De ceva timp, circulă pe internet o înregistrare video deosebită cu Andrea. Pe scena unui teatru, el spune lumii o poveste pe ritmuri de pian, povestea unei tinere soții, internate pentru ceea ce părea a fi o criză de apendicită. Femeia află că este însărcinată, dar medicii o sfătuiesc să avorteze, pentru că altfel va naște un bebeluș cu dizabilități. Femeia, plină de curaj, refuză. Iar cântăreţul încheie simplu și emoţionant: „Tânăra aceea era mama mea, iar eu sunt copilul. Poate că sunt părtinitor, dar pot să vă spun că a fost decizia corectă. Sper că povestea mea va încuraja și pe alte mame care trec prin momente dificile, dar care își doresc să salveze viețile bebelușilor lor”.

Apoi, interpretează un scurt cântecel de pe ultimul său album, un cântec vesel, foarte îndrăgit de copiii lui: „Vreau să trăiesc așa, cu soarele pe față, și să cânt fericit, cu o fericire supremă. Vreau să trăiesc așa, cu aerul munților, pentru că această bucurie nu costă nimic”.

Născut cu un glaucom grav, Andrea Bocelli a orbit total la vârsta de 12 ani, după un accident de fotbal. A făcut studii muzicale și de drept. A lucrat o vreme ca avocat, iar seara cânta în baruri, pentru a-și suplimenta veniturile. Astăzi, cântă pe marile scene ale lumii și vinde zeci de milioane de albume cu înregistrările sale.

Ne-am dori ca mărturia lui Andrea Bocelli să încurajeze şi tinerele noastre cititoare aflate în faţa unei decizii cruciale pentru destinul lor vremelnic și veșnic, să nu săvârșească păcatul greu al uciderii, să lupte pentru viață.

Laurenţiu Dumitru

“Legătura între graffiti și Ortodoxie? Ambele deranjează”

Interviu pentru revista VICE cu Laurențiu Dumitru, teolog, publicist, scriitor, editor, având ca temă revista de lifestyle orthodox, Orthograffiti

Întrebări de background, pentru introducere:

De când există revista Orthograffiti?

Am apărut în luna noiembrie 2008, în ziua de prăznuire a Sfântului Martin de Tours, pe care, ulterior, l-am ales protector al revistei noastre. Și chiar are grijă de ea. Parol!

Care a fost scopul înființării ei?

Sunt obligat să folosesc un clișeu, dar n-am de ales. Am înființat-o pentru a aduce în atenția tinerilor altceva. Cred că mentalitatea Bravo, Cool Girl, Popcorn sau Playboy nu reprezintă aspiraţiile de viaţă ale tuturor tinerilor.

Ce acoperire are?

Avem un grup inimos de distribuitori zonali, majoritatea profesori de religie sau preoți, care distribuie revista Ortograffiti în mediul lor. Nu avem acoperire națională, dar nici nu suntem departe de asta.

Unde o putem găsi?

Orthograffiti e o revistă de nișă care se adreseză în special elevilor de liceu, dar nu numai. E de găsit prin unele școli și pangare ale bisericilor. Altfel, mai greu. În București sunt câteva puncte de unde poate fi achiziționată, cel mai cunoscut punct fiind Librăria Sophia de pe str. Bibescu Vodă. În curând sperăm să distribuim și prin Inmedio sau o rețea similară.

Există o redacție propriu-zisă în spatele ei?

Sigur, cum altfel? Nu suntem mulți, dar suntem inimoși.

Întrebările pentru interviu:

1. Deci, despre ce e Orthograffiti?

Despre o altfel de Ortodoxie, una neștiută, frumoasă, luminoasă, caldă. Ortodoxia nu înseamnă numai haine negre, lumânări, tămâie, slujbe nesfârşite săvârşite într-un limbaj depăşit, nu înseamnă neapărat iad veşnic şi draci care au ca job description să te chinuie în mod special pe tine şi altele asemenea… Ortodoxia pe cât este de sobră, pe atât este de sublimă când ajungi să o cunoşti. Despre această Ortodoxie este revista Orthograffiti.

2. Care este legătura dintre graffiti și ortodoxie?

„Ortho” – înseamnă drept sau corect, iar „Graffiti” (în italiană pluralul cuvântului „graffito”, de la „graffiare” – a zgâria) derivă din grecescul γραφειν (graphein) care înseamnă „a scrie”.Orthograffiti înseamnă „scriere dreaptă”, „scriere corectă”. Graffiti-ul, ca metodă de exprimare prin „mâzgălire” pe ziduri, e socotit de unii, în unele situaţii, drept vandalism. Dar nu numai spray-ul cu vopsea şi markerele permanente deranjează lumea, ci şi cuvântul ortodox scris. Asta ar fi deci legătura între graffiti și Ortodoxie, ambele deranjează!

3. Ce-i drept nu prea am văzut foarte mult graffiti în paginile revistei. Voi ce înțelegeți prin graffiti?

Nu știu ce numere ai răsfoit. Am avut imagini reprezentând graffiti-uri pe câteva coperți ale revistei, dar și în interiorul ei, în special. Cred că aproape jumătate din imaginile revistei sunt graffiti-uri clasice sau stencil graffiti-uri. Am avut chiar și un concurs adresat cititorilor noștri grafferi.

4. Are fiecare număr o temă? Cum vă alegeți subiectele?

Nu avem o temă dedicată fiecărui număr, deși răzbate uneori o oarecare aplecare spre o tematică anume. O singură dată am închinat revista unui subiect, anume muzicii, mai precis rock-ului, cu bune, cu rele.

Subiecte ni le oferă viața de zi cu zi și mai ales frământările tinerilor care ne scriu.

5. Cine scrie articolele? Bănuiesc că mulți dintre colaboratorii voștri sunt preoți mai tineri și mai deschiși, nu?

Da, avem printre colaboratori câțiva preoți tineri și chiar călugări foarte inimoși, cu o priză extraordinară la public, cu bogată activitate publicistică, numeroase cărți editate, vândute în mii de exemplare. Sunt cunoscuți îndeobște de cei ce sunt cât de cât familiarizați cu viața Bisericii. Dar avem și laici în echipă și nu în ultimul rând câțiva elevi cu un condei foarte bun.

6. Elevii de liceu nu prea mai citesc, lucru care s-a văzut și în rezultatele de la Bac de anul acesta. Cum reacționează ei la Orthograffiti?

Într-adevăr, se citește mai puțin ca-n alte vremuri, dar nu putem generaliza, peste tot sunt tineri dornici să se informeze corect și să afle răspunsuri la frământările lor. E mai mult o chestiune de încredere, suntem pentru mulți o sursă de informare credibilă, pentru că facem trimitere la valorile din veac ale Bisericii, la cuvântul Evangheliei, tradus pre limba lor.

7. S-a creat o comunitate în jurul ei?

Da, putem spune că s-a creat o comunitate. Mai ales de când am înființat și o asociație care poartă numele revistei Ortograffiti, prin care desfășurăm diverse activități în folosul tinerilor. Pe facebook ne-au like-uit vreo 1.500 de persoane, majoritatea tineri. Blogul are și el cititori constanți.

8. Ce crezi că îi strică, de fapt, pe tinerii români din ziua de azi?

În timp ce tinerii caută să se dumirească ce-i cu viața asta clădindu-și rosturi, vise și încredințări lăuntrice, noi, maturii, îi stricăm de fiecare dată când le punem înainte tot felul de nimicuri sau nu luăm atitudine în față kitsch-ului deșănțat care se propagă de peste tot. Asta îi strică pe tineri, sunt victimele prejudecăților, modelor și trendurilor. Le dăm de înțeles că tot ce strălucește e aur.

9. Pe tine ce te-a făcut să te apuci de acest proiect?

Am răspuns și mai sus. Mă repet. Am înființat revista Orthograffiti pentru a aduce în atenția tinerilor altceva. Mentalitatea Bravo, Cool Girl şi Popcorn nu reprezintă aspiraţiile de viaţă ale tuturor tinerilor.

10. Crezi că trăim într-o lume în care normalitatea a început să devină nebunie și nebunia normalitate?

Cred că am depășit zilele acelea, s-a făcut un pas înainte. Trăim timpurile pe care le pomenea cuviosul Antonie cel Mare care zice într-o carte numită Pateric că va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva care nu înnebunește, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor. Cu toate astea eu am nădejde!

11. Vrei, ca prin această revistă, să aduci o schimbare? Dacă da, dezvoltă puțin ideea, te rog!

Nu cred că putem schimba pe cineva, Dumnezeu schimbă oamenii. Noi suntem datori să mărturisim, să nu tăcem. Aruncăm sămânța, cum spune Biblia, iar Domnul va face să răsară roadă când va socoti de cuviință.

12. Cum ar arăta un portret al cititorului revistei Orthograffiti?

Cred că ar fi mai multe portrete de luat în discuție. Ne adresăm tinerilor cuminți și așezați, dar și celor rebeli și teribiliști. Ce ar avea ei în comun? Poate că o anumită doză de nemulțumire cu ceea ce lumea poate să le ofere și dorința de a găsi un sens vieții lor.

13. Dacă ne-am dori să fim mai credincioși, dar în același timp să trăim în concordanță cu vremurile – cum ar trebui să privim religia?

Putem să fim din lume, fără să fim ai lumii. Putem să fim onești, curați, morali și în timpurile noastre. Nu putem da vina pe vremuri pentru alegerile noastre nefericite care ne pot uneori îndepărta de credință. Cred că Ortodoxia trebuie să găsească limbajul potrivit pentru vremurile noastre, dar cred totodată că Hristos este același ieri și azi și în veci, deci și noi trebuie să venim înspre realitățile pe care El ni le pune înainte.

14. Crezi că scoaterea evoluționismului din materia de studiu din liceu e un lucru bun?

Nu neapărat. Dar mi-aș dori să fie prezentat onest, ca pe o teorie, nu ca pe un adevăr de netăgăduit. Așa cum mi-aș dori să fie prezentat în paralel și creaționismul științific care poate să facă trimitere la adevărurile credinței, dar nu musai.

15. În mod clar, revista asta își propune să aducă o schimbare în modul în care privim și percepem lucrurile. Care ar fi ea?

Da, ne-am dori să pună pe gânduri. E un pas mare. Restul face Dumnezeu în taina inimii fiecăruia care-L caută sincer.

Mulțumesc!

A consemnat Iris Opriș, Revista VICE

Într-o rockotecă l-am aflat pe Dumnezeu

Îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, vremea în care eram în liceu. Asta se întâmpla demult, în vremea căderii dictaturii şi a fenomenului „Piaţa Universităţii” şi a ei zonă liberă de neocomunism, cu golanii ei frumoşi care strigau din adâncul pieptului: Libertate!…

Venise vremea pletelor, a cerceilor în urechi, a gecilor cu capse şi a tricourilor rockereşti. De altfel, cred că la cel mult un an de la Revoluţie, în liceul în care învăţam, eram vreo 60-70% rockeri. Se asculta în delir, la walkman (varianta „antică” a mp3 player-ului): Metallica, Megadeth, Slayer, Iron Maiden, Judas Priest, Kreator, Sepultura, dar şi Led Zeppelin, Deep Purple, The Doors, Pink Floyd, Black Sabbath sau Rolling Stones (spre deosebire de un liceu rival, cu preponderenţă feminină, în care se ascultau cu predilecţie Skid Row, Bon Jovi, Guns ’n’ Roses). Apăruse în liceul nostru şi o trupă rock, Kapela, care-l avea ca vocalist pe colegul de an Robert Turcescu, celebrul jurnalist.

Devenisem un rocker „fără griji şi fără bani”, cu tricou negru cu Metallica, cu cercei în ureche şi walkman agăţat de blugi… Căutam un rost acestei vieţi, dar nu reuşeam să-l dibuiesc. Nu mă puteam mulţumi cu platitudinile, apatia şi lentoarea unei lumi întregi. Căutam altceva, calea mea, aşa că am apucat pe calea rebeliunii, împotriva unei lumi plictisite şi plicticoase care lâncezea temeinic. Strigătul meu şi durerea mea rezonau cu acordurile muzicale ale metal-ului. Urlam după iubire, bucurie şi rost fără să înţeleg că tocmai urletul mă făcea să nu le văd. Mă simţeam strivit de povara unei lumi fără busolă şi nu ştiam să evadez decât punând căştile pe urechi şi citind din Cioran şi Nietzsche. Aşa mi-am strigat eu dezacordul cu lumea, aşa am crezut eu că voi fi ascultat, aşa am crezut că voi lupta împotriva platitudinii. Şi eram sincer…şi aparent fericit…

Prietenii mei, influenţaţi de mesajul unor trupe death, deja cochetau cu ocultismul şi satanismul, căutând diverse surse de informare. Mă temeam să apuc pe acest drum necunoscut, dar nici alternativa nu o vedeam.
A fost nevoie de un moment şoc, ca să mă trezesc la realitate. Mă aflam cândva în Costineşti, într-o rockotecă obscură şi sinistră aflată la capăt de staţiune, undeva prin zona epavei. În loc de mese erau coşciuge, pe feţele de masă erau brodate cruci, iar pereţii întunecatei încăperi erau pictaţi cu coperţi macabre de albume metal. Muzica era destul de dură, dată la maxim ea făcea deliciul unor deatheri tocmai întorşi de la Sziget, din Ungaria, de la un năucitor concert Napalm Death şi Obituary. Vodka era la mare căutare, curgea pe mesele-coşciug, pe jos, peste tot. Toţi dădeam din cap pe riffuri de chitară.

La un moment dat, un metalist beat tot scuipa de zor pe un stâlp despărţitor; în prima fază n-am ştiut dacă o face în scârbă, motivat de ceva. Mai târziu, când m-am ridicat de la masă, am văzut ce scuipa de fapt „fratele rocker” – pe acel stâlp era pictat Hristosul de pe Mahramă.

Îmi era drag Hristos, deşi nu-L ştiam şi nu-i preţuiam cuvintele (generaţia mea nu a făcut deloc Religie în şcoală). Nu aveam prea multe tangenţe cu El, însă ştiam că nu a făcut nimănui nici un rău, dimpotrivă, aşa că m-am umplut instantaneu de lacrimi şi ciudă. Un frate de-al meu, un rocker, se preta la aşa ceva… Astea să fi fost roadele satanismului promovat tacit prin revistele gen Heavy Metal Magazin? Ani de-a rândul mi-am amintit întâmplarea aceasta şi visam să vin iarăşi în Costineşti şi să sărut acel stâlp din rockotecă, măcar că nu mai avea aceeaşi destinaţie clădirea cu pricina… De altfel, nici nu am mai văzut-o, s-a construit foarte mult, totul e altfel acum în Costineşti.

Întâmplarea aceasta mi-a „cutremurat” viaţa şi pentru prima oară m-am întrebat dacă locul meu e printre rockeri / metalişti… Aşa am înţeles că Hristos vine şi vorbeşte întotdeauna inimilor care-l caută sincer! Indiferent de locul în care aceştia-L caută. Indiferent dacă acolo sunt viermi, oase goale şi mirosuri neplăcute. Aici e marea taină şi frumuseţe, că Dumnezeu vine la omul ce scârmă în gunoi pentru a-i da bucuria de a cina cu El.

Vremea a trecut, am ajuns la Teologie pe care am încheiat-o cu o teză de licenţă legată de Muzica rock şi influenţa ei asupra vieţii creştine, iar masterul l-am sfârşit cu o disertaţie despre Satanismul astăzi.

Nu vreau să fiu rău înţeles. Îmi sunt dragi rockerii pentru că sunt tineri faini şi inteligenţi. Majoritatea studiază în clase foarte bune, mulţi sunt olimpici şi fac performanţă în facultate. Apoi, trebuie spus că majoritatea, contrar aparenţelor, sunt deschişi, prietenoşi, sinceri, temeinici în ce fac. Îmi sunt dragi şi-i înţeleg… însă până la un punct. Doar şi eu am fost rocker.

Prin tot ceea ce am publicat în acest număr al revistei OrthoGraffiti despre rock, cu bune, cu rele, dar şi despre muzică în general, nu vreau să mustrăm pe nimeni, ci doar dorim să atragem atenţia asupra unui mare risc la care se expune astăzi tânărul, riscul de a-L îndepărta pe Hristos din viaţa Lui. Să nu fie aşa!

Să ascultăm muzică, să o facem însă selectiv şi cu discernământ.

Laurenţiu Dumitru

Idoli sfărâmați

„Eroii mei sunt cei care au supravieţuit lucrurilor pe care le-au făcut greşit; cei care au făcut greşeli, dar şi-au revenit după ce le-au făcut. Eroii mei sunt toţi vii. N-am venerat niciodată altarul unor tipi care au murit tineri, prăjiţi de droguri” (Bono, U2)

Se spune că un editor american, citind manuscrisul unei Istorii a rock-ului, s-a îngrozit aşa tare de cele citite, încât a refuzat s-o mai tipărească. Ce o fi descoperit, nu ştim, dar putem intui.

Ce înţelegem noi în mod curent prin „model”? Înţelegem acea persoană care, prin valoarea şi calităţile ei, poate servi ca exemplu în viaţă. Dacă socotim această definiţie ca fiind corectă şi suntem oneşti până la capăt, înţelegem lesne că starurile pop/rock nu sunt nici pe departe modele de urmat. Tabloidele şi ziarele de scandal sunt pline de năzbâtiile pe care diverşi artişti le fac. Atmosfera de promiscuitate în care mulţi trăiesc şi diversele patimi şi dependenţe îi aduc deseori în stadiul de a nu se mai descurca ei înşişi pe marea vieţii, cu atât mai puţin a îndruma pe alţii.

Ex-chitaristul grupului Guns’n’Roses, Slash, afirma: „Când eşti star rock, oamenii nu te mai privesc ca pe o fiinţă umană”. Acest lucru este, din păcate, foarte adevărat, tinerii vor ca idolii lor sa aibă o dimensiune supranaturală.

Vrem sau nu vrem, idolii muzicii rock sunt văzuţi ca nişte dumnezei, ei dirijează îmbrăcămintea şi tunsoarea, marca de bere consumată sau parfumul folosit. Lor li se dedică aproape tot timpul liber, fanii ascultând la nesfârşit muzica idolilor. Studii de psihologie afirmă că la vârsta adolescenţei, tinerii sunt tentaţi să imite comportamentul pe care-l descoperă la persoana idolatrizată. Tânărul caută să-şi imite idolul, de la look, gesturi, şi dacă e posibil, până la… însuşirea gusturilor culinare. Fanul trăieşte cu sentimentul că alegerea îi aparţine de fiecare dată, însă din nefericire, se poate ajunge uneori la distrugerea propriei personalităţi, el nemaifiind decât un straşnic imitator.

În general, fanii nu scapă nicio informaţie referitoare la formaţiile şi liderii îndrăgiţi; sunt dispuşi deseori să facă mari sacrificii financiare pentru a intra în posesia unui DVD rar, a unui poster sau tricou cu însemnele trupei idolatrizate. Idolatrizarea poate merge până la a scrie cu graffiti într-o staţie de metrou „Clapton is God” [Eric Clapton (n.n.) este Dumnezeu], cum s-a întâmplat la Londra. Dar să admitem că astfel de cazuri sunt izolate. Asemenea şi cazul sinuciderii tânărului Jonathan Keiselberg (20 de ani) la aflarea veştii că vocalistul Rob Halford părăsise trupa Judas Priest.

Cu toate acestea, replica vine de îndată, mulţi fani afirmă că „muzica contează, nu înfăţişarea sau viaţa privată a starurilor”. Această idee îşi pierde consistenţa dacă amintim că unele trupe au făcut carieră datorită exclusiv imaginii, a „spectacolelor-şoc”, mesajelor şocante şi nu virtuozităţii artistice sau muzicii lor cu valoare artistică (lucru confirmat în interviuri de Alice Cooper, Venom etc.).

Sunt primul care afirmă că muzica rock a dat nenumăraţi muzicieni de o valoare incontestabilă. De multe ori însă, au trăit în mari patimi sau au avut în chip vădit influenţe oculte, satanice în muzica lor, punând astfel sub semnul întrebării izvorul inspiraţiei lor… Poţi avea oare inspiraţie luminată de Sus, când interesul artistului este pentru partea întunecată a vieţii?

Problema e că, imitând idolul şi comportamentul său imoral, se ajunge la o obişnuinţă, la o familiaritate cu răul, cu păcatul. Obişnuinţa aceasta duce la patimă, la atrofierea simţului care-ţi spune ce este bine şi ce este rău.

Aţi putea crede că starurile rock neagă cu vehemenţă ideea cum că ar fi manipulatorii tinerilor care îi idolatrizează. Nicidecum, ci cu multă dezinvoltură, unii recunosc că aceasta este adevărata realitate. Un veteran al muzicii rock, Keith Richard (chitarist la Rolling Stones), afirma: „Ştiu ce înseamnă să manevrezi mase întregi de oameni – cum făcea Adolf Hitler. Când sute de oameni sunt ca unul singur, devin un mecanism. Este fascinant şi totodată înfiorător. La un moment dat poţi avea senzaţia că această masă amorfă se află în stăpânirea ta, dar nu-i adevărat. Nu o poţi controla, dar o poţi manipula şi tu ştii asta, pentru că altfel nu ar fi venit la concert”. Şi vocalistul Mike Muir de la formaţia Suicidal Tendencies e convins că tinerii fani pot fi manipulaţi: „Explicându-le războiul şi drogurile, unii, curioşi, nu vor întârzia să le încerce. Rolul meu e sa le ofer delirul pe scenă şi să-i excit. Tuşeul pedagogic nu e treaba mea, îl las profesorilor şi părinţilor…”.

Citam la începutul articolului pe Bono de la U2, care spunea: „N-am venerat niciodată altarul unor tipi care au murit tineri, prăjiţi de droguri”. Ceea ce îndeobşte nu se prea ştie e că numărul dispariţiilor premature dintre artiştii rock este extrem de mare. Nu sunt puţini artiştii care şi-au bătut joc de darul vieţii. Ei au rămas în conştiinţele rockerilor ca monştrii sacri. Nefericită sintagmă „monştrii sacri”, având în vedere că vieţile lor sunt un fel de Vieţile Sfinţilor pe de-ndoaselea.

Iată nişte adevăruri, pomenite obiectiv în presa de specialitate, şi care nu pot fi tăgăduite.

O bună parte din liderii rock caută în droguri „experienţe inedite şi creativităţi sporite”. Curentul psychedelic [de la psihedelic - care provoacă viziuni, halucinaţii, vise prin drogare (n.n.)] se naşte tocmai în urma acestor îndrăzneli; dar Syd Barrett, lider al grupului Pink Floyd (formaţia iniţiatoare a stilului), abuzează de iarbă (marijuana) şi acid (LSD), devenind o legumă umană. Syd a supraviețuit, dar cu creierul tulburat, intoxicat. A fost prima victimă dintr-un şir foarte lung… După puţini ani, în perioada curentului hippy (numit şi flower-power), devine tot mai îndrăgită ideea vieţii fără prejudecăţi, adică să încercăm tot ce se poate, muzical – sexual – medicamentos.

Drogurile devin o modă, un mod de viaţă, şi ca urmare, tragediile se ţin lanţ: la 3 iulie 1969, este găsit în piscină Brian Jones (îmbibat cu alcool şi drog) de la Rolling Stones; la 3 septembrie 1970, moare Al Wilson de la grupul american Canned Heat, cu diagnosticul supradoză (overdose).

La 17 septembrie 1970, moare poate cel mai mare chitarist al rockului, Jimmy Hendrix – geniu şi maniac, dependent de droguri în scurta sa viaţă (28 ani).

În acelaşi an, la 4 octombrie 1970, tulburătoarea Janis Joplin moare, cu zeci de înţepături în braţ – de la heroină.

Pe 3 iulie 1971, Jim Morrison – simbolul revoltei adolescentine, liderul grupului The Doors, este descoperit în cadă, mort. Se pare că tot din cauza drogurilor şi a alcoolului. În martie 1969, el fusese acuzat de comportament imoral, lasciv, pe scenă; se pare că era beat.

În 1975, Gary Thain (ex-bassist al veteranei trupe progresive Uriah Heep), după lungi probleme cu excesul de alcool, moare din cauza unei supradoze.

Apar în această perioadă, şi se impun treptat, rockul hard & heavy, punk-ul.

Apare moda turneelor mondiale (impuse de manageri veroşi). Acestea cer mult efort fizic şi psihic din partea cântăreţilor rock. Stresaţi, obosiţi, ei apelează des la droguri şi alcool pentru a-i fortifica.

Apare o noua serie de decese: Tim Buckley (muzician american), din cauza unei supradoze de heroină, la 29 iunie 1975.

În august 1977, la numai 42 de ani, pleacă din această lume şi cel mai adulat cântăreţ de Rock’n’Roll, Elvis Presley. Fusese găsit mort în baie. Cauza: drogurile!

Vedetele curentului punk şi fanii lui au băgat spaima în populaţia britanică de la sfârşitul anilor ’70. Ei purtau inele în nas, tricouri sfâşiate şi umblau beţi şi drogaţi. În topul răzvrătirilor s-a aflat Sex Pistols. Vocalul acestui grup punk, Sid Vicious, avea un comportament total ieşit de sub control şi era permanent îndopat de heroină. În octombrie 1978, este acuzat de uciderea prietenei sale, Nancy Spungen, însă a doua zi după eliberarea pe cauţiune, Sid Vicious va muri în urma unei supradoze de heroină.

În 1979, pe 7 septembrie, Keith Moon, bateristul grupului The Who şi personalitate extravagantă a muzicii rock, moare la numai 31 ani. Cauza – excesul de alcool.

În 21 februarie 1980, vocalistul Bon Scott al grupului AC/DC, dependent toată viaţa de droguri şi alcool, este găsit mort prin asfixiere, în maşină. Autopsia dovedeşte că Bon băuse o jumătate de sticlă de whisky.

Tot în seria acestor decese îl putem pune şi pe toboşarul John Bonzo Bonham de la grupul Led Zeppelin, răpus în acelaşi an 1980, la 25 septembrie, de excesul de alcool (sufocare în somn după comă alcoolică).

Făcând un salt de zece ani, aflăm că Andrew Wood, vocalist al grupului Mother Love Bone, a decedat în 1990 din cauza, bineînţeles, a unei supradoze de droguri. Amintim aici şi moartea vocalistului de la grupul Queen, Freddie Mercury, la 24 noiembrie 1991, deşi cauza a fost alta: maladia SIDA, contactată datorită relaţiilor intime homosexuale.

În acelaşi an 1991, chitaristul Steve Clark al grupului Deff Leppard cade victimă aceloraşi demoni care au distrus mulţi muzicieni rock: alcoolul şi drogurile. El a fost găsit mort în apartamentul său.

În 1994 (8 aprilie), lumea rockului e zguduită de sinuciderea unuia dintre cei mai adulaţi cântăreţi rock ai anilor ’90 – Kurt Cobain, vocalistul grupului Nirvana. Pricinile se pare că au fost drogurile şi, după cum mărturisea des, sila de viaţă.

Ca prin minune, Phil Anselmo, vocalistul grupului Pantera, scapă cu viaţă, după ce s-a aflat cinci minute în moarte clinică din cauza unei injecţii cu heroină (doză mortală) pe care şi-a făcut-o după terminarea unui show în Dallas.

În galeria victimelor abuzului de alcool şi droguri intră şi Michael Hutchence, vocalistul grupului INXS. El a fost găsit la Ritz Hotel din Sydney – dezbrăcat şi spânzurat cu cureaua de la pantaloni. Deşi cele mai multe păreri consideră că gestul e rezultat al consumului de droguri, sunt şi voci care afirmă că el ar putea fi cauzat de unele probleme sentimentale.

Acestea sunt, din nefericire, doar câteva cazuri adunate din presa de specialitate (H.M.M. 69, Rocker, Pop, Rock & Show şi broşura – Giganţi ai muzicii rock) de pe vremea când pregăteam teza de licenţă în teologie, cu o lucrarea despre muzica rock. Wikipedia, celebra enciclopedie free, a avut ideea de a face însă o listă cvasi-completă a artiştilor din zona rock care au decedat – List of deaths in rock and roll. Din cele vreo 475 de nume pomenite acolo, mai mult de jumătate nu au apucat vârsta de 50 de ani, murind prematur din cauza drogurilor, a unor accidente sau a unor boli, ceea ce ne poate pune foarte tare pe gânduri…

Este adevărat ca sunt şi persoane implicate în fenomenul rock care au reuşit prin eforturi susţinute să renunţe la droguri (exemple: Eric Clapton, Steve Tyler, Johnny Winter etc.), iar unii dintre aceştia chiar să înceapă a păşi pe calea spre Hristos (vezi şi articolul semnat de Radu Hagiu din numărul acesta). E îmbucurător acest aspect, dar asta nu schimbă datele problemei şi nu transformă rockul într-o pajişte cu miei!

Jimmy Hendrix, care e considerat cel mai mare chitarist al muzicii rock, afirma într-un interviu: „Când cânt, e ca si cum m-aş afla într-o corabie de vis. Nu ştiu unde merg, dar puteţi veni toţi cu mine…”. Hendrix şi alţi lideri ai muzicii rock nu ştiu unde merg, dar ne îmbie să mergem împreună cu ei. Scriptura spune: multe căi i se par bune omului, dar la capătul lor încep căile morţii (Pilde 16, 25). Oare de ce căutaţi pe Cel Viu între cei morţi? (Luca 24, 5)

Laurenţiu Dumitru

În numărul trecut al revistei noastre, am rugat cititorii să continue mesajul din imagine şi să ne trimită un mail cu răspunsul lor. Ulterior am postat mini-concursul nostru şi pe facebook. Nefiind multe răspunsuri, am decis să premiem nu cele mai inspirate 10 idei, ci toate răspunsurile primite. Aşteptăm un email cu o adresă poştală validă, pentru a trimite premiul constând într-o carte ortodoxă scrisă pentru tineri (Redacţia OrthoGraffiti). Iată şi răspunsurile:

Pe facebook:

Cristian Gabriel Groman: Iubirea de Dumnezeu… dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu, cauţi să îi faci voia, să nu mai păcătuieşti… astfel, simţi în suflet o pace, o căldură, o bucurie fără seamăn… în plus, Dumnezeu te răsplăteşte pentru „cuminţenia” ta… aşa cum un tată îşi răsplăteşte un copil cuminte…
Cerasela Constantin: The secret of happiness is to be happy.
Chiratcu Dragoş: The secret of happiness is PEACE.
Ana Maria Mirea: The secret of happiness is… unconditional love and the peace of mind!
Must Liveasahb: …to try to act like a real human being… to live like HE LIVED WHEN HE WAS ON PLANET EARTH. There is not a secret that He died for our sins… what am I doing for my neighbor? We are really happy ONLY when HE IS ALIVE IN US! We can choose to be or not REAL CHRISTIANS!
Ilie Elena: THE SECRET OF HAPPINES IS THE JOY.
Ilie Elena: THE SECRET OF HAPPINES IS THE LOVE.
Chinez Ramona-Maria: The secret of happines is Faith…
Alina Mariana Evenden: …love to live and live to love.
Adina Sava: …with(&)in YOU all the time!

Pe mail:

Daniel Rednic: The secret of happiness is toll (jertfa).
Catherine Emadidi: The secret of happiness is GOD.
Loredana Crişan: The secret of happiness is true love.
Teiuc Alexandru: Secretul fericirii este ceea ce ne face pe noi cu adevărat fericiţi.
După părerea mea, fericirea înseamnă: să mulţumeşti dimineaţa că poţi vedea lumina soarelui, că ai ce pune pe masă, că eşti sănătos, că poţi merge, că poţi vorbi, că iubeşti, că cineva îşi aminteşte de tine şi nu te-a uitat, că ai o familie care te iubeşte şi multe altele…
Coman Adi: The secret of happiness is hope!
Cosmin Sârbu: … nemurirea.
Eremei Andreea: The secret of happiness is a life of faith.
Dobre Gabriel: The secret of happiness is truth.
Nasie Florina Roxana: „The secret of happiness is PEACE”
Nefericirea se ascunde în starea de nemulţumire, de revoltă, toate acestea având la bază egoismul, care, din păcate, în ziua de astăzi, este atât de adânc însămânţat în inimile noastre, încât cu greu mai poate fi smuls. De ce am ales cuvântul „PACE”? Pacea este liniştea sufletului, mângâierea caldă a Domnului, coborâtă în inima credinciosului. Un suflet în care domneşte pacea este mulţumit şi recunoscător, el nu caută mai mult, nu râvneşte la avutul aproapelui şi nu îl priveşte pe acesta cu ochi rău, el este împăcat cu ceea ce are şi acest lucru îl face să fie FERICIT. PACEA este izvorul FERICIRII!
Cristian Tănase: The secret of happiness is… Iertarea. Căci dacă vrei să fii fericit o clipă, răzbună-te! Dacă vrei sa fii fericit o veşnicie, IARTĂ!

+++

Editorial

Concursul The secret of happiness is… mi-a dat prilejul de a medita puţin pe marginea temei. Dincolo de citate, maxime şi metafore, oare ce anume, cu adevărat, ne face fericiţi? Sigur că răspunsul e întotdeauna subiectiv, rodul experienţei personale a fiecăruia. E drept, însă, că deseori arama ne înşeală ochii şi credem că-i aur ori că ridicăm, la fel de des, bucuriile şi plăcerile la rang de fericire.

Să existe oare un secret al fericirii? Probabil că e doar un fel de a spune, însă e adevărat şi faptul că pentru unii, fericirea rămâne un secret încă nedesluşit, ei sunt şi rămân nefericiţi şi când obţin ceea ce credeau ei că i-ar ferici.

Mi-am stors mintea ca să găsesc un răspuns pentru mine însumi, dar el nu se arăta. Cu neputinţă mi-a fost să numesc ceva de care să atârne ceea ce numim îndeobşte fericire şi asta pentru că socotesc că ea e, întâi de toate, o stare lăuntrică, a inimii, şi nu e condiţionată de elemente externe, exterioare nouă. Un lucru ori o persoană ne poate bucura, dar nu ne poate ferici şi nici neferici. Privind însă spre lăuntrul meu, am descoperit dintr-o dată răspunsul pe care-l căutam: O conştiinţă curată!

Dacă avem o conştiinţă curată sau căutăm să o dobândim, avem o dulce mângâiere, fără asemănare. Nimeni şi nimic nu ne poate lua această bucurie caldă a inimii. Niciun examen pierdut, nicio notă mică, nicio certare pe nedrept, nici foametea, nici pierderea vreunui bun. Putem să ne mâhnim sau să ne supărăm din diverse pricini, dar asta nu înseamnă neapărat şi nefericire.

Dacă omul contemporan are obiceiul la început de an să facă bilanţuri, să facă planuri de viitor, să gândească proiecte noi şi schimbări diverse în viaţa personală, inima mă îndemnă să vă spun că poate e vreme bună a urma în cuget şi-n faptă pe fiul risipitor din Evanghelie, care zice: Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta (Luca 15, 18). De ce asta? Pentru că e temelia unei conştiinţe curate, zic eu, şi implicit, secretul fericirii.

Vă doresc un An Nou mai bun, cu inimi pline de iubire şi stropi de fericire!

Laurențiu Dumitru

Dacă ar fi să recomand un singur film din câte am văzut anul trecut, nu aş sta pe gânduri şi aş răspunde dintr-o suflare că Inception este, fără îndoială, cel mai interesant film pe care l-am văzut în 2010.

Din câte am observat, nu-s dintre cei puţini care spun asta, căci Inception este perceput nu doar ca unul dintre cele mai bune filme ale anului trecut, ci ca unul dintre cele mai bune filme din ultimul deceniu. Celebrul IMDb (The Internet Movie Database) îl aşează pe un confortabil loc 6 în topul celor mai bune 250 de filme din toate timpurile.

Inception este un thriller psihologic complex, greu de povestit. Cuvintele sunt neputincioase în a descrie un film-labirint, care provoacă spectatorul şi-i supune mintea unor ghicitori şi jocuri de-a dreptul demenţiale, ţinându-l în scaun, cu sufletul la gură, timp aproape două ore şi jumătate. Un film magistral, cu dialoguri inteligente, efecte speciale năucitoare, filmări în stare de imponderabilitate, planuri de acţiune paralele, când în vis, când în realitate, când în visul unui alt vis…. Un scenariu ingenios, la care s-a lucrat vreo 10 ani. O coloană sonoră superbă şi adecvată imaginilor. O regie de zile mari, semnată Christopher Nolan.

După roluri memorabile în The Aviator, Catch Me If You Can, What’s Eating Gilbert Grape sau Shutter Island, Leonardo DiCaprio, actorul principal, convinge şi de data aceasta, făcând un rol de excepţie.

Dom Cobb este un altfel de hoţ. Obiectul lui de activitate, dacă putem spune aşa, îl reprezintă furtul în timpul stării de vis, atunci când mintea este cea mai vulnerabilă, a secretelor valoroase stocate adânc în subconştient. Capacitatea lui Cobb a făcut din el un jucător râvnit în această nouă lume înşelătoare a spionajului corporatist, dar, de asemenea, a făcut din el un fugar internaţional şi l-a costat tot ce a iubit. Acum lui Cobb îi este oferită o şansă de răscumpărare. Un ultim parteneriat ar putea să-i dea viaţa înapoi, dar numai dacă el poate realiza imposibilul numit Inception (Începutul). În locul unui jaf perfect, Cobb şi echipa sa de specialişti trebuie să obţină opusul: sarcina lor nu este să extragă o idee, ci să o planteze. Dacă reuşesc, ar putea fi o crimă perfectă. Însă, parafrazând un proverb, socoteala din realitate, nu se potriveşte cu cea din vis, ceea ce pune echipa în situaţii neaşteptate şi nebănuite, fiind nevoită să schimbe planul de bătaie pe parcurs. Scena de final, antologică de acum, lasă loc de interpretări nenumărate şi poate chiar de un sequel.

Filmul nu e decât un scient-fiction care pe alocuri atentează la taina omului, însă are darul de a pune spectatorul pe gânduri. Revăzându-l, mi-am pus numeroase întrebări: Oare trăim cu adevărat viaţa noastră sau doar o „realitate” creată de subconştientul nostru, hrănit cu himere şi vise deşarte? Înţelegem oare cât de gravă e evadarea din real, căreia deseori ne abandonăm cu totul? Ştim întotdeauna să discernem între realitate şi iluzie?

Când vezi truda minuţioasă a unei echipe de experţi şi cheltuielile exorbitante pe care le generează planul de bătaie pentru… a implanta un gând unui om, nu ai cum să nu înţelegi cât de importante ne sunt gândurile pe care mai mereu noi le lăsăm să umble fără noimă prin minte. Gândurile ne hrănesc, dar ne şi rănesc. Niciun bine şi niciun rău făcut pe lumea aceasta nu s-au săvârşit fără ca mai înainte să fi fost frământat în mintea cuiva. Cum ne sunt gândurile, aşa ne este şi sufletul, aşa şi viaţa. Din păcate, despre paza gândurilor, exerciţiul ascetic despre care au scris Sfinţii, nu se mai vorbeşte în vremurile noastre postmoderne decât la unele predici prin biserică şi prin cărţi pe care se pune praful, deşi ar trebui să fie o preocupare de căpătâi pentru orice suflet. Pentru cei dornici să se îndeletnicească cu paza gândurilor, Profesorul de religie poate fi o călăuză!

Laurenţiu Dumitru

Cine ştie ce este Facebook-ul, mâna sus! Aşa… Tu nu ai auzit de Facebook sau n-ai auzit întrebarea? Am înţeles, deci fii atent! E clar, toată lumea ştie ce e Facebook! Dacă ăsta e un lucru bun sau rău ne vom dumiri fiecare în parte, mai devreme ori mai târziu.

Sunt activ de mulţi ani pe net, ţinând mai multe bloguri cu conţinut ortodox, cu un trafic constant şi mulţumitor. Cum activitatea mea este îndreptată spre tineri, la un moment dat, prin vara acestui an, pe când eram în vacanţă, am cedat „ispitei” (deşi mergea şi fără ghilimele) de a mă updata modelor online şi mi-am făcut cont pe Facebook. Mai apoi, la câteva zilei, am făcut o pagină pe reţea şi revistei OrthoGraffiti.

În aceste condiţii, e limpede că nu puteam rata noua producţie intrată în cinematografe – „Reţeaua de socializare” (The Social Network), un film despre începutul şi evoluţia site-ului fenomen Facebook.

Filmul, care are la bază carte „The Accidental Billionaires” de Ben Mezrich, se vrea de fapt o biografie a lui Mark Zuckerberg, creatorul celei mai populare reţele de socializare de pe net. Ce e adevărat şi ce nu din această ecranizare, e deja de acum parte a controversei şi, totodată, a reclamei Facebook, care nu se termină odată cu filmul. Dincolo de nuanţe, nume şi locuri, este ştiut că Facebook o ţine din scandal în scandal. Aşa că filmul nu mi s-a părut că ar bate supărător spre ficţiune.

Am văzut un film despre lăcomie, minciună, trădare, putere şi ambiţie. Despre ce este prietenia sau mai bine zis, ce nu este. Un film despre o maturizare care nu mai vine. Un film cu băieţi isteţi, care se pricep la IT, şi fete drogate, de decor. Un film despre cum se câştigă faimă şi miliarde de dolari, jucând murdar şi trecând prin viaţă ca un rechin înfometat. Un film care, dacă nu atrage prin subiect, atrage prin prezenţa lui Justin Timberlake, care joacă aici rolul lui Sean Parker, co-fondatorul Napster-ului, celebrul site de muzică la liber spre download.

În ciuda jocurilor murdare prezentate în film şi a controverselor mai vechi sau mai noi legate de încălcarea vieţii private de către Facebook, observ că Mark Zuckerberg este şi rămâne un erou, un învingător, un idol. Asta ne învaţă azi societatea noastră secularizată şi consumistă. Am uitat să mai conjugăm verbul „a fi” în defavoarea lui „a avea”. Nu mai contează ce eşti, ci contează ce ai. Însă, ceea ce este şi mai interesant e că aproape 500 milioane de persoane suntem complici acestei poveşti. Din care, pare-se, 1,5 milioane sunt români.

Vă puteţi întreba, pe bună dreptate, de unde atâta ipocrizie la un membru Facebook şi încă unul foarte activ, cu 2.740 prieteni şi 1.084 like-uri pe pagina revistei în momentul în care scriu articolul de faţă.

Îngăduiţi-mi să vă explic paradoxul. Iubesc şi detest Facebook-ul.

Îl iubesc pentru că mi-a dat posibilitatea de a interacţiona şi cunoaşte oameni interesanţi. Îl iubesc pentru că mi-a dat şansa să reîntâlnesc, măcar şi virtual, colegi de generală, liceu sau facultate, despre care nu mai aveam nicio veste. Îl iubesc pentru că îmi îngăduie să popularizez blogul sau revista şi să citesc deseori texte deosebit de interesante, pentru că îmi îngăduie să scriu prietenilor şi să aflu noutăţi despre ei. Îl iubesc pentru că îmi oferă ocazia să ascult muzică bună sau să mă informez despre câte un eveniment care mă interesează.

Îl detest însă pentru că a furat viaţa tinerilor, făcând din ei nişte sedentari feroce, parcă legaţi cu lanţul de conexiunea web. Îl detest pentru că a mutat aşa-zisa socializare din viaţa reală în spaţiul online, făcând pe mulţi să nu se mai întâlnească la un suc în oraş, ci pe chat, la poveşti. Îl detest că dă o dependenţă greu de imaginat pentru cine încă nu s-a conectat.

Îl detest pentru aplicaţiile şi jocurile cronofage prin excelenţă, gen FarmVille, care-i fac pe mulţi dintre cei ce nu au cules poate niciodată o roşie sau un castravete din grădină, campioni la arat şi cultivat pământul în virtual. Detest găinile, vacile, prăjiturile care zburdă din multe pagini Facebook ale pasionaţilor de aplicaţii. Îl detest pentru aplicaţia „Causes”, pentru că nu are niciun efect practic, în afară de îmbunătăţirea „self-esteem”-ului. Încerc să mă obişnuiesc cu tag-uirea în fotografii în care nu sunt şi cu aplicaţiile gen „Adevăr şi provocare” pe care, tacit, le şterg.

Dar stai aşa! Am o cerere nouă de prietenie. De la cineva cu care am 112 prieteni în comun. Nu o cunosc, dar dau accept. Sunt bucuros de prieteni noi… Hmmm… 112 prieteni în comun şi totuşi nu o cunosc…

Azi voi ieşi pe afară să mă plimb, să privesc covorul de frunze risipit sub bătaia vântului molcom al serii, să privesc cerul înstelat, să ascult glasul pământului acoperit cu roade. Apoi mă voi juca puţin cu mâţa Micki şi căţelul Bruno… orice aş face, aşa ceva nu găsesc pe Facebook.

Celor ce sunt pe Facebook le recomand, ca un păţit care se tratează, să aibă mare grijă cu ce se îndeletnicesc şi cât timp consumă în reţea. Credeţi-mă pe cuvânt, Viaţa e în altă parte! Scapă cine poate! Cu mila Domnului!

Laurenţiu Dumitru

La această întrebare răspunde desluşit un film hollywoodian, The Body (Trupul), apărut în anul 2000, difuzat la noi sub titlul Misiune în Ţara Sfântă, avându-l în rol principal pe Antonio Banderas.

În zorii noului mileniu, în leagănul credinţei, Ierusalim, doi oameni aparţinând unor lumi şi culturi total diferite se aliază pentru a investiga o descoperire arheologică care nu numai că ameninţă fragila pace din regiune ci, mai mult, putea distruge însuşi fundamentul credinţei…

În spatele unui magazin simplu, pe când se făceau săpături pentru zidirea unei pivniţe, este descoperit un schelet antic, în mormântul unui om bogat. Coloritul încheieturilor mâinilor şi picioarelor indică drept cauză a morţii, metoda romană de execuţie a criminalilor şi duşmanilor statului: crucificarea. O monedă de aur găsită în mormânt, poartă efigia guvernatorului roman Pontius Pilat, iar alte semne se potrivesc cu descrierea din Biblie a morţii învăţătorului Yeshu Ben Yosef, mai cunoscut sub numele grecesc Iisus, fiul lui Iosif.

Matt Gutierrez, un preot iezuit trimis de Vatican pentru a contesta descoperirea şi dr. Sharon Golban, evreică arheolog, reprezentanta ştiinţei, trebuie să lupte împotriva piedicilor din ce în ce mai mari, puse de către cei implicaţi în lupta pentru putere în această parte a lumii, iar credinţa şi identitatea lor vor fi puse la grea încercare pe parcursul tentativei de a scoate la lumină adevărul despre această „descoperire epocală”.

Dialogurile, replicile din film sunt sufocante: „Dovezile mele arheologice contrazic credinţa ta…”. „Când ai intrat în mormânt, credeai în Înviere?…”. „Un răstignit într-un mormânt bogat? Scursurile societăţii erau crucificate, iar osemintele erau arse sau date la câini. E puţin probabil să găseşti un crucificat în mormântul unui om bogat… Iată, stă scris: un om bogat din Arimateea cu numele Iosif… (Matei 27, 57)”. „De ce nu poate fi aici un adept al lui Hristos?”. „Pentru că nu există niciun simbol creştin…”. „Monedele sunt o bună metodă de a data un mormânt…”. „Ce te faci, iezuitule, dacă descoperi că în mormânt e Hristos?…”. „Dumnezeu o să-mi dea răspunsul…”. „Credinţa nu are nevoie de dovezi logice. Credincioşii nu vor crede descoperirea…”.

„Dovezile” se înteţesc. Era sigur bărbat. Oasele nu sunt rupte, deşi, de obicei, romanii sfărâmau oasele, pentru a grăbi moartea, însă Lui „nu I se va zdrobi niciun os” (Ioan 19, 36). Braţul drept era mai gros decât cel stâng, „era zidar sau tâmplar… ca în cazul lui Hristos”. Urme de rugină, urme de oxidare la mâini şi la picioare. Pielea capului a fost străpunsă cu nişte obiecte ascuţite, dar nu din metal (spini). Zgârietură de la suliţă, pe coaste. Un specialist englez, dr. Sproul, chemat să cerceteze, întăreşte cele „bănuite” de evreica arheolog.

„Nu înţeleg, de ce e catastrofal pentru Biserică dacă acestea sunt oasele lui Hristos? Nu e de ajuns că a fost un om de excepţie, care ne-a învăţat bunătatea şi înţelegerea?”, întreabă evreica Sharon. „…Învierea este foarte importantă!”, răspunde părintele Gutierrez.

Părintele Pierre Lavelle, preot dominican şi arheolog, ce conferenţia la Universitate în Ţara Sfântă, vede şi el mormântul… şi trupul. Părinţii discută aprins. Îşi amintesc de Cuvântul Scripturii: „Şi atunci dacă vă va zice cineva: iată aici este Hristos, sau iată acolo, să nu credeţi” (Marcu 13, 21). Deci trupul din mormânt e proorocul mincinos. Acest gând însă nu le aduce linişte…

„Ce facem în privinţa asta, părinte?”, întreabă Guttierez.

Filmul introduce pe spectator în iadul sufletesc, în cumplita deznădejde pe care o trăieşte cinstitul slujitor şi mărturisitor căruia i se „demonstrează” că Hristos n-a înviat! Părintele Lavelle, deznădăjduit, se sinucide aruncându-se în gol din turnul clopotniţei.

Părintele Gutierrez înţelege că, dacă acela e trupul lui Hristos, l-a trimis pe părintele Lavelle în neant. El trebuie să afle adevărul, căci „adevărul îl va face liber”… „Trebuie să aflu dacă e trupul Lui”, spune părintele privind spre crucifix.

Filmul, plin de acţiune, abundă în imagini dure: răpiri, altercaţii, explozii, împuşcături, încercări de şantaj, lupte politice, al căror rost nu-l voi explica aici.

După recuperarea unui fragment de ceramică sustras din mormânt şi descifrarea literelor cu ajutorul unui program, se află adevărul. Nu e mormântul lui Hristos. Nu e trupul Lui acolo. Era scris: „Te rog, Dumnezeule, ia pe fiul meu David cum ai luat pe Fiul Tău, Iisus”. În viaţa părintelui Matt Gutierrez, preotul iezuit însărcinat cu ancheta cazului, se petrece o schimbare neaşteptată…

Ultimul cadru al filmului transcrie cuvintele Mântuitorului adresate lui Toma Apostolul, textul biblic de la Ioan 20, 29: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”

Deşi este doar o ficţiune şi un simplu act cinematografic, filmul îl ţine pe spectator cu răsuflarea tăiată. Nu degeaba afirma celebrul regizor creştin Andrei Tarkovski: „Daţi-mi o cameră de luat vederi şi o peliculă şi voi uimi lumea”. El cunoştea tare bine impactul imaginii.

Filmul te ţine cu răsuflarea tăiată, căci te face să înţelegi şi să simţi prea bine cât de importantă e Învierea Domnului, căci, din păcate, mulţi vorbesc încă de Hristos ca iniţiat şi mare maestru, fiindu-le indiferentă Învierea Sa din morţi. The Body te învaţă că indiferenţa, nepăsarea vizavi de acest act fundamental, care a punctat istoria, e o adevărată alienare.

Categoric, cine nu crede în Înviere nu este creştin, măcar că-i botezat. E adevărat că Scriptura spune „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni 3, 27), dar dacă în viaţă nu-ţi lucrezi darurile Botezului şi ale Mirungerii, tot nu eşti al lui Hristos. Mulţi spun că ei cred în felul lor, oricum, altfel decât învaţă Biserica, şi totuşi consideră că-s buni creştini. Biserica însă se roagă pentru cei bine credincioşi. Spune o ectenie: „Doamne, mântuieşte pe cei bine credincioşi”. Ca să fii bun creştin, trebuie mai întâi să fii „bine credincios”, adică să crezi bine, adică drept, adevărat.

Viaţa fără Înviere e lipsită de sens; zadarnică e atunci credinţa. Dacă îi iei creştinului Învierea, i-ai luat totul. Asta nu înseamnă, prin absurd, că un creştin n-ar găsi resurse să se bucure de viaţă, că ar fi un inadaptat ci, în sensul discuţiei din film: „Iisus nu-mi e de prea mare folos dacă a fost doar un mare învăţător…”. Scris este însă că „cel ce nădăjduieşte numai pentru viaţa aceasta (adică nu se raportează pe sine la viaţa veşnică, nu trăieşte şi nu mărturiseşte Învierea) e mai de plâns decât toţi oamenii” (I Corinteni 15, 19).

Creştinul trăieşte pentru Înviere, el moare lumii şi se uneşte cu Hristos încă de aici, de pe pământ. Creştinul caută comuniunea veşnică cu Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Creştinul practicant, cel care-L urmează pe El şi păzeşte poruncile Lui, spune împreună cu Sfântul Pavel: „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14). Toată raţiunea lui de a fi stă în adevărul Învierii. Căci ce sens poţi găsi în venirea la existenţă pentru o ulterioară pieire definitivă? Ce rost ar mai avea lumea, existenţa, viaţa?

Când spui „fără Înviere”, spui „fără Hristos”, spui întuneric, spui nebunie. Dar noi ştim că El a înviat! Şi viaţă veşnică ne-a dăruit! Din păcate, mulţi trăim ca şi când Hristos n-ar fi înviat!

Să trăim Învierea lui Hristos, învierea noastră!

Laurenţiu Dumitru

Rar întâlneşti un film lăudat unanim de cei care l-au văzut. Incitant titlul. Incitant, de asemenea, să vezi un actor de comedie, Will Smith, (cunoscut din „Men In Black”, „Wild Wild West”, „Ali” sau „Independence Day”), jucând convingător un rol dramatic.

În „The Pursuit of Happyness”, Chris Gardner (Will Smith) este un tată care are greutăţi în a-şi întreţine familia. În ciuda curajoaselor sale încercări de a se menţine pe linia de plutire, soţia lui cedează în faţa greutăţilor şi pleacă, deşi aveau împreună un copil de cinci ani, Christopher (Jade Christopher Syre Smith). Chris, având de acum în grija sa şi copilul, face tot posibilul pentru a obţine o slujbă mai bine plătită. Folosindu-şi în acest scop cunoştinţele de marketing, obţine un stagiu de pregătire la o prestigioasă firmă de brokeraj şi, deşi nu este plătit pentru şase luni, acceptă, în speranţa că stagiul îi va deschide oportunitatea spre o slujbă decentă. Pentru că nu au avut bani pentru plata chiriei, Chris şi fiul său sunt evacuaţi din apartament, aşa că sunt nevoiţi să înnopteze în adăposturi sociale, iar uneori chiar în toalete publice. În ciuda necazurilor mari, Chris nu se îneacă în băutură, nu fură, nu se sinucide, ci rămâne acelaşi tată implicat şi iubitor, folosind încrederea şi dragostea fiului său drept un impuls pentru a depăşi piedicile care îi apar în cale. Întru sfârşit, Chris va ajunge broker, iar mai apoi va avea firma sa proprie. Peste ani de zile devine multimilionar. Povestea, pe cât de tristă, pe atât e de adevărată, filmul fiind inspirat dintr-un caz real.

„În căutarea fericirii” e o adevărată lecţie de supravieţuire, e un film cu morală, un film „curat”, fără scene nepotrivite, un film sănătos care te pune pe gânduri, care te invită la o sinceră introspecţie asupra propriului destin. E o adevărată lecţie, mai ales pentru adolescenţii de bani gata care s-au trezit cu maşină de zeci de mii de euro la majorat.

I se poate reproşa filmului că fericirea e căutată numai la nivel orizontal, nu şi vertical, privind spre Cer. Adevăratul Chris însă, de acum milionar, povestea, într-un talk-show, despre credinţa pe care nu şi-a pierdut-o când i-a fost greu şi conştiinţa că Dumnezeu i-a purtat de grija şi l-a ajutat când totul părea fără speranţă. Acum întinde o mână şi el celor săraci de care e plină, de altfel, America tuturor posibilităţilor.

***
Mergând grăbiţi pe stradă, Christopher îi spune tatălui o pildă:

În largul mării, un om se zbătea să nu se înece. Vine o barcă:

„Hai, urcă la bord!”.

„Nu, mulţumesc, Dumnezeu mă va salva!”.

Pleacă barca, se mai zbate el ce se mai zbate, apare încă o barcă:

„Haide, sus!”.

„Nu, mersi, Dumnezeu mă va salva!”.

Se duc şi aceştia, omul nostru se îneacă, ajunge-n Rai şi se duce direct la Dumnezeu: „Bine, Doamne, aşa-mi răsplăteşti Tu mie credinţa? De ce nu m-ai salvat?”.

„Poftim…? Păi nu ţi-am trimis două ditamai bărcile?!?”

Laurenţiu Dumitru

„Numărul mare de clienţi la tatuaje şi al celor care se ocupă cu aşa ceva a făcut ca Ministerul Muncii să ia hotărârea, pe 25 ianuarie 2005, să introducă în nomenclatorul oficial al meseriilor şi pe cele de tatuator şi montator de bijuterii pe corp. Urmează ca aceste meserii să intre şi în nomenclatorul de calificări” (Libertatea, 8 februarie 2005)

Pe când stăteam oarecând în altar, ajutând la diverse trebuşoare un părinte piteştean, în vremea babiloniei ce se instaurează în bisericile noastre odată cu îmbulzeala din Săptămâna Mare, am văzut la rând la spovadă un elev de-al meu, ce avea două piercing-uri într-o sprânceană. Ies din altar şi îi spun discret că ar fi bine să le scoată înainte de a da ochii cu părintele. Se scuză sincer că nu le poate scoate pe loc, fiind o rană proaspătă. În fine, mi-a dat o explicaţie plauzibilă din câte îmi amintesc, însă urma să ajungă în faţa duhovnicului şi mă temeam, în necredinţa mea, că părintele, iute la mânie uneori, îl va respinge fără drept de apel şi-i va cere să vină altă dată, când şi-o veni în fire. Aşa că am aşteptat momentul prielnic, între două spovedanii, şi l-am rugat pe părintele să nu-l respingă pe elevul meu, precizându-i că este un băiat deosebit şi foarte deschis faţă de cele sfinte, o dovadă fiind şi faptul că era acolo în biserică în acel moment. Părintele m-a încredinţat că nu-l va respinge. Elevul meu a ieşit cu ochii în lacrimi de la spovedanie şi mi-a mărturisit că pluteşte de fericire. Mi-a spus că părintele i-a vorbit cu multă răbdare şi dragoste, „ca un adevărat părinte”, chiar dacă moda piercing-urilor a catalogat-o ferm ca fiind un moft, o deşertăciune şi i-a recomandat, în consecinţă, să reflecteze asupra acestui aspect.
Aveam să observ în acele zile din Săptămâna Patimilor şi alţi adolescenţi şmecheruţi şi îmbrăcaţi extravagant ieşind cu ochii înlăcrimaţi, semn vădit că inimile lor tinere erau încă vii şi căutau cu sinceritate Calea. M-am încredinţat pe veci că greşim flagrant când etichetăm oamenii după prima impresie, după nebuniile şi vanităţile de moment.
***
Obiceiul de a purta cercei în diferite locuri de pe corp (body-piercing-ul) şi pictarea pielii (tatuajul) sunt vechi de când lumea şi, în timp, au avut diverse conotaţii. Le întâlnim la popoarele arhaice, dar şi la unele triburi din zilele noastre. La poporul evreu, spre exemplu, cerceii în urechi erau o marcă a sclaviei (v. Deuteronom 15, 17). Cum se face că întâlnim astfel de elemente „ornamentale” în plin progres, în plină civilizaţie? Pentru omul postmodern au ele aceeaşi valoare ca şi pentru omul arhaic? Ce mesaj vor să transmită aceşti oameni? Sunt ele fond sau doar forme? Departe de mine gândul de a aborda subiectul din perspectivă istorico-sociologică. Trebuie însă spus că în vremurile din urmă piercing-ul şi tatuajul s-au „reinventat”, au reapărut în comunităţile hippie (anii ’60) şi s-au dezvoltat în epoca punk (mijlocul anilor ’70) şi a rockului metalic (anii ’80). Într-o vreme, body-piercing-ul a fost semn de identificare pentru perverşii sado-maso.
Astăzi însă dacă vrei să fii cool, să fii trendy, trebuie să ai musai piercing sau tatuaj. Tinerii sunt învăţaţi să trăiască după modă, indiferent dacă promovează ceva bun sau ceva rău. Rar li se spune să fie cu luare aminte şi cu discernământ, că nu tot ce zboară se mănâncă. În mediul liceal spre exemplu, dacă n-ai mobil, mai ales cu cameră foto şi sonerie polifonică ori iPOD eşti… varză, eşti un nimeni. Multe suferinţe adolescentine vin din aceste „lipsuri”, de fapt mai mult din desconsiderarea pe care le-o arată cei ce au celor ce nu au.
Cultura MTV şi Bravo a făcut ca fenomenul body-piercing & tatoo să ia amploare. Mulţi tineri liceeni sunt prinşi în mreaja acestui trend. Şi cum să nu fie, când idolii lor se întrec în a susţine această modă? E cunoscut faptul că idolii influenţează alegerile fanilor. Nu degeaba vedetele sunt plătite fabulos pentru apariţiile în reclame.
Dacă Mutu, Beckham, Eminem sau Angelina Jolie au tatuaje, de ce să fii mai prejos? Dacă băieţii de la The Rasmus sau Linkin Park, dacă Pink sau Christina Aguilera au piercing-uri, de ce să nu-ţi faci şi tu? Iată de ce, oricât de mult am vorbi despre deşertăciunea unor astfel de mode, e greu să stai împotriva curentului. Chiar şi copiii sunt virusaţi. Ei caută mai nou gume „cu tatuaj”, iar la petrecerile aniversare de la McDonald’s sunt pictaţi pe mâini şi pe faţă („Doar McDonald’s te distrează şi pe faţă te pictează” sună un slogan).
Există o tendinţă la tinerii din vremurile noastre de a nesocoti valoarea trupului, consideră bunăoară că pot face orice cu el, dacă îţi produce plăcere. Scriptura spune însă că trupul nostru nu-i de fapt al nostru, ci e templu al Duhului Sfânt (cf. I Corinteni 3, 16) şi că nu se cade a-l face părtaş necurăţiei, desfrânării. Pentru că fraţii noştri mai mici pentru care Hristos a murit găsesc că toate acestea aduc plăcere, aş vrea să rămânem puţin pe acest tărâm, al plăcerii…
Piercing-urile se pun în buze, în sprâncene, în nas („bobiţă”), în limbă („bară”), în cartilagiile urechii, în buric, în zona genitală!… Puţini ştiu că de cele mai multe ori zona se infectează şi puroiază. E valabil şi-n cazul tatuajelor. Dacă „operaţiunea” nu s-a efectuat într-un mediu aseptic, cu instrumente sterilizate, te poţi căpătui cu virusul hepatitei B sau C sau chiar cu HIV. Puţini ştiu, spre exemplu, că după gaura făcută în limbă 2-3 săptămâni trebuie să bei iaurt sau supă, că abia poţi vorbi şi că rişti oricând să înghiţi bila din capătul bării. Sper ca măcar unul din riscurile acestea să-i ţină departe pe doritori. E şi aceasta o treaptă, o măsură şi, tainic, o lucrare a Duhului.
Am spus mai sus că nu poţi sta „împotriva curentului”. Trebuie făcută însă o precizare. Hristos, care ieri şi azi şi în veci, e acelaşi (Evrei 13, 8), stă împotriva curentului. El e cel care schimbă inimile, El cheamă la pocăinţă, la îndreptarea vieţii. Mântuitorul nu se ruşinează să deschidă uşa unui tânăr tatuat sau plin de piercing-uri, dacă acesta bate, dacă acesta Îl caută cu sinceritate. Când El va deschide uşa, instantaneu tânărul se va ruşina (ca şi Christina Aquilera care s-a ruşinat când a fost detectată într-o vamă cu un piercing în zona genitală) şi toate acestea le va lepăda de la el ca fiind de prisos.
Nădăjduim că aceste funny-things nu vor ţine o veşnicie, deşi semnele „de bună purtare” vor rămâne în cele mai multe dintre cazuri până la mormânt. De obicei găurile nu se acoperă, o spun ca un păţit, iar tatuajele se scot extrem de greu. E cunoscut faptul că multe vedete merg să şteargă mesajele tatuate pe piele „pentru veşnicie” (vezi Angelina Jolie care şi-a tatuat numele soţului, Billy Bob Thorthon, de care între timp a divorţat sau cazul lui Johnny Depp care-şi tatuase pe braţ „Winona (Ryder, n.n.) forever”, numai că „forever-ul” a durat doar câţiva ani, iar tatuajul a trebuit, fireşte, şters).
Victimă a modei, posesorul de tatuaje sau plin de piercing-uri nu e doar un tip sau o tipă cool, o persoană excentrică, ci, din ce am observat în jur, este de cele mai multe ori o persoană nefericită, neîmplinită. Golul din suflet caută să-l ascundă cu artificii de acest gen. El pare că s-a eliberat de „prejudecăţile lumii”, însă totodată vrea să spună tuturor că nu-i un om împăcat. Pe aceşti căutători ai adevărului, pe aceşti nemulţumiţi de starea lumii îi pescuieşte Hristos.
Hristos nu a pus bariere dragostei, aşa cum punem noi – până aici, pe gay îi detest, pe Columbeanu îl dispreţuiesc, pe Andreea Marin nu o sufăr, pe Gigi Becali îl urăsc -. Mântuitorul ne îndeamnă să-i cercetăm pe cei bolnavi, precum şi pe cei din închisori. Cei întemniţaţi, cu siguranţă, nu-s icoane de-nchinat. Pot fi ucigaşi, violatori, tâlhari la drumul mare etc. Dacă avem alergie la rockeri, cercelaţi, tatuaţi e semn că nu ne asemănăm cu Cel pe care spunem că-L urmăm. Hristos n-a avut nicio alergie în întâlnirea cu cei căzuţi. A stat aproape în toată vremea printre desfrânate şi oameni obosiţi de atâta păcat. De El s-au atins nu doar cei curaţi, ci mai ales cei necuraţi, iar câţi se atingeau se vindecau (Matei 14, 36).
Iată că şi noi, creştinii de astăzi ne petrecem viaţa printre oameni cu diverse apucături, mentalităţi şi idei revoluţionare. De cele mai multe ori ei primesc de la noi o privire acră, o vorbă tăioasă, dură. Teama mea, în ce-l privea pe elevul cercelat de care pomeneam mai sus, era întru totul justificată, pentru că, personal, odinioară, am simţit pe propria-mi piele atitudinea aceasta aproape de desconsiderare.
În anii liceului, mi-am pus doi cercei în urechea stângă, de altfel tot piercing se cheamă (tatuaj nu am apucat să-mi fac, până să mă hotărăsc ce anume să-mi desenez, am ajuns la Hristos şi nu mi-a mai trebuit nimic de acest fel). Imediat după 1990, a purta cercei ca bărbat era sinonim cu răzvrătirea, revolta, extravaganţa ori trufia, cum ar spune teologul. Cerceii erau atunci pentru mine modul de exprimare a frondei adolescentine. Cum nu erau încă prea mulţi amatori, pentru că nu era încă un trend, erai imediat observat că eşti altfel şi majoritatea oamenilor strâmba din nas neascunzându-şi în nici un fel dezgustul pentru o aşa opţiune scandaloasă. În familie lucrurile nu au stat altfel. Consiliu de familie… „băiatul nostru a luat-o pe mirişte, ascultă rock, iar acum poartă cercei în ureche”. Părinţii mi-au spus să-i scot neapărat, pentru că fac familia de râs, eu însă îi purtam în ascuns. Revolta mea creştea din zi în zi. Eram fericit că alegerile mele provocau polemici, deşi evitam mai mereu discuţiile logice. Nu puteam explica pertinent motivul pentru care-i port. Să le spun că vreau să mă deosebesc de mulţime? Că vreau să par interesant? Acestea nu erau argumente, şi asta ştiam prea bine.
***
Dacă vă întrebaţi cum s-a sfârşit povestea cerceilor din urechea stângă, pot spune că hotărâtoare a fost întâlnirea cu bunica din partea tatălui, pe care o întâlneam destul de rar, o femeie cu viaţă sfântă pe care o iubeam mult şi de care îmi era de fel o ruşine teribilă.
Bunica aceasta, văduvă în ultimii 30 de ani ai vieţii, a crescut cu multă trudă şapte copii. La 96 de ani şi-a încheiat menirea pe pământ şi s-a dus la ceruri cu un zâmbet larg pe chip. La înmormântarea ei am plâns mai mult de bucurie, decât de jale. Aveam încredinţarea că s-a întâlnit cu Hristos, Cel pe care-L iubise întreaga viaţă, iar acum El o aşeza în locaşul drepţilor pe care-l gătise cu mult înainte ca ea să se nască. Ştiam că de acum întreg neamul nostru va avea un mărturisitor la scaunul Stăpânului. La bunica am văzut întâia oară măsura cea înaltă a dragostei, a răbdării şi nejudecarea cu niciun chip a vreunui om, virtute care, aveam să înţeleg în timp, schimbă în chip tainic până şi inimile cele mai îndărătnice.
Aşadar venise vremea să-mi văd bunica. Aflase deja că port cercei, dar nu ştiam cum a reacţionat la aflarea veştii. M-am dus în bucătăria unde stătea de obicei să-şi încălzească picioarele la căldura cuptorului şi i-am spus: „Mamaie, cred că ai aflat deja, e adevărat, da, mi-am pus doi cercei în ureche!”. „Apoi, maică, să-i porţi sănătos!” mi-a spus dânsa zâmbind cald. Şocul a fost aşa tare încât am rămas fără glas minute în şir. Întru sfârşit m-a întrebat: „Te face fericit?”. Deşi, după cum spuneam, eram fericit că alegerile mele năşteau polemici, am realizat că totul era un moft, o fiţă… „Cred că nu”, i-am răspuns. S-a uitat cu dragoste spre mine şi dând uşor în cap a încredinţare mi-a zis: „Fericirea vine din altă parte!”. N-am întrebat din ce parte vine fericirea, am aflat asta ceva mai târziu, dar în ziua aceea am ştiut că nebunia asta nu avea să mă mai ţină mult.
Ce frondă, ce revoltă? Iaca, bunica deja mă înţelegea! Ce n-au reuşit părinţii cu ameninţări şi interdicţii, a izbutit bunica printr-un gând bun, printr-o vorbă aparent simplă. Şi mai era şi acel tainic „fericirea e în altă parte”… Într-adevăr, nebunia cu cerceii nu m-a mai ţinut mult… Într-una din zile, la recomandarea unui prieten, am sunat o doamnă profesoară de filosofie în speranţa că îmi va da câteva ore de meditaţie ca să-mi lămuresc câteva concepte pe care nu le stăpâneam prea bine. Aveam nevoie pentru admitere. Dumneaei mi-a dat întâlnire la o biserică, după terminarea Liturghiei urmând să ne cunoaştem şi să stabilim în linii mari un program de lucru. Am ajuns la întâlnire mai devreme şi m-am gândit să intru şi la slujbă. Stăteam în spate ascultând. Într-un moment liturgic, probabil al Heruvicului, mi-am dat seama că preotul va trece tămâind pe lângă mine şi negreşit îmi observa cerceii. Atunci, de ruşine, printr-un gest rapid i-am scos şi cred că din ziua aceea nu i-am mai pus în ureche.
***
Pentru că nu mulţi au avut şansa să aleagă între bine şi rău, ci mai ales între două sau mai multe rele, pentru că unii abia acum sunt „pe drumul Damascului” (v. Faptele Apostolilor 9), pentru că şi pentru ei – mai ales pentru ei – a murit Hristos, să ne rugăm ca tinerii să înţeleagă deşertăciunea piercing-urilor şi să le ocolească… căci e „dureros” să te rogi lui Hristos cu o bară în limbă! Iar cei vor cu ardoare un tatuaj să ajungă ziua să-şi dorească „tatuată” voia lui Dumnezeu pe inima lor.

Laurenţiu Dumitru

În urmă cu 3 ani, la cea de-a 78-a ediţie a Galei decernării Premiilor Oscar, patima homosexualităţii a urcat pe scenă dezinhibată primind şi câteva statuete aurii. Dintre producţiile cinematografice care s-au aflat în acel an în competiţie, se remarcă în mod special „March of the Penguins” („La Marche de l’Empereur”) al regizorului francez Luc Jacquet, peliculă care a primit Oscarul pentru cel mai bun documentar. Filmul a adunat laurii succesului de casă în Europa, dar şi în SUA, ceea ce pentru un documentar e o adevărată minune.

Am avut bucuria să văd şi să tot revăd în ultimii ani această producţie cinematografică. N-aş fi crezut vreodată că un documentar poate sensibiliza într-o asemenea măsură. Filmul e o mare Lecţie pentru noi cei care căutăm să ne îndumnezeim, dar nu ne-am umanizat încă.

O oră şi douăzeci de minute despre douăsprezece luni din impresionanta vieţuire a pinguinilor imperiali din Antarctica. Un film documentar ce ne arată anevoiosul drum parcurs anual de aceştia, într-un ritm cadenţat, pentru a-şi găsi partenerul în „locurile natale” şi a se împerechea.

E anevoie să povesteşti despre minunile lui Dumnezeu. Cuvintele sunt neputincioase în a exprima temeinic ce este aşa impresionant, măreţ şi sublim în acest documentar. De aceea, vă recomand cu căldură una dintre cele mai frumoase poveşti despre creaţia lui Dumnezeu, un film de o rară sensibilitate. Sunt extraordinare mărşăluirile epuizante de peste 100 km către locul de împerechere, iar mai apoi, în căutarea hranei pentru sine şi pentru puiul ce va să vină pe lume…

Este impresionant cum se apără de furtunile necruţătoare din toiul iernii, când, pentru a estompa frigul şi a nu fi înghiţiţi de „marele alb”, se ghemuiesc şi formează o masă mişcătoare unică. Impresionant cum reuşesc să facă cu rândul, la margine, ca fiecare dintre ei să se încălzească. Deosebit de interesant e modul în care protejează oul, „mica inimă care bate în interiorul cochiliei”, care trebuie ferit de aerul glaciar care-l poate nimici instantaneu. Este de remarcat răbdarea şi grija deosebită în transferarea oului de la mamă la tată (deasupra propriilor lui gheare) într-un timp foarte scurt, înainte ca mama, înfometată şi slăbită deja, să facă drumul lung înapoi până la mare pentru a se hrăni şi a aduna hrană pentru pui (când am văzut grija părintească cu totul deosebită a pinguinilor, n-am putut să nu-mi amintesc că unele femei creştine îşi ucid pruncii în pântece sau îi părăsesc prin spitale).

Filmul reuşeşte să redea şi suferinţa celor doi părinţi când, în ciuda tuturor eforturilor, puiul nu supravieţuieşte… Este impresionant, de asemenea, cum contribuie ambii părinţi, în egală măsură, la creşterea puiului (caracteristică pe care noi am cam pierdut-o, deşi nu pinguinilor le spune Pavel: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora” – Galateni 6, 2).

Desenaţi de Dumnezeu parcă special pentru noi, pinguinii imperiali sunt de o rară frumuseţe. Filmul ar fi meritat un Oscar şi pentru „costume design”… Câtă gingăşie, câtă splendoare!

Pinguinii imperiali dau dovadă de tandreţe, afecţiune, ataşament, solidaritate, devotament, grijă jertfelnică pentru pui şi nu doar atât. Veţi remarca în „March of the Penguins” un mod aparte de a preţui viaţa, din păcate din ce în ce mai rar întâlnit la oameni. Nu ştiu exact cât este adevăr ştiinţific şi cât e artă imagistică, dar adevărurile surprinse de camerele de luat vederi par a fi de netăgăduit. Toate gesturile pinguinilor imperiali exprimă tandreţe şi afecţiune. Filmat la temperaturi inumane (sub -50 grade Celsius), documentarul mi-a arătat una din cele mai graţioase imagini cinematografice din câte mi-a fost dat să văd până acum: „sărutul” celor doi pinguini, atingerea delicată, înclinarea elegantă a capetelor.

„March of the Penguins” este poate una dintre cele mai frumoase poveşti despre creaţia lui Dumnezeu, un film de o rară sensibilitate, un film foarte călduros, în ciuda gerului implacabil al Antarcticii.

Cred că am să-l revăd din când în când, să nu uit să fiu om…

Laurenţiu Dumitru

Mi-am zis că voi vedea un film istoric, dar la filmul hollywoodian e bine să nu vii cu pretenţii de autenticitate istorică. Nu e prima oară când se gafează la acest capitol. Trunchiată ori hiperbolizată pe alocuri, istoria e doar un pretext pentru a face un film cu lupte. 300 este, în primul rând, o lecţie de eroism, onoare şi curaj. Bătălia de la Termopile e doar pretextul, ea întrupa perfect aceste virtuţi.

Guvernul iranian – supărat foc pe regizor şi producători. Soldaţii perşi par a fi mai degrabă nişte mutanţi hidoşi. Xerxes I, regele persan, nu arăta ca un mulatru travestit, machiat, rujat şi cu faţa plină de piercing-uri, ca în film, basoreliefurile încă dau mărturie. Nici uniformele spartane nu erau chiar aşa, dar cum să fi pus în evidenţă muşchii războinicilor? Pretenţiile sunt însă prea mari. Iranienilor li s-a răspuns că filmul este entertainment, el fiind ecranizarea fidelă a unei benzi desenate celebre, a lui Frank Miller.

Avem în film 300 de pectorali excelent lucraţi, avem 300 de luptători desăvârşiţi. Criticii s-au arătat intrigaţi de atâta perfecţiune: „prea mulţi supermani, prea mulţi culturişti”. Spartanii – dispuşi să moară pentru libertate, învăţaţi să nu se retragă, învăţaţi să aleagă „moartea frumoasă”. În consecinţă, avem mult sânge care ţâşneşte în nenumărate imagini slow-motion. Avem decoruri frumoase, dar fotografice, filmul trecând printr-o post-procesare severă. Păcat. Tipic hollywoodian – nu lipsesc scenele erotice. Iarăşi păcat.

Nu lipseşte nici ingredientul politic, oarece conspiraţii în Senat, de altfel singura abatere, se pare, de la banda desenată. Leonida, regele spartan, nu poate fi identificat cu Bush, cum au afirmat unii jurnalişti arabi. Filmul nu e nici pro, nici contra Bush, nu e o luptă a estului contra vestului, nu e ostil lumii arabe, nu e ostil nimănui, poate doar istoriei.

Filmul îmi pare că are ca target tinerii adolescenţi fascinaţi de muşchi şi cultul trupului, el prinde probabil foarte tare la fanii jocurilor de tip World of Warcraft care, după vizionarea filmului, vor intra în arena virtuală să căsăpească niscaiva duşmani. Pentru unii tineri de azi războiul este, din păcate, chiar super-funny.

Filmul începe abrupt cu o scenă de un barbarism extrem care dă fiori reci. Spartanii îşi omorau pruncii care aveau handicapuri la naştere. Însă, deşi ne despart atâtea secole şi 2000 de ani de creştinism, nici noi nu suntem prea departe de o aşa barbarie. Noi ucidem pruncii încă în pântece fiind, dacă observăm la ecograf vreun handicap. Nu mai vorbim de cei absolut sănătoşi, dar nedoriţi.

Am remarcat o replică din film. Xerxes îl întreabă pe Leonida: „Cum poţi să mi te împotriveşti, când ştii că aş omorî cu plăcere pe oricare dintre oamenii mei pentru victorie?”. Leonida spune: „Eu mi-aş da viaţa pentru oricare dintre ai mei”. De altfel, bărbăţia, curajul şi puterea de jertfă pentru „o moarte frumoasă” mi-au asociat întrucâtva comportamentul spartan cu râvna călugărească.

Ar trebui să învăţăm de la spartani că desăvârşirea cea întru Hristos nu se câştigă decât cu antrenament zilnic. La fel stau lucrurile şi cu învăţatul. Doar cei bine şi constant antrenaţi într-ale studiului vor lua premiul I.

Laurenţiu Dumitru