De la metal la creştinism – vedetele rock şi Hristos

Motto: „Să bei bere e uşor. Să îţi răvăşeşti camera de hotel e uşor. Dar să fii creştin, ăsta-i lucrul greu. Asta-i adevărata răzvrătire” (Alice Cooper).

Puţin mediatizate la MTV, tratate drept nişte excentricităţi în presa muzicală, adesea şocante pentru fani, ele totuşi există! E vorba de cazurile unor rockeri celebri, vestiţi în trecut pentru excesele vieţii lor, consumul de alcool şi droguri, ateism şi satanism, care astăzi nu fac un secret din credinţa lor în Hristos. Nume precum Nicko McBrain, Dave Mustaine, Alice Cooper, Michael Kiske, David Ellefson, Peter Steele sunt binecunoscute pe scena metal. Ceea ce se cunoaşte mai puţin este o alegere pe care aceştia au făcut-o într-un anume moment al vieţii lor, care i-a aşezat pe un alt făgaş lăuntric. Vom încerca în cele ce urmează să vă împărtăşim câteva din aceste istorii aparent implauzibile, care, până la urmă, arată un singur lucru – că Hristos este viu şi se descoperă oricui se deschide înspre Adevăr.

Cum s-a înmuiat o inimă de… Iron

În 1982, undeva în Anglia, o trupă de heavy metal numită Iron Maiden urca în topuri cu o repeziciune uimitoare. Numărul fanilor ajunsese uriaş, răspândiţi în Statele Unite, Europa şi Asia. Unul dintre cei ce contribuiau la acest succes era şi bateristul londonez Nicko McBrain, recunoscut pentru personalitatea şi precizia percuţiei sale. Pentru el, stilul de viaţă s-a schimbat o dată cu venirea la Iron Maiden. Fiecare album însemna o creştere a faimei în toată lumea, cât şi a încasărilor de pe urma albumelor.

După câţiva ani de turnee aproape neîncetate, Nicko a cunoscut-o şi s-a îndrăgostit de Rebecca, cu care s-a căsătorit la scurtă vreme. Într-unul din turneele cu Iron Maiden, Nicko s-a îndrăgostit şi de Florida, hotărându-se să se mute acolo cu casa – acolo s-a născut şi primul copil al cuplului, Justin. Nicko a continuat să cânte şi să meargă în turnee cu Iron Maiden, pe când Rebecca stătea acasă, cu fiul lor. În acea perioadă, ea l-a descoperit pe Hristos. N-a durat mult până ce Nicko a băgat de seamă schimbarea: „Veneam acasă şi soţia mea citea din Biblie!”. Într-o dimineaţă, zăcea în pat, epuizat fizic după un turneu intensiv. Rebecca l-a trezit şi l-a întrebat dacă vrea să vină cu ea la o biserică din zonă. „I-am zis: «Nu pot, du-te fără mine»”, îşi aminteşte el. Rebecca a stăruit, iar Nicko n-a mai putut să doarmă şi s-a decis să se pregătească să se alăture familiei sale, şi – fără să ştie – de o întâlnire cu Hristos…

„Ajunşi acolo, nu-mi amintesc ce s-a întâmplat, doar că, în mijlocul uneia dintre cântări, am început să plâng. Stăteam acolo, pur şi simplu, zicându-mi: «Ce se petrece cu mine? Nu m-am îmbătat noaptea trecută… ce-i cu mine?»”. Când a auzit rostite cuvintele „Dacă vreţi să-L cunoaşteţi pe Hristos, trebuie să vă deschideţi inima şi să-L chemaţi!”, Nicko a izbucnit iarăşi în plâns. Toţi anii de alergătură şi de vieţuire după poftă au ajuns într-un punct de criză, când Nicko s-a întâlnit cu Cel ce l-a făcut. „Am ştiut atunci că trebuie să citesc Scriptura. Am împrumutat-o pe cea a soţiei mele şi-am început de îndată să citesc Evangheliile”. Stăruinţele şi rugăciunile Rebeccăi nu au rămas nerăsplătite, căci Nicko declară astăzi: „Am de atunci această «relaţie amoroasă» cu Hristos în inima mea. Oamenii se întreabă mereu ce vor zice când vor sta cu Dumnezeu faţă către faţă. Eu cred c-o să-I zic doar: «Te iubesc. Chiar Te iubesc»”.

Albumul Iron Maiden din 1986, „Somewhere in Time”, conţine o piesă pe nume „Heaven Can Wait” („Raiul poate aştepta”). Dar Nicko, ce şi-a întâlnit menirea în Florida, spune: „mă simt încă de pe acum ca în rai”.

De la „In My Darkest Hour” la „Shadow of Death (Psalm 23)”

Dave Mustaine este un personaj care nu prea are nevoie de multă prezentare, celebru datorită perioadei sale scurte, dar intense, alături de Metallica, când a compus piese pentru primele două albume, dar mai ales datorită a ceea ce a urmat. Dat afară din pricina exceselor sale comportamentale (greu de suportat până şi de colegii săi de trupă de atunci!), Mustaine, posesor al unui talent înnăscut, însă şi al unui orgoliu pe măsură, decide că poate fi cel puţin pe măsura fostei sale trupe, şi înfiinţează Megadeth. Ajunşi vestiţi în scurtă vreme pentru stilul muzical extrem de rapid şi tehnic, dar şi pentru concertele electrizante, Mustaine şi noii săi tovarăşi se dedau tot mai mult unui stil de viaţă distructiv, despre care el va declara mai apoi: „Oamenii se tem să meargă în iad, dar eu am fost acolo”.

În timp ce popularitatea îi creşte, Mustaine trece prin tot mai multe crize personale profunde. Apogeul are loc în 2002, când, în urma unui accident din spitalul unde se trata pentru piatră la rinichi, rămâne fără abilitatea de a-şi mai folosi mâna la cântat. „Credeam dintotdeauna într-un Dumnezeu, dar după rana de la braţ lucrurile s-au schimbat complet. Mi-am revăzut la rece şi obiectiv întreaga înţelegere a celor religioase şi duhovniceşti, şi m-am predat cu totul! Am încercat vrăjitorie, magie neagră, am citit biblia satanică – ce aveam de pierdut? Mi-am dat seama că Dumnezeu are toate răspunsurile, iar eu doar încerc să ghicesc. Am început să învăţ mai multe despre Hristos şi viaţa mi s-a schimbat. Nu înseamnă că vă oblig să fiţi creştini sau că de acum sunt mai bun ca voi, doar că încerc să fiu un om mai bun”. Deşi doctorii îi spun că paralizia va dura întreaga viaţă, în mod uimitor Mustaine se recuperează şi în doi ani revine pe scenă, însă ca un „nou Dave”.

Nou-găsita sa credinţă este supusă încercării în 2005, când refuză să urce pe aceeaşi scenă cu nişte formaţii făţiş sataniste: „Am făcut asta pentru mi-am schimbat viaţa şi convingerile spirituale acum trei ani, chiar dacă unii s-au supărat. Dar să faci o schimbare care-ţi afectează viaţa şi apoi să nu te porţi potrivit ei înseamnă că n-ar mai fi o schimbare, nu? Am devenit creştin, şi acum îmi dau seama ceva: că fac tot mai multe greşeli, pentru că sunt lucruri pe care le fac şi ştiu că n-ar trebui să le fac, şi sunt lucruri pe care nu le fac, dar ştiu că ar trebui să le fac”.

O personalitate surprinzătoare, care a dat naştere prin versurile sale termenului de „intelligent metal”, Mustaine declară: „Astăzi, pentru mine Dumnezeu e pe primul loc, familia pe al doilea, iar cariera pe al treilea – şi viaţa mea e mult mai bună!”.

Rockeri ajunşi călugări

În 1991, Justin Marler a sosit la mănăstirea Sfântului Gherman al Alaskăi din Platina, California, sătul de viaţă. Deşi avea doar nouăsprezece ani, fusese deja chitarist în două trupe rock, Paxton Quiggly şi Sleep (aceasta din urmă devenită o legendă underground în doom metal). Când a descoperit credinţa în Hristos şi şi-a aflat un cămin în Ortodoxie, tânărul Marler a dorit să transmită aceeaşi nădejde subculturii din care tocmai scăpase – o comunitate de puşti mutilaţi de nihilism şi disperare.

Aşa s-a născut fanzinul punk/rock „Death to the World”, după o idee a ieromonahului Damaschin (Christensen), de a scrie un articol intitulat „Ultima răzvrătire adevărată – învăţătura radicală a Părintelui Serafim Rose”, cu scopul de a fi publicat în celebra revistă „Maximum Rock’n’Roll”. Printre colaboratori se numără şi alţi monahi de la Platina, precum Maica Neonila – „o fostă punkistă înrăită”, cum se autodescrie. Ca orice propovăduire bună, şi aceasta îşi trage tăria din iubirea pentru cel pierdut. Un alt redactor, Părintele Paisie, explică: „Această subcultură este aspră şi profund tulburată din pricina durerii, este demonică. Tinerii aceştia trăiesc în iad, supradozându-şi drogurile sau, poate, înnebunind de ură şi ajungând să omoare pe cineva. Îşi văd viaţa drept ceva fără de preţ. Vrem să le înfăţişăm un ideal care să le dea un înţeles vieţii. Sunt nişte tineri marginalizaţi, răniţi, şi «Death to the World» este menit să atingă acele răni cu o mână tămăduitoare”.

În anii 2000, Mănăstirea Sfântului Gherman al Alaskăi din vârful munţilor Californiei nu avea încă electricitate, telefon sau apă curentă, iar monahii de acolo trăiesc, potrivit propriilor cuvinte, „în mijlocul şerpilor cu clopoţei, al scorpionilor şi al păsărilor, traducând şi publicând din înţelepciunea sfinţilor părinţi şi maici ai veacurilor trecute”. Mai sus în munte, la aproape douăzeci de kilometri depărtare, se găseşte schitul de maici al Sfintei Xenia, tot fără telefon, apa ori electricitate. Maicile vieţuiesc în chilii clădite din buşteni, pe care le ridică singure; ele ară pământul, taie lemnul şi… lucrează şi la editare.

* * *

Poate că cea mai bună încheiere pentru toate aceste cazuri o reprezintă cuvintele lui Vincent Furnier (cunoscut sub numele de scenă „Alice Cooper”): „Trebuie să facem o alegere. Oricine, la un anumit moment în viaţă, trebuie să facă această alegere. Când oamenii îmi zic: «Cum de crezi? De ce crezi?», le spun că nimic altceva nu vorbeşte inimii mele decât credinţa în Hristos. Nu vorbeşte minţii mele, nu vorbeşte logicii mele – vorbeşte direct inimii mele şi sufletului meu, mai adânc decât orice altceva. Şi cred pe deplin. Acestea fiind zise, nu sunt un creştin prea bun. Vreau să zic că nimeni nu poate fi vreodată un creştin «bun», în mod desăvârşit. Dar nu asta-i ideea! Când eşti creştin, nu înseamnă că vei deveni un «om bun», ci că te-ai înhămat pe o cale grea”.

Grupaj realizat de Radu Hagiu

Autorul acestei cărţi, Klaus Kenneth, un elveţian acum în vârstă de 63 de ani, este unul dintre puţinii oameni care pot zice, în acest veac, că L-au aflat pe Dumnezeul Cel Adevărat în Ortodoxie, la capătul unei peregrinări de 2.000.000 de kilometri de-a lungul şi de-a latul pământului, vreme de aproape patru decenii.

Născut în Cehoslovacia anului 1945, în nişte împrejurări dramatice – refugiul familiei din calea trupelor ruseşti –, K. Kenneth are una dintre primele experienţe ale morţii, scăpând ca prin minune de la moarte prin împuşcare, ga­zare şi înfometare. Copil răzvrătit, ajunge în 1957 şef de bandă şi infractor înrăit, având nenumărate confruntări cu poliţia. Suferă o perioadă traumatizantă din pricina unui preot romano-catolic pedofil, în urma căreia ajunge să urască întreg creştinismul. O dată cu prima jumătate a anilor 1960, viaţa sa devine tot mai aventuroasă şi mai trepidantă; astfel, călătoreşte pe bicicletă prin Roma, Nisa, Paris şi sudul Franţei; ajunge baterist într-un club de noapte din Viena şi întemeiază „The Shouters”, o trupă beat de succes din Germania de sud. În 1966, călătoreşte în Spania şi face cunoştinţă cu lumea islamică în Maroc, ajungând şi pentru întâia oară la închisoare. Un an mai târziu, reuşeşte să-şi dea bacalaureatul şi să devină student al Universităţii din Tübingen, unde participă la revol­tele studenţeşti din acea perioadă, căpătând convingeri marxist-leniniste; tot acolo începe să se drogheze. Se căsătoreşte cu Ursula, însă numai pentru a divorţa trei ani mai târziu. Între 1968-1970, călătoreşte în Turcia, Persia, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria, Suedia, Norvegia, Finlanda, Laponia, Spania, Portugalia, Maroc, ajungând până în deşertul Sahara. După un an, face prima călătorie în Asia şi Orientul Mijlociu, trecând prin Persia, Afganistan, Pakistan, India şi Nepal, iar la întoarcere, prin Irak şi Siria. Cu acest prilej, capătă o fascinaţie pentru demoni. Pe de altă parte, în Irak scapă ca prin minune dintr-un câmp minat. Criza sa lăuntrică începe să se adâncească, ajungând să ducă în Hamburg o viaţă de noapte împinsă la extrem – pornografie, droguri şi exces de alcool. Cuprins de ură faţă de toţi şi de toate, are o încercare nereuşită de sinucidere. În această deşertare sufletească, dă peste secta Meditaţiei Transcendentale (MT), condusă de Maharishi Mahesh, în care intră după puţină vreme, fiindu-i trezit interesul pentru ocultism şi vrăjitorie.

În 1972 începe, astfel, pentru Kenneth un nou capitol al vieţii, încă şi mai întunecat decât cele de până atunci. După o vizită într-o tabără revoluţionară din munţii Mexicului şi o călătorie de 40.000 de kilometri prin SUA, se întoarce în Europa, trecând prin Anglia, Scoţia şi Germania Democrată. Părăseşte drogurile şi se apucă de yoga, ajungând în relativ scurtă vreme să cunoască stări de extaz şi levitaţie. După trei ani, hotărăşte să se mute în India, la Calcutta, unde va renunţa la MT în favoarea hinduismului. Călătoreşte prin India de sud, Thailanda, Malaiezia, Bhutan, Tibet şi Bangladesh, cunoscând numeroşi guruşi; puterile sale oculte sporesc – devine medium şi începe să primească mesaje „de dincolo”, cunoaşte numeroase stări de transă şi extaz, ba chiar are parte şi de o întâlnire drăcească cu „zeiţa” indiană a morţii, Kali.

După şase ani, hinduismul ajunge să îl dezamăgească şi, după o scurtă călătorie prin Israel, Ierusalim şi Sinai, Klaus Kenneth îşi continuă peregrinarea în căutarea păcii lăuntrice prin Bangkok, Pattaya, Laos şi Cambodgia, trecând în cele din urmă la buddhism.

În 1980, se întoarce în Europa, trecând prin Rusia, Polonia şi Spania, şi rămâne să lucreze ca profesor în Elveţia. Atacurile demonice asupra sa se intensifică, iar Kenneth îşi găseşte refugiul în alcool şi în dans până la epuizare. Aflat la limita deznădejdii, caută ajutor în spiritualitatea sud-americană, călătorind în Peru, Ecuador, Columbia, Venezuela, Brazilia, Paraguay şi Bolivia. În munţii de lângă Bogotá are loc, însă, un eveniment care îi schimbă definitiv cursul vieţii: scapă de la moarte, prin minune, dintr-un atac tâlhăresc. Simte în lăuntrul său că Dumnezeu a lucrat în chip vădit cu el şi că trebuie să dea un răspuns tuturor chemărilor din partea lui Hristos de până atunci.

Întors în Elveţia, K. Kenneth cunoaşte creştinismul prin intermediul unor grupări neoprotestante. Prin întâlnirea ipostatică cu Hristos, viaţa sa începe să se schimbe. Din iconomia lui Dumnezeu, are parte de numeroase minuni, care îl întăresc în adevărul creştinismului. Începe să ia parte la numeroase „turnee” şi „cruciade” evanghelice, în care mărturiseşte tuturor povestea de până atunci a vieţii sale. Cu toate că are parte de o primire foarte călduroasă, ajungând să aibă un renume în cercurile protestante şi catolice din Apus, simte în adâncul său că totuşi ceva îi lipseşte. Căutarea nu se sfârşise încă.

În 1983, se înfiripă legătura duhovnicească dintre Klaus şi Arhimandritul Sofronie Saharov, întemeietorul şi stareţul Mănăstirii Cinstitului Înaintemergător din Essex, Anglia. Klaus găseşte, astfel, împlinirea a tot ceea ce îi lipsea până atunci, ajungând să cunoască, după cum însuşi mărturiseşte, „o predanie veche de 2000 de ani, în care, în tot acest răstimp, nu s-a schimbat nicio iotă din învăţătura lui Hristos” – Dreapta-slăvire. După o perioadă de „coacere” duhovnicească, primeşte în 1986 botezul ortodox la Geneva. Părintele Sofronie îi devine povăţuitor duhovnicesc, până la fericita sa adormire din 1993.

Astăzi, K. Kenneth îşi continuă cu smerenie lucrarea de propovăduire a Adevărului – Hristos – pe Care acum L-a aflat a fi un „Cine”, şi nu un „ce”, în duhul rugăciunii lui Iisus –, prin traducerea în limba germană a Sfinţilor Părinţi şi prin mărturisirea cu cuvântul şi cu lucrul a Dreptei-slăviri.

Radu Hagiu

„Odată, într-o dimineaţă obişnuită, un băiat obişnuit s-a născut pentru a doua oară. Îngenuncheat înaintea altarului, a şoptit o rugăciune pe care o ascunsese în lăuntrul său. A avut o viziune, a văzut nevăzutul, o sută de zei mici pe o roată poleită. «Aceştia poftesc să-ţi ia locul, însă, Tată, cu harul Tău, nicicând nu-mi voi pleca genunchii înaintea lor».” (muzician american)

Din păcate, eu mi-am plecat genunchii. Am crescut într-o familie foarte obişnuită, asemenea celei din serialul de comedie „Brady Bunch”, difuzat în SUA la începutul anilor ’70. Mama ne avea pe mine şi pe sora mea, iar tata îi avea pe sora şi fratele meu mai mare. Am fost foarte entuziasmat să am un nou tată (tatăl meu biologic murise pe când aveam 3 ani, din pricina unui atac de cord pe fond alcoolic), o nouă soră şi un nou frate. Nu am convieţuit niciodată în pace. Fratele meu, gelos şi supărat după despărţirea părinţilor săi, s-a hotărât să îi pedepsească pe toţi ceilalţi pentru asta, după ce a ajuns într-o nouă familie. A început să mă chinuie în orice chip îi stătea în putinţă. M-a abuzat emoţional şi fizic până când am împlinit 13 ani. Devenisem un adolescent nesigur şi speriat de moarte. Trăiam cu închipuirile mele, în alte lumi pe care mi le făuream. Acolo nu mă putea răni. Mergeam la biserică în fiecare Duminică şi în marea parte a zilelor de miercuri. Cântam şi ascultam, dar nu auzeam nimic, chiar şi acolo rămâneam în realitatea plăsmuită de mine. Cam în această perioadă am părăsit lumea tăntălăilor şi am intrat în cea a punkiştilor. Aceştia erau singurii oameni care mă tratau cu respect şi nu mă puneau pe fugă. Am trecut de la tricourile polo la creastă albastră şi bocanci de piele. Anul era 1986, într-un orăşel de văcari din Oregon. De atunci au început să mă chinuie toţi. Fratele meu fusese înlocuit. Din pricina individualităţii mele, s-a tras în mine, am fost înjunghiat şi bătut. Odată, un prieten m-a invitat la o petrecere. Petrecerea consta din câţiva prieteni ai mei de la şcoală şi două doamne ceva mai în vârstă. Mi s-a spus că vom sta de vorbă, vom bea sucuri, vom mânca cipsuri şi vom juca cărţi şi alte jocuri.

De fapt, cele două femei mai în vârstă erau vrăjitoare, iar „petrecerea” era o întrunire a lor. Am fost atunci iniţiat în practicile Wicca. Dacă nu ştiţi, Wicca este o străveche formă de magie druidică, condusă de femei. De aceea, am primit titlul de „vrăjitoare”, şi nu cel de „vrăjitor”. Am progresat relativ repede, ajungând să practic vrăjile. Mintea mi s-a cufundat într-un soi de delir dement. Mi-era limpede că nebunia era experienţa finală. Dacă mori, totul s-a sfârşit. Dacă înnebuneşti, vei trece prin moarte fără să mori. Asta era filosofia mea de viaţă. M-am luptat din greu pentru ea, zi şi noapte. Practicarea vrăjitoriei m-a purtat în multe locuri noi, îndeobşte prin „călătorii astrale”. Eram atotputernic şi priveam de sus la toate cele din această lume pe care o plăsmuisem. Sentimentul puterii e ceea ce te ţine în picioare în vrăjitorie. Mă simţeam invincibil. Greşeam!

Într-o noapte, m-am trezit în urma unei apăsări puternice a vezicii urinare. Stăteam în pat şi mă uitam de la uşă la ceas, şi iar la uşă, încercând să mă hotărăsc dacă o să mă pot ţine până dimineaţă fără să ud patul. Am hotărât să mă scol şi să merg la baie. În clipa aceea, mi-am dat seama că tot trupul îmi era înţepenit de la gât în jos. În Wicca nu există droguri sau alcool. Dacă erai prins folosind aşa ceva, erai izgonit din cercul de vrăjitoare. Ştiam că nu luasem nimic care să determine paralizia. Singura explicaţie pe care am putut-o găsi a fost că mă atacase ceva de natură spirituală. Mi-am părăsit trupul şi m-am aşezat în aer deasupra lui. Ceea ce am văzut m-a buimăcit cu totul. Împrejurul meu, ţintuindu-mă de pat, se găseau vreo cincisprezece draci, care râdeau isteric. Unul dintre ei s-a întors spre mine, m-a privit şi mi-a vorbit. Mi-a zis că eram cel mai mare idiot pe care îl întâlnise de bună bucată de vreme. Mi-a zis că fusesem învăţat ce e bine, dar am mers pe o cale greşită, şi acum că eram atât de căzut, urma să ajung în iad şi nu era cale de întoarcere. S-a apucat apoi să facă un târg cu mine. Doi dintre ei au venit la „corpul meu astral” şi m-au întors. Când m-au întors, m-am aflat în iad. Nu pot zugrăvi ceea ce am văzut, am simţit şi am mirosit. N-o voi uita niciodată. Chipurile acelea! M-au adus înapoi în cameră şi mi-au dat un ultimatum. Mă pot sinucide şi deveni unul ca ei, care să chinuie în loc să fie chinuit, sau pot muri şi mă voi duce oricum în iad. Am ales sinuciderea.

Chiar înainte să mă lase să mă întorc la trupul meu, am spus cu răsuflarea tăiată: „Iisuse, dacă eşti acolo, ajută-mă!”. A urmat o străfulgerare orbitoare de lumină, iar dracii au pierit. M-am ridicat şi am început să-l ocărăsc pe Dumnezeu. Pentru ce mă lăsase să trec prin aşa ceva? L-am ocărât mai bine de o oră, cât timp am curăţat voma pe care o slobozisem în cursul experienţei avute. Atunci, pentru întâia dată, am auzit glasul lui Dumnezeu. A rostit o simplă propoziţie, care m-a făcut să stau în loc: „Tot ce am vrut de la tine era să ceri”.

Collin Ivy

Portland, Oregon

(Apărut în „Death to the World”)