi toate aceste vârtuţi
Împotriva oricărei puteri vrăjmaşe şi fără de milă
Care ar putea să atace trupul şi sufletul meu,
Împotriva descântecelor proorocilor mincinoşi,
Împotriva legilor negre ale păgânătăţii,
Împotriva legilor mincinoase ale ereziei,
Împotriva înşelăciunilor idolatriei,
Împotriva vrăjilor femeilor, făurarilor sau druizilor,
Împotriva oricărei ştiinţe care leagă sufletul omului!

Hristoase, apără-mă astăzi
De toată otrava, de foc,
De înec, de rană de moarte,
Ca să pot primi răsplată bogată!

Hristos cu mine, Hristos în faţa mea,
Hristos în spatele meu, Hristos înlăuntrul meu,
Hristos dedesubtul meu, Hristos deasupra mea,
Hristos la dreapta mea, Hristos la stânga mea,
Hristos în cetate, Hristos în căruţă, Hristos în corabie,
Hristos în inima tuturor celor care se gândesc la mine,
Hristos în gura tuturor celor ce vorbesc cu mine,
Hristos în fiecare ochi care mă vede,
Hristos în fiecare ureche care mă aude!

Mă leg astăzi,
Cu vârtutea cea tare a chemării Treimii:
Cred în Treimea în Unime,
Făcătorul a toate!

Spre sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui următor, provincia romană Galia se prăbuşea sub incursiunile tot mai dese şi mai puternice ale triburilor germane din dreapta Rinului. Dintre aceste triburi, cei mai puternici erau francii, care încet-încet şi-au întins stăpânirea asupra întregii Galii, ajungând să-şi dea numele lor ţării care a luat naştere mai târziu acolo, Franţa. Dacă francii erau păgâni, nu toţi germanicii erau astfel: o parte dintre ei, ca de pildă goţii şi vandalii, primiseră credinţa creştină, însă din ură faţă de Roma ortodoxă îmbrăţişaseră o formă eretică de credinţă, cea ariană. Astfel, în acele vremuri tulburi, care au marcat profund istoria Europei, credinţa ortodoxă era ameninţată în însăşi existenţa ei în Apus.

Oameni sfinţi, luminaţi de Dumnezeu, au înţeles că nu exista alt mod de supravieţuire a Ortodoxiei decât cucerirea cuceritorilor: nu prin arme pământeşti, desigur, nu prin foc şi sabie, ci prin arme spirituale, duhovniceşti. Încreştinarea francilor avea să se producă, în cele din urmă, la sfârşitul secolului al V-lea, în anul 496, prin botezul regelui franc Clovis, sub înrâurirea şi rugăciunile soţiei sale creştine, Sfânta Clotilda. Acest moment esenţial a însemnat pentru istoria Franţei ceea ce a însemnat botezul regelui Vladimir – tot sub înrâurirea unei femei sfinte, bunica lui, Olga – pentru istoria Rusiei şi a popoarelor slave. Convertirea lui Clovis la credinţa ortodoxă avea să schimbe la faţă nu doar Franţa, ci şi întreg Apusul Europei, prin convertirea ulterioară a tuturor popoarelor germanice şi nu numai.

Ne vom opri în cele ce urmează asupra celui prin care s-a făcut botezul regelui Clovis, şi anume Sfântul Remigiu (sau Remi, Remy), episcop de Rheims, pe care Biserica Ortodoxă l-a sărbătorit pe 1 octombrie.

Sfântul s-a născut în anul 433, în apropiere de oraşul Laon din nordul Galiei, într-o familie aristocrată galo-romană. Tatăl său, pe nume Emilius, era conte de Laon, în timp ce mama sa, Celina, era fiica episcopului de Soissons (pe atunci şi episcopii se puteau căsători). De mic copil, Remigiu s-a dedicat studiului, atât celui bisericesc, cât şi celui profan, înaintând foarte repede. Avea însă o mare dragoste de Dumnezeu, şi de aceea, încă adolescent fiind, şi-a părăsit casa părintească, retrăgându-se în singurătate, într-o chilie din apropierea oraşului Rheims (tot în nordul Galiei). Deşi tânărul pustnic voia să ducă o viaţă liniştită, când oraşul a rămas fără episcop, preoţii şi credincioşii s-au gândit la el. Devenise cunoscut nu doar pentru neamul său mare, ci mai ales, pentru înţelepciunea şi sfinţenia lui. Astfel, la vârsta de numai 22 de ani, Remigiu a fost hirotonit episcop de Rheims. Avea să-şi păstorească turma nu mai puţin de 74 de ani!

Aceşti ani s-au dovedit plini de împliniri, dar şi de greutăţi şi necazuri. Cu trecerea timpului, faima şi autoritatea episcopului au crescut tot mai mult în întreg nordul Galiei. Sfântul îşi străbătea neobosit eparhia, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, întorcând pe mulţi la credinţă, atât păgâni cât şi arieni, şi îngrijind de cei bolnavi şi suferinzi. Oamenii nenorociţi nu lipseau în acele vremuri de război şi cruzime. I se dusese vestea de om sfânt, mai ales că prin mâinile lui se săvârşeau şi destule vindecări şi minuni. Odată, de pildă, ajungând într-un oraş cuprins de flăcări, şi-a făcut semnul crucii, s-a aruncat în foc, iar acesta s-a stins de îndată. Însă nu atât prin aceste minuni îi întorcea pe oameni la credinţă, cât prin dragostea şi bunătatea sa. Era atât de blând, încât păsările veneau la masa lui şi mâncau împreună cu el, iar sfântul le primea cu bucurie.

Pentru aceste motive, cu toţii, chiar şi păgânii, îl respectau şi îi purtau o oarecare teamă. La fel s-a întâmplat şi cu tânărul războinic Clovis, care în anul 482 a ajuns conducător al triburilor france. Deşi el însuşi păgân, Clovis avea o admiraţie pentru Remigiu, sporită şi de faptul că soţia sa, tânăra prinţesă Clotilda, era creştină. La îndemnul lui Remigiu, Clotilda avea să lupte cu stăruinţă pentru încreştinarea soţului său, prin sfaturi şi rugăciuni, însă acestea au rămas mult timp neroditoare. Toată această situaţie s-a schimbat când, într-o luptă împotriva tribului rival al alemanilor, Clovis a ajuns încercuit, în primejdie de a-şi pierde viaţa. Nevăzând altă scăpare, a strigat: „Dumnezeul Clotildei şi al lui Remigiu, ajută-mă!”. Şi într-adevăr, sorţii s-au schimbat, iar Clovis a câştigat o victorie răsunătoare. Însuflat de această minune, domnitorul l-a rugat pe episcop să-i descopere tainele credinţei şi să-l pregătească de botez. Şi astfel, în ziua de 24 decembrie a anului 496, Clovis şi-a adunat căpeteniile în catedrala din Rheims, unde, împreună cu două surori ale lui şi 3000 de ostaşi, a fost botezat de către Remigiu şi uns rege al francilor. La botez s-au petrecut mai multe minuni, care au întărit credinţa celor de faţă. Astfel a avut loc actul de naştere al Franţei, ca neam şi ţară creştină.

După încreştinarea sa, Clovis a sprijinit cu multă râvnă lucrarea de răspândire a credinţei în regatul său. I-a dăruit lui Remigiu daruri bogate şi pământuri în toată ţara, pe care episcopul a putut ridica numeroase biserici. Pentru a însufleţi lucrarea misionară, Remigiu a întemeiat episcopii în întreg nordul Galiei, la Tournai, la Cambrai, la Arras (unde l-a pus episcop pe Sfântul Vedast), la Noyon (unde l-a hirotonit pe Sfântul Medard) şi în alte locuri. Sfântul bărbat a fost şi un mare apărător al credinţei. Într-un sinod pe care l-a ţinut la Rheims, în anul 517, a reuşit să aducă un episcop arian la Ortodoxie.

Şi astfel, la adânci bătrâneţi, după ce-şi cârmuise atâta timp turma ca un adevărat păstor al lui Hristos, Remigiu a plecat în veşnicie la vârsta de 96 de ani, după ce în aceeaşi zi slujise, pentru ultima dată, Sfânta Liturghie. Moaştele lui odihnesc până azi în biserica Mănăstirii Saint-Remi din Rheims, binecuvântând pământul Franţei.

Pentru rugăciunile Sfântului Remigiu de Rheims, apostolul francilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi şi poporul francez. Amin!

Ierodiacon Grigorie Benea

Nici un alt popor din Apus nu a născut atât de mulţi sfinţi ca şi poporul irlandez. De altfel, Irlanda era cunoscută în vechime drept „Insula sfinţilor”. În secolele V-VIII, acolo a înflorit o viaţă călugărească foarte puternică, apropiată în duh şi manifestare cu monahismul din Răsărit. Irlandezii ajunseseră faimoşi pretutindeni pentru marea lor asprime şi pentru nevoinţele lor, uneori de-a dreptul excentrice. Mănăstirile lor numărau mii de călugări, iar unii dintre ei petreceau nopţile în priveghere, cufundaţi până la gât în apele reci ale oceanului, în rugăciune către Dumnezeu. Mulţi trăiau în pustie, sub cerul liber, înconjuraţi doar de animalele sălbatice, care li se supuneau şi îi ascultau ca pe nişte stăpâni.

Însă alta este trăsătura care îi distingea pe irlandezi între toate popoarele Apusului: dragostea lor de a călători, de a se înstrăina pentru Hristos. Datorită acestei trăsături, mii de irlandezi şi-au părăsit ţara şi au ajuns apostoli în toată Europa, propovăduind credinţa creştină mai ales germanilor păgâni. O parte a acestor călugări rătăcitori a luat drumul mării şi, în căutarea lor de singurătate, au colonizat o mulţime de insule şi insuliţe din nordul Oceanului Atlantic. Se ştie, cu mărturii arheologice, că aceşti călugări irlandezi au fost cei dintâi descoperitori ai Islandei şi ai Groenlandei.

Un astfel de călugăr – şi cel mai cunoscut dintre ei – a fost Sfântul Brendan Marinarul, care este sărbătorit luna aceasta, pe 16 mai. Brendan s-a născut în jurul anului 484, în ţinutul Kerry, în partea de sud-vest a Irlandei, din părinţi creştini. A fost botezat de Sfântul Erc, primul episcop de Kerry, şi apoi dat în grija Sfintei Ita din Kileedy, pentru a primi învăţătură şi educaţie creştină. Sfânta Ita, care a fost una din cele mai iubite sfinte irlandeze, l-a crescut pe copil cu multă dăruire, povăţuindu-l de mic pe căile sfinţeniei şi rămânând întreaga lui viaţă maica sa duhovnicească. Despre ea se spune că a primit în vedenie dar de la Maica Domnului de a fi doică pruncului Iisus, datorită marii sale dragoste ce o avea faţă de Mântuitorul.

În anul 512 Brendan a devenit preot, hirotonit tot de Sfântul Erc, şi a început să cutreiere întreaga ţară, întemeind mănăstiri în multe locuri. Cele mai cunoscute au fost la Ardfert şi Shanakeel, la poalele muntelui Brandon (numit după el). Se spune că de pe acest munte, în care se retrăgea pentru rugăciune, sfântul a văzut o insulă în partea de apus a Irlandei. A numit-o „pământul făgăduinţei” şi a hotărât să încerce să navigheze până la ea. Din păcate, nu se cunoaşte aproape nimic sigur despre această călătorie care l-a făcut pe Brendan faimos în întreaga lume. Istorisirea ei, numită Navigatio Brendani, a fost scrisă la câteva sute de ani după moartea sfântului, şi conţine o mulţime de elemente fabuloase, astfel că adevărul istoric nu mai poate fi distins. Se pare totuşi că, însoţit de mai mulţi ucenici, sfântul a pornit într-o călătorie în Oceanul Atlantic, cândva în jurul anului 530. Prima încercare a eşuat, însă călugării nu s-au dat bătuţi, hotărând să ţină un post de 40 de zile şi apoi să pornească din nou. Această a doua călătorie a durat şapte ani, timp în care Brendan şi ucenicii săi au ajuns la insulă, întemeind acolo o mănăstire.

De-a lungul istoriei s-a scris foarte mult despre această insulă şi despre localizarea ei. În vremurile mai noi s-a sugerat şi ideea că insula de care vorbeşte Brendan să fie chiar continentul american, şi astfel sfântul să fie cel dintâi descoperitor al Americii. În orice caz, Cristofor Columb cunoştea foarte bine istorisirea călătoriei Sfântului Brendan, şi în anul 1492, cu puţin înainte de călătoria sa spre America, spunea: „Sunt convins că raiul pământesc se găseşte pe insula Sfântului Brendan, pe care nimeni nu o poate ajunge decât cu voia lui Dumnezeu”.

După întoarcerea sa în Irlanda, Sfântul Brendan şi-a continuat călătoriile de răspândire a credinţei creştine, ajungând până în insula Iona (la Sfântul Columba), apoi în Ţara Galilor şi în Bretania. În anul 563 a întemeiat cea mai cunoscută mănăstire a sa, la Clonfert în Irlanda, unde a fost înmormântat după moartea lui (577 d. Hr.). Pentru lucrarea sa neobosită, Brendan a fost cinstit ca unul din cei „12 Apostoli ai Irlandei”, fiind foarte iubit nu doar de irlandezi, ci în întreaga Europă. Istorisirea călătoriei sale a fost de timpuriu tradusă în mai toate limbile medievale europene, cunoscând o largă răspândire.

Pentru rugăciunile Sfântului Brendan Marinarul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin!

O pagină din Filocalia irlandeză

Într-o zi, Sfântul Columban l-a întrebat pe Sfântul Dicuil: „Cum de zâmbeşti întotdeauna?”. Răspunsul a fost: „Pentru că nimeni nu poate să mi-L ia pe Dumnezeu”.

Când în anul 825 danezii au atacat mănăstirea Iona, stareţul Blathmac a spus: „Cei care pot înfrunta moartea să stea aici cu mine; ceilalţi salvaţi-vă cât mai aveţi timp”.

Sfântul Luan a spus: „Nu-L voi supăra nicicând pe Dumnezeu dacă am cunoştinţa Lui; căci cei care nu-L ascultă sunt cei care nu-L cunosc”.

Sfântul Kevin trăia ca şi Adam în Rai: „Păsările veneau şi se aşezau pe mâinile şi umerii săi, şi îi cântau cele mai dulci cântece, în timp ce fiarele sălbatice se gudurau la picioarele lui. Copacii erau ca nişte harpe care luminau cu cântarea lor asprele nevoinţe ale sfântului. Când a fost îndemnat să zidească o mănăstire mare în acel loc, a răspuns: „Nu doresc ca vreo făptură a lui Dumnezeu să fie mutată sau tulburată din pricina mea”.

Se zice că Sfântul Kenneth avea o stăpânire atât de deplină asupra animalelor, încât folosea coarnele unui cerb pentru a-şi aşeza cartea atunci când citea din Psaltire.

Altă dată se spune că o mierlă a făcut un ou în palma Sfântului Kevin, în timp ce acesta îşi ţinea mâinile întinse la rugăciune. Atât de mult a durat rugăciunea, încât pasărea a apucat să clocească oul. Într-adevăr, se spune că sfântul a rămas în acea poziţie vreme de şapte ani.

Se zice că veveriţele veneau şi se jucau de-a v-aţi ascunselea în mantia Sfântului Columban, când acesta se odihnea.

Se spune că Sfântul Columban, plăcându-i o peşteră în care trăia un urs, i-a poruncit cu blândeţe animalului să plece, iar acesta s-a supus smerit. Altădată, sfântul a înjugat un urs la plug pentru a-i fi de ajutor la lucru.

Se spune că Sfântul Gall a găsit odată un loc însingurat în pădure şi s-a hotărât să înnopteze acolo. În zori, din munte a coborât un urs. Sfântul i-a aruncat nişte pâine, spunându-i: „În numele lui Hristos, părăseşte această vale. Iar în ceea ce priveşte munţii, îi vom împărţi împreună, dar cu condiţia să nu mai faci rău cuiva”. Atât de bine a fost păstrată această înţelegere, încât ursul îi aducea sfântului lemne iarna pentru foc.

Sfântul Angus era foarte cunoscut pentru că vorbea cu îngerii, şi din această pricină a fost numit „cel mai înţelept irlandez din vremea sa”. Şi cu toate acestea, câteodată primea lecţii şi de la câte un smerit preot de mir sau de la un om simplu. Odată, când se odihnea într-un cimitir, a văzut în vedenie cum o ceată mare de îngeri s-au adunat în jurul mormântului unui ostaş îngropat acolo. Când s-a trezit, l-a întrebat pe preot despre ostaş: „Bănuiesc că a fost un sfânt, un mare postitor şi nevoitor”, a spus el. „Nu”, a venit răspunsul, „nu pentru aceasta s-a sfinţit, deşi a îndurat şi el multe lipsuri, făcând slujbă în armată. Însă pot să-ţi spun un lucru: în fiecare zi din viaţa sa a avut obiceiul de a-i pomeni pe toţii sfinţii pe care şi-i putea aduce aminte”.

Cineva încerca să convingă un călugăr irlandez să doarmă măcar puţin. Acesta a răspuns: „Convinge-i pe îngeri să doarmă”.

Odată, când Sfântul Ailbhe a hotărât să facă o călătorie în Islanda, pentru a-şi găsi liniştea şi sănătatea duhovnicească, regele a poruncit ca toate porturile să fie blocate.

Despre Sfânta Brigid, Sfântul Ultan scria: „În insula noastră Hibernia (numele vechi al Irlandei), Hristos S-a făcut cunoscut prin minunile pe care le-a săvârşit prin Sfânta Brigid”.

Odată, trei călugări au hotărât să trăiască în pustnicie. După un an de tăcere, cel dintâi i-a şoptit celui de-al doilea: „Trăim o viaţă bună aici”. După un alt an, cel de-al doilea a răspuns în şoaptă: „Într-adevăr, aşa e”. După ce au mai trecut încă doisprezece luni, liniştea a fost întreruptă de cel de-al treilea pustnic, care a şoptit: „Dacă nu-mi pot găsi pacea aici, cu toate discuţiile astea, mai bine mă duc în lume”.

Ierodiacon Grigorie Benea

Acum aproape 10 ani (eram în clasa a 12-a) am văzut o icoană a unui sfânt, Gherman din Alaska (de fapt, pe icoană scria în engleză Herman). Sfântul avea o carte în mână, în care era scris: „Fie ca din această zi, din această oră, din această clipă, să-L iubim pe Dumnezeu mai presus de toate.” Cuvintele mi-au mers drept la inimă – parcă le simţeam adresate mie – şi mi-au schimbat viaţa. Mi-a rămas drag Sf. Gherman de atunci, deşi nu ştiam nimic despre el, şi de aceea vreau să vă spun câteva lucruri despre viaţa lui.

Sf. Gherman a fost un călugăr simplu. S-a născut în anul 1757. A ajuns de tânăr la Mănăstirea Valaam, aflată pe o insulă de o frumuseţe răpitoare din lacul Ladoga, din nordul Rusiei, destul de aproape de Sankt Petersburg. În acea vreme, mănăstirea înflorea duhovniceşte, fiind sub influenţa directă a ucenicilor Sf. Paisie de la Neamţ. (De neam ucrainean, Sf. Paisie petrecuse mai mult timp în Muntele Athos, iar apoi, împreună cu ucenicii săi, s-a stabilit în Moldova, la mănăstirile Secu şi Neamţ. Obştea sa a ajuns să numere peste 700 de călugări – români, ruşi, greci şi nu numai. Sub povăţuirea lui, Moldova a cunoscut o adevărată renaştere duhovnicească, bazată pe întoarcerea la învăţăturile Sfinţilor Părinţi filocalici. După moartea sfântului, ucenicii lui ruşi s-au împrăştiat în întreaga Rusie şi au dus peste tot duhul învăţăturii sale, ajungând şi până în Nordul îndepărtat, la mănăstirea Valaam. În acest duh paisian al Ortodoxiei şi călugăriei autentice s-a format şi Sf. Gherman.)

În acea vreme de sfârşit de secol XVIII, peninsula Alaska din nord-vestul continentului american intrase sub stăpânire rusească. Băştinaşii acelor locuri, bineînţeles păgâni, trăiau în condiţii foarte grele, mai ales că negustorii ruşi începuseră să abuzeze şi să profite de nevinovăţia şi naivitatea lor. Astfel, a apărut nevoia unei misiuni în rândul lor, pentru a le duce lumina şi cuvântul Evangheliei. Mănăstirea Valaam a preluat sarcina acestei lucrări misionare. Între călugării aleşi, zece la număr, se afla şi Sf. Gherman. În fruntea lor era arhimandritul Ioasaf.

Propovăduitorii au ajuns în insula Kodiak de pe coastele Alaskăi, în toamna anului 1794, după o călătorie obositoare, şi s-au apucat de îndată de treabă. Lucrarea lor a început să dea repede rod, pentru că, în general, băştinaşii aleuţi s-au dovedit un pământ bun pentru cuvântul Evangheliei. Mulţi au fost aduşi la credinţă. În acelaşi timp, însă, greutăţile şi piedicile nu au întârziat să apară. Mai întâi, unul din preoţi, Iuvenalie, a fost omorât de către şamanii aleuţi. Însă, mai mult decât împotrivirea băştinaşilor, călugării au avut de îndurat răutatea şi cruzimea negustorilor ruşi, care îşi vedeau puse în pericol planurile de exploatare a aleuţilor. Misionarii încercau mereu să ia partea băştinaşilor şi să-i ocrotească, ajungând chiar să trimită o scrisoare Sfântului Sinod, în care se plângeau de nedreptăţile pe care le făceau negustorii, în frunte cu un oarecare Baranov. Lucrurile au mers cum au mers până în anul 1799, când arhimandritul Ioasaf, proaspăt hirotonit episcop al Alaskăi, a murit într-un naufragiu pe mare. Prin aceasta, călugării au rămas complet descoperiţi în faţa necruţătoarei răzbunări a atotputernicului Baranov. În scurt timp, toţi au fost împrăştiaţi. Singur părintele Gherman a rămas la luptă şi nu a acceptat să-şi părăsească misiunea. S-a retras, însă, pe o insulă părăsită, numită Spruce Island (Insula Pinului), căreia i-a dat numele de Noul Valaam.

Acolo s-a nevoit, într-o mică sihăstrie, în singurătate şi smerenie, mai bine de 30 de ani (până în 1836, când a murit). Acolo şi-a împlinit el misiunea, fără a face nimic spectaculos sau senzaţional, cum am aştepta azi. Doar simpla stăruinţă şi bunătate a lui au dat roade înmiite. În apropierea sihăstriei sale, a întemeiat un orfelinat pentru copiii aleuţi, unde toţi cei în nevoi găseau sprijin şi mângâiere. Când o epidemie a lovit insula şi pe locuitori, sfântul a fost singurul care a rămas să-i îngrijească şi să-i trateze. Iată ce scrie – în apărarea fiilor săi – unui negustor rus: „Eu, josnicul slujitor al acestor oameni sărmani, cu lacrimi în ochi, vă cer această înlesnire: fiţi părintele şi ocrotitorul nostru. Nu vă voi ţine cuvântări alese, ci, din străfundul inimii, vă rog să ştergeţi lacrimile de pe ochii orfanilor fără apărare, să uşuraţi suferinţa oamenilor asupriţi şi să le arătaţi ce înseamnă a fi milostiv.” (De altfel, trebuie spus că sfântul nu s-a îngrijit doar de băştinaşi, ci şi de ruşii din Alaska, povăţuindu-i şi întorcându-i pe mulţi la pocăinţă şi la o viaţă în Hristos. Unor astfel de ruşi le-a spus el şi cuvintele cu care am început.)

Şi, astfel, vestea despre bunătatea şi sfinţenia vieţii lui s-a răspândit, iar aleuţii simpli şi nevinovaţi s-au regăsit în simplitatea părintelui şi au început să-l caute tot mai mult. Sfântul făcea şi minuni – mulţi se vindecau – însă toate într-un duh de smerenie, firesc, fără vâlvă. În felul acesta, încet-încet, lumina Evangheliei a pătruns în rândul băştinaşilor şi foarte mulţi au ajuns să primească credinţa în Hristos.

Au trecut de atunci două sute de ani. În anul 1867, Alaska a intrat sub stăpânire americană, iar împotriva ortodocşilor au început prigoane aspre. Însă, cu toate acestea, roadele smereniei Sf. Gherman dăinuie până azi, şi o bună parte a aleuţilor sunt încă ortodocşi. Iată adevărata misiune creştină, iată rodul unei vieţi duse în Hristos!

În anul 1970, cuviosul Gherman a fost trecut în rândul sfinţilor Bisericii Ortodoxe. De atunci, dragostea pentru el şi cinstirea lui s-au răspândit nu doar în America, ci şi în lumea întreagă. A fost nu doar primul apostol ortodox al continentului, ci şi primul lui sfânt. Trupul lui se păstrează până azi în insula Kodiak şi este făcător de minuni.

Sfinte Părinte Gherman, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii, şi pentru întreg continentul american!

Ierodiacon Grigorie Benea

Pentru că la 16 octombrie Biserica îl prăznuieşte pe Sfântul Gall, apostolul Elveţiei, în cele ce urmează vom vorbi pe scurt despre acest mare om al lui Dumnezeu. Sfântul Gall s-a născut în Irlanda pe la jumătatea secolului al VI-lea d. Hr., într-o perioadă când insula, deja încreştinată, era un adevărat far duhovnicesc pentru întreg apusul Europei. Zeci de mănăstiri, în care înflorea viaţa călugărească a Părinţilor pustiei, fuseseră ridicate pe tot cuprinsul ţării. Într-o astfel de mănăstire, numită Bangor, din partea de nord-est a Irlandei, a intrat de tânăr şi Gall. Mănăstirea număra nu mai puţin de 7000 de călugări şi era condusă de un bărbat sfânt, pe nume Comgall. Aici a început Gall să deprindă tainele vieţii călugăreşti – smerenia, bunătatea, dragostea, înfrânarea… Avea ca tovarăşi mulţi oameni aleşi, cel mai apropiat fiindu-i Sfântul Columban. De aceea, Gall a fost unul din cei 12 călugări care l-au însoţit pe Sfântul Columban atunci când, în anul 590, acesta a hotărât să-şi părăsească ţara pentru a-L propovădui pe Hristos. Trebuie spus că irlandezii au rămas cunoscuţi în istorie prin acest dor al lor de a călători neobosiţi, pe mare şi pe uscat, pentru a propovădui credinţa creştină, motiv pentru care mulţi dintre ei au ajuns apostoli ai ţărilor din apusul Europei. Astfel, părăsindu-şi ţara, Columban şi Gall nu făceau decât să urmeze o tradiţie bine împământenită în poporul irlandez.

După mai multe călătorii, au ajuns în Burgundia (estul Franţei de azi), unde Sfântul Columban a întemeiat o mănăstire la Luxeuil, după modelul celor irlandeze. Deşi trăiau foarte aspru şi auster, tot mai mulţi tineri franci li se alăturau în pustie, închinându-şi viaţa lui Hristos. Cu timpul, mănăstirea a ajuns cel mai mare centru duhovnicesc al Regatului franc, un adevărat leagăn de sfinţi. De la Luxeuil, aceştia s-au răspândit în întreaga ţară, ajungând fie episcopi, fie stareţi şi întemeietori de mănăstiri. Influenţa lui Columban şi a lui Gall a crescut astfel considerabil, însă tot la fel s-au înmulţit şi duşmanii lor. Pentru că au îndrăznit să-l mustre pe însuşi regele Burgundiei, în anul 610, călugării irlandezi au fost izgoniţi din mănăstire. S-au stabilit în apropiere de Bregenz, lângă lacul Constanţa (de la graniţa Austriei şi a Elveţiei de azi), unde au început din nou să facă misiune între păgâni. Mai ales Gall, care cunoştea limba şvabilor ce trăiau acolo, a fost însărcinat cu această lucrare.

În anul 612, Columban a părăsit şi acest loc, hotărând să treacă Alpii înspre Italia. Gall – care până atunci îşi urmase pretutindeni prietenul – era grav bolnav şi, astfel, cei doi au fost nevoiţi să se despartă. Acest lucru s-a dovedit însă a fi o rânduială a lui Dumnezeu, pentru că la scurt timp Gall s-a însănătoşit şi şi-a reînceput lucrarea între păgâni. Nu atât prin cuvinte, cât mai ales prin pilda vieţii lui, a reuşit să aducă pe foarte mulţi la Hristos. Se retrăsese într-o peşteră, în inima munţilor, într-un loc numit Arbon, şi trăia acolo în linişte şi rugăciune. Vestea despre el se răspândise însă în lung şi-n lat şi oamenii veneau la el căutând mângâiere şi izbăvire de diferite necazuri. Însuşi regele francilor, Sigebert al II-lea, şi-a adus la Sfânt fiica stăpânită de un diavol, şi Gall a vindecat-o. Ca răsplată, regele i-a oferit de două ori cuviosului scaunul de episcop, însă de fiecare dată el a refuzat. Apoi, când stareţul de la Luxeuil a murit, regele l-a rugat pe Gall să primească stăreţia. Însă din nou sfântul a ales mai degrabă liniştea şi bucuria pustiei, faţă de grijile şi greutăţile vieţii de stareţ.

Vreme de încă aproape 30 de ani a continuat Gall să trăiască retras în peştera sa din munţi, fiind o lumină pentru toate ţinuturile dimprejur. Se păstrează mai multe întâmplări minunate din viaţa lui, însă cea mai cunoscută este cea în care Sfântul, odată, a hrănit un urs cu mâna lui şi i-a poruncit să aducă lemne din pădure. Asemeni Sfântului Serafim din Sarov la mai bine de o mie de ani după el (care a hrănit şi el un urs cu mâna), şi asemeni multor alţi sfinţi din toate timpurile, Sfântul Gall ajunsese la starea lui Adam de dinainte de căderea în păcat, când animalele sălbatice îl iubeau şi i se supuneau ca unui stăpân.

La o sută de ani de la moartea Sfântului, pe locul mormântului său s-a ridicat o mănăstire în cinstea lui, care a ajuns foarte faimoasă. De aici, bogata şi frumoasa tradiţie creştină irlandeză s-a răspândit în întreg apusul Europei. Mai târziu, în jurul mănăstirii, a luat naştere oraşul Sankt-Gallen din nord-estul Elveţiei, unde moaştele Sfântului odihnesc până astăzi. Pentru lucrarea sa, Gall este cinstit pe drept cuvânt ca apostolul şi ocrotitorul ţării.

Fie ca pentru rugăciunile lui, Dumnezeu să ne miluiască şi să ne lumineze şi pe noi. Amin!

Ierodiacon Grigorie Benea

Între sfinţii de neam norvegian sărbătoriţi în Biserica Ortodoxă, la loc de cinste stă Sfântul Hallvard din Husaby, prăznuit la 15 mai. Despre el vom vorbi în cele ce urmează.

Mai întâi însă vom spune câteva lucruri despre pământul în care a trăit sfântul. Norvegia, aflată în partea de nord a Europei, face parte din aşa-numita Peninsulă Scandinavică. Încă din vechime, peninsula a fost locuită de popoare germanice păgâne, cunoscute drept vikingi. Faimoşi pentru sălbăticia şi cruzimea lor, vikingii cutreierau mările nordului în corăbii iuţi şi uşoare, pustiind totul în cale. Primiseră numele de „lupii mării”. Însă în ciuda acestui fapt, odată cu sec. IX mai mulţi oameni sfinţi, în special englezi, au început să-L propovăduiască pe Hristos între vikingi. Ultimii care au primit cuvântul mântuirii au fost norvegienii, încreştinarea lor desăvârşindu-se în timpul Sfântului rege-mucenic Olaf (995-1030).

În timpul domniei acestui rege, cândva în jurul anului 1020, s-a născut şi Sfântul Hallvard. Se trăgea dintr-o familie nobilă: tatăl lui, pe nume Vebjørn, era negustor pe mările nordului, iar mama sa era rudă apropiată a Sfântului Olaf. Se trăgeau din satul Husaby din ţinutul Lier (sud-estul Norvegiei de azi). Părinţii lui erau creştini credincioşi, ce încă din pruncie şi-au crescut copilul în duhul învăţăturii evanghelice, mai ales al jertfirii pentru aproapele. Din păcate, însă, mai mult decât aceasta nu se ştie despre viaţa lui Hallvard şi singurele istorisiri ne prezintă moartea lui.

Astfel, într-o zi de mai a anului 1043 sfântul se afla pe malul mării, pregă­tindu-şi corabia pentru a trece fiordul Dremmen. În acest timp a văzut o femeie tânără alergând către el, având hainele rupte şi ochii plini de groază. Când femeia s-a apropiat, Hallvard a văzut că era însărcinată. Printre suspine şi plâns, tânăra a început să-i spună că o urmăreau trei bărbaţi care voiau s-o omoare, învinuind-o că furase ceva din cortul lor. Însă, cu lacrimi în ochi, femeia jura că este nevinovată, rugându-l pe Hallvard să nu o lase în mâinile nemiloşilor urmăritori.

Şi pentru că de mic fusese crescut în dragoste pentru aproapele, sfântul s-a umplut de milă pentru biata femeie şi, fără a mai pierde nici o clipă, i-a spus să urce în barcă şi să nu se teamă de nimic. Apoi, în grabă mare, cei doi au început să străbată fiordul Dremmen, încercând să scape de urmăritori.

Când la scurt timp aceştia au ajuns la mal, s‑au umplut de mânie văzând ce se întâmplase şi, suindu-se într-o corabie, au început să-i urmărească pe fugari. Până la urmă, pentru că erau mai puternici, i-au ajuns şi i-au poruncit lui Hallvard să le-o dea pe femeie. Sfântul însă, fără a se înfricoşa, le-a spus că nu le poate împlini cererea, deoarece femeia jurase că nu furase nimic. Iar pentru a le potoli furia, tânărul le-a promis că le va plăti el însuşi tot ce lipsea. Orbiţi însă de mânie, bărbaţii i-au strigat că dacă nu le va da de îndată femeia, îl vor omorî şi pe el.

Din nou, Hallvard s-a arătat neînduplecat. De aceea, luând arcurile, păgânii au început să tragă spre cei doi. Trei săgeţi au străpuns trupul viteazului bărbat, lăsându-l mort în corabie, apărând cu preţul vieţii pe cea care îi ceruse ajutor. Femeia însăşi a murit sub ploaia de săgeţi a barbarilor. După ce şi-au văzut nelegiuirea împlinită, bărbaţii au legat de gâtul lui Hallvard o piatră de moară şi l-au aruncat în mare. Însă atunci minune s-a întâmplat, căci Dumnezeu a vrut să arate că îl primise pe tânăr ca pe un mucenic al Său, şi trupul sfântului, în loc să se scufunde, plutea. Văzând aceasta, păgânii au plecat îngroziţi, lăsând trupul lui Hallvard acolo.

În scurtă vreme în jurul lui s-a adunat mulţime de oameni. Înţelegând că dobândiseră un nou sfânt în cer, aceştia au luat cu dragoste trupul tânărului şi l-au dus în oraşul Oslo. L-au aşezat acolo într-o mică biserică din oraş şi au început să-l cinstească ca pe un mucenic al lui Hristos, deoarece el îşi dăduse însăşi viaţa pentru a împlini porunca Mântuitorului: „Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are: ca sufletul său să şi-l pună pentru semenul său” (Ioan 15, 13). Şi într-adevăr, în scurtă vreme la mormântul lui Hallvard au început să aibă loc minuni, astfel că tot mai multă lume venea să i se închine. Până la urmă, în anul 1130, pe locul unde odihneau moaştele sfântului a fost ridicată o mare biserică de piatră.

Din păcate însă, odată cu sec. al XVII-lea această biserică a încetat să mai fie folosită, azi rămânând doar ruinele ei. Însă până astăzi, Hallvard este cinstit ca ocrotitorul ceresc al Oslo-ului (stema oraşului îl înfăţişează ţinând în mână trei săgeţi şi o piatră de moară), cât şi al celor nevinovaţi şi prigoniţi pe nedrept.

Fie ca pentru rugăciunile Sfântului Mucenic Hallvard, ocrotitorul Oslo-ului, Dumnezeu să ne dea şi nouă dragoste şi milă pentru cei aflaţi în necazuri şi strâmtorări, şi iertare de păcate. Amin!

 Întru moartea sa cea mucenicească, Hallvard a lepădat toate bogăţiile lumii, şi plăcerile cele păcătoase în picioare le-a călcat; şi deşi scumpul lui trup a fost aruncat în adâncurile apelor, la porunca dumnezeiască dintru acestea s-a ridicat, dând credincioşilor semn că sufletul lui s-a înălţat la ceruri, unde se roagă neîncetat lui Dumnezeu pentru noi toţi.

(troparul Sfântului Hallvard, glas IV)

Ierodicon Grigorie Benea