Interviu în exclusivitate cu Ştefan Hruşcă, „Dascălul colindelor”

Este „vremea colindelor”… Din 1990 şi până azi aproape niciun român nu trăieşte „anotimpul colindelor” fără Ştefan Hruşcă. Poetul George Ţărnea îl numea pe colindătorul din Maramureş, pe bună dreptate, „dascălul colindelor”… Am avut bucuria de a „primi colinda” sa şi-n acest an. Pentru cititorii noştri, cel mai cunoscut „colindător” român a răspuns câtorva întrebări, dialog pe care vă invităm să-l citiţi cu sufletul şi cu inima pentru că la fel ne-a răspuns întrebărilor noastre şi cel intervievat…

Ştefan Hruşcă, bine aţi revenit în ţară! Cu ce simţăminte reveniţi pe meleagurile noastre?

De fiecare dată vin cu mare drag în ţară, aici ştiind că există un public care aşteaptă cu mare dor cântecele şi colindele noastre.

Vă mai amintiţi când v-aţi lansat? V-am ruga să evocaţi acele vremuri…

Sigur că-mi amintesc. În 1979, în Curtea de Argeş, a avut loc un festival-concurs „Dulce Românie”, eu venind cu un grup de prieteni tocmai de la Borşa. Şansa mea a fost ca în fruntea juriului să se afle celebrul poet Adrian Păunescu. De atunci, domnia sa m-a remarcat, am luat şi un premiu şi, mai mult, în 1981 m-a invitat să fac parte din cenaclul „Flacăra”. Sincer, însă, la început am fost destul de indecis. Eu eram învăţător, în toamna acelui an luam clasa I şi nu voiam să nu-mi întâmpin micuţii în prima lor zi de şcoală… Dar, iar spun, destinul sau şansa a făcut să treacă prin Borşa acelaşi Adrian Păunescu cu cenaclul „Flacăra” în 1981. A insistat să urc pe scenă şi să cânt.

Şi au urmat primele cântece interpretate de dumneavoastră la cenaclul „Flacăra”… Care au fost acelea?

În acea seară am debutat cu două colinde, „Flori de măr” şi „Florile dalbe”, dar şi cu un cântec „Raza cerului senin”. Din 22 octombrie 1981, am renunţat definitiv la meseria de dascăl şi am rămas cu scena. Am avut de ales între scenă şi şcoală şi am ales scena pentru totdeauna…

Ce a însemnat această alegere pentru dumneavoastră?

Au urmat ani de creaţie, numeroase turnee, mii de spectacole. După 1984, cu un an înainte ca cenaclul „Flacăra” să se desfiinţeze, eu l-am părăsit şi am cântat împreună cu Vasile Şeicaru până în 1989.

După acest an, am cunoscut toţi românii „colindele lui Hruşcă”. Povestiţi-ne cum s-a întâmplat să îmbrăţişaţi acest gen mirific, strămoşesc, românesc şi creştinesc care este „colindul”?

După „marea îmbulzeală” din 1989, am avut norocul să fiu contactat de directorul de atunci de la Casa de discuri Electrecord. Dumnealui ştia de colindele pe care le aveam şi mi-a propus să le înregistrăm. În august 1990, a avut loc prima imprimare de colinde. În decembrie, a fost lansat. Eu eram plecat atunci, pentru prima dată, în America la nişte prieteni. În paranteză fie spus, tot atunci mi-am luat prima mea chitară adevărată, pe care o am şi acum! M-am întors în aprilie anul următor şi am aflat de impactul extraordinar pe care l-au avut colindele cântate de mine. Cred că primul album s-a vândut în câteva milioane de exemplare…

De unde au provenit primele colinde?

Primele colinde le-am cules din locurile natale, „de acasă”, cum îmi place mie să zic, de la Ieud. Dintru început am adunat colinde strămoşeşti, creştineşti, religioase, izvorâte din evlavia şi credinţa poporului nostru. În 1991, am făcut cel de al doilea album, „La săvârşitu lumii”. Din 1995, colindele au apărut în formatul C.D.-ului. După colindele din zona mea am cules din mai multe părţi ale ţării. Astfel, am mers şi am ales colinde din Bihor, Alba-Iulia, Mureş şi din alte părţi. Vreau să menţionez că am avut mereu alături de mine pe regretatul poet George Ţărnea. Am mai scos încă patru discuri de colinde, deci în total am şase albume de colinde, numărând 120 de piese. Şi nu vreau să mă opresc aici. Am în plan să mai scot încă şase discuri de colinde…

Pe bună dreptate, nu cred că există casă de creştin român în care de Crăciun să nu se asculte colinde cântate de Hruşcă. Care credeţi că este „secretul” prin care colindul dumneavoastră v-a făcut atât de iubit şi de apreciat?

Nu cred că este niciun secret. Colindul nu este un cântec oarecare. Când susţin un concert de Crăciun sau când interpretez un colind, încerc să transmit o stare, o vibraţie deosebită prin care se creează o legătură de suflet, o legătură spirituală, aş putea spune, între mine şi publicul ascultător. O stare ce înnobilează sufletele noastre, pentru că, repet, concertul de Crăciun nu este un concert oarecare…

Ştim că la-nceput de decembrie este şi ziua Dumneavoastră de naştere. Aşadar, vă urăm „La mulţi ani!” atât de ziua dumneavoastră, cât şi cu ocazia praznicului Naşterii Domnului care se apropie şi în cărui bucurie sfântă ne-aţi introdus aşa de frumos prin colinda de azi, motiv pentru care vă zicem „mulţam fain!”- aşa cum vă place să spuneţi în dulcele grai maramureşean de care nu v-aţi despărţit niciodată!

A consemnat Pr. Florin Iordache

Moto: „Să bei bere e uşor. Să faci mizerie în camera de hotel e uşor. Dar să fii creştin, asta e o provocare dură. Asta e adevărată răzvrătire…” – Alice Cooper

Dragă Danion, tinerii zilelor noastre sunt, în mare parte, scârbiţi de realitatea înconjurătoare, nemotivaţi, trişti, abătuţi, fără vlagă. Ei sunt primii consumatori de droguri, alcool, pornografie, subcultură, violenţă fizică şi de limbaj obscen. Cum pot fi trezite la viaţă, la adevărata Viaţă, astfel de conştiinţe adormite? Cum pot fi ridicate din această cumplită disperare?

În faptul – negativ, evident – că tinerii sunt primii consumatori de drog, aş vedea totuşi o picătură pozitivă. Şi anume că ei recunosc că o viaţă banală, ştearsă, lipsită de frumuseţe, de iubire adevărată, nu îi satisface. Ei recurg la droguri ca la o soluţie disperată – vor să nege tot, s-au săturat de lumea reală şi caută altceva. Şi aici poate interveni, aşa cum a intervenit deja de atâtea ori, Hristos. El bate neîncetat la uşa inimii tânărului.

Dar cine îi răspunde?

Poate că tânărul, dacă va fi sincer cu el însuşi. Dacă îşi va asculta conştiinţa, va avea puterea de a face pasul cel bun, de a renunţa la viaţa de care e scârbit şi de a începe o viaţă nouă. De asta şi-au ales ca deviză monahii de la revista „Death to the World” acest slogan celebru: „The real punk is monk”, tocmai pentru că au înţeles – unii din experienţă, alţii din experienţele altora – că nu e rău să cauţi libertatea adevărată. Dar această libertate nu e dată nici de punk şi nici de rock, nici de droguri şi nici de boscheţi, ci numai de Hristos. Şi o dă tuturor celor care o caută cu adevărat…

O mare parte a tinerilor de azi e educată de mass-media; aceşti tineri iau ca modele artişti de top, cântăreţi cuceritori, fotbalişti pe val ori fotomodele de podium. Pe de altă parte, în şcoală ei aud de Hristos care, spune Scriptura, „ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7). Pentru tânăr, aceasta e nebunie şi sminteală şi e în disonanţă cu tot ceea ce crede el despre a fi model. Cum poate ajunge un astfel de tânăr la Hristos dacă, după sistemul său de valori, atitudinea Mântuitorului este nebunie?

De cele mai multe ori, tânărul nu ajunge la Hristos printr-un demers logic. Ajunge în urma unor frământări lăuntrice, a unor căutări dramatice. El se satură de sistemul său de valori, simte că „ceva e putred în Danemarca” şi vrea să plece din Danemarca. Tânărul începe să se simtă străin în lumea în care trăieşte, şi asta pentru că se raportează greşit la lume. Abia întors la biserică, tânărul cunoaşte cu adevărat senzaţia de regăsire, de revenire Acasă…

Prin conferinţele pe care le susţii şi cărţile pe care le scrii, intri în legătură cu mulţi tineri dintre cei apropiaţi de biserică, dar nu numai. Care sunt marile lor frământări şi ce răspunsuri ai a le împărtăşi?

Principala problemă a tinerilor se învârte în jurul iubirii. Tinerii iubesc sau vor să iubească, iubesc sau caută iubire. Am observat că tinerii consideră că problema iubirii e o problemă care nu are nimic în legătură cu Dumnezeu. „Eu iubesc, fac dragoste cu prietenul meu, mă simt bine cu el, nu pot fără el”. Ce loc are Dumnezeu în ecuaţia asta? Şi totuşi are. Sau, mai bine zis, ar putea avea.

Ce rol ar putea avea?

Dacă Dumnezeu ar fi fost alături de voi, nu aţi mai fi făcut dragoste – adică nu aţi mai fi păcătuit, că dragoste pot face doar oamenii care au primit binecuvântarea nunţii – dar iubirea voastră ar fi fost mai profundă, mai puternică, mai trainică. Nu s-ar fi risipit la apariţia unei noi colege în clasă, blonde sau brunete, nu s-ar fi risipit la vreo petrecere la care el s-a dus singur şi şi-a găsit o altă jumătate. Nu vreau să dau acum vina exclusiv pe băieţi, astăzi multe fete s-au masculinizat – nu numai sufleteşte, ci chiar şi fizic – încât au aceeaşi dexteritate de a schimba iubirile ca pe ciorapi.

O altă problemă a tinerilor, mai importantă, chiar dacă nu e conştientizată ca atare, e lipsa legăturii cu Dumnezeu. Tinerii merg la biserică rar, nu înţeleg frumuseţea slujbelor. Nu au duhovnic, neînţelegând că nu poţi ajunge la Dumnezeu fără un îndrumător. Aşa cum în sport nu poţi ajunge la performanţă fără antrenor.

Părinţii fără Dumnezeu privesc uneori spre odraslele lor şi zic: „Să-şi trăiască viaţa, să se distreze că-s tineri”. Psalmistul David spune: „Doamne, păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni” (Psalm 24, 7). E tinereţea mai vulnerabilă în faţa patimilor? E tinereţea o scuză? Cât valorează la Dumnezeu acest „n-am ştiut”?

Nu, nu e o scuză. Chiar dacă într-un fel va judeca Dumnezeu o fată care face perversiuni sexuale pentru că aşa a fost învăţată de părinţii ei că e normal, şi în alt fel o fată care a crescut aproape de Biserică şi a ştiut că păcatul e păcat, nu virtute… E ca şi cum ai intra într-o colonie de leproşi, fără să citeşti panoul de la intrare, şi, după ce ai stat o oră acolo şi te-ai atins de leproşi, ai spune: „Doamne, nu am ştiut ce fac…” Dar e prea târziu, deja ai lepră…

Tinerii se distrează, sunt lumeşti şi vor să trăiască lumeşte. Ei spun că o astfel de viaţă e mai atractivă. E acesta un păcat, iar dacă da, în ce constă păcatul lor?!

Cine i-a învăţat să trăiască altfel? Părinţii? Nu, părinţii au fost ocupaţi să aducă bani şi să asigure cele necesare unui trai decent. Preoţii? Nu, preoţii nu au avut timp să facă misionarism între tineri, fiind ocupaţi aproape exclusiv cu înmormântări, parastase sau, mai rar, cununii…

Am observat la adolescenţii obişnuiţi cu viaţa liturgică o oarecare lipsă de comuniune; nu se cunosc, nu se vizitează, nu petrec timp împreună. Nu au o conştiinţă comunitar-parohială. Ajung, în schimb, să-şi petreacă timpul cu gaşca de la bloc, intră în diverse anturaje, chiar dacă ştiu că nu se folosesc sufleteşte. Asta duce, în unele situaţii, la pierderea avântului de la început, la pierderea entuziasmului, la pierderea bucuriei Învierii – într-un cuvânt – se răcesc sufleteşte. Ce-i de făcut pentru aceşti tineri care-L caută sincer pe Hristos şi simt nevoia firească a comuniunii cu cei asemenea lor?

I-aş ruga pe tineri: ieşiţi în întâmpinarea celor care vor să vă ajute… Nu putem să vă înţelegem dacă nu ne ieşiţi în întâmpinare. „Educaţi-ne” pe noi, toţi cei care scriem sau vorbim cu voi despre probleme voastre… Fiţi aproape şi de cei care, mai mult sau mai puţin, se vor osteni în acest experiment literar al cărui nume vrea să vă înveţe să aveţi o atitudine firească în faţa problemelor generaţiei voastre.

Un cuvânt de final pentru cititorii revistei „OrthoGraffiti”

Fiţi ortho-tineri, nu strâmbo-tineri, nu făţarnico-tineri. Fiţi tineri iubitori de Adevăr, de Hristos, de Ortho-doxie (adică de dreaptă credinţă). Bucuraţi-vă frumos de tinereţea voastră. Şi Dumnezeu vă va fi aproape, vă va fi Prietenul care la nevoie se cunoaşte…

Mulţumesc din inimă pentru interviul acordat!