Homo videns este o achiziţie nouă a naturii, apărută spontan, ca muşchiul pe lemnul primelor televizoare. Dovleac catodic, homo videns este o prelungire de lujer a TV-ului. El a sărit din start legile fotosintezei, crescând vertiginos în dosul storurilor trase. Stahanovist entuziast al statului pe spate, homo videns e blocat în damblaua colectivă şi priveşte lumea cu legănări line, de hamac.
Homo videns n-are simţul naufragiului. De ani de zile se află-ntr-un picaj comic cu acorduri de clarinet. Stă ca melcul în salată, îl paşte o idioţie galopantă, dar îşi trăieşte vesel drama. Este aceeaşi ca a consumatorului blocat în magazin, care ştie că nu se poate abţine de la a cumpăra. Până mai adineauri vesticii îl aşteptau pe Godot, esticii pe Stalin. Acum nimeni nu mai aşteaptă pe nimeni. Nietzsche s-ar fi crucit cu două mâini dacă l-ar fi întâlnit. Homo videns nu crede că fericirea-i o găină moartă, homo videns râde şi mănâncă. Un mâncău cu o antenă-n ceafă, iată supraomul! O viaţă de câine de lux, ca-n refren.
Homo videns este omul fotoliu. Din serial în film artistic până vine supa, întrebându-se dacă telecomanda e prin plapumă sau a căzut sub pat. Această cârtiţă de apartament s-a identificat cu canapeaua ca musca cu hârtia de muşte. Flotant nocturn al lumilor catodice, homo videns se sperie de pana de curent ca reumaticul de ploaie. Şi are şi de ce. TV-ul este cel mai iubit herr professor: i-a dresat ochiul de voyeur, l-a băgat la şcoala de divertisment, i-a inventat nevoi nebănuite. În lipsă de preoţi bolşevicii se spovedeau la poştaş. Acum homo videns are un prieten din pixeli dascăl în toate. Cultura TV este prosperă, homo videns ştie multe. Ştie că în Statele Unite toţi hoţii de maşini se îndreaptă spre New Mexico, ştie că dacă tragi într-un om cu tot armamentul din dotare s-ar putea să se ridice zâmbind. Mintea-i la pădure, morala a rămas nedansată. Hulpav ca un aspirator pe timpul vieţii tale, TV-ul e chiar un aspirator. Nu-i de mirare că patronii îi vând la ofertă împreună, ca pe nişte fraţi gemeni.
Onor la erou, Batman se întoarce! Homo videns are cultul războinicilor, vrea bătaie şi o are, confortul de a fi mărunt e chiar distractiv. Încremenit în povestea video, homo videns uită oalele pe foc şi copiii pe genunchi. Cu TV-ul în faţă, cercul familiei s-a redus la semicerc. Mii de culori şi tone de singurătate – are, de altfel, şi egoismul unei astfel de stări. În plus, i-au crescut şi pretenţii, s-a emancipat. Acum are religia informaţiei şi urgenţa de a şti tot. S-au dus vremurile buchisirii. Cartea a fost deliberat uitată, ca un urs bolnav în spatele circului. Ne mirăm încă de supravieţuirea burtierei cu litere la filmele traduse. Şi nu numai cartea. Toate virtuţile clasice. Nudismul postmodernului în faţa vechiului e obstinat. Ultimii timizi vor fi puşi în formol, omenirea se va da pe toboganul cu idei trăsnite.

Harnaşamentul reflectorizant al Rosinantei moderne ne arată un lucru trist: în şaua lui Don Quijote stă mândru Sancho Panza! Să ne închipuim decretarea unei prohibiţii generale video. Barca lui homo videns ar lua apă, vâslele i s-ar transforma în cârje. N-ar mai fi mult până la Ziua Venelor Deschise. Rolul TV-ului în legumizarea rasei umane e acelaşi cu al lopeţii în istoria cioclilor. TV-ul sau soba intimă pe timp de iarnă. TV-ul, vidanjorul de la ora cinci. TV-ul, Show Potemkin sau olimpiada falsului. Până în secolul trecut chimia cinei îţi dădea calitatea visului. Homo videns n-are vise. Când doarme tot la TV se uită. Când se trezeşte îşi continuă somnul. Sindromul Helsinki, în care angajaţii băncii fraternizaseră cu spărgătorii, funcţionează implicit, fără resorturi. Homo videns e falimentar.
Ce se poate vedea prin ochelarii lui homo videns e previzibil. Piroman bântuit de flăcări, acest aplaudac mecanic bea bere, stă pe spate şi se crede executant al loviturii de la unsprezece metri. Acest cobai lihnit după experimente are un imaginar betonat în universul filmului american. Convingerea lui în ceea ce vede e imbatabilă ca râma tăiată-n două. Blestemul idioţiei s-a întins comic de la oraş la sat, ruralii fiind dependenţi de TV ca urbanii de igienică. Pepene cu pâine, telejurnal, film şi găini rămase neînchise. Trenurile blindate ale prostiei defilează acum şi pe la poarta lor.

Între timp, tradiţia aşteaptă, neştiind că s-a mutat staţia. Bunul simţ şi vechile deprinderi s-au oprit la un cântar stradal şi-şi numără reciproc coastele. Din clasici n-a mai rămas decât un nume de stradă sau vreun răspuns corect la vreun concurs interactiv. Manele la nunta lui Figaro şi Mihaela Tatu versus Hortensia Bengescu, născută Papadat. Societatea multi-vizual dezvoltată este într-un nou cincinal, planul de producţie a fost îndeplinit, raportăm multiple depăşiri de normă. Capitaliştii au ajuns la vorba noastră, acum fac salam chiar şi din cale şapte vaci grase din vis.

În anii ´60 un Ion îşi luase primul televizor în satul lui. Trecut cu bicicleta prin gropile proletare, aparatul se stricase, iar acum stătea inert pe sală, cu ecranul la drumul mare. Ion îşi luase primul televizor în satul lui. Restul nu mai conta.

 Octavian Dărmănescu

Ei spun că o viaţă ai, pe aceea s-o trăieşti. Noi spunem că viaţa nu-i numai atât. Ei spun – Horaţiu i-a-ndemnat – „Carpe diem!”. Noi spunem cu Isus Sirah: „În tinereţile tale n-ai adunat, cum vei afla la bătrâneţile tale?”. Ei cred că viaţa e o junglă, coatele avându-şi rolul lor precis.
Noi spunem că toţi au loc pe pământ, fără „ca omul să fie lup pentru om”. Ei spun că „din viaţă scapă cine poate”. Noi că este un dar al cerului. Ei cred că idealul este asigurarea unei mese bune. Noi că ospăţul vine imediat după masă. Ei au uitat să-şi ducă mâna la frunte. Şi noi la fel, însă avem nădejde în izbăvire. Ei împlinesc cu sfinţenie toate regulile complezenţei, însă ascund în suflet un neomenesc dispreţ. Noi lucrăm pe faţă, incomod, rostind prin gură ce avem în suflet.

Ei ne acuză de un determinism desuet, pentru că logica lor e lipsită de finalitatea vieţii. Noi ne „lăudăm” chiar în aceasta, căci ştim că istoria ne îndreaptă cu scop spre Marele Eshaton. Ei rostesc cu o imensă gură Numele Omului (Pierre Manent). Noi le arătam frontonul templului din Delfi: „Nimic peste măsură!”. Ei nu pot trăi fără tehnică, deşi aceasta a ocupat tot drumul, împingându-i în şanţ. Noi ne încăpăţânăm să credem că o scrisoare manuscris mai poate emoţiona. Ei se mândresc că au rupt-o cu trecutul.  Noi de acolo ne adăpăm pentru a putea merge înainte. Ei cred că văd bine departe datorită înălţimii lor. Noi credem că suntem „nişte pitici cocoţaţi pe umeri de giganţi”.

Pentru ei, libertatea vieţii este garanţia dată de instituţii de a gusta plăcerile. Pe noi, credinţa în Hristos ne face liberi. Ei iubesc la culme orizontala. Noi proptim din răsputeri verticala, să nu se prăbuşească. Ei cred că au dreptul la orice pentru îmbunătăţirea vieţii. Noi nu credem în drepturile imaginare şi încercăm să ţinem obligaţiile statuate încă din vechime. Ei anunţă emfatic că totul e relativ. Noi avem încă mari rezerve; Mircea Cărtărescu traduce ironic E = mc*: „Eficienţa este magia capetelor pătrate”. Pentru unii dintre ei, viaţa este un amuzament tonifiant, deci încearcă s-o deconstruiască, distrându-se copios pe ciopârţirea ei. Pentru noi, lupta se dă acum în a menţine cât mai strâns ce-a mai rămas din unitatea ei.

Pentru cei mai mulţi dintre ei, a citi o carte este o muncă sisifică, preferând sticla TV-ului. Pentru cei mai mulţi dintre noi, lecturile zilnice sunt o responsabilitate asumată conştient. Ei cred că nicio uşă nu le-a rămas nedeschisă, că au aflat totul. Noi învăţăm mereu văzând cum nu trebuie să fie toate.

Când au eşuat, ei dau vina pe soartă. Când n-am biruit, noi gândim că victoria nu era coaptă încă. Lor le plac drumurile lesnicioase, turnate cu asfaltul comodităţii. Noi încă mai mergem prin colb, pentru a ne întări picioarele. Ei încep să vadă că autosuficienţa nu-i mai mulţumeşte şi privesc miraţi la cărarea strămoşilor, năpădită de iarba uitării. Noi îi avertizăm din timp…

Ei consideră că au credinţa în Dumnezeu, dar nu le trebuie Biserică. Noi încercăm să ne smerim, călcând tinda locaşului sfânt spre Taina pocăinţei. La moartea lui, ei spun cu un necaz nemotivat: „A ştiut să-şi trăiască viaţa!”. Noi ne rugăm pentru mântuirea sufletului lui…

Octavian Dărmănescu

Dacă religia se exporta cel mai bine cu vasele antice de comerţ, astăzi comerţul face religia. Şi aceasta chiar la el acasă, adică pe vapor. Căpitanul de husari Harry Potteră îşi debarcă discret poteraşii. Îi va trimite ca spioni dezinteresaţi, bonomi şi cu pohtă de cash. El ştie că piatra filozofală e o abstracţiune. El ştie că prostia e singura găină cu ouă de aur. De aceea, va stoarce aurul din buzunarele entuziaştilor trendului.

Bine aţi venit în ţepele lui Vodă, Castelul Groazei vă oferă spaime romantice şi groaze la pachet! Cu samurul pe spate şi cu mustăţile unse, Ţepeş-Vodă taie vârtos, din parcare, bilete pelerinilor adrenalinei. Ei au plătit, deci pretind. Aşa că vor avea un Halloween rustic. Asociat cu Bram Stocker, Vodă are parte de câştig bun din comerţul cu acadele cap-de-mort, în expansiune la porţile Valahiei. Expert în sabotaje rutiere, Măria-sa-mpânzeşte ţinuturile cu-ardei scopiţi de rod şi-umpluţi cu praf de puşcă. La noapte, vrăjmaşul va da buzna sau, cum îi place-a spune, năvală. Boiarii, fani ai dovleacului copt, jubilează. La fel şi norodul spărgător de seminţe rotunde ca galbenii din pungă. Astă seară, omul care-aduce bezna va intra-n cetate.

Vodă a pus străji cu usturoi la grindă, morţii au fost unşi cu alifie anti-înviere. Divanul s-a înghesuit în sobele înalte de la curte şi-şi rumegă încetişor giubeaua. Fura-se-va părintele bostanilor din lumea-ntreagă? Rămâne-vor veliţii făr’ de-arginţi curaţi şi Vodă fără de paftale? Ascuns sub şapte lacăte, Marele Dovleac doarme un somn galben şi dulce-amărui. Valahii ţin la el ca la sarică, exportul de astfel de bostani e pâinea lor şi-a pruncilor ce-i udă. Neamurile toate se dau în vânt după bostanul valah, zice-se că-l alungă pe ducă-se pe pustii şi mai departe.

Plocon balaurului. Vodă, ca în fiecare an, are diplomaţia să nu se bată-aiurea. Monopolul dovlecesc va rămâne la el, turmele de ţigăi, de robi şi de roabe vor rămâne la vrăjmaş. Proptiţi în sâneţe, bravii noştri paznici cu gust pentru bătaie rămân proşti în faţa luminăţiei tronului. Omul care-aduce bezna iar le-a scăpat, ajunge-l-ar opt criveţe şi-un ger de Bobotează! Apuca-l-ar urâtul la drum de noapte, umfla-s-ar cât foalele fierarului! Roi-i-ar viespile hoitul lui de dihanie prefăcută-n om.

Vodă a decretat veselie generală, norodul să se desfete cu dovleci vârâţi în sobă. Zdrobitu-s-au puterile răului, fantomele-au fost puse la-ndreptat cuie de raclă. Vodă e necruţător cu duşmanii pungii lui. Pe moroii iute-scăpători din humă i-a pus binişor la răcoare – lălăi-vor veşnica cu gurile pline de propria colivă. Vajnic dedaţi la sânge fecioresc, vampirii pusu-s-au la proţap şi fost-au  straşnic botezaţi cu mujdei. Stafiile, hoaţele ne-ndemânatice-ale Marelui Dovleac, fost-au dezbrăcate de cearşafurile lor şi trimisu-s-au pe miriştea lui Iosafat, în pământul oaselor albe. Imobilizaţi pe năsălii, godacii fripţi apasă greu masa lui Vodă. Colinde de Halloween şi vinuri de viaţă lungă, măsline umplute cu sâmburi de măslină şi peşti mucenicind pe jerăgai. Potop de s-ar stârni şi acest praznic furtunos nu fi-va turburat.

Stele cu coadă şi cai verzi pe câmpiile albe ale lunii. E vreme de dat în bobi şi de speriat megieşii paşnici. Prăsiţi în fântâni rele, vârcolacii fi-vor puşi să bea cu şpriţ cenuşa trupului. Liliacul, rudă cu-ntunericul, va fi-mbiat cu lavandă, prins, decapitat şi lansat în Cosmos întru a lui cucerire. Harry Poterră s-a fript, pe valah nu-l înşeli cu una, cu două. Va încerca într-alt timp, dar tot aici, la nepoţii naivi ai acestor ţărani încăpăţânaţi şi ironici. Ei ştiu o frecţie logică la un cap de lemn: nu poţi alunga urâtul tot prin urât. Cuiul nu scoate alt cui decât în bricolaj. Nu-l poţi alunga pe dracul cu masca lui pe faţă şi nici nu-l poţi îmbuna cu poale-n brâu. Iar dacă-n cărţile cu buchi urâtului i se spune frumos, atunci urâtu-acestui praznic n-are nimic vrednic de privit.

Bezna din bocanci ni s-a urcat la cap. Unii mai trag nădejde-n forţa maternală de la Apaca. Aceia încă visează aerisirea acestui neam sortit să-şi câştige luciditatea numai la Loto. Şi aceasta numai de Apocalips. Apocalips, când  se va da pe faţă şi faptul că Marele Dovleac era, de fapt, capul fără ochi al gânditorului de la Hamagia, obosit de-atâta cogitaţie.

Octavian Dărmănescu

Nicu Steinhardt venea din insulele fericiţilor. Entuziast constant – „un copil bătrân”, aşa era numit de către tatăl său – scriitorul călugărit a fost un om integral al culturii române. Steinhardt europeniza prin simpla lui prezenţă, fiind, totodată, un desăvârşit pictor de evantaie. I. Negoiţescu l-a definit cel mai bine: un „colportor intelectual de elită”. Ştia mult din toate, iar pe unele le ştia în întregime, în anii lui nomazi sărind fermecat de la o specializare la alta, epuizându-le printr-o incredibilă intuiţie. Fericirea din Jurnalul fericirii (1991) este una de tip mistic, e religioasă, adică autentică. Nicolae Steinhardt a cunoscut deci fericirea autentică. A fi cu Hristos este starea de graţie a lui „a fi”, pentru aceasta am fost zidiţi. De aceea, fericirea este o constantă umană intrinsecă naturii noastre, cei nefericiţi derogând de la condiţia de om. Fericirea  nu-i defel „a avea”, ci „a fi”.

Carte atipică, neţinând nici de specia jurnalului, nici de cea a romanului, Jurnalul fericirii ţine mai mult de eseu. Eseuri creştine de un existenţialism rezolvat prin verbul „a crede”. Scriitorul stă arcuit pe-o margine de cuvânt şi deodată-l vezi cum sare pe unul ales numai de el, nebănuit nicicum de tine. De aici, surprinzătorul său discurs novativ. Un Pavel care le scrie rabinilor, de departe. Un Gură de Aur care-i dăscăleşte pe fudulii scribi din Bizanţ. Cine a lecturat Dăruind vei dobândi (1992) a descoperit oroarea monahului de la Rohia de calapodurile limbilor de lemn. Jurnalul fericirii este scrisă pe Muntele Fericirilor, recte celula 18, Jilava. Acolo a construit-o, în gând, un puşcăriaş botezat la schimbul gărzilor.

„Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, 2005, p. 92).

Cum arăta cortul mustind a nard al dreptului Steinhardt? „După ce am scrutat îndelung zidurile cu sarcofage exterioare, îmi îndrept privirea în jos şi dau de un amestec de humă, ciment, pietriş şi noroi. Încăperea mi se pare nespus de ostilă, de rea, mă simt caraghios şi rătăcit. Mă simt şi învins de oboseală, dar mai ales înfricoşat. Ca la un examen pentru care nu cunoşti materia. Cu totul altă oroare ca la Securitate” (p. 85). Aici avea să fie botezat cu apa clocită dintr-o cană de metal, aici avea să  cunoască creştinismul, adică „puterea de a îngenunchea frica”.

Cartea este testamentul literar al lui Steinhardt, prin ea a dat cu tifla intelighenţiei de la noi cu mofturi agnostice. Mai mult,  ea se înscrie pe linia criticii sistemelor totalitariste, negându-le, deconspirându-le, aceleaşi pe care unii încă le mai regretă… Nicolae Manolescu vedea în Jurnalul fericirii „o carte splendidă”, Virgil Bulat vedea în ea „o carte profund iniţiatică”, Dan Chelaru „o faptă copleşitoare”. Din ea afli multe: cum că temeiurile creştinismului sunt absurdul şi paradoxul, cum că excesul de zel este un păcat al prostiei, cum că e păcat să-ţi baţi joc chiar şi de personaje – Steinhardt a simţit regretul lui Balzac, cum că voioşia este o preînchipuire a fericirii cereşti, cum că „moartea e pe noi”, iar noi, ca Oblomov, cu ţigara în pat…

Un jurnal n-are punct culminant, el e atomizat, fiind ţinut pe zile autonome. Totuşi, epifania de la pagina 103 este punctul tare al cărţii. Este mai, 1963, Steinhardt se află la Gherla. Aici vede lumina taborică: „Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă – albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, perpetuum imobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmiterea gândului”.

Jurnalul fericirii s-a banalizat prin repetiţie, liceenii îl citesc din tezaurul Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Însă cartea nu este doar o mostră reuşită a literaturii de sertar, nici un posibil subiect la bacalaureat.  Ea este confesiunea unui om care L-a cunoscut pe Hristos, unul care de atunci nu mai încetează să se mire cum zi de zi i se schimbă ADN-ul.

Octavian Dărmănescu

Orthografitti nu face contrabandă cu morala creştină, ci pune problema mai avocăţesc, încercând să-l înţeleagă şi pe tânăr, acuzatul prin excelenţă. Tânărul, acest inamic public – stalactită a răzbunării, această preţioasă cărămidă pentru carierele noastre didactice – jalnice, acest contravenient al hemoglobinei, cu sângele pulsând optimist, surd la bâzâitul ţeţe al viitorului.

OrthoGraffiti este un hidrant necesar pe bulevardul Victoriei B.O.R., un semn că plămânii Bisericii respiră natural. Totodată, este conştientă de efectul de seră în teologie, ferindu-se natural de enunţuri absolute, venite din cheresteaua amvonului. Revista va accentua ideea de Biserică, dar nu în sensul acelei bărci de salvare duminicală, ci Biserica trăită peste tot, din autobuzul cu manelişti, până în clasa cu rockeri.

Redacţia recunoaşte cu mâna pe inimă că au dat-o gata puricii lupului moralist, că a ţine o lecţie de religie fără a cădea în moralism este un ideal profesional la care a renunţat demult. În speranţa că moraliştii nu îmbătrânesc chiar aşa de repede, vă invităm să luaţi parte la fenomenul OrthoGraffiti. Nu veţi regreta, vorba ceea.

Octavian Dărmănescu