OrthoGraffiti

De ce suntem nefericiţi

Poţi reproşa cuiva, toată viaţa, nefericirea ta…

Poţi găsi nenumăraţi „ţapi ispăşitori” pentru ratarea ta, poţi afla motive foarte întemeiate logic, pentru eşecul tău…

Şi totuşi…

Trăim într-o lume în care toţi aruncăm vina nefericirii noastre asupra celor din jur: soţi, părinţi, rude, şefi, condiţii sociale etc.

Şi totuşi, dacă e să fim, o clipă, lucizi şi sinceri, oricât am face asta, „simţim” că VINA nu se dezlipeşte de noi, de inima noastră… Ci dimpotrivă, se lipeşte şi mai strâns, se afundă în lăuntrul nostru, se interiorizează: se retrage, tot mai mult, spre originea ei… Şi rana ivită din reculul acuzelor noastre, din VINA tot mai respinsă, mai nerecunoscută, mai neasumată, ne face din ce în ce mai agresivi cu cei din jur şi cu noi înşine…

Adevărul este că celălalt îţi poate face orice: te poate lovi, te poate tortura, te poate înşela, te poate vinde: te poate face să suferi în fel şi chip… Dar, nefericit, nu, nefericit nu te poate face nimeni! Fericirea şi nefericirea nu ţin de împrejurările exterioare: a fi sau a nu fi fericiţi ţine cu totul numai şi numai de noi înşine. În puşcăriile comuniste, au fost oameni care erau fericiţi şi în mijlocul celor mai cumplite torturi…

Pe numele ei cel mai frumos şi mai sfânt, fericirea e numită: ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR.

Dumnezeu ne spune că ea este înlăuntrul inimii noastre şi că Uşa ei este Iisus Hristos… Şi că numai de noi depinde să intrăm sau nu, că numai noi înşine suntem SINGURUL OBSTACOL în calea fericirii noastre….

Şi de ce, totuşi, în mod tragic, cei mai mulţi dintre noi, refuză să fie fericiţi?

Mi s-a părut că răspunsul l-a dat un celebru cantautor, membru al faimoasei trupe de muzică pop, ABBA. Întrebat de un reporter despre secretul succesului pe care l-au avut compoziţiile sale, zâmbind melancolic, a răspuns:

- E… atât de plăcut… să fii… nefericit…

Marius Iordăchioaia

Scrisoare către o fată „care nu mai poate”

Vrei să cedezi? Vrei să-ţi… “începi viaţa”? Să fii a lui, să vadă că-l iubeşti cu adevărat?

Dragostea lui te presează delicat… Nu-ţi cere nimic, dar… paradoxal, asta te face să simţi că… plesneşti! Tocmai generozitatea lui stârneşte şi aţâţă generozitatea ta… Tăcerea lui te face să vorbeşti într-una; şi vorbind, te goleşti, încet-încet, de orice rezistenţă… Şi asta, în mod bizar… te înspăimântă!

Privirea lui răbdătoare îţi smulge inima din piept…. Ce mai: îl iubeşti la nebunie!…

Atunci, ce te mai opreşte?!

A… Acea plăpândă şoaptă a conştiinţei, acea fărâmă de frică, acea “fisură”prin care ameninţă să se strecoare cele mai înfricoşătoare scenarii…

Păi, dacă e dragoste, ar trebui să fie totul în regulă, nu-i aşa?

Da, dar… Există, totuşi, un “dar”… care strică totul…

Da, ai putea să treci peste acest “dar”, peste această “frică”… numai că “după”, ea nu dispare, nu se dizolvă în actul iubirii, ci, dimpotrivă: creşte, creşte până umple inima, de parcă, prin “act” ar fi aflat tocmai mijlocul de a-ţi devora iubirea! Ai mai văzut şi auzit întâmplându-se asta, la cei din jurul tău…

Iubirea ta este imperfectă, e limpede… Are o “impuritate” care o face periculoasă, un virus care o poate transforma în vehiculul unei boli mortale pentru prietenia voastră….Şi pentru sufletul tău…

Atunci? Ce-ar fi de făcut?

În primul rând, nu renunţa la iubirea ta… E imperfectă, bolnavă, “vinovată”…. dar, e totuşi, iubire… iubirea ta…

De aceea cred că nu-i cazul să o lepezi, pentru că asta nu rezolvă problema, ci doar o amână…. Cred că trebuie să mergi cu ea la Doctor, la Tămăduitorul de iubiri…

Trebuie să faci asta, pentru că iubirile bolnave sunt izvoarele întregului blestem omenesc, ale tuturor dramelor noastre: avortul, abuzul infantil, divorţurile, toată acra nefericire din cârciumi, toată neagra amăgire de sine din bordeluri, toata artificiala fericire a “carierei” etc., toate sunt consecinţele unei iubiri bolnave…

DAR TREBUIE SĂ IUBIM! PENTRU ASTA NE-AM NĂSCUT! NUMAI AŞA PUTEM FI FERICIŢI! Cine nu ştie asta, cine poate ocoli acest adevăr?

Să nu renunţi niciodată la iubire… Acesta e dreptul fundamental al omului, darul lui Dumnezeu, piatra cea de mare preţ a fiinţei noastre, pentru care se merită să dai totul…

NUMAI CĂ IUBIREA NOASTRĂ ARE CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA NOASTRĂ: ESTE INCOMPLETĂ, BOLNAVĂ…

Priveşte cu atenţie Crucea! Priveşte-o, te rog, cu toată inima: nu-L vezi, acolo, pe Tămăduitorul de iubiri? Nu vezi tu, în cuiele acelea, strivite, sfâşiate, LIMITELE FIINŢEI NOASTRE şi, implicit, ALE IUBIRII NOASTRE?

Iubirea noastră bolnavă este blestemul nostru… Dacă nu vezi pe Cruce pironit TOCMAI ACEST BLESTEM, nu vezi nimic….

Du dragostea ta la Tămăduitorul de iubiri… Sfintele Taine sunt tratamentul Său…. Du-te la Biserică şi caută-ţi un duhovnic care să ţi-l administreze….

Apoi, vindecată de orice spaimă, de orice sămânţă de posibilă nefericire, curăţită până când s-a umplut de Lumină şi nu mai e în ea nici un grăunte de îndoială … las-o să curgă, las-o să fie Stăpâna ta… Fii fericita Ei roabă….

( mai multe texte de acelaşi autor aici: http://oameni-si-demoni.blogspot.com/ )

Marius Iordăchioaia

The true way of life

Viaţa e o lecţie de smerenie şi moartea, examenul.

Am înţeles asta târziu… dar, nădăjduiesc, că nu prea târziu…

Viaţa e o lecţie divină dacă e trăită în simplitatea ei, dacă nu e înjugată la vreo iluzie sau alta… Dacă viaţa rămâne liberă… Libertatea ei fiind singura noastră libertate reală…

Dar noi din copilărie îmbrăcăm viaţa, o pieptănăm, o fardăm, după asemănarea „oamenilor mari” despre care, la adolescenţă, vom înţelege că au trădat viaţa: că au înlocuit-o cu altceva… Un „altceva” în faţa căruia, ca adolescenţi, ne răzvrătim, protestăm, devenim obraznici!!! Iar, apoi, pentru viclenele daruri ale lumii „oamenilor mari”, ca amorul, banii, cariera, plăcerile, pe care le acceptăm pentru că, oricum, nu vedem altă posibilitate, vindem şi noi viaţa, ca şi părinţii noştri… Devenim, pe nesimţite, duşmanii ei… în aşa fel încât, dacă arunci o privire lucidă asupra lumii, descoperi un imens lagăr de concentrare cu un singur deţinut: viaţa. Şi noi toţi, nevroticii gardieni care o păzesc…

Când Îl întâlnim pe Hristos, descoperim că există şi o altă posibilitate! Că se poate să nu trădezi viaţa, să n-o vinzi… Că următoarea vârstă după copilărie ar trebui să fie sfinţenia, nu urât mirositoarea noastră maturitate… Că viaţa te învaţă smerenia şi smerenia te învaţă să trăieşti, adică, să rămâi, pururea, în viaţă... Care trece prin moarte, nu se opreşte în ea, ci îşi continuă drumul: în moarte rămânând tot ce nu-i aparţine, tot ce, ne-smerindu-se, nu s-a contopit cu viaţa…

Viaţa, în desăvârşita Sa umilinţă, curge prin adâncul inimii noastre… Şi, cu dragoste şi gingăşie, începe să înveţe pe oricare dintre noi să fie viu, când o strigăm pe nume…

Şi Numele ei este Iisus.

( mai multe texte de acelaşi autor aici: http://oameni-si-demoni.blogspot.com/ )

Marius Iordăchioaia