Tinerii sunt frumoşi, eu nu mă pot supăra pe ei. E imatur să te superi pe tineri

Interviu cu părintele Savatie Baștovoi, călugăr, scriitor, publicist, editor, blogger

Tinereţea este pentru noi toţi vârsta întrebărilor existenţiale, a definitivării personalităţii, a declarării independenţei faţă de părinţi, a începerii asumării responsabilităţilor specifice adulţilor. O vârstă a bucuriei, dar şi a răzvrătirilor, a viselor şi a planurilor de viaţă, dar şi a fricii în faţa existenţei şi a neprevăzutului. Este perioada teribilismelor sau a cuminţeniei timide. Deseori, în această etapă a vieţii noastre, ne simţim neînţeleşi, frustraţi; alteori, dureri, întrebări, căutări ies la iveală cu o forţă teribilă. Uneori am vrea să vorbim, să întrebăm, să ne spunem temerile, speranţele, îndoielile, problemele, dar nu avem cu cine.

Părinte Savatie, ca om care aţi trăit la modul total tinereţea, cu turbulenţele ei interioare, sufleteşti, existenţiale, căutând fără echivoc un răspuns la ele, cu o sinceritate chirurgicală, vă rugăm să aveţi amabilitatea de a ne răspunde la o parte dintre aceste întrebări:

• Îi pasă cuiva de tinereţea noastră?

N-aş zice că le pasă, dar că au nevoie de ea, da. Tinereţea e o marfă. Astăzi se exploatează la maxim tinereţea. Puterea, frumuseţea, energia au devenit o marfă care se vinde. Se vinde mult şi ieftin. Tânărul sau tânăra care nu e de vânzare e un erou. A nu fi de vânzare nu înseamnă doar a nu te prostitua moral şi fizic, dar mai înseamnă şi să nu devii un consumator al fleacurilor pe care ţi le vinde lumea. Felul în care te îmbraci, muzica pe care o asculţi, felul în care comunici te defineşte ca om sau ca marfă. Dacă eşti om, oamenilor le pasă de tine, iar dacă eşti marfă, te vând şi te cumpără.

• Cine ne apără pe noi de rău în lumea asta? Există undeva un loc unde să mă simt mereu ocrotit şi în siguranţă, aşa cum am fost în pântecele mamei mele?

Numai în Dumnezeu omul este în deplină apărare şi pace. Altminteri, nici pe pământ, nici în cer, nu există un loc în care omul să se simtă bine. Sunt două stări care te apropie de Dumnezeu: când ierţi şi când eşti iertat.

• De ce copiii aleg să se închidă în ei şi le e frică să spună ce gândesc?

Din cauză că au trăit experienţa de a nu fi înţeleşi. În momentul în care omul se simte neînţeles, el trăieşte cea mai mare dramă umană. Omul neînţeles îşi pierde curajul, avântul, viaţa, cu alte cuvinte, se usucă. Închiderea în sine a copilului neînţeles este o pregustare a morţii. Numai în Duhul Sfânt oamenii se pot înţelege unul pe altul. Atunci nu mai e nevoie de cuvinte, atunci gândurile străbat singure în afară, îndeobşte toată făptura devine ca un gând, un gând care spune „te iubesc”.

• Mă enervez uşor, îmi vine să mă răzbun. Simt în mine o forţă care ar face praf totul. Cum să mă liniştesc?

Să te gândeşti că eşti prost. Niciodată omul nu e mai prost decât atunci când se enervează. O ştiu din experienţă.

• Sinuciderea este dureroasă?

Nu există nimic mai dureros în tot Universul.

• Aseară am vărsat în toaletă sticla de tărie a lui tata. M-a certat cumplit, întrebându-mă de ce mă bag în viaţa lui, că el m-a făcut pe mine, nu eu pe el. Cum să mă port cu el? Ce să fac?

Nu e bine să-i dai lecţii tatii. Chiar şi atunci când îi verşi sticla de tărie. Dragostea acoperă mulţime de păcate.

• Cât mă ajută psihologul şi cât duhovnicul?

Nu te ajută nici unul, nici altul, dacă n-au dragoste.

• Cum aduci înapoi în biserică pe un om smintit de un preot?

Şi eu am smintit pe multă lume şi nu ştiu cum să-i aduc înapoi.

• Care este motivul pentru care tinerii au un sentiment de respingere atunci când aud cuvinte care le condamnă patimile sau obiceiurile proaste?

Prostia, care e soră bună cu mândria. Mai este şi educaţia inversă pe care o primesc din toate părţile. Tânărul e cea mai vulnerabilă fiinţă. Pe cât se crede de liber, de curajos, de nonconformist, pe atât e de condus de prejudecăţile şi modelele timpului. Prin ce se deosebeşte tinereţea de maturitate? Prin faptul că tânărul face ce crede, iar maturul crede ce face. E mare diferenţă între a face deoarece crezi şi a crede deoarece faci. Experienţa e cea mai mare agoniseală a omului, căci nu există experienţă în afara durerii şi a dragostei. Tinerii sunt frumoşi, eu nu mă pot supăra pe ei. E imatur să te superi pe tineri.

• Cum devine mersul la biserică firesc, fără a-l simţi ca pe o obligaţie?

Când Îl cunoşti pe Dumnezeu, când Îi poţi vorbi şi Îl poţi auzi.

• Mulțumim, părinte!

“Legătura între graffiti și Ortodoxie? Ambele deranjează”

Interviu pentru revista VICE cu Laurențiu Dumitru, teolog, publicist, scriitor, editor, având ca temă revista de lifestyle orthodox, Orthograffiti

Întrebări de background, pentru introducere:

De când există revista Orthograffiti?

Am apărut în luna noiembrie 2008, în ziua de prăznuire a Sfântului Martin de Tours, pe care, ulterior, l-am ales protector al revistei noastre. Și chiar are grijă de ea. Parol!

Care a fost scopul înființării ei?

Sunt obligat să folosesc un clișeu, dar n-am de ales. Am înființat-o pentru a aduce în atenția tinerilor altceva. Cred că mentalitatea Bravo, Cool Girl, Popcorn sau Playboy nu reprezintă aspiraţiile de viaţă ale tuturor tinerilor.

Ce acoperire are?

Avem un grup inimos de distribuitori zonali, majoritatea profesori de religie sau preoți, care distribuie revista Ortograffiti în mediul lor. Nu avem acoperire națională, dar nici nu suntem departe de asta.

Unde o putem găsi?

Orthograffiti e o revistă de nișă care se adreseză în special elevilor de liceu, dar nu numai. E de găsit prin unele școli și pangare ale bisericilor. Altfel, mai greu. În București sunt câteva puncte de unde poate fi achiziționată, cel mai cunoscut punct fiind Librăria Sophia de pe str. Bibescu Vodă. În curând sperăm să distribuim și prin Inmedio sau o rețea similară.

Există o redacție propriu-zisă în spatele ei?

Sigur, cum altfel? Nu suntem mulți, dar suntem inimoși.

Întrebările pentru interviu:

1. Deci, despre ce e Orthograffiti?

Despre o altfel de Ortodoxie, una neștiută, frumoasă, luminoasă, caldă. Ortodoxia nu înseamnă numai haine negre, lumânări, tămâie, slujbe nesfârşite săvârşite într-un limbaj depăşit, nu înseamnă neapărat iad veşnic şi draci care au ca job description să te chinuie în mod special pe tine şi altele asemenea… Ortodoxia pe cât este de sobră, pe atât este de sublimă când ajungi să o cunoşti. Despre această Ortodoxie este revista Orthograffiti.

2. Care este legătura dintre graffiti și ortodoxie?

„Ortho” – înseamnă drept sau corect, iar „Graffiti” (în italiană pluralul cuvântului „graffito”, de la „graffiare” – a zgâria) derivă din grecescul γραφειν (graphein) care înseamnă „a scrie”.Orthograffiti înseamnă „scriere dreaptă”, „scriere corectă”. Graffiti-ul, ca metodă de exprimare prin „mâzgălire” pe ziduri, e socotit de unii, în unele situaţii, drept vandalism. Dar nu numai spray-ul cu vopsea şi markerele permanente deranjează lumea, ci şi cuvântul ortodox scris. Asta ar fi deci legătura între graffiti și Ortodoxie, ambele deranjează!

3. Ce-i drept nu prea am văzut foarte mult graffiti în paginile revistei. Voi ce înțelegeți prin graffiti?

Nu știu ce numere ai răsfoit. Am avut imagini reprezentând graffiti-uri pe câteva coperți ale revistei, dar și în interiorul ei, în special. Cred că aproape jumătate din imaginile revistei sunt graffiti-uri clasice sau stencil graffiti-uri. Am avut chiar și un concurs adresat cititorilor noștri grafferi.

4. Are fiecare număr o temă? Cum vă alegeți subiectele?

Nu avem o temă dedicată fiecărui număr, deși răzbate uneori o oarecare aplecare spre o tematică anume. O singură dată am închinat revista unui subiect, anume muzicii, mai precis rock-ului, cu bune, cu rele.

Subiecte ni le oferă viața de zi cu zi și mai ales frământările tinerilor care ne scriu.

5. Cine scrie articolele? Bănuiesc că mulți dintre colaboratorii voștri sunt preoți mai tineri și mai deschiși, nu?

Da, avem printre colaboratori câțiva preoți tineri și chiar călugări foarte inimoși, cu o priză extraordinară la public, cu bogată activitate publicistică, numeroase cărți editate, vândute în mii de exemplare. Sunt cunoscuți îndeobște de cei ce sunt cât de cât familiarizați cu viața Bisericii. Dar avem și laici în echipă și nu în ultimul rând câțiva elevi cu un condei foarte bun.

6. Elevii de liceu nu prea mai citesc, lucru care s-a văzut și în rezultatele de la Bac de anul acesta. Cum reacționează ei la Orthograffiti?

Într-adevăr, se citește mai puțin ca-n alte vremuri, dar nu putem generaliza, peste tot sunt tineri dornici să se informeze corect și să afle răspunsuri la frământările lor. E mai mult o chestiune de încredere, suntem pentru mulți o sursă de informare credibilă, pentru că facem trimitere la valorile din veac ale Bisericii, la cuvântul Evangheliei, tradus pre limba lor.

7. S-a creat o comunitate în jurul ei?

Da, putem spune că s-a creat o comunitate. Mai ales de când am înființat și o asociație care poartă numele revistei Ortograffiti, prin care desfășurăm diverse activități în folosul tinerilor. Pe facebook ne-au like-uit vreo 1.500 de persoane, majoritatea tineri. Blogul are și el cititori constanți.

8. Ce crezi că îi strică, de fapt, pe tinerii români din ziua de azi?

În timp ce tinerii caută să se dumirească ce-i cu viața asta clădindu-și rosturi, vise și încredințări lăuntrice, noi, maturii, îi stricăm de fiecare dată când le punem înainte tot felul de nimicuri sau nu luăm atitudine în față kitsch-ului deșănțat care se propagă de peste tot. Asta îi strică pe tineri, sunt victimele prejudecăților, modelor și trendurilor. Le dăm de înțeles că tot ce strălucește e aur.

9. Pe tine ce te-a făcut să te apuci de acest proiect?

Am răspuns și mai sus. Mă repet. Am înființat revista Orthograffiti pentru a aduce în atenția tinerilor altceva. Mentalitatea Bravo, Cool Girl şi Popcorn nu reprezintă aspiraţiile de viaţă ale tuturor tinerilor.

10. Crezi că trăim într-o lume în care normalitatea a început să devină nebunie și nebunia normalitate?

Cred că am depășit zilele acelea, s-a făcut un pas înainte. Trăim timpurile pe care le pomenea cuviosul Antonie cel Mare care zice într-o carte numită Pateric că va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva care nu înnebunește, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor. Cu toate astea eu am nădejde!

11. Vrei, ca prin această revistă, să aduci o schimbare? Dacă da, dezvoltă puțin ideea, te rog!

Nu cred că putem schimba pe cineva, Dumnezeu schimbă oamenii. Noi suntem datori să mărturisim, să nu tăcem. Aruncăm sămânța, cum spune Biblia, iar Domnul va face să răsară roadă când va socoti de cuviință.

12. Cum ar arăta un portret al cititorului revistei Orthograffiti?

Cred că ar fi mai multe portrete de luat în discuție. Ne adresăm tinerilor cuminți și așezați, dar și celor rebeli și teribiliști. Ce ar avea ei în comun? Poate că o anumită doză de nemulțumire cu ceea ce lumea poate să le ofere și dorința de a găsi un sens vieții lor.

13. Dacă ne-am dori să fim mai credincioși, dar în același timp să trăim în concordanță cu vremurile – cum ar trebui să privim religia?

Putem să fim din lume, fără să fim ai lumii. Putem să fim onești, curați, morali și în timpurile noastre. Nu putem da vina pe vremuri pentru alegerile noastre nefericite care ne pot uneori îndepărta de credință. Cred că Ortodoxia trebuie să găsească limbajul potrivit pentru vremurile noastre, dar cred totodată că Hristos este același ieri și azi și în veci, deci și noi trebuie să venim înspre realitățile pe care El ni le pune înainte.

14. Crezi că scoaterea evoluționismului din materia de studiu din liceu e un lucru bun?

Nu neapărat. Dar mi-aș dori să fie prezentat onest, ca pe o teorie, nu ca pe un adevăr de netăgăduit. Așa cum mi-aș dori să fie prezentat în paralel și creaționismul științific care poate să facă trimitere la adevărurile credinței, dar nu musai.

15. În mod clar, revista asta își propune să aducă o schimbare în modul în care privim și percepem lucrurile. Care ar fi ea?

Da, ne-am dori să pună pe gânduri. E un pas mare. Restul face Dumnezeu în taina inimii fiecăruia care-L caută sincer.

Mulțumesc!

A consemnat Iris Opriș, Revista VICE

Interviu în exclusivitate cu Ştefan Hruşcă, „Dascălul colindelor”

Este „vremea colindelor”… Din 1990 şi până azi aproape niciun român nu trăieşte „anotimpul colindelor” fără Ştefan Hruşcă. Poetul George Ţărnea îl numea pe colindătorul din Maramureş, pe bună dreptate, „dascălul colindelor”… Am avut bucuria de a „primi colinda” sa şi-n acest an. Pentru cititorii noştri, cel mai cunoscut „colindător” român a răspuns câtorva întrebări, dialog pe care vă invităm să-l citiţi cu sufletul şi cu inima pentru că la fel ne-a răspuns întrebărilor noastre şi cel intervievat…

Ştefan Hruşcă, bine aţi revenit în ţară! Cu ce simţăminte reveniţi pe meleagurile noastre?

De fiecare dată vin cu mare drag în ţară, aici ştiind că există un public care aşteaptă cu mare dor cântecele şi colindele noastre.

Vă mai amintiţi când v-aţi lansat? V-am ruga să evocaţi acele vremuri…

Sigur că-mi amintesc. În 1979, în Curtea de Argeş, a avut loc un festival-concurs „Dulce Românie”, eu venind cu un grup de prieteni tocmai de la Borşa. Şansa mea a fost ca în fruntea juriului să se afle celebrul poet Adrian Păunescu. De atunci, domnia sa m-a remarcat, am luat şi un premiu şi, mai mult, în 1981 m-a invitat să fac parte din cenaclul „Flacăra”. Sincer, însă, la început am fost destul de indecis. Eu eram învăţător, în toamna acelui an luam clasa I şi nu voiam să nu-mi întâmpin micuţii în prima lor zi de şcoală… Dar, iar spun, destinul sau şansa a făcut să treacă prin Borşa acelaşi Adrian Păunescu cu cenaclul „Flacăra” în 1981. A insistat să urc pe scenă şi să cânt.

Şi au urmat primele cântece interpretate de dumneavoastră la cenaclul „Flacăra”… Care au fost acelea?

În acea seară am debutat cu două colinde, „Flori de măr” şi „Florile dalbe”, dar şi cu un cântec „Raza cerului senin”. Din 22 octombrie 1981, am renunţat definitiv la meseria de dascăl şi am rămas cu scena. Am avut de ales între scenă şi şcoală şi am ales scena pentru totdeauna…

Ce a însemnat această alegere pentru dumneavoastră?

Au urmat ani de creaţie, numeroase turnee, mii de spectacole. După 1984, cu un an înainte ca cenaclul „Flacăra” să se desfiinţeze, eu l-am părăsit şi am cântat împreună cu Vasile Şeicaru până în 1989.

După acest an, am cunoscut toţi românii „colindele lui Hruşcă”. Povestiţi-ne cum s-a întâmplat să îmbrăţişaţi acest gen mirific, strămoşesc, românesc şi creştinesc care este „colindul”?

După „marea îmbulzeală” din 1989, am avut norocul să fiu contactat de directorul de atunci de la Casa de discuri Electrecord. Dumnealui ştia de colindele pe care le aveam şi mi-a propus să le înregistrăm. În august 1990, a avut loc prima imprimare de colinde. În decembrie, a fost lansat. Eu eram plecat atunci, pentru prima dată, în America la nişte prieteni. În paranteză fie spus, tot atunci mi-am luat prima mea chitară adevărată, pe care o am şi acum! M-am întors în aprilie anul următor şi am aflat de impactul extraordinar pe care l-au avut colindele cântate de mine. Cred că primul album s-a vândut în câteva milioane de exemplare…

De unde au provenit primele colinde?

Primele colinde le-am cules din locurile natale, „de acasă”, cum îmi place mie să zic, de la Ieud. Dintru început am adunat colinde strămoşeşti, creştineşti, religioase, izvorâte din evlavia şi credinţa poporului nostru. În 1991, am făcut cel de al doilea album, „La săvârşitu lumii”. Din 1995, colindele au apărut în formatul C.D.-ului. După colindele din zona mea am cules din mai multe părţi ale ţării. Astfel, am mers şi am ales colinde din Bihor, Alba-Iulia, Mureş şi din alte părţi. Vreau să menţionez că am avut mereu alături de mine pe regretatul poet George Ţărnea. Am mai scos încă patru discuri de colinde, deci în total am şase albume de colinde, numărând 120 de piese. Şi nu vreau să mă opresc aici. Am în plan să mai scot încă şase discuri de colinde…

Pe bună dreptate, nu cred că există casă de creştin român în care de Crăciun să nu se asculte colinde cântate de Hruşcă. Care credeţi că este „secretul” prin care colindul dumneavoastră v-a făcut atât de iubit şi de apreciat?

Nu cred că este niciun secret. Colindul nu este un cântec oarecare. Când susţin un concert de Crăciun sau când interpretez un colind, încerc să transmit o stare, o vibraţie deosebită prin care se creează o legătură de suflet, o legătură spirituală, aş putea spune, între mine şi publicul ascultător. O stare ce înnobilează sufletele noastre, pentru că, repet, concertul de Crăciun nu este un concert oarecare…

Ştim că la-nceput de decembrie este şi ziua Dumneavoastră de naştere. Aşadar, vă urăm „La mulţi ani!” atât de ziua dumneavoastră, cât şi cu ocazia praznicului Naşterii Domnului care se apropie şi în cărui bucurie sfântă ne-aţi introdus aşa de frumos prin colinda de azi, motiv pentru care vă zicem „mulţam fain!”- aşa cum vă place să spuneţi în dulcele grai maramureşean de care nu v-aţi despărţit niciodată!

A consemnat Pr. Florin Iordache

Moto: „Să bei bere e uşor. Să faci mizerie în camera de hotel e uşor. Dar să fii creştin, asta e o provocare dură. Asta e adevărată răzvrătire…” – Alice Cooper

Dragă Danion, tinerii zilelor noastre sunt, în mare parte, scârbiţi de realitatea înconjurătoare, nemotivaţi, trişti, abătuţi, fără vlagă. Ei sunt primii consumatori de droguri, alcool, pornografie, subcultură, violenţă fizică şi de limbaj obscen. Cum pot fi trezite la viaţă, la adevărata Viaţă, astfel de conştiinţe adormite? Cum pot fi ridicate din această cumplită disperare?

În faptul – negativ, evident – că tinerii sunt primii consumatori de drog, aş vedea totuşi o picătură pozitivă. Şi anume că ei recunosc că o viaţă banală, ştearsă, lipsită de frumuseţe, de iubire adevărată, nu îi satisface. Ei recurg la droguri ca la o soluţie disperată – vor să nege tot, s-au săturat de lumea reală şi caută altceva. Şi aici poate interveni, aşa cum a intervenit deja de atâtea ori, Hristos. El bate neîncetat la uşa inimii tânărului.

Dar cine îi răspunde?

Poate că tânărul, dacă va fi sincer cu el însuşi. Dacă îşi va asculta conştiinţa, va avea puterea de a face pasul cel bun, de a renunţa la viaţa de care e scârbit şi de a începe o viaţă nouă. De asta şi-au ales ca deviză monahii de la revista „Death to the World” acest slogan celebru: „The real punk is monk”, tocmai pentru că au înţeles – unii din experienţă, alţii din experienţele altora – că nu e rău să cauţi libertatea adevărată. Dar această libertate nu e dată nici de punk şi nici de rock, nici de droguri şi nici de boscheţi, ci numai de Hristos. Şi o dă tuturor celor care o caută cu adevărat…

O mare parte a tinerilor de azi e educată de mass-media; aceşti tineri iau ca modele artişti de top, cântăreţi cuceritori, fotbalişti pe val ori fotomodele de podium. Pe de altă parte, în şcoală ei aud de Hristos care, spune Scriptura, „ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7). Pentru tânăr, aceasta e nebunie şi sminteală şi e în disonanţă cu tot ceea ce crede el despre a fi model. Cum poate ajunge un astfel de tânăr la Hristos dacă, după sistemul său de valori, atitudinea Mântuitorului este nebunie?

De cele mai multe ori, tânărul nu ajunge la Hristos printr-un demers logic. Ajunge în urma unor frământări lăuntrice, a unor căutări dramatice. El se satură de sistemul său de valori, simte că „ceva e putred în Danemarca” şi vrea să plece din Danemarca. Tânărul începe să se simtă străin în lumea în care trăieşte, şi asta pentru că se raportează greşit la lume. Abia întors la biserică, tânărul cunoaşte cu adevărat senzaţia de regăsire, de revenire Acasă…

Prin conferinţele pe care le susţii şi cărţile pe care le scrii, intri în legătură cu mulţi tineri dintre cei apropiaţi de biserică, dar nu numai. Care sunt marile lor frământări şi ce răspunsuri ai a le împărtăşi?

Principala problemă a tinerilor se învârte în jurul iubirii. Tinerii iubesc sau vor să iubească, iubesc sau caută iubire. Am observat că tinerii consideră că problema iubirii e o problemă care nu are nimic în legătură cu Dumnezeu. „Eu iubesc, fac dragoste cu prietenul meu, mă simt bine cu el, nu pot fără el”. Ce loc are Dumnezeu în ecuaţia asta? Şi totuşi are. Sau, mai bine zis, ar putea avea.

Ce rol ar putea avea?

Dacă Dumnezeu ar fi fost alături de voi, nu aţi mai fi făcut dragoste – adică nu aţi mai fi păcătuit, că dragoste pot face doar oamenii care au primit binecuvântarea nunţii – dar iubirea voastră ar fi fost mai profundă, mai puternică, mai trainică. Nu s-ar fi risipit la apariţia unei noi colege în clasă, blonde sau brunete, nu s-ar fi risipit la vreo petrecere la care el s-a dus singur şi şi-a găsit o altă jumătate. Nu vreau să dau acum vina exclusiv pe băieţi, astăzi multe fete s-au masculinizat – nu numai sufleteşte, ci chiar şi fizic – încât au aceeaşi dexteritate de a schimba iubirile ca pe ciorapi.

O altă problemă a tinerilor, mai importantă, chiar dacă nu e conştientizată ca atare, e lipsa legăturii cu Dumnezeu. Tinerii merg la biserică rar, nu înţeleg frumuseţea slujbelor. Nu au duhovnic, neînţelegând că nu poţi ajunge la Dumnezeu fără un îndrumător. Aşa cum în sport nu poţi ajunge la performanţă fără antrenor.

Părinţii fără Dumnezeu privesc uneori spre odraslele lor şi zic: „Să-şi trăiască viaţa, să se distreze că-s tineri”. Psalmistul David spune: „Doamne, păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni” (Psalm 24, 7). E tinereţea mai vulnerabilă în faţa patimilor? E tinereţea o scuză? Cât valorează la Dumnezeu acest „n-am ştiut”?

Nu, nu e o scuză. Chiar dacă într-un fel va judeca Dumnezeu o fată care face perversiuni sexuale pentru că aşa a fost învăţată de părinţii ei că e normal, şi în alt fel o fată care a crescut aproape de Biserică şi a ştiut că păcatul e păcat, nu virtute… E ca şi cum ai intra într-o colonie de leproşi, fără să citeşti panoul de la intrare, şi, după ce ai stat o oră acolo şi te-ai atins de leproşi, ai spune: „Doamne, nu am ştiut ce fac…” Dar e prea târziu, deja ai lepră…

Tinerii se distrează, sunt lumeşti şi vor să trăiască lumeşte. Ei spun că o astfel de viaţă e mai atractivă. E acesta un păcat, iar dacă da, în ce constă păcatul lor?!

Cine i-a învăţat să trăiască altfel? Părinţii? Nu, părinţii au fost ocupaţi să aducă bani şi să asigure cele necesare unui trai decent. Preoţii? Nu, preoţii nu au avut timp să facă misionarism între tineri, fiind ocupaţi aproape exclusiv cu înmormântări, parastase sau, mai rar, cununii…

Am observat la adolescenţii obişnuiţi cu viaţa liturgică o oarecare lipsă de comuniune; nu se cunosc, nu se vizitează, nu petrec timp împreună. Nu au o conştiinţă comunitar-parohială. Ajung, în schimb, să-şi petreacă timpul cu gaşca de la bloc, intră în diverse anturaje, chiar dacă ştiu că nu se folosesc sufleteşte. Asta duce, în unele situaţii, la pierderea avântului de la început, la pierderea entuziasmului, la pierderea bucuriei Învierii – într-un cuvânt – se răcesc sufleteşte. Ce-i de făcut pentru aceşti tineri care-L caută sincer pe Hristos şi simt nevoia firească a comuniunii cu cei asemenea lor?

I-aş ruga pe tineri: ieşiţi în întâmpinarea celor care vor să vă ajute… Nu putem să vă înţelegem dacă nu ne ieşiţi în întâmpinare. „Educaţi-ne” pe noi, toţi cei care scriem sau vorbim cu voi despre probleme voastre… Fiţi aproape şi de cei care, mai mult sau mai puţin, se vor osteni în acest experiment literar al cărui nume vrea să vă înveţe să aveţi o atitudine firească în faţa problemelor generaţiei voastre.

Un cuvânt de final pentru cititorii revistei „OrthoGraffiti”

Fiţi ortho-tineri, nu strâmbo-tineri, nu făţarnico-tineri. Fiţi tineri iubitori de Adevăr, de Hristos, de Ortho-doxie (adică de dreaptă credinţă). Bucuraţi-vă frumos de tinereţea voastră. Şi Dumnezeu vă va fi aproape, vă va fi Prietenul care la nevoie se cunoaşte…

Mulţumesc din inimă pentru interviul acordat!