„Tinerii vremurilor de pe urmă”, reeditată în 2008 la editura Sophia, este o carte scrisă de doi monahi care au experimentat modelele anticulturalismului american, au murit şi au fost înviaţi de Hristos. După înviere au înfiinţat un local, „Monk’s Rock”, unde tinerii răzvrătiţi, în special punk-eri, l-au redescoperit pe Hristos.

Autorii fac un istoric al curentelor anticulturaliste americane, care promiţînd decondiţionarea, eliberarea eului, i-au aruncat pe adolescenţi în ghearele sexului, drogurilor şi violenţei. Mai întâi a fost părintele nihilismului european, Friedrich Nietzsche, care a decretat că nu există adevăr absolut. Altfel spus, că oamenii l-au ucis pe Dumnezeu în inimile lor. Şi dacă nu există Dumnezeu, atunci, vorba lui Ivan Karamazov, totul este permis. Cu toate acestea, sufletul omului simte nevoia unei contopiri cu Infinitul care l-a creat şi care a sădit în el aspiraţia spre infinit. De această nevoie de absolut au profitat modelele anticulturaliste: beatnik-şii, rock’n’roll-ul, mişcarea hippie, punk-ul, grunge-ul, rap-ul, heavy-metal-ul, Marilyn Manson ş.a.m.d..

Adevărata răzvrătire împotriva materialismului lumii şi a nihilismului în care trăim rămâne religia iubirii, creştinismul. „Tinerii vremurilor” ar trebui citită în paralel cu „Nihilismul – Rădăcinile revoluţiei în epoca modernă”, de Seraphim Rose. Sunt scrise în acelaşi duh şi se completează una pe cealaltă. „Nihilismul” este o carte teoretică foarte bine argumentată, iar „Tinerii vremurilor din urmă” aduce multe mărturii ale celor care au experiat anticulturalismul nihilist american.

Un fost punk-er face o mărturisire minunată. O redau în întregime, pentru că ne revelează ceva: Dumnezeu îl caută şi îl găseşte pe tot omul care Îl caută sincer. Dar nu dă năvală peste el. Stă la uşa inimii, bate şi aşteaptă.

„Aveam o lume a mea în care trăiam, cu propriile mele fantezii şi realităţi, pe care eu însumi mi-o creasem. Am ajuns dintr-un puşti normal, un punk-er cu mohawk albastru şi bocanci.

Datorită temperamentului meu, am fost înjunghiat, bătut şi împuşcat. Într-o zi, un prieten de-al meu m-a invitat la o petrecere mai aleasă. La petrecere erau câţiva prieteni de şcoală şi două femei în vârstă. Părea că e o petrecere la care prietenii discută, beau apă minerală, mănâncă chipsuri şi se amuză cu diverse jocuri. În realitate, cele două femei erau vrăjitoare, iar petrecerea era pentru un ritual de iniţiere. Atunci a urmat iniţierea mea în practica Wicca. Wicca e o formă străveche de practicare, de către femei, a magiei druidice. De aceea am spus vrăjitoare şi nu vraci. De atunci am progresat repede, ajungând şi eu vrăjitor practicant. Mintea îmi intrase într-un soi ciudat de delir şi demenţă. Era limpede că nebunia va fi ultima experienţă. Dacă mori, totul s-a terminat; dacă înnebuneşti, trăieşti moartea fără să fi murit – asta îmi era filosofia! Mi-am dat silinţa zi şi noapte pentru ea. Practica vrăjitoriei m-a dus la cunoaşterea multor lucruri noi şi necunoscute, mai cu seamă prin experienţa călătoriei astrale – era o extindere firească a lumii mele fanteziste. Eram atotputernic şi tot ceea ce aparţinea lumii acesteia create de imaginaţia mea mi se închina ca unui stăpân. Sentimentul atotputerniciei te îndeamnă să continui practica vrăjitorească. În lumea reală eram un nimeni, în schimb, datorită vrăjitoriei, mă simţeam cineva, eram de nebiruit.

Într-o noapte, o acută nevoie de a merge la toaletă m-a trezit din somn. Stăteam în pat şi priveam când la ceas, când la uşă, şi nu mă hotăram dacă să mă ridic sau să rezist până dimineaţa fără a uda cearceaful. M-am decis totuşi să mă ridic şi să merg la toaletă. În clipa aceea, mi-am dat seama că trupul mi-e paralizat de la gât în jos. În practica Wicca nu se folosesc nici droguri, nici alcool. Dacă se află că ai consumat aşa ceva, eşti expulzat din grup.

Eu ştiam că nu utilizasem nimic de acest fel, care ar fi putut să-mi provoace acea stare. Singura explicaţie posibilă era că sunt imobilizat de o forţă de natură spirituală. Deodată am simţit că părăsesc trupul şi m-am văzut deasupra lui. Apoi, am rămas pur şi simplu şocat. În jurul meu erau vreo cincisprezece demoni care râdeau isteric şi care aveau putere asupra mea. Unul dintre ei s-a întors către mine, m-a privit şi mi-a vorbit. Spunea că sunt cel mai mare idiot pe care l-a cunoscut vreodată. Mi-a mai spus că, deşi fusesem crescut şi îndrumat pe calea cea bună, o alesesem pe cea rea şi că am înaintat atât de mult în rău, încât nu mai am nicio scăpare şi o să mă duc în iad. A încercat apoi să-mi propună un târg, după care au venit alţi doi dintre ei la corpul meu astral şi m-au luat. Şi, luat fiind, mă aflam deja în iad. Nici nu am cuvinte să descriu ce lucruri îngrozitoare am văzut, am simţit şi am mirosit. Nu voi uita niciodată aceasta… Feţele lor…

Am fost readus apoi în camera mea şi mi-au dat un ultimatum. Trebuia să mă sinucid şi să devin ca ei: să chinuiesc în loc să fiu chinuit sau să mor şi să merg în iad oricum. Am ales sinuciderea. Înainte de a-mi da voie să mă întorc în trup, am rostit în şoaptă: „Iisuse, dacă exişti, ajută-mă!”. În clipa aceea am văzut o lumină orbitor de strălucitoare, iar ei plecaseră. Stăteam treaz şi am început să-L ocărăsc pe Dumnezeu: de ce mă lăsase să trec prin toate acestea? Timp de o oră. L-am tot ocărât, curăţînd vărsătura care ieşise din mine în timpul acelei viziuni. Am auzit atunci, pentru prima dată în viaţa mea, glasul lui Dumnezeu. Mi-a spus numai o singură frază, care a pus capăt rătăcirii mele: „Tot ce doream de la tine era să ceri”.

Ciprian Voicilă

Am primit pe e-mail o scurtă prezentare a filmului 2012. Prezentarea a fost, pentru mine, cu atât mai şocantă, cu câtvăzusem deja filmul…

„Iată un film ce se anunţă a fi un adevărat succes, pe care NIMENI nu ar trebui să îl rateze! Despre sfârşitul lumii s-au spus multe, s-au scris multe, şi chiar s-au făcut o mulţime de filme. Acesta însă, va lăsa o impresie foarte puternică. Este un film pe care indicat ar fi să îl vedeţi în cinema, cu un sonor şi pe un ecran adecvat, pentru o imagine cât mai bună a subiectului tratat. Jocul actorilor este foarte bun, acţiunea nu te lasă să te plictiseşti nicio clipă, iar suspansul te însoţeşte la fiecare cadru. Poate mulţi nu vor înţelege nimic din acest film. Poate mulţi îşi vor da seama că, de fapt, în orice clipă viaţa se poate termina brusc, fără niciun fel de avertizare. Mergând pe tema Arca lui Noe, şi în acest film există problema selecţiei, cine supravieţuieşte şi cine rămâne în urmă. Vei fi cel ales?”

Citind acest text am rămas în gură cu un gust amar: eram sigur că o parte dintre tinerii şi adulţii spălaţi pe creier de mass-media vor fi fani ai filmului. Da, actori ca John Cusack, Amanda Peet, Chiwetel Ejiofor. Nu mă aşteptam să văd o ecranizare reuşită a cărţii Apocalipsei, nu mă aşteptam nici să văd un film care să mă impresioneze, dar nici nu mă aşteptam să văd un film atât de prost. Şi cu atât mai mare a fost mirarea mea când am constatat că există oameni care se lasă seduşi de astfel de producţii horror-religioase, dacă pot spune aşa.

Realizatorii acestui film au fost interesaţi de bani şi glorie, nu de prezentarea învăţăturii creştine despre sfârşitul lumii. Şi, din punct de vedere financiar, au dat lovitura. Au investit în film în jur de 200 de milioane de dolari, şi în scurtă vreme au avut beneficii de două ori mai mari decât suma investită. E lesne de înţeles faptul că unor spectatori obişnuiţi cu „pâine şi circ” mediatic, un film care să prezinte adevărul despre Apocalipsă nu le-ar fi stârnit interesul. Oamenii au fost dresaţi să caute circul şi nu mai sunt sensibili decât la circ. Excepţiile cinematografice (între care se numără şi „Patimile” – filmul lui Mel Gibson) sunt extrem de puţine.

Regizorul Roland Emmerich, după ce a realizat „The Independence Day” şi „The Day after Tomorrow”, a înţeles care e strategia optimă pentru a aduna oamenii în cinematografe – prezentarea unor surogate în care elementul religios să fie cât mai agreabil, să deranjeze cât mai puţin sau aproape deloc.

Iată câteva replici lămuritoare:

„- Aş vrea să mă fi înşelat… dar nu e cazul. Scoarţa Pământului se destabilizează.

- E prea devreme.

- Adrian. Trebuie să iniţiaţi evacuarea.

- Dumnezeule!

- Cu toată ştiinţa noastră avansată… Noi cu hardughiile noastre şi mayaşii au prevăzut lucrul ăsta acum 2.000 de ani.

- Credeam că avem mai mult timp. (…)

- E Apocalipsa, Sfârşitul Zilelor, Ziua Judecăţii, Sfârşitul Lumii, prietene. Creştinii îi spun Marea Răpire, dar mayaşii ştiau despre ea, acelaşi lucru.”

„Impostură crasă!” – ar spune orice cercetător atent al Noului Testament. A pune semnul egalităţii între sfârşitul unei epoci din calendarul mayaş şi sfârşitul lumii înseamnă a dovedi ori neştiinţă, ori impostură.

Troparul Naşterii Domnului spune clar: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.” Magii care au venit să se închine la naşterea Mântuitorului au arătat înfrângerea credinţelor păgâne de către adevărul dumnezeiesc. Steaua care i-a călăuzit pe magi a însemnat chemarea tuturor spre cunoaşterea lui Hristos.

Cine crede că mayaşii ştiau că sfârşitul lumii va fi în 2012, în timp ce Biserica lui Hristos nu ştia aceasta, arată că pune mai presus înţelepciunea păgână pre-creştină decât învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli.

Da, mayaşii aveau cunoştinţe astronomice foarte exacte, lucru recunoscut de către savanţii actuali. Cât priveşte sfârşitul lumii în 2012, aşa cum este prezentat într-o profeţie mayaşă, nu este luat în serios de către aceştia. De altfel, pe site-ul NASA apar mai multe materiale care încearcă să demitizeze fenomenul 2012. Nu consider că specialiştii NASA sunt capabili să înţeleagă într-un mod corect cartea Apocalipsei, dar am văzut că au destule argumente ştiinţifice pentru a combate această idee apocaliptică, a cărei popularizare mizează pe lipsa de cunoştinţe a publicului ţintă.

Există totuşi un element care prinde şi la unii creştini, care au citit profeţiile sfinţilor şi învăţăturile cuvioşilor contemporani despre apropierea sfârşitului lumii. Faptul că lumea merge din rău în mai rău, că asistăm la o explozie a păcatului şi a apostaziei. Mai mult, încetul cu încetul, asistăm la o revenire la putere a prigonitorilor Bisericii. Politica de scoatere a crucilor şi a icoanelor din şcoli, legalizarea prostituţiei şi a drogurilor uşoare, campaniile pro-homosexualitate şi chiar pro-pedofilie fac din secolul XXI un veac mult mai întunecat decât veacul precedent. Mai mult încă, posibilitatea pecetluirii întregului neam omenesc prin implantarea micro-cipurilor în corpul uman ne arată că vremea primirii semnului fiarei nu este departe.

Principala eroare a filmului 2012 şi a celorlalte filme de acelaşi gen este că prezintă sfârşitul lumii ca având legătură cu catastrofe naturale sau cu invazii extraterestre. Dar sfârşitul lumii se va datora apogeului păcatelor oamenilor. Şi, pentru creştini, sfârşitul va fi o victorie, nu o înfrângere. De altfel, creştinii mărturisesc în Crez: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Acesta este duhul creştin, nu duhul de panică şi isterie tipic sectant…

O întrebare care i-a frământat pe mulţi oameni, de diferite religii, de-a lungul istoriei, a fost: „Când va veni sfârşitul lumii?”

La această întrebare, unii creştini răspund simplu – şi pe cât de simplu pe atât de greşit: „Nu ştim când va fi sfârşitul. Nici îngerii din cer nu ştiu, şi nici Hristos nu ştie. Sau nu ştia, înainte de Înviere…” Un astfel de răspuns este bazat pe cuvintele Mântuitorului: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Iar de ziua aceea şi de ceasul acela nimeni nu ştie; nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei, 24, 35-36)

O explicaţie simplistă, care se regăseşte totuşi în unele cărţi de predici, spune că Hristos, ca om, nu ştia când va fi sfârşitul, dar, ca Dumnezeu, ştia. O astfel de explicaţie nu rezistă însă. În Hristos cele două firi – firea omenească şi firea dumnezeiască – sunt unite în chip „neîmpărţit şi nedespărţit”.

Şi a susţine că Hristos vorbea ca om, nu ca Dumnezeu-Om, înseamnă a nu înţelege că prin mărturia: „cuvintele Mele nu vor trece”, Se referea la învăţătura Sa dumnezeiască, pe care scurgerea timpului nu o va îngenunchea.

Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care „din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii”,  Cel „prin Care toate s-au făcut” – aşa cum mărturisim în Crez – cunoaşte toată istoria, până la sfârşitul lumii. Dacă nu ar cunoaşte sfârşitul lumii, ce Dumnezeu ar fi?

«Iar de ziua aceea şi de ceasul acela nimeni nu ştie; nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl» (Matei, 24, 36). Când a spus ucenicilor că «nici îngerii», le-a închis gura, ca să nu mai caute să afle ceea ce nu ştiu nici îngerii; când a spus că «nici Fiul», îi opreşte nu numai să ştie, dar să şi cerceteze. Că aceasta a fost intenţia Domnului rostind aceste cuvinte se vede şi de acolo că le-a închis gura cu mai multă asprime după Înviere, când i-a văzut că sunt şi mai curioşi. Acum le-a mai vorbit de multe şi nenumărate semne ale venirii Lui; după Înviere însă le spune scurt «Nu este al vostru a şti anii sau vremurile» (Fapte, 1, 7) Apoi, ca apostolii să nu spună: «Suntem nedumeriţi, suntem dispreţuiţi, odată ce nu suntem vrednici să ştim nici lucrul acesta», Domnul continuă: «Pe care Tatăl le-a pus în a Sa stăpânire». Domnul ţinea mult să-i cinstească pe ucenici şi să nu le ascundă nimic; de aceea atribuie această cunoştinţă Tatălui Său. Fiul Îl ştie pe Tatăl tot aşa de bine cum şi Tatăl Îl ştie pe Fiul. Se poate, oare, să nu ştie ziua aceea? Mai mult! Duhul cercetează şi adâncurile lui Dumnezeu (I Cor 2, 10); se poate, oare, ca Fiul să nu ştie nici timpul judecăţii? Se poate, oare, ca Fiul să ştie cum trebuie să judece, se poate să ştie tainele fiecărui om şi să nu ştie ceea ce-i cu mult mai neînsemnat decât aceasta? Se poate, oare, să nu ştie ziua, odată ce «toate prin El s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut» (Ioan 1, 3)? Cel ce a făcut neamurile, a făcut negreşit şi anii; iar dacă a făcut anii, a făcut negreşit şi ziua aceea. Cum poate, dar, să nu ştie ziua pe care a făcut-o? (…) Apoi iarăşi, pentru ca ucenicii să nu-L mai întrebe, a adăugat: «Privegheaţi, deci, că nu ştiţi în care ceas vine Domnul vostru». N-a spus: «Nu ştiu», ci: «Nu ştiţi». Când era aproape să le spună ceasul venirii Sale, Hristos Se opreşte şi iarăşi îi îndepărtează de întrebare, pentru că vrea să-i facă să fie necontenit pregătiţi. Le spune: «Privegheaţi!», arătându-le că nu le spune ziua şi ceasul venirii Sale, tocmai pentru a priveghea.

«Aceea să cunoaşteţi, că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte vine furul, ar priveghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi, Fiul Omului va veni» (Matei 24, 43-44).

De aceea le spune să privegheze, ca să fie totdeauna gata; de aceea le spune: «Atunci va veni, când nu vă aşteptaţi»; voieşte să fie totdeauna gata de luptă, să fie totdeauna virtuoşi. Cu alte cuvinte spune aşa: «Dacă cei mai mulţi oameni ar şti când mor, negreşit că s-ar strădui în ceasul acela.»

Dar pentru ca oamenii să nu se străduiască numai pentru ziua aceea, Domnul nu spune nici ziua cea de obşte a sfârşitului lumii, nici ziua morţii fiecăruia, pentru că vrea ca oamenii să o aştepte totdeauna, pentru ca totdeauna să se străduiască. Aceasta e pricina că sfârşitul vieţii e necunoscut fiecăruia din noi” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, pp. 872-876).

Tâlcuirea făcută de Sfântul Ioan Gură de Aur este cât se poate de clară: Hristos ştia când va fi sfârşitul lumii, dar la fel de bine ştia că apostolilor nu le este de folos să cunoască exact când va avea loc.

De ce a procedat Hristos aşa şi nu altfel? Nu ne este de folos să ne punem astfel de întrebări. Nu ştim în ce fel ar fi fost afectat cursul istoriei dacă apostolii ar fi primit un răspuns precis la această întrebare.

Aici ne întâlnim cu problema preştiinţei lui Dumnezeu şi a libertăţii noastre. Dumnezeu ştie tot, dar această cunoaştere a Sa nu ne predestinează pe noi să o luăm într-o direcţie sau alta. Preştiinţa lui Dumnezeu nu manipulează darul libertăţii oamenilor. Poate că, dacă Hristos le-ar fi spus că lumea va ţine mai mult de două mii de ani, le-ar fi pus o povară grea. În realitate, Dumnezeu respectă libertatea oamenilor, chiar şi libertatea oamenilor de a face rău. Lumea nu era predestinată să ţină până în mileniul trei. S-ar fi putut sfârşi în secolul XX, sau chiar mai înainte, dacă apostazia şi desfrâul ar fi atins apogeul.

Până la urmă, istoria e un conflict între bine şi rău. Oamenii pot alege binele sau răul, adevărul sau minciuna, în măsura în care vor. Aşa cum nu există stavilă pe drumul sfinţirii omului, tot aşa nu există stavilă nici în cădere.

Dacă Hristos le-ar fi spus apostolilor ziua, anul sau chiar veacul sfârşitului, atunci preştiinţa Sa ar fi interferat cu libertatea lor. Atunci libertatea umană ar fi fost înlocuită cu predestinarea – nu în întregime, e adevărat, dar într-o măsură deloc neglijabilă.

Dacă noi credem că Hristos e Fiul lui Dumnezeu, Calea, Adevărul şi Viaţa, trebuie să credem şi că le-a dat apostolilor cele mai potrivite răspunsuri la întrebările care îi frământau. Dacă este aşa, nu ne este de niciun folos să iscodim care sunt cauzele pentru care nu le-a spus mai cu exactitate când va fi sfârşitul.

Teoria e simplă, cu toate acestea unii nu se lasă. Vor neapărat să ştie când va veni sfârşitul. Nu află aceasta din Sfânta Scriptură, nu o află din scrierile Sfinţilor Părinţi, şi atunci apelează la surse de informare îndoielnice, pseudo-creştine sau de-a dreptul păgâne. E, până la urmă, „libertatea” lor… De altfel, într-o lume în care mass-media spală cu dezinvoltură creierele oamenilor, când asistăm la o invazie a sub-culturii, nu e de mirare că unii oameni preferă să primească drept adevăr tot felul de minciuni.

Termenul grecesc apocalipsă înseamnă „descoperire”, „revelaţie”. Dumnezeu ne-a descoperit în cartea Apocalipsei semnele sfârşitului lumii şi ne-a arătat cum va fi a doua venire a lui Hristos. În loc să primească această revelaţie, oamenii îşi aleg apocalipse „după mintea lor”. Pun Adevărul pe patul lui Procust şi îl modifică aşa cum li se năzare.

Unii cântă manele, alţii trăiesc ascultând manele, iar alţii îşi manelizează întregul mod de a fi – modul de a crede în Dumnezeu, modul de a se raporta la viaţă, modul de a se raporta la ceilalţi. Astfel, unii acceptă să se lase manipulaţi de mass-media sau de filme precum Apocalipsa 2012. Merită sau nu să îţi furi singur căciula? Vom vorbi mai târziu. După anul 2012…

Ce se va întâmpla atunci? Vor apărea alţi profeţi, alte profeţii. Alte filme de succes, alte suflete manipulate. Pentru că oamenii nu se satură de minciuni. Codul lui Da Vinci, Evanghelia după Iuda, Apocalipsa din 2012 şi alte făcături similare au aterizat pe un teren propice. Aşa că, de tine depinde. Ce vrei să faci? Te laşi manipulat sau nu?…

Danion Vasile

]]> http://www.orthograffiti.ro/397/2012-%e2%80%93-apocalipsa-si-manelizarea-revelatiei/feed/ 2 http://www.orthograffiti.ro/297/klaus-kenneth-%e2%80%93-doua-milioane-de-kilometri-in-cautarea-adevarului/ http://www.orthograffiti.ro/297/klaus-kenneth-%e2%80%93-doua-milioane-de-kilometri-in-cautarea-adevarului/#comments Sat, 03 Oct 2009 10:54:49 +0000 admin http://www.orthograffiti.ro/?p=297

Autorul acestei cărţi, Klaus Kenneth, un elveţian acum în vârstă de 63 de ani, este unul dintre puţinii oameni care pot zice, în acest veac, că L-au aflat pe Dumnezeul Cel Adevărat în Ortodoxie, la capătul unei peregrinări de 2.000.000 de kilometri de-a lungul şi de-a latul pământului, vreme de aproape patru decenii.

Născut în Cehoslovacia anului 1945, în nişte împrejurări dramatice – refugiul familiei din calea trupelor ruseşti –, K. Kenneth are una dintre primele experienţe ale morţii, scăpând ca prin minune de la moarte prin împuşcare, ga­zare şi înfometare. Copil răzvrătit, ajunge în 1957 şef de bandă şi infractor înrăit, având nenumărate confruntări cu poliţia. Suferă o perioadă traumatizantă din pricina unui preot romano-catolic pedofil, în urma căreia ajunge să urască întreg creştinismul. O dată cu prima jumătate a anilor 1960, viaţa sa devine tot mai aventuroasă şi mai trepidantă; astfel, călătoreşte pe bicicletă prin Roma, Nisa, Paris şi sudul Franţei; ajunge baterist într-un club de noapte din Viena şi întemeiază „The Shouters”, o trupă beat de succes din Germania de sud. În 1966, călătoreşte în Spania şi face cunoştinţă cu lumea islamică în Maroc, ajungând şi pentru întâia oară la închisoare. Un an mai târziu, reuşeşte să-şi dea bacalaureatul şi să devină student al Universităţii din Tübingen, unde participă la revol­tele studenţeşti din acea perioadă, căpătând convingeri marxist-leniniste; tot acolo începe să se drogheze. Se căsătoreşte cu Ursula, însă numai pentru a divorţa trei ani mai târziu. Între 1968-1970, călătoreşte în Turcia, Persia, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria, Suedia, Norvegia, Finlanda, Laponia, Spania, Portugalia, Maroc, ajungând până în deşertul Sahara. După un an, face prima călătorie în Asia şi Orientul Mijlociu, trecând prin Persia, Afganistan, Pakistan, India şi Nepal, iar la întoarcere, prin Irak şi Siria. Cu acest prilej, capătă o fascinaţie pentru demoni. Pe de altă parte, în Irak scapă ca prin minune dintr-un câmp minat. Criza sa lăuntrică începe să se adâncească, ajungând să ducă în Hamburg o viaţă de noapte împinsă la extrem – pornografie, droguri şi exces de alcool. Cuprins de ură faţă de toţi şi de toate, are o încercare nereuşită de sinucidere. În această deşertare sufletească, dă peste secta Meditaţiei Transcendentale (MT), condusă de Maharishi Mahesh, în care intră după puţină vreme, fiindu-i trezit interesul pentru ocultism şi vrăjitorie.

În 1972 începe, astfel, pentru Kenneth un nou capitol al vieţii, încă şi mai întunecat decât cele de până atunci. După o vizită într-o tabără revoluţionară din munţii Mexicului şi o călătorie de 40.000 de kilometri prin SUA, se întoarce în Europa, trecând prin Anglia, Scoţia şi Germania Democrată. Părăseşte drogurile şi se apucă de yoga, ajungând în relativ scurtă vreme să cunoască stări de extaz şi levitaţie. După trei ani, hotărăşte să se mute în India, la Calcutta, unde va renunţa la MT în favoarea hinduismului. Călătoreşte prin India de sud, Thailanda, Malaiezia, Bhutan, Tibet şi Bangladesh, cunoscând numeroşi guruşi; puterile sale oculte sporesc – devine medium şi începe să primească mesaje „de dincolo”, cunoaşte numeroase stări de transă şi extaz, ba chiar are parte şi de o întâlnire drăcească cu „zeiţa” indiană a morţii, Kali.

După şase ani, hinduismul ajunge să îl dezamăgească şi, după o scurtă călătorie prin Israel, Ierusalim şi Sinai, Klaus Kenneth îşi continuă peregrinarea în căutarea păcii lăuntrice prin Bangkok, Pattaya, Laos şi Cambodgia, trecând în cele din urmă la buddhism.

În 1980, se întoarce în Europa, trecând prin Rusia, Polonia şi Spania, şi rămâne să lucreze ca profesor în Elveţia. Atacurile demonice asupra sa se intensifică, iar Kenneth îşi găseşte refugiul în alcool şi în dans până la epuizare. Aflat la limita deznădejdii, caută ajutor în spiritualitatea sud-americană, călătorind în Peru, Ecuador, Columbia, Venezuela, Brazilia, Paraguay şi Bolivia. În munţii de lângă Bogotá are loc, însă, un eveniment care îi schimbă definitiv cursul vieţii: scapă de la moarte, prin minune, dintr-un atac tâlhăresc. Simte în lăuntrul său că Dumnezeu a lucrat în chip vădit cu el şi că trebuie să dea un răspuns tuturor chemărilor din partea lui Hristos de până atunci.

Întors în Elveţia, K. Kenneth cunoaşte creştinismul prin intermediul unor grupări neoprotestante. Prin întâlnirea ipostatică cu Hristos, viaţa sa începe să se schimbe. Din iconomia lui Dumnezeu, are parte de numeroase minuni, care îl întăresc în adevărul creştinismului. Începe să ia parte la numeroase „turnee” şi „cruciade” evanghelice, în care mărturiseşte tuturor povestea de până atunci a vieţii sale. Cu toate că are parte de o primire foarte călduroasă, ajungând să aibă un renume în cercurile protestante şi catolice din Apus, simte în adâncul său că totuşi ceva îi lipseşte. Căutarea nu se sfârşise încă.

În 1983, se înfiripă legătura duhovnicească dintre Klaus şi Arhimandritul Sofronie Saharov, întemeietorul şi stareţul Mănăstirii Cinstitului Înaintemergător din Essex, Anglia. Klaus găseşte, astfel, împlinirea a tot ceea ce îi lipsea până atunci, ajungând să cunoască, după cum însuşi mărturiseşte, „o predanie veche de 2000 de ani, în care, în tot acest răstimp, nu s-a schimbat nicio iotă din învăţătura lui Hristos” – Dreapta-slăvire. După o perioadă de „coacere” duhovnicească, primeşte în 1986 botezul ortodox la Geneva. Părintele Sofronie îi devine povăţuitor duhovnicesc, până la fericita sa adormire din 1993.

Astăzi, K. Kenneth îşi continuă cu smerenie lucrarea de propovăduire a Adevărului – Hristos – pe Care acum L-a aflat a fi un „Cine”, şi nu un „ce”, în duhul rugăciunii lui Iisus –, prin traducerea în limba germană a Sfinţilor Părinţi şi prin mărturisirea cu cuvântul şi cu lucrul a Dreptei-slăviri.

Radu Hagiu

Nicu Steinhardt venea din insulele fericiţilor. Entuziast constant – „un copil bătrân”, aşa era numit de către tatăl său – scriitorul călugărit a fost un om integral al culturii române. Steinhardt europeniza prin simpla lui prezenţă, fiind, totodată, un desăvârşit pictor de evantaie. I. Negoiţescu l-a definit cel mai bine: un „colportor intelectual de elită”. Ştia mult din toate, iar pe unele le ştia în întregime, în anii lui nomazi sărind fermecat de la o specializare la alta, epuizându-le printr-o incredibilă intuiţie. Fericirea din Jurnalul fericirii (1991) este una de tip mistic, e religioasă, adică autentică. Nicolae Steinhardt a cunoscut deci fericirea autentică. A fi cu Hristos este starea de graţie a lui „a fi”, pentru aceasta am fost zidiţi. De aceea, fericirea este o constantă umană intrinsecă naturii noastre, cei nefericiţi derogând de la condiţia de om. Fericirea  nu-i defel „a avea”, ci „a fi”.

Carte atipică, neţinând nici de specia jurnalului, nici de cea a romanului, Jurnalul fericirii ţine mai mult de eseu. Eseuri creştine de un existenţialism rezolvat prin verbul „a crede”. Scriitorul stă arcuit pe-o margine de cuvânt şi deodată-l vezi cum sare pe unul ales numai de el, nebănuit nicicum de tine. De aici, surprinzătorul său discurs novativ. Un Pavel care le scrie rabinilor, de departe. Un Gură de Aur care-i dăscăleşte pe fudulii scribi din Bizanţ. Cine a lecturat Dăruind vei dobândi (1992) a descoperit oroarea monahului de la Rohia de calapodurile limbilor de lemn. Jurnalul fericirii este scrisă pe Muntele Fericirilor, recte celula 18, Jilava. Acolo a construit-o, în gând, un puşcăriaş botezat la schimbul gărzilor.

„Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, 2005, p. 92).

Cum arăta cortul mustind a nard al dreptului Steinhardt? „După ce am scrutat îndelung zidurile cu sarcofage exterioare, îmi îndrept privirea în jos şi dau de un amestec de humă, ciment, pietriş şi noroi. Încăperea mi se pare nespus de ostilă, de rea, mă simt caraghios şi rătăcit. Mă simt şi învins de oboseală, dar mai ales înfricoşat. Ca la un examen pentru care nu cunoşti materia. Cu totul altă oroare ca la Securitate” (p. 85). Aici avea să fie botezat cu apa clocită dintr-o cană de metal, aici avea să  cunoască creştinismul, adică „puterea de a îngenunchea frica”.

Cartea este testamentul literar al lui Steinhardt, prin ea a dat cu tifla intelighenţiei de la noi cu mofturi agnostice. Mai mult,  ea se înscrie pe linia criticii sistemelor totalitariste, negându-le, deconspirându-le, aceleaşi pe care unii încă le mai regretă… Nicolae Manolescu vedea în Jurnalul fericirii „o carte splendidă”, Virgil Bulat vedea în ea „o carte profund iniţiatică”, Dan Chelaru „o faptă copleşitoare”. Din ea afli multe: cum că temeiurile creştinismului sunt absurdul şi paradoxul, cum că excesul de zel este un păcat al prostiei, cum că e păcat să-ţi baţi joc chiar şi de personaje – Steinhardt a simţit regretul lui Balzac, cum că voioşia este o preînchipuire a fericirii cereşti, cum că „moartea e pe noi”, iar noi, ca Oblomov, cu ţigara în pat…

Un jurnal n-are punct culminant, el e atomizat, fiind ţinut pe zile autonome. Totuşi, epifania de la pagina 103 este punctul tare al cărţii. Este mai, 1963, Steinhardt se află la Gherla. Aici vede lumina taborică: „Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă – albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, perpetuum imobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmiterea gândului”.

Jurnalul fericirii s-a banalizat prin repetiţie, liceenii îl citesc din tezaurul Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Însă cartea nu este doar o mostră reuşită a literaturii de sertar, nici un posibil subiect la bacalaureat.  Ea este confesiunea unui om care L-a cunoscut pe Hristos, unul care de atunci nu mai încetează să se mire cum zi de zi i se schimbă ADN-ul.

Octavian Dărmănescu