În mod firesc, te vei întreba în continuare cine sunt eu: oare un preot? Poate un călugăr, sau poate, simplu, un om matur, trecut de prima tinereţe, căruia îi place să vorbească moralizator despre lucruri pe care şi el le-a făcut odată, demult, iar acum îţi cere ţie să fii altfel. Probabil, în cel mai fericit caz, la finalul articolului ai fi de acord, poate chiar şi puţin marcat, însă mă vei plasa, într-un colţ umbrit, alături de alţii, pe care de asemenea îi accepţi, îi îndrăgeşti şi îi citeşti, ale căror sfaturi eşti hotărât să le urmezi cu siguranţă, mai târziu, dar în niciun caz ACUM.

Ei bine, nu, nu fac parte din niciuna din categoriile de mai sus. Sunt tânăr, ca şi tine! Am 23 de ani. Poate cu câţiva ani mai mare, poate mai mic. Important e că sunt acolo, în marja anilor tinereţii. Am decis să îţi scriu aici o mică povestioară. Cea a unui DJ. A mea..

„Ce marfă! Foarte tare!” ai zice, şi nu te-aş condamna cu nimic. Da, îţi scrie un DJ. Poate că ţi-am stârnit interesul. Poate că ţi se pare extrem de „cool”, un subiect interesant, atractiv, modern ş.a.m.d. Şi de ce nu ar fi aşa: faimă, fete, distracţie, muzică şi unde mai pui că vin şi bani. Ce mai, reţeta unei vieţi ideale pentru mulţi.

Am să încerc, totuşi, să îţi prezint lucrurile văzute de undeva din spatele pupitrului, nu din mulţime. Sper să nu te plictisesc.

Totul a început în jurul vârstei de 15 ani: eterne certuri cu părinţii, dorinţă de libertate, de plăcerile imediate ale vieţii, dar, poate mai presus de toate, râvna de a ieşi în evidenţă, de a fi original, admirat şi apreciat (îţi sună cunoscut oare?). Cu toţii avem, în acest moment al vieţii, un gol mare în suflet, dublat de o serie de complexe, pe care urmărim să le depăşim, cu orice preţ. Există, astfel, un risc foarte mare de a urma un anturaj greşit sau de a ne crea idealuri de viaţă şi pasiuni vătămătoare, alegeri ce ne alină pe moment suferinţele, ne scot din mocirla complexelor şi care par cele mai potrivite. Într-adevăr, suntem firavi, în lipsa iubirii şi înţelegerii.

Am păşit pentru prima dată într-o discotecă în clasa a IX-a. Nu luminile, nu fetele, nu băutura, nici măcar DJ-ul şi MC-ul nu m-au atras atât de tare precum muzica: mi-a răpit atenţia complet. Piesă după piesă. E dificil să vorbeşti cuiva despre efectele muzicii asupra psihicului uman şi asupra trăirilor sufleteşti. Am să mă limitez doar la ale mele: e ceva bizar în muzică, mai ales în cea specifică discotecilor, cluburilor; dincolo de euforia generată şi de sentimentul transpunerii într-o lume în care doar tu deţii controlul, se ascunde pe undeva un sentiment foarte discret de proprie înălţare, de infatuare (nu degeaba sunt şi multe oglinzi în unele locuri), un sentiment mincinos, bineînţeles. Acesta este şi terenul de bătaie al diavolului, pentru că da, în cursa lui foarte vicleană am căzut. Urmarea firească a fost să văd în muzică un mijloc de control nemaipomenit şi, totodată, modul prin care poţi fi admirat, chiar venerat, de o sumedenie de oameni. Aşadar, mi-am dorit să fiu DJ.

Stop! Mă vei opri aici, pentru că ai citit mai sus un cuvânt folosit des în popor, în Biserică etc. Ceva nu se leagă. Dispare aura de „cool”, de ieşit din comun şi reintrăm, poate, în zona „been there, seen that, done that”, cu alte cuvinte, „iar religie”. Spun asta pentru că sunt conştient de faptul că mulţi au un soi de alergie, repulsie, tendinţă de banalizare a faptelor relatate, atunci când sunt abordaţi cu termeni religioşi sau pasaje biblice. Hai, totuşi, să descâlcim şi aceste aspecte.

Am avut marele noroc să pendulez şi către celălalt pol al existenţei mele. Concomitent cu vizitele, de acum frecvente, în discoteci, am început să îl caut şi să îl cunosc pe Dumnezeu. Puţini dintre tinerii din ziua de azi au norocul de a avea în anturaj, în familie sau chiar în societate, persoane care, în această fragilă perioadă a vieţii lor, să le vorbească povăţuitor, cu dragoste şi răbdare, şi să îi „informeze” de Dumnezeu (nu exagerez când zic „a informa”; foarte trist e că mulţi îşi fac o idee în această privinţă doar din părerile altora, din auzite, însă habar nu au care este, cu adevărat, mesajul Sfintei Scripturi şi rolul Bisericii, de aici şi o atitudine ostilă sau indiferentă). După o serie de excursii la mănăstiri şi discuţii cu mai mulţi prieteni aplecaţi spre credinţă (cărora realizez acum că le datorez enorm), pot zice astăzi că se născuse în mine o puternică sete de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Tot în această perioadă, mi-am cunoscut actualul duhovnic, căruia însă nu i-am amintit de acel aspect al vieţii mele, întrucât nu îl consideram vătămător. Credinţa în Dumnezeu nu este însă un lucru pe care odată ce îl dobândeşti, gata!, te relaxezi. Este o lucrare vie, permanentă.

Însă aşa cum credinţa sau necredinţa depind de voia liberă a omului de a se lega sau nu de lucrurile deşarte şi trecătoare, alegerile pe care le-am făcut m-au purtat mai aproape sau m-au îndepărtat de Dumnezeu.

Deşi aveam o oarecare aplecare spre credinţă, undeva în adâncul meu stăruia arzător şi vechea mea dorinţă, virusul se cuibărise confortabil. Am descoperit astfel, în liceu, nu doar pasiunea pentru muzică şi dorinţa de a fi DJ, ci şi că am talentul de a face lumea să se simtă bine, „microbul”, cum îi zic eu. Ai să mă întrebi: „Ce e rău în a avea talent?”. Am să îţi răspund cu o întrebare care mă roade permanent în aproape tot ce fac: „Cui slujeşti?”.

Peste ani, după multă, multă muncă (am fost autodidact) în această direcţie (care a dat, într-un final, şi roade pe măsură, deşi e impropriu spus „roade”), mi-am vizitat părintele duhovnic (nu îl văzusem de ceva vreme) cu un gând şi o mărturisire în plus; i-am zis: „- Părinte, îmi place muzica, sunt DJ!”. „- Ce eşti?”, mi-a răspuns. „- DJ” „- Ce-i aia?”, a întrebat din nou, cu un aer mai degrabă nedumerit, uşor amuzat, dar totodată înţelegător. A urmat o discuţie lungă pe această temă, discuţie ce a reuşit să îmi trezească conştiinţa şi să îmi arate un nou punct de vedere.

Tot ce ţi-am povestit până aici este, totuşi, amatorism, deoarece abia în perioada ce a urmat am cunoscut cu adevărat şi am trăit viaţa de DJ. Îmi este greu să îmi adun gândurile, să îmi aleg cuvintele şi să ţi le expun aici într-o anumită ordine, pentru că îmi doresc să înţelegi cu adevărat ce se petrece în spatele acestei mari iluzii şi nu vreau să dau greş în demersul meu.

Am ajuns, după multe seri petrecute ca DJ secundar, sau de „warm up” (ca să vorbim şi în termeni de specialitate), să fiu rezidentul unui club mare din oraş. Sumedenia de nopţi pierdute (sunt incluse aici şi nopţile prelungite de sâmbătă, ce cauzau de multe ori absenţa de la slujba de duminică dimineaţa sau o atitudine total pasivă în timpul ei) au clădit încet, dar sigur, un zid, o negură densă între mine şi Dumnezeu, un perete de care cuvintele rarelor rugăciuni pe care le mai făceam se izbeau, fără vreun ecou, sufocate parcă de o forţă bizară. Duceam o oarecare luptă interioară şi îmi trăiam viaţa pe două planuri: încercam să rămân un tip religios, să nu mă rup de credinţă, dar şi un DJ de succes. Această luptă avea loc, însă, cu forţe disproporţionate. În timp ce una era hrănită, cealaltă, credinţa, era neglijată. Conştiinţa mea adormise, de fapt, aproape murise. Devenisem rece pe dinăuntru, insensibil. Odată, am mers la duhovnic şi i-am zis: „Părinte, viaţa mea tinde spre două lucruri: intru în biserică şi cu adevărat mă simt atras de acest loc, mă simt acasă, îi aparţin, dar totodată există şi un alt sentiment, foarte bizar, diferit de cel de aici, de asemenea puternic, atunci când sunt în club. Când mă gândesc la acesta din urmă, mintea îmi generează o senzaţie complexă şi simt că în adâncul fiinţei mele stă o prezenţă vicleană, care râde. Da, râde! Nu ştiu de ce, dar îmi tot vine în cap această imagine, când încerc să îmi amintesc cum e atracţia clubului”. Printre alte sfaturi şi explicaţii date la acel moment, mi-a răspuns cu o vorbă pe care şi acum o port în suflet: „E pe undeva normal ca, deşi trăind în mediul ăsta stricăcios, tu să îţi doreşti încă să te uneşti cu Dumnezeu. Tu L-ai gustat pe Dumnezeu mai demult, iar cei ce îl gustă, cu greu îi pot uita dulceaţa”. Şi adevărat că, undeva, în adâncul fiinţei umane, sub greutatea, întunericul şi apăsarea păcatelor, sufletul se vaită şi strigă; un strigăt înfundat, care abia se distinge; mâinile spirituale sunt îndreptate spre Dumnezeu, cer un strop de apă vie, de viaţă, cer izbăvire. Strigătul, în cazul meu, se auzea doar rar şi voalat, deşi sufletul plângea tot timpul.

Cum am arătat şi la începutul articolului, prin ceea ce făceam, hrăneam în mod direct patima mândriei. Nu ştiu cum să o explic. Nu era un sentiment de trufie, ci o permanentă ridicare a eului propriu, o hrană a orgoliului şi, totodată, o înfundare a complexelor şi inconvenientelor sociale. Ce mai, TOT MÂNDRIE. În acest context, cetatea sufletească clădită pe nisipuri mişcătoare nu avea să fie trainică nicidecum. În scurt timp, am început să am înclinaţii spre băut (nu sunt un băutor de profesie şi nici nu mi-a plăcut alcoolul vreodată, însă o vigilenţă scăzută şi o voinţă slabă m-au făcut să mă dau după cei din mediul în care lucram – aşa că mă mai şi îmbătam uneori), spre păcate trupeşti şi să intru pe nefericitul tărâm al uitării. Viaţa mea era guvernată acum de cei trei mari monştri ai pieirii sufleteşti: uitarea, indiferenţa, lenea, alimentaţi din umbră de mândrie. Uitasem de post, de rugăciune, de biserică. Lucrurile acelea îmi distrugeau fiinţa, o măcinau, o săpau din adânc, o rodeau încet. Eram purtat prin haosul generat de alegerile mele, pe un val care nu ştiam unde se va termina şi dacă la final se va sparge şi doar mila Lui Dumnezeu m-a ferit de colaps. Urcuşuri şi multe şi adânci coborâşuri.

Fac o pauză şi aş dori să te întreb un lucru, de fapt, să te fac să te întrebi singur. Ai încercat vreodată să îţi păstrezi credinţa vie, să fii un om aşa-zis religios, să te rogi, să cauţi liniştea (cum am încercat şi eu)? Dincolo de abordarea religioasă a problemei sau prin prisma unei gândiri care poate nu te caracterizează şi e posibil chiar să te irite (cine ştie…) te-aş ruga să fii sincer cu tine: Câtă pace sufletească, câtă linişte interioară reuşeşti să mai păstrezi după o seară de club?

Ce folos în năruirea într-o singură noapte a trei săptămâni de rugăciuni şi nu doar atât, ci şi o îndepărtare subtilă?

Pe parcursul activităţii în viaţa de noapte, gloria pe care o urmăream a fost infimă în comparaţie cu dezamăgirile şi descurajările venite din mediul în care lucram: trădări din partea prietenilor şi a colaboratorilor, lucrul cu oameni răi, cu interese ascunse şi făţărnicie, „ţepe” de bani, negocieri la sânge (lucrul cu banii înrăutăţeşte negreşit omul, dezumanizează, distruge iubirea aproapelui, înţelegerea şi chiar inhibă milostenia), impunerea muzicii (cu alte cuvinte limitarea personalităţii şi dispariţia satisfacţiei ca DJ) şi multe, multe altele. Am început să meditez la influenţa rea pe care o aveam asupra miilor de oameni care se perindau prin cluburi. În termeni religioşi, sminteala. Eu eram cel care le crea prin muzică un mediu propice pierzaniei sufleteşti. Urmările asupra lor: beţii, droguri, bătăi, desfrâu, avorturi şi câte altele. Unde e folosul? Din nou: cui slujesc? Mă gândesc uneori la Judecata de Apoi, când şi influenţa noastră asupra stării sufleteşti a celor din jur va fi pusă în balanţă.

Omit, se pare, să îţi dezvălui şi aspecte pozitive. Se spune că, dacă nu ar exista ispitire, nu ar mai fi mântuire. Nu am mai creşte în virtuţi, nu am mai râvni şi lupta. Experienţa păcatului îi poate face pe unii să cunoască ulterior lucrarea Lui Dumnezeu. Nu îţi recomand însă, în niciun caz, intrarea deliberată în păcat, cu acest scop. Am cunoscut, aşadar, ceea ce se numeşte frica de Dumnezeu, sau frica Lui Dumnezeu, cum frumos zic Sfinţii Părinţi. Mulţi condamnă această sintagmă, poate pentru că nu o înţeleg (aminteam şi mai sus de acea lipsă de „informare”) sau probabil pentru că nu o trăiesc. Frica Lui Dumnezeu e un dar de la El (ca şi credinţa, ca şi lacrimile pocăinţei) şi este frica de a nu-l pierde, de a nu-I pierde dragostea, supărându-l prin păcat. O scurtă vizită la moaştele Cuvioasei Parascheva şi o rugăciune mai mult formală (în starea în care mă aflam, inima era rece, împietrită): „Sfântă Parascheva, roagă-te la Dumnezeu să mă întoarcă la credinţă!”, a părut inutilă pentru moment. Au trecut câteva zile, o săptămână, două, când, la un moment dat, am simţit asupra mea o mână care parcă m-a luat de guler şi m-a ridicat din căderea în noroi. Era mila şi dragostea Lui Dumnezeu, prin rugăciunile Cuvioasei. Ce chestie! M-am întors cu râvnă la a lucra spre zidirea sufletească, însă, de data aceasta, de fiecare dată când greşeam, strigam în adânc: „Doamne, unde eşti? Te-am pierdut? Nu mă părăsi!”.

Am scris aceste rânduri şi pentru cei sceptici. Uit să vă zic că pe tot parcursul montagne russe-ului vieţii mele până aici, Dumnezeu nu a contenit să îmi iasă în întâmpinare, chiar dacă eu l-am supărat. Nu pot să vă descriu în cuvinte felul minunat în care El lucrează şi i se dezvăluie omului, cu adevărat specific doar Lui: situaţiile fără ieşire (chiar şi in momente cu o credinţă slabă) cu nădejdea în ajutorul Lui – rezolvate, răspunsuri la întrebările ce mă macină, arătate în mod cu totul deosebit, elegant şi cu un soi de iubire părintească.

Mă îndrept spre încheiere şi vreau să îţi dau de gândit. Faptul că am trăit şi încă mai cochetez ocazional cu acest fenomen m-a făcut să privesc lucrurile cu totul altfel. Noi, tinerii, urmăm deseori nişte tipare ale societăţii, o oarecare integrare în turmă. Auzeam destul de des: „- Unde ieşim sâmbătă?” „- Păi, de ce?” „Nu ştiu, să bem, să dansăm, să mergem într-un club. Pentru că trebuie să ieşim”. Risc să par ipocrit, dar am să întreb: „Este o regulă?”. M-am lovit chiar recent de acest lucru la cei apropiaţi mie. Deşi nu sunt deschise localuri demne de vizitat, mulţumitoare, calitative, ei preferă un loc mediocru, doar de dragul de a face aceeaşi rutină în care se încadrează mii de tineri. O rutină ucigătoare aş putea zice, nu doar în ceea ce priveşte aspectul de faţă discutat. Am ascultat-o recent pe Maica Siluana, care zicea că înainte oamenii erau duşi cu valul la mântuire (se năşteau, erau botezaţi ortodocşi, duşi la slujbă, se spovedeau, împărtăşeau, rugau etc.; cei care nu făceau aşa, erau condamnaţi de societate, supuşi ruşinii), pe când astăzi e tocmai invers. Urmăm tsunami-ul pierzării. Spunem răului bine şi binelui rău. Ne-am pierdut reperele, busola.

În altă ordine de idei, pot afirma cu tărie că DJ-ii sunt noii idoli. Zecile de mii de fani adunaţi în faţa unei scene, cu DJ-ul situat la înălţime, distanţele enorme străbătute doar pentru a vedea prestaţiile lor, corelate cu imaginea prezentată prin halucinantul televiziunii (care contribuie la venerarea lor ca supravalori, ca modele), practic un fel de pelerinaje pe bani foarte mulţi, întăresc această idee. „Fenomenul DJ” nu este altceva decât o nouă expresie a eternei tendinţe umane (urmare a visului luciferic) de a-şi crea lumi proprii, în care să domine şi să fie creatori.

Din păcate, nu pot spune că vorbesc din postura unui întors cu adevărat la credinţă, însă îmi doresc şi mă rog ca în final să ne regăsim purtaţi cu toţii pe un val care nu se va sparge, ci se va contopi cu ţărmul, care este Hristos, Dumnezeu, liniştea şi pacea sufletelor noastre!

Cătălin B.

]]> http://www.orthograffiti.ro/425/marturia-unui-dj/feed/ 12 http://www.orthograffiti.ro/239/piercing-uri-tatuaje-sau-cum-ca-fericirea-vine-din-alta-parte/ http://www.orthograffiti.ro/239/piercing-uri-tatuaje-sau-cum-ca-fericirea-vine-din-alta-parte/#comments Fri, 20 Mar 2009 17:36:21 +0000 admin http://www.orthograffiti.ro/?p=239

„Numărul mare de clienţi la tatuaje şi al celor care se ocupă cu aşa ceva a făcut ca Ministerul Muncii să ia hotărârea, pe 25 ianuarie 2005, să introducă în nomenclatorul oficial al meseriilor şi pe cele de tatuator şi montator de bijuterii pe corp. Urmează ca aceste meserii să intre şi în nomenclatorul de calificări” (Libertatea, 8 februarie 2005)

Pe când stăteam oarecând în altar, ajutând la diverse trebuşoare un părinte piteştean, în vremea babiloniei ce se instaurează în bisericile noastre odată cu îmbulzeala din Săptămâna Mare, am văzut la rând la spovadă un elev de-al meu, ce avea două piercing-uri într-o sprânceană. Ies din altar şi îi spun discret că ar fi bine să le scoată înainte de a da ochii cu părintele. Se scuză sincer că nu le poate scoate pe loc, fiind o rană proaspătă. În fine, mi-a dat o explicaţie plauzibilă din câte îmi amintesc, însă urma să ajungă în faţa duhovnicului şi mă temeam, în necredinţa mea, că părintele, iute la mânie uneori, îl va respinge fără drept de apel şi-i va cere să vină altă dată, când şi-o veni în fire. Aşa că am aşteptat momentul prielnic, între două spovedanii, şi l-am rugat pe părintele să nu-l respingă pe elevul meu, precizându-i că este un băiat deosebit şi foarte deschis faţă de cele sfinte, o dovadă fiind şi faptul că era acolo în biserică în acel moment. Părintele m-a încredinţat că nu-l va respinge. Elevul meu a ieşit cu ochii în lacrimi de la spovedanie şi mi-a mărturisit că pluteşte de fericire. Mi-a spus că părintele i-a vorbit cu multă răbdare şi dragoste, „ca un adevărat părinte”, chiar dacă moda piercing-urilor a catalogat-o ferm ca fiind un moft, o deşertăciune şi i-a recomandat, în consecinţă, să reflecteze asupra acestui aspect.
Aveam să observ în acele zile din Săptămâna Patimilor şi alţi adolescenţi şmecheruţi şi îmbrăcaţi extravagant ieşind cu ochii înlăcrimaţi, semn vădit că inimile lor tinere erau încă vii şi căutau cu sinceritate Calea. M-am încredinţat pe veci că greşim flagrant când etichetăm oamenii după prima impresie, după nebuniile şi vanităţile de moment.
***
Obiceiul de a purta cercei în diferite locuri de pe corp (body-piercing-ul) şi pictarea pielii (tatuajul) sunt vechi de când lumea şi, în timp, au avut diverse conotaţii. Le întâlnim la popoarele arhaice, dar şi la unele triburi din zilele noastre. La poporul evreu, spre exemplu, cerceii în urechi erau o marcă a sclaviei (v. Deuteronom 15, 17). Cum se face că întâlnim astfel de elemente „ornamentale” în plin progres, în plină civilizaţie? Pentru omul postmodern au ele aceeaşi valoare ca şi pentru omul arhaic? Ce mesaj vor să transmită aceşti oameni? Sunt ele fond sau doar forme? Departe de mine gândul de a aborda subiectul din perspectivă istorico-sociologică. Trebuie însă spus că în vremurile din urmă piercing-ul şi tatuajul s-au „reinventat”, au reapărut în comunităţile hippie (anii ’60) şi s-au dezvoltat în epoca punk (mijlocul anilor ’70) şi a rockului metalic (anii ’80). Într-o vreme, body-piercing-ul a fost semn de identificare pentru perverşii sado-maso.
Astăzi însă dacă vrei să fii cool, să fii trendy, trebuie să ai musai piercing sau tatuaj. Tinerii sunt învăţaţi să trăiască după modă, indiferent dacă promovează ceva bun sau ceva rău. Rar li se spune să fie cu luare aminte şi cu discernământ, că nu tot ce zboară se mănâncă. În mediul liceal spre exemplu, dacă n-ai mobil, mai ales cu cameră foto şi sonerie polifonică ori iPOD eşti… varză, eşti un nimeni. Multe suferinţe adolescentine vin din aceste „lipsuri”, de fapt mai mult din desconsiderarea pe care le-o arată cei ce au celor ce nu au.
Cultura MTV şi Bravo a făcut ca fenomenul body-piercing & tatoo să ia amploare. Mulţi tineri liceeni sunt prinşi în mreaja acestui trend. Şi cum să nu fie, când idolii lor se întrec în a susţine această modă? E cunoscut faptul că idolii influenţează alegerile fanilor. Nu degeaba vedetele sunt plătite fabulos pentru apariţiile în reclame.
Dacă Mutu, Beckham, Eminem sau Angelina Jolie au tatuaje, de ce să fii mai prejos? Dacă băieţii de la The Rasmus sau Linkin Park, dacă Pink sau Christina Aguilera au piercing-uri, de ce să nu-ţi faci şi tu? Iată de ce, oricât de mult am vorbi despre deşertăciunea unor astfel de mode, e greu să stai împotriva curentului. Chiar şi copiii sunt virusaţi. Ei caută mai nou gume „cu tatuaj”, iar la petrecerile aniversare de la McDonald’s sunt pictaţi pe mâini şi pe faţă („Doar McDonald’s te distrează şi pe faţă te pictează” sună un slogan).
Există o tendinţă la tinerii din vremurile noastre de a nesocoti valoarea trupului, consideră bunăoară că pot face orice cu el, dacă îţi produce plăcere. Scriptura spune însă că trupul nostru nu-i de fapt al nostru, ci e templu al Duhului Sfânt (cf. I Corinteni 3, 16) şi că nu se cade a-l face părtaş necurăţiei, desfrânării. Pentru că fraţii noştri mai mici pentru care Hristos a murit găsesc că toate acestea aduc plăcere, aş vrea să rămânem puţin pe acest tărâm, al plăcerii…
Piercing-urile se pun în buze, în sprâncene, în nas („bobiţă”), în limbă („bară”), în cartilagiile urechii, în buric, în zona genitală!… Puţini ştiu că de cele mai multe ori zona se infectează şi puroiază. E valabil şi-n cazul tatuajelor. Dacă „operaţiunea” nu s-a efectuat într-un mediu aseptic, cu instrumente sterilizate, te poţi căpătui cu virusul hepatitei B sau C sau chiar cu HIV. Puţini ştiu, spre exemplu, că după gaura făcută în limbă 2-3 săptămâni trebuie să bei iaurt sau supă, că abia poţi vorbi şi că rişti oricând să înghiţi bila din capătul bării. Sper ca măcar unul din riscurile acestea să-i ţină departe pe doritori. E şi aceasta o treaptă, o măsură şi, tainic, o lucrare a Duhului.
Am spus mai sus că nu poţi sta „împotriva curentului”. Trebuie făcută însă o precizare. Hristos, care ieri şi azi şi în veci, e acelaşi (Evrei 13, 8), stă împotriva curentului. El e cel care schimbă inimile, El cheamă la pocăinţă, la îndreptarea vieţii. Mântuitorul nu se ruşinează să deschidă uşa unui tânăr tatuat sau plin de piercing-uri, dacă acesta bate, dacă acesta Îl caută cu sinceritate. Când El va deschide uşa, instantaneu tânărul se va ruşina (ca şi Christina Aquilera care s-a ruşinat când a fost detectată într-o vamă cu un piercing în zona genitală) şi toate acestea le va lepăda de la el ca fiind de prisos.
Nădăjduim că aceste funny-things nu vor ţine o veşnicie, deşi semnele „de bună purtare” vor rămâne în cele mai multe dintre cazuri până la mormânt. De obicei găurile nu se acoperă, o spun ca un păţit, iar tatuajele se scot extrem de greu. E cunoscut faptul că multe vedete merg să şteargă mesajele tatuate pe piele „pentru veşnicie” (vezi Angelina Jolie care şi-a tatuat numele soţului, Billy Bob Thorthon, de care între timp a divorţat sau cazul lui Johnny Depp care-şi tatuase pe braţ „Winona (Ryder, n.n.) forever”, numai că „forever-ul” a durat doar câţiva ani, iar tatuajul a trebuit, fireşte, şters).
Victimă a modei, posesorul de tatuaje sau plin de piercing-uri nu e doar un tip sau o tipă cool, o persoană excentrică, ci, din ce am observat în jur, este de cele mai multe ori o persoană nefericită, neîmplinită. Golul din suflet caută să-l ascundă cu artificii de acest gen. El pare că s-a eliberat de „prejudecăţile lumii”, însă totodată vrea să spună tuturor că nu-i un om împăcat. Pe aceşti căutători ai adevărului, pe aceşti nemulţumiţi de starea lumii îi pescuieşte Hristos.
Hristos nu a pus bariere dragostei, aşa cum punem noi – până aici, pe gay îi detest, pe Columbeanu îl dispreţuiesc, pe Andreea Marin nu o sufăr, pe Gigi Becali îl urăsc -. Mântuitorul ne îndeamnă să-i cercetăm pe cei bolnavi, precum şi pe cei din închisori. Cei întemniţaţi, cu siguranţă, nu-s icoane de-nchinat. Pot fi ucigaşi, violatori, tâlhari la drumul mare etc. Dacă avem alergie la rockeri, cercelaţi, tatuaţi e semn că nu ne asemănăm cu Cel pe care spunem că-L urmăm. Hristos n-a avut nicio alergie în întâlnirea cu cei căzuţi. A stat aproape în toată vremea printre desfrânate şi oameni obosiţi de atâta păcat. De El s-au atins nu doar cei curaţi, ci mai ales cei necuraţi, iar câţi se atingeau se vindecau (Matei 14, 36).
Iată că şi noi, creştinii de astăzi ne petrecem viaţa printre oameni cu diverse apucături, mentalităţi şi idei revoluţionare. De cele mai multe ori ei primesc de la noi o privire acră, o vorbă tăioasă, dură. Teama mea, în ce-l privea pe elevul cercelat de care pomeneam mai sus, era întru totul justificată, pentru că, personal, odinioară, am simţit pe propria-mi piele atitudinea aceasta aproape de desconsiderare.
În anii liceului, mi-am pus doi cercei în urechea stângă, de altfel tot piercing se cheamă (tatuaj nu am apucat să-mi fac, până să mă hotărăsc ce anume să-mi desenez, am ajuns la Hristos şi nu mi-a mai trebuit nimic de acest fel). Imediat după 1990, a purta cercei ca bărbat era sinonim cu răzvrătirea, revolta, extravaganţa ori trufia, cum ar spune teologul. Cerceii erau atunci pentru mine modul de exprimare a frondei adolescentine. Cum nu erau încă prea mulţi amatori, pentru că nu era încă un trend, erai imediat observat că eşti altfel şi majoritatea oamenilor strâmba din nas neascunzându-şi în nici un fel dezgustul pentru o aşa opţiune scandaloasă. În familie lucrurile nu au stat altfel. Consiliu de familie… „băiatul nostru a luat-o pe mirişte, ascultă rock, iar acum poartă cercei în ureche”. Părinţii mi-au spus să-i scot neapărat, pentru că fac familia de râs, eu însă îi purtam în ascuns. Revolta mea creştea din zi în zi. Eram fericit că alegerile mele provocau polemici, deşi evitam mai mereu discuţiile logice. Nu puteam explica pertinent motivul pentru care-i port. Să le spun că vreau să mă deosebesc de mulţime? Că vreau să par interesant? Acestea nu erau argumente, şi asta ştiam prea bine.
***
Dacă vă întrebaţi cum s-a sfârşit povestea cerceilor din urechea stângă, pot spune că hotărâtoare a fost întâlnirea cu bunica din partea tatălui, pe care o întâlneam destul de rar, o femeie cu viaţă sfântă pe care o iubeam mult şi de care îmi era de fel o ruşine teribilă.
Bunica aceasta, văduvă în ultimii 30 de ani ai vieţii, a crescut cu multă trudă şapte copii. La 96 de ani şi-a încheiat menirea pe pământ şi s-a dus la ceruri cu un zâmbet larg pe chip. La înmormântarea ei am plâns mai mult de bucurie, decât de jale. Aveam încredinţarea că s-a întâlnit cu Hristos, Cel pe care-L iubise întreaga viaţă, iar acum El o aşeza în locaşul drepţilor pe care-l gătise cu mult înainte ca ea să se nască. Ştiam că de acum întreg neamul nostru va avea un mărturisitor la scaunul Stăpânului. La bunica am văzut întâia oară măsura cea înaltă a dragostei, a răbdării şi nejudecarea cu niciun chip a vreunui om, virtute care, aveam să înţeleg în timp, schimbă în chip tainic până şi inimile cele mai îndărătnice.
Aşadar venise vremea să-mi văd bunica. Aflase deja că port cercei, dar nu ştiam cum a reacţionat la aflarea veştii. M-am dus în bucătăria unde stătea de obicei să-şi încălzească picioarele la căldura cuptorului şi i-am spus: „Mamaie, cred că ai aflat deja, e adevărat, da, mi-am pus doi cercei în ureche!”. „Apoi, maică, să-i porţi sănătos!” mi-a spus dânsa zâmbind cald. Şocul a fost aşa tare încât am rămas fără glas minute în şir. Întru sfârşit m-a întrebat: „Te face fericit?”. Deşi, după cum spuneam, eram fericit că alegerile mele năşteau polemici, am realizat că totul era un moft, o fiţă… „Cred că nu”, i-am răspuns. S-a uitat cu dragoste spre mine şi dând uşor în cap a încredinţare mi-a zis: „Fericirea vine din altă parte!”. N-am întrebat din ce parte vine fericirea, am aflat asta ceva mai târziu, dar în ziua aceea am ştiut că nebunia asta nu avea să mă mai ţină mult.
Ce frondă, ce revoltă? Iaca, bunica deja mă înţelegea! Ce n-au reuşit părinţii cu ameninţări şi interdicţii, a izbutit bunica printr-un gând bun, printr-o vorbă aparent simplă. Şi mai era şi acel tainic „fericirea e în altă parte”… Într-adevăr, nebunia cu cerceii nu m-a mai ţinut mult… Într-una din zile, la recomandarea unui prieten, am sunat o doamnă profesoară de filosofie în speranţa că îmi va da câteva ore de meditaţie ca să-mi lămuresc câteva concepte pe care nu le stăpâneam prea bine. Aveam nevoie pentru admitere. Dumneaei mi-a dat întâlnire la o biserică, după terminarea Liturghiei urmând să ne cunoaştem şi să stabilim în linii mari un program de lucru. Am ajuns la întâlnire mai devreme şi m-am gândit să intru şi la slujbă. Stăteam în spate ascultând. Într-un moment liturgic, probabil al Heruvicului, mi-am dat seama că preotul va trece tămâind pe lângă mine şi negreşit îmi observa cerceii. Atunci, de ruşine, printr-un gest rapid i-am scos şi cred că din ziua aceea nu i-am mai pus în ureche.
***
Pentru că nu mulţi au avut şansa să aleagă între bine şi rău, ci mai ales între două sau mai multe rele, pentru că unii abia acum sunt „pe drumul Damascului” (v. Faptele Apostolilor 9), pentru că şi pentru ei – mai ales pentru ei – a murit Hristos, să ne rugăm ca tinerii să înţeleagă deşertăciunea piercing-urilor şi să le ocolească… căci e „dureros” să te rogi lui Hristos cu o bară în limbă! Iar cei vor cu ardoare un tatuaj să ajungă ziua să-şi dorească „tatuată” voia lui Dumnezeu pe inima lor.

Laurenţiu Dumitru

„Odată, într-o dimineaţă obişnuită, un băiat obişnuit s-a născut pentru a doua oară. Îngenuncheat înaintea altarului, a şoptit o rugăciune pe care o ascunsese în lăuntrul său. A avut o viziune, a văzut nevăzutul, o sută de zei mici pe o roată poleită. «Aceştia poftesc să-ţi ia locul, însă, Tată, cu harul Tău, nicicând nu-mi voi pleca genunchii înaintea lor».” (muzician american)

Din păcate, eu mi-am plecat genunchii. Am crescut într-o familie foarte obişnuită, asemenea celei din serialul de comedie „Brady Bunch”, difuzat în SUA la începutul anilor ’70. Mama ne avea pe mine şi pe sora mea, iar tata îi avea pe sora şi fratele meu mai mare. Am fost foarte entuziasmat să am un nou tată (tatăl meu biologic murise pe când aveam 3 ani, din pricina unui atac de cord pe fond alcoolic), o nouă soră şi un nou frate. Nu am convieţuit niciodată în pace. Fratele meu, gelos şi supărat după despărţirea părinţilor săi, s-a hotărât să îi pedepsească pe toţi ceilalţi pentru asta, după ce a ajuns într-o nouă familie. A început să mă chinuie în orice chip îi stătea în putinţă. M-a abuzat emoţional şi fizic până când am împlinit 13 ani. Devenisem un adolescent nesigur şi speriat de moarte. Trăiam cu închipuirile mele, în alte lumi pe care mi le făuream. Acolo nu mă putea răni. Mergeam la biserică în fiecare Duminică şi în marea parte a zilelor de miercuri. Cântam şi ascultam, dar nu auzeam nimic, chiar şi acolo rămâneam în realitatea plăsmuită de mine. Cam în această perioadă am părăsit lumea tăntălăilor şi am intrat în cea a punkiştilor. Aceştia erau singurii oameni care mă tratau cu respect şi nu mă puneau pe fugă. Am trecut de la tricourile polo la creastă albastră şi bocanci de piele. Anul era 1986, într-un orăşel de văcari din Oregon. De atunci au început să mă chinuie toţi. Fratele meu fusese înlocuit. Din pricina individualităţii mele, s-a tras în mine, am fost înjunghiat şi bătut. Odată, un prieten m-a invitat la o petrecere. Petrecerea consta din câţiva prieteni ai mei de la şcoală şi două doamne ceva mai în vârstă. Mi s-a spus că vom sta de vorbă, vom bea sucuri, vom mânca cipsuri şi vom juca cărţi şi alte jocuri.

De fapt, cele două femei mai în vârstă erau vrăjitoare, iar „petrecerea” era o întrunire a lor. Am fost atunci iniţiat în practicile Wicca. Dacă nu ştiţi, Wicca este o străveche formă de magie druidică, condusă de femei. De aceea, am primit titlul de „vrăjitoare”, şi nu cel de „vrăjitor”. Am progresat relativ repede, ajungând să practic vrăjile. Mintea mi s-a cufundat într-un soi de delir dement. Mi-era limpede că nebunia era experienţa finală. Dacă mori, totul s-a sfârşit. Dacă înnebuneşti, vei trece prin moarte fără să mori. Asta era filosofia mea de viaţă. M-am luptat din greu pentru ea, zi şi noapte. Practicarea vrăjitoriei m-a purtat în multe locuri noi, îndeobşte prin „călătorii astrale”. Eram atotputernic şi priveam de sus la toate cele din această lume pe care o plăsmuisem. Sentimentul puterii e ceea ce te ţine în picioare în vrăjitorie. Mă simţeam invincibil. Greşeam!

Într-o noapte, m-am trezit în urma unei apăsări puternice a vezicii urinare. Stăteam în pat şi mă uitam de la uşă la ceas, şi iar la uşă, încercând să mă hotărăsc dacă o să mă pot ţine până dimineaţă fără să ud patul. Am hotărât să mă scol şi să merg la baie. În clipa aceea, mi-am dat seama că tot trupul îmi era înţepenit de la gât în jos. În Wicca nu există droguri sau alcool. Dacă erai prins folosind aşa ceva, erai izgonit din cercul de vrăjitoare. Ştiam că nu luasem nimic care să determine paralizia. Singura explicaţie pe care am putut-o găsi a fost că mă atacase ceva de natură spirituală. Mi-am părăsit trupul şi m-am aşezat în aer deasupra lui. Ceea ce am văzut m-a buimăcit cu totul. Împrejurul meu, ţintuindu-mă de pat, se găseau vreo cincisprezece draci, care râdeau isteric. Unul dintre ei s-a întors spre mine, m-a privit şi mi-a vorbit. Mi-a zis că eram cel mai mare idiot pe care îl întâlnise de bună bucată de vreme. Mi-a zis că fusesem învăţat ce e bine, dar am mers pe o cale greşită, şi acum că eram atât de căzut, urma să ajung în iad şi nu era cale de întoarcere. S-a apucat apoi să facă un târg cu mine. Doi dintre ei au venit la „corpul meu astral” şi m-au întors. Când m-au întors, m-am aflat în iad. Nu pot zugrăvi ceea ce am văzut, am simţit şi am mirosit. N-o voi uita niciodată. Chipurile acelea! M-au adus înapoi în cameră şi mi-au dat un ultimatum. Mă pot sinucide şi deveni unul ca ei, care să chinuie în loc să fie chinuit, sau pot muri şi mă voi duce oricum în iad. Am ales sinuciderea.

Chiar înainte să mă lase să mă întorc la trupul meu, am spus cu răsuflarea tăiată: „Iisuse, dacă eşti acolo, ajută-mă!”. A urmat o străfulgerare orbitoare de lumină, iar dracii au pierit. M-am ridicat şi am început să-l ocărăsc pe Dumnezeu. Pentru ce mă lăsase să trec prin aşa ceva? L-am ocărât mai bine de o oră, cât timp am curăţat voma pe care o slobozisem în cursul experienţei avute. Atunci, pentru întâia dată, am auzit glasul lui Dumnezeu. A rostit o simplă propoziţie, care m-a făcut să stau în loc: „Tot ce am vrut de la tine era să ceri”.

Collin Ivy

Portland, Oregon

(Apărut în „Death to the World”)

Când Dumnezeul necunoscut „al ruşilor” vine tainic în ajutor

Trecerea unui chinez păgân la Ortodoxie

În parohia Belkovski din eparhia aleutină a Alaskăi, a trăit multă vreme pe Cape Thin un emigrant din China, căruia i se spunea Sem Docul. Acest Sem şi-a trăit viaţa, cu harul lui Dumnezeu, în sânul Sfintei Biserici Ortodoxe – prin minune – după cum a recunoscut şi a mărturisit cu dovezi.

Iată împrejurările în care s-a petrecut acest fapt: în ianuarie 1896, Sem a plecat la vânătoare de căprioare, care se găsesc din plin în Peninsula Alaska. În căutarea vânatului, Sem s-a îndepărtat odată foarte mult de adăpostul său de iarnă. Din pământ ieşea o ceaţă groasă. Sem a renunţat să mai vâneze; îşi dorea acum doar să se întoarcă repede acasă, însă ceaţa deasă şi apropierea asfinţitului nu-l lăsau să recunoască terenul, să-şi dea seama unde se află… Situaţia era disperată şi foarte primejdioasă – gerul îi îngheţa trupul… Îi mai rămăsese o singură nădejde, în ajutorul de sus! Cu lacrimi amare, Sem s-a rugat la toţi dumnezeii săi păgâni, însă, vai!, zadarnică a fost jumătatea de ceas de rugăciune stăruitoare: aceştia n-au auzit-o. Inima nefericitului Sem era plină de deznădejde…

În această clipă, harul mântuitor al lui Hristos a cercetat sufletul acesta păgân! „Rugăciunile către dumnezeii tăi sunt fără de folos”, i-a zis un glas lăuntric, „şi vei fi pierdut; roagă-te la Dumnezeul ruşilor. Trăieşti printre oamenii care se roagă la acel Dumnezeu, şi El le ascultă rugăciunile: îi ajută şi îi izbăveşte din necaz”. Cu o credinţă puternică, Sem se întoarse spre Dumnezeul „ruşilor” şi… rugăciunea sa fu auzită… Sem văzu cum ceaţa începu să se risipească şi să se arate muntele din depărtare; folosindu-se de munte, Sem îşi stabili cu uşurinţă poziţia. Cu ultimele puteri, se sui în adăpostul de iarnă, ştiind şi simţind că doar cu ajutorul „Dumnezeului ruşilor” l-a scăpat de o moarte neîntârziată. I-a povestit tovarăşului său de adăpost, un creol ortodox, despre toate cele petrecute, cerându-i să-l înveţe să se roage în „engleză” (adică ortodox); creolul ortodox l-a ajutat după cum s-a priceput, învăţându-l să-şi facă semnul crucii şi dându-i o icoană.

După ce Sem s-a întors la casa sa pescărească din Cape Thin, s-a întâlnit la ceva vreme cu doi americani cărora le-a mărturisit cum se rugase „Dumnezeului ruşilor”, însă americanii, în loc de vorbe bune, i-au zis că e un „prost”. „Am fost foarte dezamăgit să aud aşa ceva”, spune Sem, „şi-am început să mă îndoiesc de Dumnezeul ruşilor”, însă harul lui Dumnezeu, care atinsese inima păgânului, nu l-a părăsit în îndoială; unul dintre interlocutori s-a înecat, iar celălalt, de atunci, a început să ducă o viaţă de cumplită mizerie. Acestea i-au slujit lui Sem ca un semn de sus: îndoielile despre Dumnezeul „ruşilor” s-a risipit, iar în aprilie 1897, el i-a spus hotărât preotului bisericii din Belkovski, părintele Alexie, că doreşte să primească credinţa creştină ortodoxă. Cererea lui Sem a fost împlinită, după ce i s-a încercat sinceritatea şi cunoaşterea credinţei, în ziua de Cincizecime a aceluiaşi an, pe 1 iulie. Preasfinţitul Nicolae, episcopul Aleutinelor, i-a trimis de binecuvântare celui nou-botezat o icoană a Sfântului Proroc Ilie şi un slujebnik în engleză.

Traducere din limba engleză de Radu Hagiu

Pe Sherry o durea să afle că oamenii vorbeau aşa despre ea. Dar de când am cunoscut-o, n-am văzut-o vorbindu-i de rău sau încercând să se răzbune. Avea compasiune pentru ceilalţi, oricine ar fi fost aceştia, o compasiune ce venea de undeva din adâncul ei. Simţeai că ar fi putut ierta oricui orice, căci, spre deosebire de cei ce o judecau, ea suferise. Ştia cum era să nu mai ai nimic de pierdut.

Sherry avea o bucurie lăuntrică care, pe atunci, mi se părea cu neputinţă de priceput. Nu era o bucurie frivolă, vremelnică, ci o fericire profundă care venea şi era încă legată cumva de adânca sa cunoaştere a tristeţii.

Am cunoscut-o pe Sherry într-o tabără de tineret unde lucram amândoi într-o vară, având postul de consilieri. Pe atunci, nu credeam în Dumnezeu aşa cum credea ea, însă Sherry nu m-a privit de sus din pricina aceasta. Uneori, îmi spunea cum Îl vedea pe Dumnezeu în viaţa ei şi în vieţile copiilor de care se îngrijea; dar – spre deosebire de alţi consilieri care erau religioşi şi mă socoteau „imatur duhovniceşte” – ea nu mi-a predicat niciodată, nici n-a încercat să mă facă să mă conformez credinţelor ei. Şi, în ce mă priveşte, n-am dat niciodată atenţie celor spuse de aceiaşi consilieri despre ea, fiindcă vedeam că judecăţile lor sunt prosteşti şi meschine, întemeindu-se doar pe aparenţe.

Sherry şi cu mine aveam o prietenă comună, pe care o voi numi Janine. La un moment dat, Janine a descoperit că e însărcinată. Prietenul său de 19 ani, pe care ea îl iubea cu adevărat, s-a speriat groaznic şi i-a spus că nu e pregătit să se căsătorească cu ea, zicându-i să avorteze imediat. Lui Janine i-a fost frică să-i spună tatălui ei despre sarcină, crezând că va fi cuprins de mânie şi că n-o va ierta niciodată. Din pricina acestor doi bărbaţi, s-a simţit silită să avorteze. Dar nu voia defel să facă aşa ceva; ea voia ca pruncul ei să trăiască.

Janine le-a spus doar la trei persoane din tabără despre cele întâmplate: lui Sherry, mie şi unui tânăr pe care-l voi numi Benjamin. Când Benjamin a aflat, i-a dat o broşură religioasă împotriva avortului şi a mustrat-o cu un avertisment categoric şi rigid. Când am aflat şi eu, tot ce i-am spus lui Janine – deoarece atunci nu credeam cu adevărat în nimic – a fost că poate să facă ce crede că e mai bine şi că o voi susţine, orice hotărâre ar lua.

Sherry, însă, n-a răspuns la veşti nici cu legalismul lui Benjamin, nici cu relativismul meu. Cu o compătimire care nu era nici excesivă, nici lacrimogenă, a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca Janine să nu se simtă ruşinată pentru că face întocmai ce-i spune inima.

Când diferitele schimbări fiziologice pricinuite de sarcină au început să aibă loc în Janine, ea şi cu Sherry stăteau de vorbă despre ele. Când Janine a simţit pruncul mişcându-se înlăuntrul ei, Sherry a fost atât de bucuroasă încât cineva ar fi putut crede că e copilul ei. N-o să le uit niciodată pe Sherry şi Janine în serile de după ce copiii taberei se duceau la culcare; n-o să uit niciodată cum Sherry o îmbrăţişa, o îmbărbăta şi împărtăşea cu ea minunea unei vieţi noi.

Nădejdea lui Sherry era molipsitoare: curând şi eu, care înainte fusesem atât de ambivalent, am început să mă las cuprins de ea. Vorbeam toţi trei despre copil, iar Sherry îi spunea adesea lui Janine ce mamă minunată va fi. Cu toţii iubeam copiii, înconjuraţi fiind de ei în fiecare zi. Sherry şi cu mine i-am făgăduit Janinei să rămânem alături de ea şi de pruncul ei cât timp acesta va creşte.

În prezenţa dragostei jertfelnice a lui Sherry, părea că totul va fi până la urmă bine. Potenţiala mânie a tatălui lui Janine şi temerile prietenului ei – vor trece. Copilul lui Janine va trăi şi va creşte, şi toată durerea trecătoare va fi meritat să fie răbdată. Aceste gânduri o făceau pe Janine fericită şi împăcată atunci când era în preajma noastră, dar exista încă o teamă ascunsă de ceea ce o aştepta acasă.

Când Janine nu s-a mai simţit în stare să facă faţă cerinţelor fizice ale unui consilier, a părăsit tabăra. Nu ştiu ce s-a petrecut între ea, prietenul şi tatăl ei după ce a plecat, dar când s-a întors pentru un scurt răstimp în tabără ca să-şi ia rămas bun şi să-şi ridice lucrurile, am aflat că până la urmă făcuse avort. Îmi aduc aminte că Sherry era încă plină de dragoste faţă de ea. Însă Janine se schimbase; era într-o stare de şoc sau de jale şi nu voia să vorbească sau să se apropie de nimeni.

La scurtă vreme după, tabăra se găsea în săptămâna de dinaintea închiderii. Într-una din aceste ultime zile, Sherry a venit la mine pe când mă aflam alături de băieţi, în cabana mea. Faţa îi era toată roşie şi am văzut că plânsese. Părea că trecuse printr-o traumă majoră şi, totuşi, faţa îi schiţa un zâmbet discret. Am întrebat-o ce se întâmplase, iar ea mi-a spus că se rugase şi Dumnezeu îi spusese ceva.

Acest lucru reprezenta pentru mine o taină desăvârşită, pentru că Dumnezeu nu-mi spusese niciodată nimic; aşa cum am zis, nici măcar nu ştiam cine sau ce era Dumnezeu. Am întrebat-o ce Îi spusese, însă ea şi-a cerut iertare şi mi-a răspuns că nu-mi poate spune. „De ce nu?”, am stăruit, dar ea doar a zâmbit şi a clătinat din cap. Ochii îi erau încă uzi de lacrimi, iar faţa îi strălucea literalmente. Voiam atât de mult să ştiu taina acelei tristeţi bucuroase sau bucurii dureroase sau ce o fi fost. Dar,  între mine şi Sherry, se găsea încă o prăpastie pe care nu o puteam trece şi n-aş fi putut nicicum înţelege acel secret, chiar dacă ea ar fi petrecut ore încercând să-mi explice. Chiar şi aşa, îmi doream foarte mult să ştiu ce-i spusese Dumnezeu.

Tabăra a luat sfârşit. Eu am mers la liceu, iar Sherry s-a întors în oraşul nostru natal. După vreo două săptămâni, am aflat că Sherry murise într-un accident de maşină, într-o curbă, despre care se ştia că este extrem de primejdioasă, de lângă aeroportul oraşului. Înmormântarea avusese deja loc atunci când am aflat de cele întâmplate.

În acea noapte, m-am dus pe un câmp de lângă liceu şi am plâns. Am încercat să văd vreun înţeles sau rost în moartea ei, dar de vreme ce încă nu trecusem peste prăpastia care mă despărţea de cele ştiute de ea, n-am văzut niciunul. Bineînţeles, m-am gândit dacă nu cumva Dumnezeu îi descoperise grabnica ei moarte în acea zi în care o văzusem plângând. Dacă ar fi fost aşa, atunci moartea ei ar fi avut un înţeles. Însă cum aş fi putut ştii cu siguranţă? Am încercat să vorbesc cu Sherry ca şi cum ar fi fost încă în viaţă.

Am sunat-o pe Janine. Nu ştiu ce nădăjduisem să aud de la ea, dar, orice ar fi fost, n-am auzit. Era încă distantă. Am vrut să vorbesc cu ea despre Sherry, despre ce se întâmplase, despre ce ne învăţase, despre ce însemnase ea pentru noi. I-am spus că era posibil ca Dumnezeu s-o fi înştiinţat pe Sherry despre moartea ei nu cu mult înainte de a se petrece, dar Janine n-a părut foarte mişcată de aceasta. Tot ce-mi mai amintesc din cele spuse de Janine este: „E o curbă aşa de periculoasă. Nu o să mai trec niciodată prin curba aia”.

Eram atât de deprimat după ce am închis telefonul! Eram prea deprimat ca s-o mai învinovăţesc pe Janine: ea îşi avea problemele ei şi nu mi se cădea s-o judec pentru că nu părea să priceapă despre ce era vorba. Apoi m-am gândit: şi ce dacă a mers prin curba aceea? Sherry avea doar 19 ani şi e moartă. Dacă viaţa şi moartea ei n-au niciun înţeles final, atunci şi noi toţi am putea zbura din acea curbă cu 150 km/h şi să cădem în marele şi veşnicul neant.

O persoană cu adevărat bună, ca Sherry, vine în viaţa noastră şi e criticată că arată ca o târfă de către cei ce nu-i văd sufletul. Am fi putut învăţa atâtea de la ea. Dar ea a murit – şi totul a rămas la fel. Suntem la fel; viaţa ei nu ne-a schimbat deloc. Janine e încă în întuneric, la fel sunt şi eu – ca şi când lumina lui Sherry n-ar fi fost niciodată aici.

Dar n-a fost aşa în realitate. Curând după moartea lui Sherry, împrejurările vieţii mele m-au împins la un nivel de suferinţă pe care nu-l mai cunoscusem până atunci – şi din acea suferinţă am început să aflu, în cele din urmă, Cine este Dumnezeu. Atunci am început să descopăr taina acelei dureri bucuroase, a acelei păci depline, a acelei dulceţi a morţii pe Cruce şi a plânsului cu lacrimi de mulţumire, putând să iert şi să iubesc pe toată lumea, chiar şi pe cei ce ne ocărăsc şi ne blestemă.

Se pare că nimeni altcineva n-a văzut-o pe Sherry în acea durere bucuroasă de dinaintea morţii ei. Şi acum tânjeam să-i spun: Sherry, ştiu acum cum puteai fi atât de fericită şi cum Îi putea mulţumi lui Dumnezeu chiar şi în toiul acelei cumplite supărări, chiar şi dacă El ţi-a spus că vei muri curând. Ştiu acum ce nu-mi puteai spune atunci.

Au trecut ceva ani. Vieţuiam ca monah pe o insulă împădurită, în depărtările Alaskăi. Eram singur într-o chilie de lângă ţărmul stâncos, la kilometri depărtare de oricine. M-am gândit din nou la Sherry şi iarăşi mi-au dat lacrimile. Dar, acum, acea tristeţe nu era doar o greutate inertă, ca mai înainte. Acum se putea îndrepta undeva, acum avea un înţeles, aşa cum şi viaţa şi moartea ei au avut un înţeles. Am plecat să fac câţiva paşi prin aerul umed al nordului, apoi m-am aşezat şi am scris aceste rânduri:

Înainte ca viaţa ta, atât de scurtă, să ia sfârşit

Te-am întâlnit odată cu ochii roş-înlăcrimaţi.

Iar faţa-ţi strălucea de bucurie şi dulce căinţă

Din tainiţele inimii, în care se rostiseră cuvinte.

Ce-a fost anume, tu n-ai putut să-mi zici,

Căci lucrurile acestea nu puteam atunci să le-nţeleg.

Nu ştiu de nu cumva ţi-a arătat Dumnezeu atunci

Că zilele vieţii tale curând se vor sfârşi.

Deşi atunci nu cunoşteam acea lină lumină

A inimii zdrobite, pe care-o dă Mântuitorul

Şi care-n ziua aceea şi ţie-a dat-o, acum o ştiu,

Şi astfel viaţa ta trăieşte mai adânc în mine.

Dar că-acum şi sufletul meu e odihnit de Domnul,

Nu-ţi mai pot spune – căci te-ai dus.

Monahul Damaschin

Traducere după „Death to the World” de Radu Hagiu

Notă:  (*) Umilenie  = smerită zdrobire a inimii, inimă înfrântă, căldură a inimii, gingăşie a simţirii. (n.a.)

Acestea sunt lucruri pe care probabil le ştim cu toţii şi sunt generalităţi. Pentru a vă da un exemplu mai concret, vă voi spune în ce mod m-a afectat moda pe mine, o tânără a vremurilor de pe urmă …

În clasa a VIII-a, am fost înscrisă de părinţii mei la o casă de modă destul de mediatizată. Nu ştiam ce este moda cu adevărat, nu ştiam deloc ce se întâmplă în backstage’urile prezentărilor. La început, totul a fost bine, am învăţat doar mersul scenic, cu picioarele încrucişate, am învăţat să mă machiez, să mă aranjez şi alte lucruri, care atunci mi se păreau incredibile şi care mă atrăgeau din ce în ce mai mult. Uitând de faptul că moda este cea care reflectă spiritul vremurilor, mă depărtam de adevăr, neştiind ce mă aşteaptă. Mă depărtasem de biserică, bineînţeles, deoarece frecventarea ei nu făcea parte din practicile pe care le abordasem. Am fost învăţată să citesc doar reviste de modă, iar, dacă purtai haine din sezonul trecut, erai total desconsiderat.

Ajungând mai apoi la liceu, am început să îmi învăţ şi colegele să fie „la modă”. Le criticam pentru aspectul nearanjat şi chiar le învăţam să se fardeze, să se aranjeze mereu şi să citească reviste de modă. Deşi totul părea perfect, iar eu eram modelul (negativ, dacă apreciez în momentul de faţă) prietenelor mele, simţeam că ceva din ceea ce fac nu este bine. Aceste acte respingătoare au fost primite de cei din jur cu multă satisfacţie şi admiraţie, dar, în adâncul sufletului meu, au atins o altă coardă. Simţeam cum îndepărtez acea puritate şi frumuseţe naturală, complexă prin simplitatea ei, pe care a lăsat-o Dumnezeu şi îi îndepărtam şi pe cei din jurul meu de adevăratele virtuţi, de adevărata frumuseţe, atrăgându-i spre superficialitate.

Cu cât mă adânceam mai mult în lumea modei, cu atât sufletul meu se stingea mai repede. Credeam că frumuseţea poate fi măsurată conform unui standard obiectiv, unul pe care pur şi simplu nu-l atinsesem. Fără să îmi dau seama, devenisem absolut devotată conceptului platonic de frumuseţe, o estetică pe care o împărtăşeam cu editorii revistelor internaţionale de modă şi care-mi alimentau sentimentul zilnic de silă faţă de propria-mi persoană, în faţa oglinzii. Voiam mereu să slăbesc (din ce în ce mai mult) şi nu m-am oprit până nu am devenit anemică.

Mama mea şi-a dat seama că totul scăpase de sub control şi că moda nu este ceea ce pare. Era oricum prea târziu, pentru că eu fusesem stăpânită de tirania ei. Uimitor, dar salvarea mea a fost pasiunea pentru citit, la care nu renunţasem în favoarea revistelor patetice (pe care atunci le veneram). Am citit prima dată „Casiana – Învăţătura despre iubirea în Hristos”, o carte care m-a învăţat multe lucruri, printre care şi despre adevărata frumuseţe, cea lăsată de Dumnezeu, nu cea concepută de om, distrugătoare.

Am început să citesc din ce în ce mai mult, deoarece mi se părea incredibil cât de uşor reuşeam să găsesc răspunsurile la întrebările mele. Pe la începutul clasei a X-a, virusul modei nu mă mai stăpânea. Reîncepusem să frecventez biserica, petreceam vacanţele la mănăstire. Am renunţat la multe obiceiuri la care nu aş fi crezut că voi renunţa vreodată.

Ceea ce mă întristează, totuşi, este că, deşi eu am reuşit să descopăr adevărul, cei din jurul meu, pe care i-am îndepărtat de acesta, nu s-au mai putut întoarce. Pentru cei mai mulţi, eu am reprezentat trecerea de la monoton la extrem. Inutile au fost toate explicaţiile ulterioare, căci sămânţa nedreptăţii prinsese rădăcini adânci în sufletele lor.

Acum sunt eu cea criticată pentru că nu mă mai aranjez, nu mai merg la petreceri şi am fost chiar exclusă din cele mai interesante grupuri din liceu. Ceea ce în urmă m-ar fi întristat, acum mă bucură. Fericirea mea nu mai constă în ultima colecţie de haine de firmă sau în accesoriile sezonului sau ale revistelor de modă. Fericirea mea constă în adevăr, iar adevărul meu este Dumnezeu.

Oamenii au libertate, tocmai de aceea greşesc. Dacă nu aş fi fost liberă să fac ce vreau, aş fi mers mereu pe „cărarea îngustă” a lui Dumnezeu, fiind constrânsă de împrejurări. Am trăit multe experienţe, dar aceasta este cea mai relevantă în special pentru tinerii mei prieteni, care poate vor înţelege vreodată ce am înţeles şi eu… sper ca atunci să nu fie prea târziu…

Cu multă dragoste,
Amira K.

(Sursă: Blog „Popas alternativ”, http://hristofor.wordpress.com/ )

Părinţii mei au divorţat când aveam 4 ani. Eram cel mai mic copil al lor, şi am rămas să trăiesc cu mama şi cu sora mea într-o mică cabană din pădure. Am încercat să le fiu mângâiere când se certau. Aveam nevoie de mângâiere. Bunica mea, pictoriţă şi o descendentă directă a lui Abraham Lincoln, m-a învăţat cuvântul „compătimire”. Singura mea mângâiere era să stau tăcut în pădure, cugetând la compătimire până ce izbucneam în plâns.

Dacă simţeam întristarea, ştiam că trăiesc. O îndrăgeam. Era Adevărul. Profesorul meu de actorie mă iubea pentru că puteam plânge practic la comandă. Găseam în orice un motiv să jelesc. Plângeam Căderea, Depărtarea de Dumnezeu.

Căutam mereu să fiu batjocorit. Voiam să fiu persecutat, voiam ca lumea să mă urască. Lumea era necruţătoare, aşa că nu-mi păsa dacă mă tortura, sau mă spânzura, sau mă lăsa să mor. Când aveam 19 ani, am încercat să merg la o biserică metodistă. Am plecat de acolo zăpăcit. Se părea că lumea se întinde pretutindeni. M-am întors după o săptămână purtând un tricou pe care scria „Keep the Faith – the Catacombs” („Păzeşte credinţa – Catacombele”), alături de un pumn. Nimeni n-a vrut să vorbească cu mine.

Am crescut în apropiere de New York. Mergeam tot timpul singur cu autobuzul până în oraş. Mama era mereu îngrijorată, aşa că o minţeam. Stăteam prin preajma vagabonzilor şi desenam peste tot graffiti. Tagul (1) meu era „Monk” („Călugăr”). Eram prieten cu oricine nu „ţintea spre ceva” în lumea asta, în mare măsură skinheaderi şi punkişti. Purtam zi de zi aceleaşi haine, uneori luni la rând, şi mă spălam rar.

Ştiam că nu mă potrivesc niciunde. Voiam să fiu singur şi să simt singur. Voiam ca toate să dispară, ca să pot asculta. Nu prea pot să explic ce înseamnă asta. Când mă aflam în preajma unor oameni care vorbeau, eu tăceam. Când îmi deschideam gura, toată lumea părea să se uite la mine fără să înţeleagă. Mereu m-am simţit ca şi cum îmi scăpa ceva. Eram incompatibil.

Ascultam doar câteva selecţii de violoncel şi Morrissey (The Smiths) (2). Scriam cântece, aveam o trupă numită „Monk”. Prietenii îmi ziceau „monk”. Îmi doream să ştiu ce e un „călugăr”. Am încercat periodic să mă sinucid şi m-am luptat la şcoală cu psihologi unul după altul, lucru care mă deprima cel mai mult. Îmi plăcea mult munca fizică din greu, dar nu puteam concepe să mă angajez undeva. Singura persoană care mi se părea că are înţeles pentru mine era Hristos. Nu L-am pus sub semnul întrebării. Am studiat buddhismul, hinduismul şi taoismul în căutarea lui Hristos.

„De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca” (Mat. 6:25).

Eram curier pe bicicletă în New York, mergând pe străzi ca un nebun. Eram disperat, trebuie să fi fost lucruri mai importante în viaţă decât mâncarea, hainele şi locuinţa. Lumea era asemeni unei maşini laşe şi nemiloase care îşi sapă de zor propria groapă.

În 1994, m-am mutat într-un templu unificaţionist, unde am trăit vreme de 9 luni. Mă gândeam că poate acum sunt călugăr. Vindeam flori maşinilor ce aşteptau la semafor, în cartierul Queens. Într-o noapte, o tânără trecea strada venind dinspre facultate. I-am dat o floare. Numele ei era Natalia, şi m-a întrebat ce făceam. I-am spus că îl caut pe Dumnezeu, că ascult. Ea a părut să înţeleagă. Mă resemnasem de multă vreme cu faptul că nimeni nu înţelegea. Am făcut schimb de adrese. Templul îmi cerea acum să iau o hotărâre pe care cu siguranţă nu o puteam face, aşa că am plecat de acolo.

În acea vară a lui 1995, bunul meu prieten Mike m-a vizitat în pădurile din estul Pennsylvaniei. A adus cu el o carte pentru mine. Mi-a zis: „Am citit-o şi am ştiut că trebuie să o ai imediat”. Se numea „The Way of the Pilgrim” (3). Cuvintele nu vor putea vreodată exprima recunoştinţa către prietenul meu pentru această cărticică. Pelerinul cutreiera ţinuturile ruseşti căutând îndrumători spirituali care să-l înveţe rugăciunea neîncetată. Se vorbea acolo de mănăstiri şi de părinţi duhovniceşti – cu siguranţă era o ficţiune! Nu, era o poveste adevărată. Ce însemnau oare acele cuvinte ciudate: „utrenie”, „liturghie”, „Filocalia”? Purtam cu mine doar această carte şi o biblie de buzunar, în cele două buzunare din spate.

„Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul”.

Vara era pe sfârşite şi nu mai puteam rămâne unde eram. De acum, era greu pentru mine să nu-mi ştiu rostul vieţii. Nu aveam planuri, voiam doar să conlucrez cumva cu ceva mai mare decât mine, mai mare decât lumea. Mi-am împachetat câteva lucruri în rucsac, alături de „Pelerinul rus”, şi m-am întâlnit în Times Square (4) cu un prieten bun, Jim.

Era o după-amiază de duminică, în prima zi de septembrie a lui 1995. Aveam 23 de ani. Coboram pe strada pustie, iar în faţă se întrezăreau turnurile cenuşii şi ameninţătoare ale World Trade Center. Repetam în gând această „Rugăciune a lui Iisus” pe care o învăţasem de la Pelerin: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. În scurtă vreme, trebuia să găsim un loc de dormit. Mi-am adus aminte de un loc unde obişnuiam să mă duc ca să aflu pace, în Upper West Side (5), într-un parc de pe râu. Am plecat înspre acel loc, iar în metrou am continuat să rostesc Rugăciunea lui Iisus.

Pe când ne întindeam să dormim în iarbă, am auzit un glas, care ne-a zis: „Băieţi, aveţi de gând să campaţi aici?” I-am răspuns că aşa facem în fiecare seară. Era un tânăr puţin peste douăzeci de ani, iar prietenii săi se aflau în preajmă. Ne-a întrebat politicos dacă ne-ar plăcea să ne petrecem noaptea în adăpostul său dintr-un loc pe care l-a numit „Tunelurile Libertăţii”. Am spus că da, şi după ce am intrat printr-o poartă ne-am găsit într-un întuneric desăvârşit. Am mers de-a lungul unei şine vreo 2 sau 3 kilometri, ni s-a părut, până ce am ajuns la o structură mare, asemeni unei case. Am rostit tot drumul Rugăciunea lui Iisus cu glas tare. Cei de acolo ne-au primit înăuntru şi ne-au dat de mâncare şi nişte pături. I-am mulţumit în tăcere lui Dumnezeu şi am adormit.

Dincolo de şine, sus în zidul tunelului, dincolo de o gaură se vedea un spaţiu mare şi gol. Jim şi cu mine ne-am făcut o cale de acces până acolo şi ne-am apucat de lucru. Am construit un sistem de scripeţi, cu ajutorul unei frânghii, şi pentru următoarele câteva săptămâni ne-am clădit casa. O bucurie de negrăit îmi umplea inima. Voiam să vorbesc cu Dumnezeu, dar nu ştiam cum să mă rog.

Adunam apă şi ne spălam la un hidrant din josul tunelului. Mâncam pungi pline cu chifle, pe care le găseam într-un tomberon de pe Strada 83. Aveam electricitate printr-un cablu pe care prietenii noştri de peste şine îl conectaseră la o cutie de distribuţie din portul de deasupra noastră. „Noaptea Gunoaielor” (6) de sus ne satisfăcea toate nevoile şi chiar ne ispitea să fim extravaganţi. Am adunat lemne din benele de gunoi ale unor şantiere, cuverturi, saltele, vopsele şi tot ce mai aveam nevoie, lucrând ca nişte furnici. Trăind sus într-un zid, în adâncul unui tunel primejdios infestat de şobolani, mă simţeam nevrednic să am parte de aşa îmbelşugare.

A fost cea mai rea iarnă din istoria New Yorkului. La suprafaţă erau 10 grade, aşa că în tunel aveam -20 de grade. Formaţiuni uriaşe de gheaţă au ajuns de pe tavanele ca de catedrală până la pământ. Până în ianuarie, am avut parte de trei viscole record. Prin tunel, vântul urla ca un uragan. Cineva care trăia la vreun kilometru de noi a murit. Locul nostru era ca un mormânt îngheţat.

Mi-am amintit de tânăra pe care o cunoscusem, Natalia. Am contactat-o şi ne-am întâlnit într-un parc. I-am arătat cartea mea cu „Pelerinul rus”. Îi era cunoscută. Cum de-o ştia? I-am spus că am construit un loc în tuneluri, unde încercam să trăiesc ca acel pelerin. Am rămas surprins când mi-a cerut să o duc şi pe ea acolo. Am ţinut-o strâns de mână în timp ce mergeam pe şină. Ea înţelegea totul. M-am gândit că Dumnezeu mi-a trimis un înger. Ea mi-a lăsat o revistă „Death to the World” (7).

Jim a plecat pentru o vreme. Chiar după plecarea sa, a lovit viscolul cel mare. Curentul s-a întrerupt. Natalia plecase şi ea într-o excursie, pentru câteva săptămâni. Era nespus de întuneric şi de rece. Eram singur. De Anul Nou 1995/1996, am aprins o lumânare şi am început să citesc „Death to the World”. Parcă m-am uitat într-o oglindă. Cine erau acei călugări? „Eu sunt călugăr!”, mi-am zis. M-am apropiat de lumina lumânării şi am început să copiez fiecare cuvânt în jurnalul meu. Dintre miile de reviste şi publicaţii care zăceau în jurul meu, aceasta era singura pe care mi-era teamă s-o pierd – era prea preţioasă.

Când Natalia s-a întors, la sfârşitul lui ianuarie, m-a invitat la o slujbă de seară într-o biserică din East Village (8). Era o biserică ortodoxă rusească. Nu auzisem niciodată de aşa ceva. Când s-a sfârşit slujba în bisericuţa luminată de lumânări, l-am întrebat pe preotul îmbrăcat în veşminte negre dacă ar fi dispus să ne mai întâlnim.

Coaliţia pentru cei fără locuinţe începuse să evacueze oamenii din tunel, aşa că trebuia să plec şi eu curând. Încotro să mă îndrept? Îmi aduc aminte că mă rugam ca Dumnezeu să-mi vadă neputinţa de a mă ruga şi să-mi descopere voia Sa, ca să pot conlucra cu El. Într-o reclamă dintr-un ziar, am citit: „Angajări în Alaska, se câştigă bani!” Anunţul m-a atras puternic, în chip tainic. Bani! Poate de data asta voi avea câţiva. Ştiind cât de sărac sunt, Natalia s-a oferit, din bunătatea inimii ei, să mă trimită acolo. Am împachetat câteva lucruri într-o geantă mică şi, în toiul unei nopţi reci de februarie, mi-am părăsit chilia subpământeană.

În doar câteva zile, eram în largul unei insule îndepărtate din Arhipelagul Aleutinelor, pe o navă care nu se deosebea prea mult de o galeră cu sclavi. Timp de două luni am muncit în nişte ture istovitoare de 16 ore de lucru, 6 ore de odihnă. Săptămâni la rând n-am văzut lumina zilei; cu greu te puteai ţine în picioare, din pricina uriaşului tangaj provocat de Marea Bering. Aveam cu mine „Pelerinul rus” şi când mă simţeam slăbit (adesea), repetam: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.

Între timp, Natalia renunţase la facultate şi zburase în Seattle. Acolo, o femeie i-a dat gratuit un bilet până în Anchorage, şi pe când eu mă aflam în largul mării, ea căuta un loc unde să prăznuiască Sărbătoarea Sărbătorilor a Bisericii Ortodoxe – Sfintele Paşti. A găsit o mică comunitate ascetică în munţii din nordul Anchorage-ului. Aceştia au invitat-o să stea cu ei. Când am scăpat în cele din urmă de pe navă, m-am alăturat acolo Nataliei, fără să ştiu exact despre ce e vorba. Eram doar plin de recunoştinţă să am un loc unde pot sta.

Am intrat într-o încăpere, iar acolo, pe o masă, zăceau teancuri de reviste „Death to the World”, chiar acel număr pe care-l citisem în tunel şi-l copiasem în jurnal, şi multe altele. Nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Mă minunam cum se poate întâmpla aşa ceva! În scurtă vreme, a apărut un bărbat îmbrăcat într-o rasă neagră şi cu o barbă lungă şi neagră, al cărui nume era Părintele Pavel. I-am fost prezentat ca fiind un pelerin. El mi-a urat bun venit şi mi-a cerut să mă pregătesc dimineaţă pentru Utrenie. Utrenie? Ca în cartea mea? Eram incapabil să mai vorbesc, aşa că i-am mulţumit în tăcere lui Dumnezeu şi am adormit.

Dimineaţă, slujba Utreniei s-a ţinut într-un mic paraclis din pădurile Sfântului Serghie. S-a cântat, şi toţi ziceau „Hristos a înviat!”. De-a lungul următoarelor câtorva zile, am început să-mi dau seama că fusesem adus, prin harul lui Dumnezeu, la o viaţă cu adevărat pe calea „Pelerinului rus”. Aveam liturghie şi învăţători duhovniceşti. Părintele Pavel mi-a vorbit de mănăstiri şi chiar despre acei monahi despre care citisem în „Death to the World”. Rareori am scos un cuvânt. M-am dus cu gândul înapoi cu doar trei luni, la tunelul întunecat. Aici soarele nu apunea săptămâni la rând. De la întunericul de negrăit la lumina fără de sfârşit. Uimit, am împărtăşit cu ei povestea mea – tunelul, cartea „Pelerinul rus”, biserica din East Village, nava. Aceştia m-au îndrumat către o mănăstire de pe o insuliţă din apropierea Kodiak-ului, unde aveam să întâlnesc călugări pentru întâia dată.

Ce s-a întâmplat pe această insulă în adâncurile mele nu poate fi pus în cuvinte, aşa că nu se poate explica pe hârtie. Era o singurătate plină de pace. Liniştea şi deplina tăcere mi-au pătruns în suflet. Toate dimprejur – copacii uriaşi acoperiţi de muşchi, ţărmul stâncos şi şerpuitor, toate ascultau de Dumnezeu, o ascultare desăvârşită. Eram mai prejos de toată Zidirea, în încăpăţânarea mea îndărătnică! Cum mai tânjeam să stau cu această Zidire şi să ascult, cu deplină ascultare de Dumnezeu! Stând în mijlocul pădurii tăcute, mi-am dorit un singur lucru, chiar mai mult decât viaţa – să fiu iertat. Voiam doar să fiu creştin ortodox.

Monahii m-au primit – un inadaptat dintr-un tunel infestat cu şobolani de sub New York, un paria al societăţii. În bisericuţă, după o slujbă de pomenire a morţilor, am căzut la pământ înaintea Dumnezeului celui viu şi am plâns în hohote. Cât mă pierdusem în căutarea mea! Cât de mult mă îndepărtasem de viaţă! Adâncul sufletului mi se vădise. Era ca şi cum aş fi stat într-o Lumină puternică şi puteam vedea toate gândurile, cuvintele şi faptele mele pline de mândrie. Cât de multe sunt la număr! Cum i-aş putea judeca pe alţii? Credeam pe vremuri că pocăinţa e o noţiune prostească, însă acum a ajuns să fie pentru mine însăşi lucrul de care am nevoie pentru a trăi, mai mult chiar decât mâncarea, mai mult decât orice alt lucru pământesc! Am implorat să fiu botezat. Curând mă voi despărţi de acest loc, casa mea.

Monahii îl cunoşteau pe acel preot din East Village, în New York, Părintele Hristofor, pe care îl vizitasem cu luni înainte, şi mi-au zis că e un bun prieten de-al lor. Altă minune a purtării de grijă a lui Dumnezeu! Pe 8 martie 1997, m-am botezat cu numele Sergius, după Sfântul Serghie, vieţuitorul în pustie a cărui adormire se prăznuieşte de ziua mea şi care m-a chemat dintr-un tunel îngheţat şi întunecat până în Alaska, unde Viaţa m-a găsit. Pe când ieşeam din apa botezului, Părintele Hristofor a rostit solemn din străvechii Psalmi:

„Fericiţi cei cărora li s-au iertat fărădelegile şi cărora li s-au acoperit păcatele.

Că am tăcut, învechitu-s-au oasele mele, strigând eu toată ziua; că ziua şi noaptea s-a îngreuiat peste mine mâna ta, căzut-am în suferinţă când mi s-a înfipt mie ghimpele…

Tu eşti scăparea mea de necazul ce mă cuprinde; bucuria mea, izbăveşte-mă de cei ce m-au înconjurat…

Înţelepţi-te-voi şi te voi îndrepta în calea aceasta, în care vei merge; aţinti-voi spre tine ochii Mei. Nu fiţi precum calul şi catârul, la care nu este înţelegere…”

Am plâns, căci înţelegeam.

Noi, tinerii, care recunoaştem patimile stricătoare de suflet ale lumii din lăuntrul nostru şi necruţătoarele ispite ale lumii din jurul nostru, să ne ridicăm pe aripile lui Hristos – al cărui chip se păstrează în sfintele mănăstiri ale Ortodoxiei – mai presus de tot ce ne abate atenţia şi să ascultăm…

Sergius P.

Notele traducătorului:

(1)Tagul de graffiti este o semnătură, dar în acelaşi timp şi un desen făcut din litere, un simbol al writer-ului.

(2). Steven Morrissey – solist vocal şi compozitor al trupei britanice de rock alternativ „The Smiths”, între 1982-1987.

(3). În română, „Pelerinul rus – Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin cu privire la rugăciunea lui Iisus” (Editura Sophia, 2002)

(4). Times Square – intersecţie celebră din New York.

(5). Upper West Side – cartier din conglomeratul Manhattan, oraşul New York.

(6). Zi în care locuitorii scot din locuinţe toate obiectele vechi, uzate sau de care nu mai au nevoie şi le depun în pubele speciale, pentru a fi reciclate sau aruncate în mod corespunzător.

(7). Joc de cuvinte, în lb. engleză: Death to the World = Moarte lumii, dar şi Moarte faţă de lume.

(8). East Village – cartier din conglomeratul Manhattan, oraşul New York.

Traducere de Radu Hagiu