Oamenii nu pot trăi fără să mintă. Minciuna este o hrană zilnică mai ales pe masa oamenilor de sus. Poleită cu nume de inteligenţă, diplomaţie sau alte meşteşuguri, minciuna cheamă, leagă şi dezleagă, preface şi mai ales farmecă. Minciuna ascunde totdeauna ceva; minciuna este perdeaua trasă crudelor, dar mai puţin frumoaselor, adevăruri.

Minciuna este prezentă în viaţa noastră nu numai pentru că sunt oameni mincinoşi, oameni care suflă continuu cuvinte rotunde şi subţiri ca băşicile. Ea este cultivată şi de o altă categorie, de aceea a trufaşilor. Omului îi place minciuna, îi place să fie minţit. Spune cuiva un lucru adevărat; spune-i direct tot ce crezi nedemn şi urât din gândul şi fapta sa. Vei culege imediat ura şi dispreţul. Spune-i minciuni plăcute care să-i satisfacă închipuirea de sine, spune-i vorbe goale, dar catifelate şi vei culege sigur dragostea şi preţuirea sa. Omul acesta civilizat, omul de care suntem atât de mândri, nu vrea să gândească, nu vrea să lupte, nu vrea să renunţe pentru a-şi întări făptura atât de goală şi nenorocită. El umblă acoperit de o strălucire asemănătoare aceleia din mlaştinile netulburate.

Ah, omule, cum îţi mai miroase sufletul de la distanţă! Omul cinstit supără; supără pentru că sfarmă urâtul din preajma lui şi cutremură casele deprinderilor rele. Omul cinstit incomodează; incomodează pentru că prezenţa lui nu cultivă florile urât mirositoare ale minciunii şi ale furtişagului. Climatul cinstei este aspru, este tare de nu poate rezista orice făptură cu nume de om. Climatul cinstei cere forţă, cere eroism, cere despicarea lucrurilor până-n esenţa şi sensul lor adevărat. Pieptul plăpând al omului arareori rezistă marilor înălţimi.

(din „Îndemn la simplitate”)

Ernest Bernea

Poetul Mihai Eminescu provenea dintr-o familie dreptcredincioasă, iar mama sa, Raluca, fiica stolnicului Vasile Juraşcu, a ţinut în mod deosebit să aibă, pe moşia de la Ipoteşti, un lăcaş de închinăciune, cumpărând în acest scop o bisericuţă fără turlă, cu clopotniţa de lemn. Ea avea 2 fraţi (Calinic, Iachint), 3 surori (Fevronia, Olimpiada, Sofia) şi o nepoată de soră (Xenia) la călugărie, în vestitele mănăstiri ale Bucovinei.

În ciuda declaraţiei din poezia Eu nu cred nici în Iehova, Eminescu, fără să fie habotnic sau foarte evlavios, avea un mare respect pentru tradiţia religioasă, numind Biserica Ortodoxă „Maica spirituală a poporului român”. Una dintre pasiunile lui era aceea de a strânge manuscrise vechi, care aveau mai toate un conţinut religios. Deşi ortodox, el aprecia mult şi catolicismul, mai ales pentru performanţele culturale ale acestuia. Era însă critic la adresa protestantismului, care i se părea „o iudaizare a creştinismului”.

Pe vremea când plănuia să se cunune cu Veronica Micle (care avea să moară în acelaşi an cu el, fiind înmormântată la Mănăstirea Văratec), se gândiseră amândoi, mai în glumă, mai în serios, să se convertească la catolicism, unde divorţul nu este lesne admis. Desigur, lucrul nu s-a întâmplat. Însă o soră a lui Eminescu, Aglaia, avea să treacă la catolicism în 1890, prin căsătoria cu un ofiţer austriac.

Mai ales în tinereţe, poetul a fost atras şi de religiile indiene, iar pe marginea unui caiet îşi notase cândva, cu evidentă exagerare: „Eu sunt budist. Nefiind creştin simplu, ci creştin ridicat la puterea a 10-a”. Poetul era sensibil şi la vechile credinţe ale geto-dacilor (vezi, de pildă, Rugăciunea unui dac), referindu-se nu o dată la Zalmoxis şi la înţelepciunea „preoţilor păgâni”, în care nu vedea însă atât nişte adversari, cât nişte precursori ai creştinismului. În scrierile sale postume se găsesc numeroase compoziţii cu caracter religios creştin, închinate fie Sfintei Treimi, fie Mântuitorului Iisus Hristos, fie Maicii Domnului. Cea mai frumoasă expresie a sensibilităţii religioase eminesciene rămâne poezia Rugăciune: „Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică preacurată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!”.

Răzvan Codrescu

Să trăieşti, Mimilică dragă, şi să fii bună, – să fii bună pentru ca să poţi fii fericită. Cei răi nu pot fii fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi cei răi nu pot fi iubiţi, şi-al doilea… al doilea… de! Norocul şi celelalte „pere mălăieţe” care se aseamănă cu el vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă, – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţi câţi merită…

A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai des şi mai ales cu nepărtinire (lesne-i de zis), am ajunge să răzuim din partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi necinstire murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea e un bun sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora.

Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!

Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi : „Uitaţi-vă la mine!”. Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău acestea: Să nu faci nici o faptă, a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată.

Păstrează scrisoarea aceasta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi.

Te îmbrăţişează cu drag,

Al. Vlahuţă