La această întrebare răspunde desluşit un film hollywoodian, The Body (Trupul), apărut în anul 2000, difuzat la noi sub titlul Misiune în Ţara Sfântă, avându-l în rol principal pe Antonio Banderas.

În zorii noului mileniu, în leagănul credinţei, Ierusalim, doi oameni aparţinând unor lumi şi culturi total diferite se aliază pentru a investiga o descoperire arheologică care nu numai că ameninţă fragila pace din regiune ci, mai mult, putea distruge însuşi fundamentul credinţei…

În spatele unui magazin simplu, pe când se făceau săpături pentru zidirea unei pivniţe, este descoperit un schelet antic, în mormântul unui om bogat. Coloritul încheieturilor mâinilor şi picioarelor indică drept cauză a morţii, metoda romană de execuţie a criminalilor şi duşmanilor statului: crucificarea. O monedă de aur găsită în mormânt, poartă efigia guvernatorului roman Pontius Pilat, iar alte semne se potrivesc cu descrierea din Biblie a morţii învăţătorului Yeshu Ben Yosef, mai cunoscut sub numele grecesc Iisus, fiul lui Iosif.

Matt Gutierrez, un preot iezuit trimis de Vatican pentru a contesta descoperirea şi dr. Sharon Golban, evreică arheolog, reprezentanta ştiinţei, trebuie să lupte împotriva piedicilor din ce în ce mai mari, puse de către cei implicaţi în lupta pentru putere în această parte a lumii, iar credinţa şi identitatea lor vor fi puse la grea încercare pe parcursul tentativei de a scoate la lumină adevărul despre această „descoperire epocală”.

Dialogurile, replicile din film sunt sufocante: „Dovezile mele arheologice contrazic credinţa ta…”. „Când ai intrat în mormânt, credeai în Înviere?…”. „Un răstignit într-un mormânt bogat? Scursurile societăţii erau crucificate, iar osemintele erau arse sau date la câini. E puţin probabil să găseşti un crucificat în mormântul unui om bogat… Iată, stă scris: un om bogat din Arimateea cu numele Iosif… (Matei 27, 57)”. „De ce nu poate fi aici un adept al lui Hristos?”. „Pentru că nu există niciun simbol creştin…”. „Monedele sunt o bună metodă de a data un mormânt…”. „Ce te faci, iezuitule, dacă descoperi că în mormânt e Hristos?…”. „Dumnezeu o să-mi dea răspunsul…”. „Credinţa nu are nevoie de dovezi logice. Credincioşii nu vor crede descoperirea…”.

„Dovezile” se înteţesc. Era sigur bărbat. Oasele nu sunt rupte, deşi, de obicei, romanii sfărâmau oasele, pentru a grăbi moartea, însă Lui „nu I se va zdrobi niciun os” (Ioan 19, 36). Braţul drept era mai gros decât cel stâng, „era zidar sau tâmplar… ca în cazul lui Hristos”. Urme de rugină, urme de oxidare la mâini şi la picioare. Pielea capului a fost străpunsă cu nişte obiecte ascuţite, dar nu din metal (spini). Zgârietură de la suliţă, pe coaste. Un specialist englez, dr. Sproul, chemat să cerceteze, întăreşte cele „bănuite” de evreica arheolog.

„Nu înţeleg, de ce e catastrofal pentru Biserică dacă acestea sunt oasele lui Hristos? Nu e de ajuns că a fost un om de excepţie, care ne-a învăţat bunătatea şi înţelegerea?”, întreabă evreica Sharon. „…Învierea este foarte importantă!”, răspunde părintele Gutierrez.

Părintele Pierre Lavelle, preot dominican şi arheolog, ce conferenţia la Universitate în Ţara Sfântă, vede şi el mormântul… şi trupul. Părinţii discută aprins. Îşi amintesc de Cuvântul Scripturii: „Şi atunci dacă vă va zice cineva: iată aici este Hristos, sau iată acolo, să nu credeţi” (Marcu 13, 21). Deci trupul din mormânt e proorocul mincinos. Acest gând însă nu le aduce linişte…

„Ce facem în privinţa asta, părinte?”, întreabă Guttierez.

Filmul introduce pe spectator în iadul sufletesc, în cumplita deznădejde pe care o trăieşte cinstitul slujitor şi mărturisitor căruia i se „demonstrează” că Hristos n-a înviat! Părintele Lavelle, deznădăjduit, se sinucide aruncându-se în gol din turnul clopotniţei.

Părintele Gutierrez înţelege că, dacă acela e trupul lui Hristos, l-a trimis pe părintele Lavelle în neant. El trebuie să afle adevărul, căci „adevărul îl va face liber”… „Trebuie să aflu dacă e trupul Lui”, spune părintele privind spre crucifix.

Filmul, plin de acţiune, abundă în imagini dure: răpiri, altercaţii, explozii, împuşcături, încercări de şantaj, lupte politice, al căror rost nu-l voi explica aici.

După recuperarea unui fragment de ceramică sustras din mormânt şi descifrarea literelor cu ajutorul unui program, se află adevărul. Nu e mormântul lui Hristos. Nu e trupul Lui acolo. Era scris: „Te rog, Dumnezeule, ia pe fiul meu David cum ai luat pe Fiul Tău, Iisus”. În viaţa părintelui Matt Gutierrez, preotul iezuit însărcinat cu ancheta cazului, se petrece o schimbare neaşteptată…

Ultimul cadru al filmului transcrie cuvintele Mântuitorului adresate lui Toma Apostolul, textul biblic de la Ioan 20, 29: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”

Deşi este doar o ficţiune şi un simplu act cinematografic, filmul îl ţine pe spectator cu răsuflarea tăiată. Nu degeaba afirma celebrul regizor creştin Andrei Tarkovski: „Daţi-mi o cameră de luat vederi şi o peliculă şi voi uimi lumea”. El cunoştea tare bine impactul imaginii.

Filmul te ţine cu răsuflarea tăiată, căci te face să înţelegi şi să simţi prea bine cât de importantă e Învierea Domnului, căci, din păcate, mulţi vorbesc încă de Hristos ca iniţiat şi mare maestru, fiindu-le indiferentă Învierea Sa din morţi. The Body te învaţă că indiferenţa, nepăsarea vizavi de acest act fundamental, care a punctat istoria, e o adevărată alienare.

Categoric, cine nu crede în Înviere nu este creştin, măcar că-i botezat. E adevărat că Scriptura spune „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni 3, 27), dar dacă în viaţă nu-ţi lucrezi darurile Botezului şi ale Mirungerii, tot nu eşti al lui Hristos. Mulţi spun că ei cred în felul lor, oricum, altfel decât învaţă Biserica, şi totuşi consideră că-s buni creştini. Biserica însă se roagă pentru cei bine credincioşi. Spune o ectenie: „Doamne, mântuieşte pe cei bine credincioşi”. Ca să fii bun creştin, trebuie mai întâi să fii „bine credincios”, adică să crezi bine, adică drept, adevărat.

Viaţa fără Înviere e lipsită de sens; zadarnică e atunci credinţa. Dacă îi iei creştinului Învierea, i-ai luat totul. Asta nu înseamnă, prin absurd, că un creştin n-ar găsi resurse să se bucure de viaţă, că ar fi un inadaptat ci, în sensul discuţiei din film: „Iisus nu-mi e de prea mare folos dacă a fost doar un mare învăţător…”. Scris este însă că „cel ce nădăjduieşte numai pentru viaţa aceasta (adică nu se raportează pe sine la viaţa veşnică, nu trăieşte şi nu mărturiseşte Învierea) e mai de plâns decât toţi oamenii” (I Corinteni 15, 19).

Creştinul trăieşte pentru Înviere, el moare lumii şi se uneşte cu Hristos încă de aici, de pe pământ. Creştinul caută comuniunea veşnică cu Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Creştinul practicant, cel care-L urmează pe El şi păzeşte poruncile Lui, spune împreună cu Sfântul Pavel: „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14). Toată raţiunea lui de a fi stă în adevărul Învierii. Căci ce sens poţi găsi în venirea la existenţă pentru o ulterioară pieire definitivă? Ce rost ar mai avea lumea, existenţa, viaţa?

Când spui „fără Înviere”, spui „fără Hristos”, spui întuneric, spui nebunie. Dar noi ştim că El a înviat! Şi viaţă veşnică ne-a dăruit! Din păcate, mulţi trăim ca şi când Hristos n-ar fi înviat!

Să trăim Învierea lui Hristos, învierea noastră!

Laurenţiu Dumitru

]]> http://www.orthograffiti.ro/503/ce-ar-fi-lumea-fara-inviere-ganduri-pe-marginea-filmului-the-body/feed/ 1 http://www.orthograffiti.ro/280/the-pursuit-of-happyness-%e2%80%9ein-cautarea-fericirii%e2%80%9d-2006/ http://www.orthograffiti.ro/280/the-pursuit-of-happyness-%e2%80%9ein-cautarea-fericirii%e2%80%9d-2006/#comments Sun, 10 May 2009 20:23:23 +0000 admin http://www.orthograffiti.ro/?p=280

Rar întâlneşti un film lăudat unanim de cei care l-au văzut. Incitant titlul. Incitant, de asemenea, să vezi un actor de comedie, Will Smith, (cunoscut din „Men In Black”, „Wild Wild West”, „Ali” sau „Independence Day”), jucând convingător un rol dramatic.

În „The Pursuit of Happyness”, Chris Gardner (Will Smith) este un tată care are greutăţi în a-şi întreţine familia. În ciuda curajoaselor sale încercări de a se menţine pe linia de plutire, soţia lui cedează în faţa greutăţilor şi pleacă, deşi aveau împreună un copil de cinci ani, Christopher (Jade Christopher Syre Smith). Chris, având de acum în grija sa şi copilul, face tot posibilul pentru a obţine o slujbă mai bine plătită. Folosindu-şi în acest scop cunoştinţele de marketing, obţine un stagiu de pregătire la o prestigioasă firmă de brokeraj şi, deşi nu este plătit pentru şase luni, acceptă, în speranţa că stagiul îi va deschide oportunitatea spre o slujbă decentă. Pentru că nu au avut bani pentru plata chiriei, Chris şi fiul său sunt evacuaţi din apartament, aşa că sunt nevoiţi să înnopteze în adăposturi sociale, iar uneori chiar în toalete publice. În ciuda necazurilor mari, Chris nu se îneacă în băutură, nu fură, nu se sinucide, ci rămâne acelaşi tată implicat şi iubitor, folosind încrederea şi dragostea fiului său drept un impuls pentru a depăşi piedicile care îi apar în cale. Întru sfârşit, Chris va ajunge broker, iar mai apoi va avea firma sa proprie. Peste ani de zile devine multimilionar. Povestea, pe cât de tristă, pe atât e de adevărată, filmul fiind inspirat dintr-un caz real.

„În căutarea fericirii” e o adevărată lecţie de supravieţuire, e un film cu morală, un film „curat”, fără scene nepotrivite, un film sănătos care te pune pe gânduri, care te invită la o sinceră introspecţie asupra propriului destin. E o adevărată lecţie, mai ales pentru adolescenţii de bani gata care s-au trezit cu maşină de zeci de mii de euro la majorat.

I se poate reproşa filmului că fericirea e căutată numai la nivel orizontal, nu şi vertical, privind spre Cer. Adevăratul Chris însă, de acum milionar, povestea, într-un talk-show, despre credinţa pe care nu şi-a pierdut-o când i-a fost greu şi conştiinţa că Dumnezeu i-a purtat de grija şi l-a ajutat când totul părea fără speranţă. Acum întinde o mână şi el celor săraci de care e plină, de altfel, America tuturor posibilităţilor.

***
Mergând grăbiţi pe stradă, Christopher îi spune tatălui o pildă:

În largul mării, un om se zbătea să nu se înece. Vine o barcă:

„Hai, urcă la bord!”.

„Nu, mulţumesc, Dumnezeu mă va salva!”.

Pleacă barca, se mai zbate el ce se mai zbate, apare încă o barcă:

„Haide, sus!”.

„Nu, mersi, Dumnezeu mă va salva!”.

Se duc şi aceştia, omul nostru se îneacă, ajunge-n Rai şi se duce direct la Dumnezeu: „Bine, Doamne, aşa-mi răsplăteşti Tu mie credinţa? De ce nu m-ai salvat?”.

„Poftim…? Păi nu ţi-am trimis două ditamai bărcile?!?”

Laurenţiu Dumitru

„Numărul mare de clienţi la tatuaje şi al celor care se ocupă cu aşa ceva a făcut ca Ministerul Muncii să ia hotărârea, pe 25 ianuarie 2005, să introducă în nomenclatorul oficial al meseriilor şi pe cele de tatuator şi montator de bijuterii pe corp. Urmează ca aceste meserii să intre şi în nomenclatorul de calificări” (Libertatea, 8 februarie 2005)

Pe când stăteam oarecând în altar, ajutând la diverse trebuşoare un părinte piteştean, în vremea babiloniei ce se instaurează în bisericile noastre odată cu îmbulzeala din Săptămâna Mare, am văzut la rând la spovadă un elev de-al meu, ce avea două piercing-uri într-o sprânceană. Ies din altar şi îi spun discret că ar fi bine să le scoată înainte de a da ochii cu părintele. Se scuză sincer că nu le poate scoate pe loc, fiind o rană proaspătă. În fine, mi-a dat o explicaţie plauzibilă din câte îmi amintesc, însă urma să ajungă în faţa duhovnicului şi mă temeam, în necredinţa mea, că părintele, iute la mânie uneori, îl va respinge fără drept de apel şi-i va cere să vină altă dată, când şi-o veni în fire. Aşa că am aşteptat momentul prielnic, între două spovedanii, şi l-am rugat pe părintele să nu-l respingă pe elevul meu, precizându-i că este un băiat deosebit şi foarte deschis faţă de cele sfinte, o dovadă fiind şi faptul că era acolo în biserică în acel moment. Părintele m-a încredinţat că nu-l va respinge. Elevul meu a ieşit cu ochii în lacrimi de la spovedanie şi mi-a mărturisit că pluteşte de fericire. Mi-a spus că părintele i-a vorbit cu multă răbdare şi dragoste, „ca un adevărat părinte”, chiar dacă moda piercing-urilor a catalogat-o ferm ca fiind un moft, o deşertăciune şi i-a recomandat, în consecinţă, să reflecteze asupra acestui aspect.
Aveam să observ în acele zile din Săptămâna Patimilor şi alţi adolescenţi şmecheruţi şi îmbrăcaţi extravagant ieşind cu ochii înlăcrimaţi, semn vădit că inimile lor tinere erau încă vii şi căutau cu sinceritate Calea. M-am încredinţat pe veci că greşim flagrant când etichetăm oamenii după prima impresie, după nebuniile şi vanităţile de moment.
***
Obiceiul de a purta cercei în diferite locuri de pe corp (body-piercing-ul) şi pictarea pielii (tatuajul) sunt vechi de când lumea şi, în timp, au avut diverse conotaţii. Le întâlnim la popoarele arhaice, dar şi la unele triburi din zilele noastre. La poporul evreu, spre exemplu, cerceii în urechi erau o marcă a sclaviei (v. Deuteronom 15, 17). Cum se face că întâlnim astfel de elemente „ornamentale” în plin progres, în plină civilizaţie? Pentru omul postmodern au ele aceeaşi valoare ca şi pentru omul arhaic? Ce mesaj vor să transmită aceşti oameni? Sunt ele fond sau doar forme? Departe de mine gândul de a aborda subiectul din perspectivă istorico-sociologică. Trebuie însă spus că în vremurile din urmă piercing-ul şi tatuajul s-au „reinventat”, au reapărut în comunităţile hippie (anii ’60) şi s-au dezvoltat în epoca punk (mijlocul anilor ’70) şi a rockului metalic (anii ’80). Într-o vreme, body-piercing-ul a fost semn de identificare pentru perverşii sado-maso.
Astăzi însă dacă vrei să fii cool, să fii trendy, trebuie să ai musai piercing sau tatuaj. Tinerii sunt învăţaţi să trăiască după modă, indiferent dacă promovează ceva bun sau ceva rău. Rar li se spune să fie cu luare aminte şi cu discernământ, că nu tot ce zboară se mănâncă. În mediul liceal spre exemplu, dacă n-ai mobil, mai ales cu cameră foto şi sonerie polifonică ori iPOD eşti… varză, eşti un nimeni. Multe suferinţe adolescentine vin din aceste „lipsuri”, de fapt mai mult din desconsiderarea pe care le-o arată cei ce au celor ce nu au.
Cultura MTV şi Bravo a făcut ca fenomenul body-piercing & tatoo să ia amploare. Mulţi tineri liceeni sunt prinşi în mreaja acestui trend. Şi cum să nu fie, când idolii lor se întrec în a susţine această modă? E cunoscut faptul că idolii influenţează alegerile fanilor. Nu degeaba vedetele sunt plătite fabulos pentru apariţiile în reclame.
Dacă Mutu, Beckham, Eminem sau Angelina Jolie au tatuaje, de ce să fii mai prejos? Dacă băieţii de la The Rasmus sau Linkin Park, dacă Pink sau Christina Aguilera au piercing-uri, de ce să nu-ţi faci şi tu? Iată de ce, oricât de mult am vorbi despre deşertăciunea unor astfel de mode, e greu să stai împotriva curentului. Chiar şi copiii sunt virusaţi. Ei caută mai nou gume „cu tatuaj”, iar la petrecerile aniversare de la McDonald’s sunt pictaţi pe mâini şi pe faţă („Doar McDonald’s te distrează şi pe faţă te pictează” sună un slogan).
Există o tendinţă la tinerii din vremurile noastre de a nesocoti valoarea trupului, consideră bunăoară că pot face orice cu el, dacă îţi produce plăcere. Scriptura spune însă că trupul nostru nu-i de fapt al nostru, ci e templu al Duhului Sfânt (cf. I Corinteni 3, 16) şi că nu se cade a-l face părtaş necurăţiei, desfrânării. Pentru că fraţii noştri mai mici pentru care Hristos a murit găsesc că toate acestea aduc plăcere, aş vrea să rămânem puţin pe acest tărâm, al plăcerii…
Piercing-urile se pun în buze, în sprâncene, în nas („bobiţă”), în limbă („bară”), în cartilagiile urechii, în buric, în zona genitală!… Puţini ştiu că de cele mai multe ori zona se infectează şi puroiază. E valabil şi-n cazul tatuajelor. Dacă „operaţiunea” nu s-a efectuat într-un mediu aseptic, cu instrumente sterilizate, te poţi căpătui cu virusul hepatitei B sau C sau chiar cu HIV. Puţini ştiu, spre exemplu, că după gaura făcută în limbă 2-3 săptămâni trebuie să bei iaurt sau supă, că abia poţi vorbi şi că rişti oricând să înghiţi bila din capătul bării. Sper ca măcar unul din riscurile acestea să-i ţină departe pe doritori. E şi aceasta o treaptă, o măsură şi, tainic, o lucrare a Duhului.
Am spus mai sus că nu poţi sta „împotriva curentului”. Trebuie făcută însă o precizare. Hristos, care ieri şi azi şi în veci, e acelaşi (Evrei 13, 8), stă împotriva curentului. El e cel care schimbă inimile, El cheamă la pocăinţă, la îndreptarea vieţii. Mântuitorul nu se ruşinează să deschidă uşa unui tânăr tatuat sau plin de piercing-uri, dacă acesta bate, dacă acesta Îl caută cu sinceritate. Când El va deschide uşa, instantaneu tânărul se va ruşina (ca şi Christina Aquilera care s-a ruşinat când a fost detectată într-o vamă cu un piercing în zona genitală) şi toate acestea le va lepăda de la el ca fiind de prisos.
Nădăjduim că aceste funny-things nu vor ţine o veşnicie, deşi semnele „de bună purtare” vor rămâne în cele mai multe dintre cazuri până la mormânt. De obicei găurile nu se acoperă, o spun ca un păţit, iar tatuajele se scot extrem de greu. E cunoscut faptul că multe vedete merg să şteargă mesajele tatuate pe piele „pentru veşnicie” (vezi Angelina Jolie care şi-a tatuat numele soţului, Billy Bob Thorthon, de care între timp a divorţat sau cazul lui Johnny Depp care-şi tatuase pe braţ „Winona (Ryder, n.n.) forever”, numai că „forever-ul” a durat doar câţiva ani, iar tatuajul a trebuit, fireşte, şters).
Victimă a modei, posesorul de tatuaje sau plin de piercing-uri nu e doar un tip sau o tipă cool, o persoană excentrică, ci, din ce am observat în jur, este de cele mai multe ori o persoană nefericită, neîmplinită. Golul din suflet caută să-l ascundă cu artificii de acest gen. El pare că s-a eliberat de „prejudecăţile lumii”, însă totodată vrea să spună tuturor că nu-i un om împăcat. Pe aceşti căutători ai adevărului, pe aceşti nemulţumiţi de starea lumii îi pescuieşte Hristos.
Hristos nu a pus bariere dragostei, aşa cum punem noi – până aici, pe gay îi detest, pe Columbeanu îl dispreţuiesc, pe Andreea Marin nu o sufăr, pe Gigi Becali îl urăsc -. Mântuitorul ne îndeamnă să-i cercetăm pe cei bolnavi, precum şi pe cei din închisori. Cei întemniţaţi, cu siguranţă, nu-s icoane de-nchinat. Pot fi ucigaşi, violatori, tâlhari la drumul mare etc. Dacă avem alergie la rockeri, cercelaţi, tatuaţi e semn că nu ne asemănăm cu Cel pe care spunem că-L urmăm. Hristos n-a avut nicio alergie în întâlnirea cu cei căzuţi. A stat aproape în toată vremea printre desfrânate şi oameni obosiţi de atâta păcat. De El s-au atins nu doar cei curaţi, ci mai ales cei necuraţi, iar câţi se atingeau se vindecau (Matei 14, 36).
Iată că şi noi, creştinii de astăzi ne petrecem viaţa printre oameni cu diverse apucături, mentalităţi şi idei revoluţionare. De cele mai multe ori ei primesc de la noi o privire acră, o vorbă tăioasă, dură. Teama mea, în ce-l privea pe elevul cercelat de care pomeneam mai sus, era întru totul justificată, pentru că, personal, odinioară, am simţit pe propria-mi piele atitudinea aceasta aproape de desconsiderare.
În anii liceului, mi-am pus doi cercei în urechea stângă, de altfel tot piercing se cheamă (tatuaj nu am apucat să-mi fac, până să mă hotărăsc ce anume să-mi desenez, am ajuns la Hristos şi nu mi-a mai trebuit nimic de acest fel). Imediat după 1990, a purta cercei ca bărbat era sinonim cu răzvrătirea, revolta, extravaganţa ori trufia, cum ar spune teologul. Cerceii erau atunci pentru mine modul de exprimare a frondei adolescentine. Cum nu erau încă prea mulţi amatori, pentru că nu era încă un trend, erai imediat observat că eşti altfel şi majoritatea oamenilor strâmba din nas neascunzându-şi în nici un fel dezgustul pentru o aşa opţiune scandaloasă. În familie lucrurile nu au stat altfel. Consiliu de familie… „băiatul nostru a luat-o pe mirişte, ascultă rock, iar acum poartă cercei în ureche”. Părinţii mi-au spus să-i scot neapărat, pentru că fac familia de râs, eu însă îi purtam în ascuns. Revolta mea creştea din zi în zi. Eram fericit că alegerile mele provocau polemici, deşi evitam mai mereu discuţiile logice. Nu puteam explica pertinent motivul pentru care-i port. Să le spun că vreau să mă deosebesc de mulţime? Că vreau să par interesant? Acestea nu erau argumente, şi asta ştiam prea bine.
***
Dacă vă întrebaţi cum s-a sfârşit povestea cerceilor din urechea stângă, pot spune că hotărâtoare a fost întâlnirea cu bunica din partea tatălui, pe care o întâlneam destul de rar, o femeie cu viaţă sfântă pe care o iubeam mult şi de care îmi era de fel o ruşine teribilă.
Bunica aceasta, văduvă în ultimii 30 de ani ai vieţii, a crescut cu multă trudă şapte copii. La 96 de ani şi-a încheiat menirea pe pământ şi s-a dus la ceruri cu un zâmbet larg pe chip. La înmormântarea ei am plâns mai mult de bucurie, decât de jale. Aveam încredinţarea că s-a întâlnit cu Hristos, Cel pe care-L iubise întreaga viaţă, iar acum El o aşeza în locaşul drepţilor pe care-l gătise cu mult înainte ca ea să se nască. Ştiam că de acum întreg neamul nostru va avea un mărturisitor la scaunul Stăpânului. La bunica am văzut întâia oară măsura cea înaltă a dragostei, a răbdării şi nejudecarea cu niciun chip a vreunui om, virtute care, aveam să înţeleg în timp, schimbă în chip tainic până şi inimile cele mai îndărătnice.
Aşadar venise vremea să-mi văd bunica. Aflase deja că port cercei, dar nu ştiam cum a reacţionat la aflarea veştii. M-am dus în bucătăria unde stătea de obicei să-şi încălzească picioarele la căldura cuptorului şi i-am spus: „Mamaie, cred că ai aflat deja, e adevărat, da, mi-am pus doi cercei în ureche!”. „Apoi, maică, să-i porţi sănătos!” mi-a spus dânsa zâmbind cald. Şocul a fost aşa tare încât am rămas fără glas minute în şir. Întru sfârşit m-a întrebat: „Te face fericit?”. Deşi, după cum spuneam, eram fericit că alegerile mele năşteau polemici, am realizat că totul era un moft, o fiţă… „Cred că nu”, i-am răspuns. S-a uitat cu dragoste spre mine şi dând uşor în cap a încredinţare mi-a zis: „Fericirea vine din altă parte!”. N-am întrebat din ce parte vine fericirea, am aflat asta ceva mai târziu, dar în ziua aceea am ştiut că nebunia asta nu avea să mă mai ţină mult.
Ce frondă, ce revoltă? Iaca, bunica deja mă înţelegea! Ce n-au reuşit părinţii cu ameninţări şi interdicţii, a izbutit bunica printr-un gând bun, printr-o vorbă aparent simplă. Şi mai era şi acel tainic „fericirea e în altă parte”… Într-adevăr, nebunia cu cerceii nu m-a mai ţinut mult… Într-una din zile, la recomandarea unui prieten, am sunat o doamnă profesoară de filosofie în speranţa că îmi va da câteva ore de meditaţie ca să-mi lămuresc câteva concepte pe care nu le stăpâneam prea bine. Aveam nevoie pentru admitere. Dumneaei mi-a dat întâlnire la o biserică, după terminarea Liturghiei urmând să ne cunoaştem şi să stabilim în linii mari un program de lucru. Am ajuns la întâlnire mai devreme şi m-am gândit să intru şi la slujbă. Stăteam în spate ascultând. Într-un moment liturgic, probabil al Heruvicului, mi-am dat seama că preotul va trece tămâind pe lângă mine şi negreşit îmi observa cerceii. Atunci, de ruşine, printr-un gest rapid i-am scos şi cred că din ziua aceea nu i-am mai pus în ureche.
***
Pentru că nu mulţi au avut şansa să aleagă între bine şi rău, ci mai ales între două sau mai multe rele, pentru că unii abia acum sunt „pe drumul Damascului” (v. Faptele Apostolilor 9), pentru că şi pentru ei – mai ales pentru ei – a murit Hristos, să ne rugăm ca tinerii să înţeleagă deşertăciunea piercing-urilor şi să le ocolească… căci e „dureros” să te rogi lui Hristos cu o bară în limbă! Iar cei vor cu ardoare un tatuaj să ajungă ziua să-şi dorească „tatuată” voia lui Dumnezeu pe inima lor.

Laurenţiu Dumitru

În urmă cu 3 ani, la cea de-a 78-a ediţie a Galei decernării Premiilor Oscar, patima homosexualităţii a urcat pe scenă dezinhibată primind şi câteva statuete aurii. Dintre producţiile cinematografice care s-au aflat în acel an în competiţie, se remarcă în mod special „March of the Penguins” („La Marche de l’Empereur”) al regizorului francez Luc Jacquet, peliculă care a primit Oscarul pentru cel mai bun documentar. Filmul a adunat laurii succesului de casă în Europa, dar şi în SUA, ceea ce pentru un documentar e o adevărată minune.

Am avut bucuria să văd şi să tot revăd în ultimii ani această producţie cinematografică. N-aş fi crezut vreodată că un documentar poate sensibiliza într-o asemenea măsură. Filmul e o mare Lecţie pentru noi cei care căutăm să ne îndumnezeim, dar nu ne-am umanizat încă.

O oră şi douăzeci de minute despre douăsprezece luni din impresionanta vieţuire a pinguinilor imperiali din Antarctica. Un film documentar ce ne arată anevoiosul drum parcurs anual de aceştia, într-un ritm cadenţat, pentru a-şi găsi partenerul în „locurile natale” şi a se împerechea.

E anevoie să povesteşti despre minunile lui Dumnezeu. Cuvintele sunt neputincioase în a exprima temeinic ce este aşa impresionant, măreţ şi sublim în acest documentar. De aceea, vă recomand cu căldură una dintre cele mai frumoase poveşti despre creaţia lui Dumnezeu, un film de o rară sensibilitate. Sunt extraordinare mărşăluirile epuizante de peste 100 km către locul de împerechere, iar mai apoi, în căutarea hranei pentru sine şi pentru puiul ce va să vină pe lume…

Este impresionant cum se apără de furtunile necruţătoare din toiul iernii, când, pentru a estompa frigul şi a nu fi înghiţiţi de „marele alb”, se ghemuiesc şi formează o masă mişcătoare unică. Impresionant cum reuşesc să facă cu rândul, la margine, ca fiecare dintre ei să se încălzească. Deosebit de interesant e modul în care protejează oul, „mica inimă care bate în interiorul cochiliei”, care trebuie ferit de aerul glaciar care-l poate nimici instantaneu. Este de remarcat răbdarea şi grija deosebită în transferarea oului de la mamă la tată (deasupra propriilor lui gheare) într-un timp foarte scurt, înainte ca mama, înfometată şi slăbită deja, să facă drumul lung înapoi până la mare pentru a se hrăni şi a aduna hrană pentru pui (când am văzut grija părintească cu totul deosebită a pinguinilor, n-am putut să nu-mi amintesc că unele femei creştine îşi ucid pruncii în pântece sau îi părăsesc prin spitale).

Filmul reuşeşte să redea şi suferinţa celor doi părinţi când, în ciuda tuturor eforturilor, puiul nu supravieţuieşte… Este impresionant, de asemenea, cum contribuie ambii părinţi, în egală măsură, la creşterea puiului (caracteristică pe care noi am cam pierdut-o, deşi nu pinguinilor le spune Pavel: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora” – Galateni 6, 2).

Desenaţi de Dumnezeu parcă special pentru noi, pinguinii imperiali sunt de o rară frumuseţe. Filmul ar fi meritat un Oscar şi pentru „costume design”… Câtă gingăşie, câtă splendoare!

Pinguinii imperiali dau dovadă de tandreţe, afecţiune, ataşament, solidaritate, devotament, grijă jertfelnică pentru pui şi nu doar atât. Veţi remarca în „March of the Penguins” un mod aparte de a preţui viaţa, din păcate din ce în ce mai rar întâlnit la oameni. Nu ştiu exact cât este adevăr ştiinţific şi cât e artă imagistică, dar adevărurile surprinse de camerele de luat vederi par a fi de netăgăduit. Toate gesturile pinguinilor imperiali exprimă tandreţe şi afecţiune. Filmat la temperaturi inumane (sub -50 grade Celsius), documentarul mi-a arătat una din cele mai graţioase imagini cinematografice din câte mi-a fost dat să văd până acum: „sărutul” celor doi pinguini, atingerea delicată, înclinarea elegantă a capetelor.

„March of the Penguins” este poate una dintre cele mai frumoase poveşti despre creaţia lui Dumnezeu, un film de o rară sensibilitate, un film foarte călduros, în ciuda gerului implacabil al Antarcticii.

Cred că am să-l revăd din când în când, să nu uit să fiu om…

Laurenţiu Dumitru

Mi-am zis că voi vedea un film istoric, dar la filmul hollywoodian e bine să nu vii cu pretenţii de autenticitate istorică. Nu e prima oară când se gafează la acest capitol. Trunchiată ori hiperbolizată pe alocuri, istoria e doar un pretext pentru a face un film cu lupte. 300 este, în primul rând, o lecţie de eroism, onoare şi curaj. Bătălia de la Termopile e doar pretextul, ea întrupa perfect aceste virtuţi.

Guvernul iranian – supărat foc pe regizor şi producători. Soldaţii perşi par a fi mai degrabă nişte mutanţi hidoşi. Xerxes I, regele persan, nu arăta ca un mulatru travestit, machiat, rujat şi cu faţa plină de piercing-uri, ca în film, basoreliefurile încă dau mărturie. Nici uniformele spartane nu erau chiar aşa, dar cum să fi pus în evidenţă muşchii războinicilor? Pretenţiile sunt însă prea mari. Iranienilor li s-a răspuns că filmul este entertainment, el fiind ecranizarea fidelă a unei benzi desenate celebre, a lui Frank Miller.

Avem în film 300 de pectorali excelent lucraţi, avem 300 de luptători desăvârşiţi. Criticii s-au arătat intrigaţi de atâta perfecţiune: „prea mulţi supermani, prea mulţi culturişti”. Spartanii – dispuşi să moară pentru libertate, învăţaţi să nu se retragă, învăţaţi să aleagă „moartea frumoasă”. În consecinţă, avem mult sânge care ţâşneşte în nenumărate imagini slow-motion. Avem decoruri frumoase, dar fotografice, filmul trecând printr-o post-procesare severă. Păcat. Tipic hollywoodian – nu lipsesc scenele erotice. Iarăşi păcat.

Nu lipseşte nici ingredientul politic, oarece conspiraţii în Senat, de altfel singura abatere, se pare, de la banda desenată. Leonida, regele spartan, nu poate fi identificat cu Bush, cum au afirmat unii jurnalişti arabi. Filmul nu e nici pro, nici contra Bush, nu e o luptă a estului contra vestului, nu e ostil lumii arabe, nu e ostil nimănui, poate doar istoriei.

Filmul îmi pare că are ca target tinerii adolescenţi fascinaţi de muşchi şi cultul trupului, el prinde probabil foarte tare la fanii jocurilor de tip World of Warcraft care, după vizionarea filmului, vor intra în arena virtuală să căsăpească niscaiva duşmani. Pentru unii tineri de azi războiul este, din păcate, chiar super-funny.

Filmul începe abrupt cu o scenă de un barbarism extrem care dă fiori reci. Spartanii îşi omorau pruncii care aveau handicapuri la naştere. Însă, deşi ne despart atâtea secole şi 2000 de ani de creştinism, nici noi nu suntem prea departe de o aşa barbarie. Noi ucidem pruncii încă în pântece fiind, dacă observăm la ecograf vreun handicap. Nu mai vorbim de cei absolut sănătoşi, dar nedoriţi.

Am remarcat o replică din film. Xerxes îl întreabă pe Leonida: „Cum poţi să mi te împotriveşti, când ştii că aş omorî cu plăcere pe oricare dintre oamenii mei pentru victorie?”. Leonida spune: „Eu mi-aş da viaţa pentru oricare dintre ai mei”. De altfel, bărbăţia, curajul şi puterea de jertfă pentru „o moarte frumoasă” mi-au asociat întrucâtva comportamentul spartan cu râvna călugărească.

Ar trebui să învăţăm de la spartani că desăvârşirea cea întru Hristos nu se câştigă decât cu antrenament zilnic. La fel stau lucrurile şi cu învăţatul. Doar cei bine şi constant antrenaţi într-ale studiului vor lua premiul I.

Laurenţiu Dumitru