Dacă religia se exporta cel mai bine cu vasele antice de comerţ, astăzi comerţul face religia. Şi aceasta chiar la el acasă, adică pe vapor. Căpitanul de husari Harry Potteră îşi debarcă discret poteraşii. Îi va trimite ca spioni dezinteresaţi, bonomi şi cu pohtă de cash. El ştie că piatra filozofală e o abstracţiune. El ştie că prostia e singura găină cu ouă de aur. De aceea, va stoarce aurul din buzunarele entuziaştilor trendului.

Bine aţi venit în ţepele lui Vodă, Castelul Groazei vă oferă spaime romantice şi groaze la pachet! Cu samurul pe spate şi cu mustăţile unse, Ţepeş-Vodă taie vârtos, din parcare, bilete pelerinilor adrenalinei. Ei au plătit, deci pretind. Aşa că vor avea un Halloween rustic. Asociat cu Bram Stocker, Vodă are parte de câştig bun din comerţul cu acadele cap-de-mort, în expansiune la porţile Valahiei. Expert în sabotaje rutiere, Măria-sa-mpânzeşte ţinuturile cu-ardei scopiţi de rod şi-umpluţi cu praf de puşcă. La noapte, vrăjmaşul va da buzna sau, cum îi place-a spune, năvală. Boiarii, fani ai dovleacului copt, jubilează. La fel şi norodul spărgător de seminţe rotunde ca galbenii din pungă. Astă seară, omul care-aduce bezna va intra-n cetate.

Vodă a pus străji cu usturoi la grindă, morţii au fost unşi cu alifie anti-înviere. Divanul s-a înghesuit în sobele înalte de la curte şi-şi rumegă încetişor giubeaua. Fura-se-va părintele bostanilor din lumea-ntreagă? Rămâne-vor veliţii făr’ de-arginţi curaţi şi Vodă fără de paftale? Ascuns sub şapte lacăte, Marele Dovleac doarme un somn galben şi dulce-amărui. Valahii ţin la el ca la sarică, exportul de astfel de bostani e pâinea lor şi-a pruncilor ce-i udă. Neamurile toate se dau în vânt după bostanul valah, zice-se că-l alungă pe ducă-se pe pustii şi mai departe.

Plocon balaurului. Vodă, ca în fiecare an, are diplomaţia să nu se bată-aiurea. Monopolul dovlecesc va rămâne la el, turmele de ţigăi, de robi şi de roabe vor rămâne la vrăjmaş. Proptiţi în sâneţe, bravii noştri paznici cu gust pentru bătaie rămân proşti în faţa luminăţiei tronului. Omul care-aduce bezna iar le-a scăpat, ajunge-l-ar opt criveţe şi-un ger de Bobotează! Apuca-l-ar urâtul la drum de noapte, umfla-s-ar cât foalele fierarului! Roi-i-ar viespile hoitul lui de dihanie prefăcută-n om.

Vodă a decretat veselie generală, norodul să se desfete cu dovleci vârâţi în sobă. Zdrobitu-s-au puterile răului, fantomele-au fost puse la-ndreptat cuie de raclă. Vodă e necruţător cu duşmanii pungii lui. Pe moroii iute-scăpători din humă i-a pus binişor la răcoare – lălăi-vor veşnica cu gurile pline de propria colivă. Vajnic dedaţi la sânge fecioresc, vampirii pusu-s-au la proţap şi fost-au  straşnic botezaţi cu mujdei. Stafiile, hoaţele ne-ndemânatice-ale Marelui Dovleac, fost-au dezbrăcate de cearşafurile lor şi trimisu-s-au pe miriştea lui Iosafat, în pământul oaselor albe. Imobilizaţi pe năsălii, godacii fripţi apasă greu masa lui Vodă. Colinde de Halloween şi vinuri de viaţă lungă, măsline umplute cu sâmburi de măslină şi peşti mucenicind pe jerăgai. Potop de s-ar stârni şi acest praznic furtunos nu fi-va turburat.

Stele cu coadă şi cai verzi pe câmpiile albe ale lunii. E vreme de dat în bobi şi de speriat megieşii paşnici. Prăsiţi în fântâni rele, vârcolacii fi-vor puşi să bea cu şpriţ cenuşa trupului. Liliacul, rudă cu-ntunericul, va fi-mbiat cu lavandă, prins, decapitat şi lansat în Cosmos întru a lui cucerire. Harry Poterră s-a fript, pe valah nu-l înşeli cu una, cu două. Va încerca într-alt timp, dar tot aici, la nepoţii naivi ai acestor ţărani încăpăţânaţi şi ironici. Ei ştiu o frecţie logică la un cap de lemn: nu poţi alunga urâtul tot prin urât. Cuiul nu scoate alt cui decât în bricolaj. Nu-l poţi alunga pe dracul cu masca lui pe faţă şi nici nu-l poţi îmbuna cu poale-n brâu. Iar dacă-n cărţile cu buchi urâtului i se spune frumos, atunci urâtu-acestui praznic n-are nimic vrednic de privit.

Bezna din bocanci ni s-a urcat la cap. Unii mai trag nădejde-n forţa maternală de la Apaca. Aceia încă visează aerisirea acestui neam sortit să-şi câştige luciditatea numai la Loto. Şi aceasta numai de Apocalips. Apocalips, când  se va da pe faţă şi faptul că Marele Dovleac era, de fapt, capul fără ochi al gânditorului de la Hamagia, obosit de-atâta cogitaţie.

Octavian Dărmănescu

Nicu Steinhardt venea din insulele fericiţilor. Entuziast constant – „un copil bătrân”, aşa era numit de către tatăl său – scriitorul călugărit a fost un om integral al culturii române. Steinhardt europeniza prin simpla lui prezenţă, fiind, totodată, un desăvârşit pictor de evantaie. I. Negoiţescu l-a definit cel mai bine: un „colportor intelectual de elită”. Ştia mult din toate, iar pe unele le ştia în întregime, în anii lui nomazi sărind fermecat de la o specializare la alta, epuizându-le printr-o incredibilă intuiţie. Fericirea din Jurnalul fericirii (1991) este una de tip mistic, e religioasă, adică autentică. Nicolae Steinhardt a cunoscut deci fericirea autentică. A fi cu Hristos este starea de graţie a lui „a fi”, pentru aceasta am fost zidiţi. De aceea, fericirea este o constantă umană intrinsecă naturii noastre, cei nefericiţi derogând de la condiţia de om. Fericirea  nu-i defel „a avea”, ci „a fi”.

Carte atipică, neţinând nici de specia jurnalului, nici de cea a romanului, Jurnalul fericirii ţine mai mult de eseu. Eseuri creştine de un existenţialism rezolvat prin verbul „a crede”. Scriitorul stă arcuit pe-o margine de cuvânt şi deodată-l vezi cum sare pe unul ales numai de el, nebănuit nicicum de tine. De aici, surprinzătorul său discurs novativ. Un Pavel care le scrie rabinilor, de departe. Un Gură de Aur care-i dăscăleşte pe fudulii scribi din Bizanţ. Cine a lecturat Dăruind vei dobândi (1992) a descoperit oroarea monahului de la Rohia de calapodurile limbilor de lemn. Jurnalul fericirii este scrisă pe Muntele Fericirilor, recte celula 18, Jilava. Acolo a construit-o, în gând, un puşcăriaş botezat la schimbul gărzilor.

„Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, 2005, p. 92).

Cum arăta cortul mustind a nard al dreptului Steinhardt? „După ce am scrutat îndelung zidurile cu sarcofage exterioare, îmi îndrept privirea în jos şi dau de un amestec de humă, ciment, pietriş şi noroi. Încăperea mi se pare nespus de ostilă, de rea, mă simt caraghios şi rătăcit. Mă simt şi învins de oboseală, dar mai ales înfricoşat. Ca la un examen pentru care nu cunoşti materia. Cu totul altă oroare ca la Securitate” (p. 85). Aici avea să fie botezat cu apa clocită dintr-o cană de metal, aici avea să  cunoască creştinismul, adică „puterea de a îngenunchea frica”.

Cartea este testamentul literar al lui Steinhardt, prin ea a dat cu tifla intelighenţiei de la noi cu mofturi agnostice. Mai mult,  ea se înscrie pe linia criticii sistemelor totalitariste, negându-le, deconspirându-le, aceleaşi pe care unii încă le mai regretă… Nicolae Manolescu vedea în Jurnalul fericirii „o carte splendidă”, Virgil Bulat vedea în ea „o carte profund iniţiatică”, Dan Chelaru „o faptă copleşitoare”. Din ea afli multe: cum că temeiurile creştinismului sunt absurdul şi paradoxul, cum că excesul de zel este un păcat al prostiei, cum că e păcat să-ţi baţi joc chiar şi de personaje – Steinhardt a simţit regretul lui Balzac, cum că voioşia este o preînchipuire a fericirii cereşti, cum că „moartea e pe noi”, iar noi, ca Oblomov, cu ţigara în pat…

Un jurnal n-are punct culminant, el e atomizat, fiind ţinut pe zile autonome. Totuşi, epifania de la pagina 103 este punctul tare al cărţii. Este mai, 1963, Steinhardt se află la Gherla. Aici vede lumina taborică: „Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă – albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, perpetuum imobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmiterea gândului”.

Jurnalul fericirii s-a banalizat prin repetiţie, liceenii îl citesc din tezaurul Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Însă cartea nu este doar o mostră reuşită a literaturii de sertar, nici un posibil subiect la bacalaureat.  Ea este confesiunea unui om care L-a cunoscut pe Hristos, unul care de atunci nu mai încetează să se mire cum zi de zi i se schimbă ADN-ul.

Octavian Dărmănescu

Moto: „Să bei bere e uşor. Să faci mizerie în camera de hotel e uşor. Dar să fii creştin, asta e o provocare dură. Asta e adevărată răzvrătire…” – Alice Cooper

Dragă Danion, tinerii zilelor noastre sunt, în mare parte, scârbiţi de realitatea înconjurătoare, nemotivaţi, trişti, abătuţi, fără vlagă. Ei sunt primii consumatori de droguri, alcool, pornografie, subcultură, violenţă fizică şi de limbaj obscen. Cum pot fi trezite la viaţă, la adevărata Viaţă, astfel de conştiinţe adormite? Cum pot fi ridicate din această cumplită disperare?

În faptul – negativ, evident – că tinerii sunt primii consumatori de drog, aş vedea totuşi o picătură pozitivă. Şi anume că ei recunosc că o viaţă banală, ştearsă, lipsită de frumuseţe, de iubire adevărată, nu îi satisface. Ei recurg la droguri ca la o soluţie disperată – vor să nege tot, s-au săturat de lumea reală şi caută altceva. Şi aici poate interveni, aşa cum a intervenit deja de atâtea ori, Hristos. El bate neîncetat la uşa inimii tânărului.

Dar cine îi răspunde?

Poate că tânărul, dacă va fi sincer cu el însuşi. Dacă îşi va asculta conştiinţa, va avea puterea de a face pasul cel bun, de a renunţa la viaţa de care e scârbit şi de a începe o viaţă nouă. De asta şi-au ales ca deviză monahii de la revista „Death to the World” acest slogan celebru: „The real punk is monk”, tocmai pentru că au înţeles – unii din experienţă, alţii din experienţele altora – că nu e rău să cauţi libertatea adevărată. Dar această libertate nu e dată nici de punk şi nici de rock, nici de droguri şi nici de boscheţi, ci numai de Hristos. Şi o dă tuturor celor care o caută cu adevărat…

O mare parte a tinerilor de azi e educată de mass-media; aceşti tineri iau ca modele artişti de top, cântăreţi cuceritori, fotbalişti pe val ori fotomodele de podium. Pe de altă parte, în şcoală ei aud de Hristos care, spune Scriptura, „ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7). Pentru tânăr, aceasta e nebunie şi sminteală şi e în disonanţă cu tot ceea ce crede el despre a fi model. Cum poate ajunge un astfel de tânăr la Hristos dacă, după sistemul său de valori, atitudinea Mântuitorului este nebunie?

De cele mai multe ori, tânărul nu ajunge la Hristos printr-un demers logic. Ajunge în urma unor frământări lăuntrice, a unor căutări dramatice. El se satură de sistemul său de valori, simte că „ceva e putred în Danemarca” şi vrea să plece din Danemarca. Tânărul începe să se simtă străin în lumea în care trăieşte, şi asta pentru că se raportează greşit la lume. Abia întors la biserică, tânărul cunoaşte cu adevărat senzaţia de regăsire, de revenire Acasă…

Prin conferinţele pe care le susţii şi cărţile pe care le scrii, intri în legătură cu mulţi tineri dintre cei apropiaţi de biserică, dar nu numai. Care sunt marile lor frământări şi ce răspunsuri ai a le împărtăşi?

Principala problemă a tinerilor se învârte în jurul iubirii. Tinerii iubesc sau vor să iubească, iubesc sau caută iubire. Am observat că tinerii consideră că problema iubirii e o problemă care nu are nimic în legătură cu Dumnezeu. „Eu iubesc, fac dragoste cu prietenul meu, mă simt bine cu el, nu pot fără el”. Ce loc are Dumnezeu în ecuaţia asta? Şi totuşi are. Sau, mai bine zis, ar putea avea.

Ce rol ar putea avea?

Dacă Dumnezeu ar fi fost alături de voi, nu aţi mai fi făcut dragoste – adică nu aţi mai fi păcătuit, că dragoste pot face doar oamenii care au primit binecuvântarea nunţii – dar iubirea voastră ar fi fost mai profundă, mai puternică, mai trainică. Nu s-ar fi risipit la apariţia unei noi colege în clasă, blonde sau brunete, nu s-ar fi risipit la vreo petrecere la care el s-a dus singur şi şi-a găsit o altă jumătate. Nu vreau să dau acum vina exclusiv pe băieţi, astăzi multe fete s-au masculinizat – nu numai sufleteşte, ci chiar şi fizic – încât au aceeaşi dexteritate de a schimba iubirile ca pe ciorapi.

O altă problemă a tinerilor, mai importantă, chiar dacă nu e conştientizată ca atare, e lipsa legăturii cu Dumnezeu. Tinerii merg la biserică rar, nu înţeleg frumuseţea slujbelor. Nu au duhovnic, neînţelegând că nu poţi ajunge la Dumnezeu fără un îndrumător. Aşa cum în sport nu poţi ajunge la performanţă fără antrenor.

Părinţii fără Dumnezeu privesc uneori spre odraslele lor şi zic: „Să-şi trăiască viaţa, să se distreze că-s tineri”. Psalmistul David spune: „Doamne, păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni” (Psalm 24, 7). E tinereţea mai vulnerabilă în faţa patimilor? E tinereţea o scuză? Cât valorează la Dumnezeu acest „n-am ştiut”?

Nu, nu e o scuză. Chiar dacă într-un fel va judeca Dumnezeu o fată care face perversiuni sexuale pentru că aşa a fost învăţată de părinţii ei că e normal, şi în alt fel o fată care a crescut aproape de Biserică şi a ştiut că păcatul e păcat, nu virtute… E ca şi cum ai intra într-o colonie de leproşi, fără să citeşti panoul de la intrare, şi, după ce ai stat o oră acolo şi te-ai atins de leproşi, ai spune: „Doamne, nu am ştiut ce fac…” Dar e prea târziu, deja ai lepră…

Tinerii se distrează, sunt lumeşti şi vor să trăiască lumeşte. Ei spun că o astfel de viaţă e mai atractivă. E acesta un păcat, iar dacă da, în ce constă păcatul lor?!

Cine i-a învăţat să trăiască altfel? Părinţii? Nu, părinţii au fost ocupaţi să aducă bani şi să asigure cele necesare unui trai decent. Preoţii? Nu, preoţii nu au avut timp să facă misionarism între tineri, fiind ocupaţi aproape exclusiv cu înmormântări, parastase sau, mai rar, cununii…

Am observat la adolescenţii obişnuiţi cu viaţa liturgică o oarecare lipsă de comuniune; nu se cunosc, nu se vizitează, nu petrec timp împreună. Nu au o conştiinţă comunitar-parohială. Ajung, în schimb, să-şi petreacă timpul cu gaşca de la bloc, intră în diverse anturaje, chiar dacă ştiu că nu se folosesc sufleteşte. Asta duce, în unele situaţii, la pierderea avântului de la început, la pierderea entuziasmului, la pierderea bucuriei Învierii – într-un cuvânt – se răcesc sufleteşte. Ce-i de făcut pentru aceşti tineri care-L caută sincer pe Hristos şi simt nevoia firească a comuniunii cu cei asemenea lor?

I-aş ruga pe tineri: ieşiţi în întâmpinarea celor care vor să vă ajute… Nu putem să vă înţelegem dacă nu ne ieşiţi în întâmpinare. „Educaţi-ne” pe noi, toţi cei care scriem sau vorbim cu voi despre probleme voastre… Fiţi aproape şi de cei care, mai mult sau mai puţin, se vor osteni în acest experiment literar al cărui nume vrea să vă înveţe să aveţi o atitudine firească în faţa problemelor generaţiei voastre.

Un cuvânt de final pentru cititorii revistei „OrthoGraffiti”

Fiţi ortho-tineri, nu strâmbo-tineri, nu făţarnico-tineri. Fiţi tineri iubitori de Adevăr, de Hristos, de Ortho-doxie (adică de dreaptă credinţă). Bucuraţi-vă frumos de tinereţea voastră. Şi Dumnezeu vă va fi aproape, vă va fi Prietenul care la nevoie se cunoaşte…

Mulţumesc din inimă pentru interviul acordat!

Cândva, oamenii mai întâi se vedeau şi aflau cum gândesc abia după ce interacţionau, azi se întâmplă invers din ce în ce mai des. Este un fenomen care s-a extins cu lejeritate în mai multe medii.

Te poţi întâlni cu cineva pe care-l cunoşti pe Internet, deşi nu l-ai văzut niciodată live, poţi discuta cu un necunoscut, deşi nu ştii nimic despre viaţa lui şi poţi chiar să constaţi că ai o listă întreagă de astfel de cunoştinţe. Ba mai mult, unele dintre ele au tendinţa să te acapareze. Acest lucru uşurează sau nu evoluţia relaţiilor umane, ca-n orice domeniu unde plus poate deveni minus şi invers.

Listele cu prieteni virtuali nu vorbesc neapărat despre cât de bogată este comunicarea, ci subliniază o anumită sete şi căutare a acesteia.

Aveam cândva obiceiul să adaug persoane în lista de messenger cu dorinţa de a discuta mai mult, cu fiecare în parte. Cred că cel mai mult mă entuziasma faptul că voi face schimb de experienţe cu oameni din diverse domenii, într-un timp destul de scurt. Un fel de maturizare instant, gratuită şi la îndemâna oricui. Acest lucru s-a întâmplat în detrimentul altor aspecte: începusem să ignor prieteniile reale, construite în ani, şi nu pe moment.

În adolescenţă, aveam obiceiul să corespondez cu fete şi băieţi de prin toate colţurile ţării. Cum o scrisoare în plic trebuie să traverseze mai multe drumuri până la expeditor, spaţiul virtual a venit ca o minune. Nimic neadevărat. În afară de faptul că ajungi să cunoşti părticele din oamenii care stau în spatele unei măşti, te surprinzi inventiv sau lipsit de temeri în a adresa întrebări pe care nu le poţi formula in real life prea uşor. De aici şi până la comoditatea unui pseudonim nu mai este mult. Libertatea de a spune exact tot ce nu îndrăzneşti verde în faţă ridică semne de întrebare.

Erau oamenii mai fericiţi înainte, când nu aveau aşa multe posibilităţi de alegere sau acum relaţiile chiar merg pe o pantă ascendentă? Avantajele relaţiilor virtuale sunt demne de luat în seamă dacă ne gândim că la baza lor stă un sentiment ce conţine atât relaxare, cât şi deschidere. Se ştie că rezultatele cele mai bune sunt obţinute atunci când lipseşte stresul. Cu alte cuvinte, atunci când evenimentele se petrec în urma unor alegeri conştiente, senzaţia de mulţumire se instalează mai uşor.

Nu de puţine ori, suntem nevoiţi să ne adaptăm în diverse grupuri la şcoală, serviciu sau acolo unde petrecem mai multe ore zilnic. Pe acei oameni nu-i putem alege, aşa că acomodarea necesită un oarecare efort şi bunăvoinţă pentru ca relaţiile să funcţioneze mai bine, acolo unde în locul comunicării domneşte o anumită tensiune.

În spaţiul virtual, a împărţi prietenii poate fi văzut în multe feluri, dar cei care au liste impresionante cu amici (să le spun mai bine contacte?) sunt consideraţi superficiali. Este logic. În timp real, cu câţi oameni ai fi putut să te întâlneşti, să dai noroc, să priveşti în ochi sau să pici pe gânduri? Când îţi doreşti mai mult decât puterile tale de a construi, este posibil să rămâi la temelii pentru mulţi ani. Mă refer la obiceiurile de a împărţi câte puţin din tine şi, de fapt, deloc. Şi poţi să fii prieten cu toţi şi, de fapt, să te simţi singur.

Relaţiile clasice au de suferit tocmai pentru că pentru a le construi este nevoie de răbdare şi mai multă implicare pe termen lung. Pe Internet, totul se desfăşoară în alt ritm, deşi găsim şi aici lacune. Există riscul să investeşti într-o relaţie mai degrabă prin prisma imaginaţiei decât a realităţii. Îţi poţi face în minte un portret şi să te raportezi la el atunci când comunici. Nu spun că acest aspect nu poate fi întâlnit şi-n viaţa reală, dar şansele ca adevărul să fie văzut mai repede vor apărea mai uşor atunci când le observi cu proprii ochi. În special pentru sceptici.

Cu alte cuvinte, alergăm după calitate, mai ales când alegem cu cine să împărţim ceea ce avem mai de preţ: timpul. Este posibil ca un segment care ar trebui să se întindă pe decursul a 60 de ani să fie comprimat numai pe 30, dar lozul cel mare să existe cu adevărat, iar tu să joci la altă loterie.

Anca Abronov

Mi-am zis că voi vedea un film istoric, dar la filmul hollywoodian e bine să nu vii cu pretenţii de autenticitate istorică. Nu e prima oară când se gafează la acest capitol. Trunchiată ori hiperbolizată pe alocuri, istoria e doar un pretext pentru a face un film cu lupte. 300 este, în primul rând, o lecţie de eroism, onoare şi curaj. Bătălia de la Termopile e doar pretextul, ea întrupa perfect aceste virtuţi.

Guvernul iranian – supărat foc pe regizor şi producători. Soldaţii perşi par a fi mai degrabă nişte mutanţi hidoşi. Xerxes I, regele persan, nu arăta ca un mulatru travestit, machiat, rujat şi cu faţa plină de piercing-uri, ca în film, basoreliefurile încă dau mărturie. Nici uniformele spartane nu erau chiar aşa, dar cum să fi pus în evidenţă muşchii războinicilor? Pretenţiile sunt însă prea mari. Iranienilor li s-a răspuns că filmul este entertainment, el fiind ecranizarea fidelă a unei benzi desenate celebre, a lui Frank Miller.

Avem în film 300 de pectorali excelent lucraţi, avem 300 de luptători desăvârşiţi. Criticii s-au arătat intrigaţi de atâta perfecţiune: „prea mulţi supermani, prea mulţi culturişti”. Spartanii – dispuşi să moară pentru libertate, învăţaţi să nu se retragă, învăţaţi să aleagă „moartea frumoasă”. În consecinţă, avem mult sânge care ţâşneşte în nenumărate imagini slow-motion. Avem decoruri frumoase, dar fotografice, filmul trecând printr-o post-procesare severă. Păcat. Tipic hollywoodian – nu lipsesc scenele erotice. Iarăşi păcat.

Nu lipseşte nici ingredientul politic, oarece conspiraţii în Senat, de altfel singura abatere, se pare, de la banda desenată. Leonida, regele spartan, nu poate fi identificat cu Bush, cum au afirmat unii jurnalişti arabi. Filmul nu e nici pro, nici contra Bush, nu e o luptă a estului contra vestului, nu e ostil lumii arabe, nu e ostil nimănui, poate doar istoriei.

Filmul îmi pare că are ca target tinerii adolescenţi fascinaţi de muşchi şi cultul trupului, el prinde probabil foarte tare la fanii jocurilor de tip World of Warcraft care, după vizionarea filmului, vor intra în arena virtuală să căsăpească niscaiva duşmani. Pentru unii tineri de azi războiul este, din păcate, chiar super-funny.

Filmul începe abrupt cu o scenă de un barbarism extrem care dă fiori reci. Spartanii îşi omorau pruncii care aveau handicapuri la naştere. Însă, deşi ne despart atâtea secole şi 2000 de ani de creştinism, nici noi nu suntem prea departe de o aşa barbarie. Noi ucidem pruncii încă în pântece fiind, dacă observăm la ecograf vreun handicap. Nu mai vorbim de cei absolut sănătoşi, dar nedoriţi.

Am remarcat o replică din film. Xerxes îl întreabă pe Leonida: „Cum poţi să mi te împotriveşti, când ştii că aş omorî cu plăcere pe oricare dintre oamenii mei pentru victorie?”. Leonida spune: „Eu mi-aş da viaţa pentru oricare dintre ai mei”. De altfel, bărbăţia, curajul şi puterea de jertfă pentru „o moarte frumoasă” mi-au asociat întrucâtva comportamentul spartan cu râvna călugărească.

Ar trebui să învăţăm de la spartani că desăvârşirea cea întru Hristos nu se câştigă decât cu antrenament zilnic. La fel stau lucrurile şi cu învăţatul. Doar cei bine şi constant antrenaţi într-ale studiului vor lua premiul I.

Laurenţiu Dumitru

- Nu pot să mă scol, sunt obosit.

- Scoală-te, că mai e puţin şi începe slujba.

- Nu am fost şi ieri? Ce, dacă ar fi ţinut Crăciunul o săptămână, trebuia să merg zilnic la biserică? Nu mai merg, duceţi-vă voi.

- Am spus să te scoli. Te îmbraci şi mergem, spuse tatăl autoritar.

- Ar fi trebuit să nu vă las aseară să staţi atât la televizor, interveni mama. Acum, lasă-l, nu îl ducem cu forţa. Vino când te trezeşti, noi plecăm, spuse mama…

***

Când băiatul se trezi, era aproape seară… Sări repede din pat, fugi în sufragerie, dar casa era goală. Afară ningea cu fulgi mari. „Unde sunt părinţii? De ce nu s-au întors până acum?” Puse mâna pe telefon, ca să îi sune pe mobil, dar telefonul nu avea ton. Se îmbrăcă repede, îşi puse cizmele şi ieşi pe uşă. Nu avu răbdare să aştepte liftul, coborî scările în  fugă şi ieşi din bloc. Se îndrepta spre biserică. Mai avea puţin de mers, când se opri brusc. Trebuia să treacă pe lângă şcoală. Dar şcoala nu mai era… În locul ei, era o groapă mare, plină de noroi îngheţat.

Un trecător în vârstă se apropia, mergând încet ca să nu alunece. Băiatul îl întrebă:

- Nu vă supăraţi, ştiţi cumva ce s-a întâmplat cu şcoala? E şcoala mea, e şcoala unde învăţ.

Nu primi niciun răspuns. „O fi surd…”, se gândi Iulian. Din direcţie inversă se apropiau doi tineri, ţinându-se de mână. Băiatul se îndreptă spre ei.

- Ştiţi cumva ce e aici? Ce s-a întâmplat cu şcoala? Săptămâna trecută era aici…

Tinerii trecură pe lângă băiat fără să îi dea nicio importanţă.

- Hei, ce e cu voi, aţi asurzit? Nu mă mai aude nimeni? – strigă băiatul, luând-o la fugă spre biserică.

În câteva secunde, însă, se opri. Gardul bisericii era la locul lui… Copacii din faţa bisericii la locul lor… Dar în locul bisericii o altă groapă. La fel de ciudată ca cea de pe locul şcolii. Copilul se sperie. O luă la fugă spre casă. Ajunse repede în bloc. Sună la parter, la uşa apartamentului în care locuia colegul lui de bancă. Nu îi răspunse nimeni. Luă liftul şi urcă la ultimul etaj, unde locuiau doi fraţi gemeni, cei mai buni prieteni ai lui. Soneria era defectă. Bătu în uşă, dar degeaba. Bătu şi mai tare, fără niciun rezultat. Începu să lovească uşa cu picioarele, aşteptând ca măcar vreun vecin să deschidă uşa şi să îl întrebe de ce face gălăgie. Dar, deşi picioarele îl dureau de câte lovituri dăduse în uşă, nimeni nu părea deranjat de zgomot.

Copilul coborî scările până la etajul la care locuia. Tocmai intrau în lift vecinii, doi tineri căsătoriţi de curând.

- Staţi o clipă, vă rog, strigă Iulian.

Dar ei intrară în lift şi liftul coborî spre parter. Copilul intră în apartament. Auzi zgomot din sufragerie. Se repezi acolo. Biblioteca era la locul ei, dar multe cărţi lipseau. Nu îşi dădu seama de unde se auzea zgomotul. Se uită pe geam, spre locurile în care, de obicei, vedea şcoala şi, în depărtare, crucea de pe biserică. Acum nu mai vedea nimic acolo… Ieşi pe hol şi iarăşi auzi zgomotul. Când se întoarse în sufragerie, văzu că şi mai multe cărţi lipseau din raft. Se trânti mirat în fotoliu, să vadă ce se întâmplă. Nu se mai auzea niciun zgomot. La un moment dat, închise ochii. Auzi iar zgomotul acela, aşa că întredeschise ochii şi văzu cum o mână mare ieşea din televizor şi strângea cărţile din bibliotecă. Copilul era foarte atent la ce vedea. Biblioteca era acum goală. Mâna televizorului ieşi din nou şi se îndreptă spre peretele mare al sufrageriei.

- Nu, icoana nu – strigă Iulian, dar mâna înşfăcă repede icoana şi o trase înăuntrul televizorului.

Copilul fugi în camera lui. Şi de acolo lipsea o icoană. Iulian se aşeză în genunchi şi se rugă cu inima plină de tristeţe:

- Doamne, ajută-mă, nu mă lăsa…

Spuse rugăciuni până când somnul îl birui. Se trânti atunci în pat, descumpănit.

Dimineaţa nu mai voia să deschidă ochii. Îi era frică. Se apucă să cânte colinde, ca să îi treacă frica… Dar nu apucă să termine primul colind, că auzi, ca prin vis, uşa deschizându-se… Copilul se frecă la ochi şi văzu, pe perete, icoana din cameră. Icoana lui, icoană pe care o avea de când era mic, era la locul ei.

- Azi ai fost mai harnic, te-ai sculat singur, îi zise tatăl.

- M-am bucurat mult auzindu-te cum colinzi… Credeam că iar o să tragem de tine să vii la biserică, spuse mama.

Iulian era foarte emoţionat. Îşi privi părinţii fără să spună nimic. Apoi se duse în sufragerie. Icoana era la locul ei, cărţile la locul lor. Se uită pe geam, şi văzu şi şcoala şi crucea de pe biserică. Inima îi era plină de bucurie…

-   Mă mir că te-ai sculat singur, după ce aseară ai stat atât la televizor cu taică-tu, zise mama cu o voce mustrătoare. Televizorul ăsta vă mănâncă timpul, şi ţie şi lui… De asta ai şi avut notele astea slabe în ultima vreme…

-   Iartă-mă, mamă, spuse Iulian, iartă-mă. O să vezi că n-o să mai fie aşa. Ai dreptate, televizorul mi-a furat timpul, mi-a furat prietenii, mi-a furat cărţile… Bine că nu v-a furat şi pe voi, nu-i aşa? Mă gândeam eu să nu vin azi la biserică, că e un film pentru copii la televizor exact în timpul slujbei.

-   Normal că atunci, când să pună ei filmele pentru copii dacă nu atunci? Ca să staţi toţi acasă şi biserica să fie plină doar cu oameni mari…, spuse mama, oftând.

-   Dar o să vin, cum să nu vin?… Bine că nu L-am pierdut de tot pe Dumnezeu… Că, dacă Îl pierdeam pe Dumnezeu şi vă pierdeam şi pe voi, pierdeam totul… Uite, o să încerc ca, în anul care vine, să mă uit cât mai puţin la televizor.

-   Să te cred? – întrebă mama.

-   Să mă crezi. Nu  vreau să-l mai las pe hoţul ăsta să îmi fure timpul…

Danion Vasile

Cristi şi Ana s-au întâlnit într-un club.

Ea lucra la o firmă de bunuri de larg consum, iar maşina de la firmă îi conferea o anumită mobilitate. În fiecare vineri şi sâmbătă seara ieşea în oraş cu fetele, la un club, unde îşi petreceau timpul în compania unui cocktail şi a dansului până pe la 3 dimineaţa, când se retrăgeau către casă.

Ana şi cele două prietene ale ei erau singure. Niciuna nu avea pe cineva, dar fiecare avea la activ ceea ce ele numeau „dezamăgiri”. Ieşitul în fiecare weekend la un club li se părea o activitate normală pentru nişte fete singure. Erau tinere şi trebuia să-şi trăiască viaţa.

Într-o noapte, într-un astfel de club, privirea Anei s-a întâlnit cu privirea lui Cristi. El a invitat-o la dans şi aşa au intrat în vorbă. Nici nu le-a fost prea greu, având în vedere că fiecare era disponibil şi în căutare.

Ana arăta… bine. Avea sâni şi dansa fain.

Şi Cristi arăta bine. Apoi, avea ceva ce nu putea să treacă neobservat de către Ana: nu dădea buzna. Avea răbdare şi ştia că trebuie să aibă răbdare. Au schimbat numere de telefon şi, de luni, au început să se sune zilnic.

Ana a început să simtă că el e pentru ea. Cristi a început şi el să se gândească tot mai des la fata de la club.

Discuţiile dintre ei au devenit tot mai personale. Relatări despre familie, despre problemele de la serviciu, confidenţe reciproce, lucruri care treptat îi apropie pe oameni.

După numai câteva săptămâni, Ana a început să simtă că-l iubeşte pe Cristi. A început să realizeze că nu mai este singură, că acum are pe cineva. Desigur, fetele o întrebau întruna despre Cristi, iar ea se simţea bine dându-le „veşti bune”.

De fapt, Ana îl iubea pe Cristi de dinainte de a-l întâlni. De fapt, Ana deja iubea în proporţie de cincizeci la sută pe toţi băieţii din club, având în vedere că teoretic toţi puteau să răspundă nevoilor ei sufleteşti şi de altă natură.

Acum, ceilalţi cincizeci la sută se umpleau încet-încet în persoana lui Cristi. Cu fiecare glumă spusă de el, Ana simţea că îl iubeşte mai mult. Cristi era atât de nostim!

Apoi, într-o seară, Ana le-a spus fetelor că nu mai iese cu ele în oraş. Avea întâlnire cu Cristi la „Malibu”.

La 3 dimineaţa, au mers amândoi acasă la Cristi. Cristi locuia singur într-o garsonieră închiriată. Un băiat care se gospodăreşte singur atrage atenţia oricărei fete.

Fără prea multe tatonări, au făcut dragoste. Pentru Ana a ieşit bine. Pentru Cristi… pentru bărbaţi iese întotdeauna bine.

Acum Ana era sigură. Îl iubea pe Cristi.

„Cristi, te iubesc. Eşti bărbatul vieţii mele, eşti bărbatul la care am visat o viaţă întreagă”, îi declară Ana la cei 26 de ani ai săi.

Acum, după ce ştie că el poate răspunde nevoilor ei sufleteşti – combaterea singurătăţii – şi fiziologice – … – Ana îi dă certificatul de absolvire. Cristi a trecut examenul. Punctajul obţinut este de sută la sută. Este admis.

She gave me her money, she gave me her body, but she gave it to everybody. (AC/DC)

A doua zi, Ana le-a dat fetelor vestea oficială. Este cu Cristi. Oficial. Fetele s-au bucurat mult pentru ea şi au bătut din palme.

În fine, Ana nu mai era singură. Din plutonul de potenţiali parteneri, unul s-a detaşat şi a marcat restul de cincizeci la sută.

Dragostea semipreparată a fost în fine încălzită la temperatura de servire.

Au trecut doi ani. Între timp, cei doi s-au mutat împreună, dar amorul efervescent de la început a cam pălit. Sexul şi glumele nu pot susţine o relaţie între doi oameni care nu au în comun decât clubul de sâmbătă seară.

Alaltăieri, în „Bamby”, pe când Cristi era la toaletă şi vorbea la telefon cu Maria, Ana şi-a intersectat privirile cu Matei.

Is this love? (Whitesnake)

Bogdan Mateciuc

Orice om doreşte să fie iubit. În sinea sa, fiecare crede că ştie de ce are nevoie de la celălalt pentru a se simţi iubit. Încă din copilărie, mintea fiecăruia dintre noi a fost ocupată de fantasme despre dragoste, despre o relaţie ideală cu oamenii lângă care ni s-a dat să trăim. Cu toate acestea, a vorbi despre dragoste este considerat un lucru cu totul sublim şi inaccesibil omului de rând. Se crede că despre dragoste vorbesc numai poeţii. Pentru că toată lumea ştia că eu am scris poezii, nu o dată mi s-a întâmplat să fiu rugat să scriu scrisorele de dragoste de la numele unui tânăr către o tânără pe care eu nici nu o cunoşteam. Desigur, n-am scris niciodată astfel de scrisori. N-am scris pentru că niciodată n-am înţeles cum cineva care iubeşte nu poate găsi cuvinte pe care să le spună celui iubit. Întotdeauna am crezut că în gura celui ce iubeşte orice cuvânt poate fi o declaraţie de dragoste, după cum în gura omului superficial până şi cuvintele lui Hristos sună neplăcut. Oamenii, în special tinerii, trăiesc complexul că nu-şi pot exprima dragostea, că vor fi înţeleşi greşit de cel iubit sau că nu vor fi înţeleşi deloc. De aceea, cei mai mulţi preferă să se dea în spatele unor autorităţi consacrate. Un tânăr va suferi mai uşor eşecul unui început de relaţie, dacă acest eşec va fi provocat de un bileţel care conţinea un vers de Eminescu sau o maximă a unui guru indian. Pare de neconceput, dar un adolescent preferă să-şi încredinţeze soarta în mâinile unui om care se „pricepe” la cuvinte, cerându-i să-i redacteze o scrisoare de dragoste către fata pe care o iubeşte, decât să-şi asume responsabilitatea de a fi el însuşi în faţa dragostei. De unde această teamă de a vorbi celui iubit? De unde teama de a vorbi despre dragoste?

A vorbi despre dragoste este la fel de greu ca şi a vorbi despre Dumnezeu. Aşa cum există oameni care nu cred în Dumnezeu, tot aşa există oameni care nu mai cred în dragoste. Dragostea este de la Dumnezeu, ea este însuşi Dumnezeu. Dragostea este la fel de cuprinzătoare şi la fel de necunoscută ca şi Dumnezeu, iar despre lucrurile pe care nu le cunoaştem nu putem vorbi decât greşind. De aceea, din acest punct de vedere, este firesc ca oamenii să nu se simtă stăpâni în faţa dragostei, să-şi conştientizeze incapacitatea de a comunica verbal starea pe care o trăiesc. Ceea ce nu este normal, este faptul de a lăsa pe alţii să-ţi definească propria ta trăire. Noi trebuie să înţelegem că dragostea nu are nevoie de purtători de cuvânt, să înţelegem că cea mai scumpă declaraţie de dragoste este prezenţa şi că un cuvânt poate să transmită ceva numai în măsura în care cel ce l-a rostit este prezent el însuşi în acel cuvânt. Hristos ne-a arătat că ne iubeşte nu pentru că ne-a vorbit frumos şi, îndrăznesc să spun, nici măcar pentru că a murit pentru noi, ci, mai ales, pentru că ne-a încredinţat că El Însuşi este cu noi până la sfârşitul veacului. S-ar fi putut întâmpla ca Cel ce a murit pentru noi cu 2000 de ani în urmă să-şi schimbe relaţia faţă de omenire acum sau mâine, după cum mulţi îndrăgostiţi, care au făcut gesturi de jertfă, s-au schimbat în timp.

De aceea, nimic nu ne încredinţează de dragostea lui Hristos, decât făgăduinţa Lui de a fi cu noi până la sfârşitul veacului. Moartea lui Hristos pe cruce nu trebuie luată ca o demonstraţie de iubire, deşi a fost şi asta, căci cei ce iubesc nu au nevoie de demonstraţii. Sfinţii l-ar fi iubit pe Hristos chiar dacă El ar fi ales o altă cale de răscumpărare a omului decât moartea Sa pe cruce. Însă nimeni n-ar fi suferit despărţirea de Hristos şi dacă Hristos s-ar fi despărţit de noi după Învierea Sa, nu numai cuvintele Lui cele pline de dragoste, ci şi însăşi moartea Sa cea din dragoste n-ar fi însemnat nimic.

Iată de ce, cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este prezenţa, este legământul, pe care şi Hristos l-a făcut cu noi, acela de a fi împreună până la sfârşitul veacurilor. Hristos este prezent în cuvintele pe care le-a rostit. Evanghelia nu este o simplă informaţie despre dragostea lui Hristos faţă de noi, Evanghelia este o prezenţă de netăgăduit. Oricine citeşte Evanghelia se împărtăşeşte de Hristos, Îl primeşte în sine pe Hristos.

Cuvintele de dragoste ale oricăruia dintre noi sunt şi rămân cuvinte de dragoste numai în măsura în care noi înşine suntem prezenţi în acele cuvinte, adică le îndeplinim. Evanghelia mai este numită şi adunare de „cuvinte ale vieţii veşnice”, aşa cum a fost descoperită de către Înger sutaşului pomenit în Faptele Apostolilor. Altfel spus, atât cuvintele, cât şi faptele noastre, au o valoare numai în măsura în care pot rămâne veşnice, veşnicie pe care o primesc din împărtăşirea cu Cel singur veşnic, Dumnezeu. Aşadar, dragostea este mai întâi de toate prezenţă, poate nu atât fizică, cât duhovnicească, prezenţă atotcuprinzătoare, prezenţă până la identificare. Este o prezenţă în care doar Cel iubit mai există, iar noi ne micşorăm şi ne golim pentru a lăsa loc Aceluia să ne cuprindă şi să ne umple de prezenţa Sa. În faţa acestei întâlniri, Sfântul Vasile cel Mare a găsit să zică doar cuvintele pe care adunarea credincioşilor le cântă până astăzi în biserici: „Să tacă tot trupul omenesc, căci Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Hristos Dumnezeul nostru, vine să Se junghie şi să Se dea spre mâncare credincioşilor…”.

Ieromonah Savatie Baştovoi