În mod firesc, te vei întreba în continuare cine sunt eu: oare un preot? Poate un călugăr, sau poate, simplu, un om matur, trecut de prima tinereţe, căruia îi place să vorbească moralizator despre lucruri pe care şi el le-a făcut odată, demult, iar acum îţi cere ţie să fii altfel. Probabil, în cel mai fericit caz, la finalul articolului ai fi de acord, poate chiar şi puţin marcat, însă mă vei plasa, într-un colţ umbrit, alături de alţii, pe care de asemenea îi accepţi, îi îndrăgeşti şi îi citeşti, ale căror sfaturi eşti hotărât să le urmezi cu siguranţă, mai târziu, dar în niciun caz ACUM.

Ei bine, nu, nu fac parte din niciuna din categoriile de mai sus. Sunt tânăr, ca şi tine! Am 23 de ani. Poate cu câţiva ani mai mare, poate mai mic. Important e că sunt acolo, în marja anilor tinereţii. Am decis să îţi scriu aici o mică povestioară. Cea a unui DJ. A mea..

„Ce marfă! Foarte tare!” ai zice, şi nu te-aş condamna cu nimic. Da, îţi scrie un DJ. Poate că ţi-am stârnit interesul. Poate că ţi se pare extrem de „cool”, un subiect interesant, atractiv, modern ş.a.m.d. Şi de ce nu ar fi aşa: faimă, fete, distracţie, muzică şi unde mai pui că vin şi bani. Ce mai, reţeta unei vieţi ideale pentru mulţi.

Am să încerc, totuşi, să îţi prezint lucrurile văzute de undeva din spatele pupitrului, nu din mulţime. Sper să nu te plictisesc.

Totul a început în jurul vârstei de 15 ani: eterne certuri cu părinţii, dorinţă de libertate, de plăcerile imediate ale vieţii, dar, poate mai presus de toate, râvna de a ieşi în evidenţă, de a fi original, admirat şi apreciat (îţi sună cunoscut oare?). Cu toţii avem, în acest moment al vieţii, un gol mare în suflet, dublat de o serie de complexe, pe care urmărim să le depăşim, cu orice preţ. Există, astfel, un risc foarte mare de a urma un anturaj greşit sau de a ne crea idealuri de viaţă şi pasiuni vătămătoare, alegeri ce ne alină pe moment suferinţele, ne scot din mocirla complexelor şi care par cele mai potrivite. Într-adevăr, suntem firavi, în lipsa iubirii şi înţelegerii.

Am păşit pentru prima dată într-o discotecă în clasa a IX-a. Nu luminile, nu fetele, nu băutura, nici măcar DJ-ul şi MC-ul nu m-au atras atât de tare precum muzica: mi-a răpit atenţia complet. Piesă după piesă. E dificil să vorbeşti cuiva despre efectele muzicii asupra psihicului uman şi asupra trăirilor sufleteşti. Am să mă limitez doar la ale mele: e ceva bizar în muzică, mai ales în cea specifică discotecilor, cluburilor; dincolo de euforia generată şi de sentimentul transpunerii într-o lume în care doar tu deţii controlul, se ascunde pe undeva un sentiment foarte discret de proprie înălţare, de infatuare (nu degeaba sunt şi multe oglinzi în unele locuri), un sentiment mincinos, bineînţeles. Acesta este şi terenul de bătaie al diavolului, pentru că da, în cursa lui foarte vicleană am căzut. Urmarea firească a fost să văd în muzică un mijloc de control nemaipomenit şi, totodată, modul prin care poţi fi admirat, chiar venerat, de o sumedenie de oameni. Aşadar, mi-am dorit să fiu DJ.

Stop! Mă vei opri aici, pentru că ai citit mai sus un cuvânt folosit des în popor, în Biserică etc. Ceva nu se leagă. Dispare aura de „cool”, de ieşit din comun şi reintrăm, poate, în zona „been there, seen that, done that”, cu alte cuvinte, „iar religie”. Spun asta pentru că sunt conştient de faptul că mulţi au un soi de alergie, repulsie, tendinţă de banalizare a faptelor relatate, atunci când sunt abordaţi cu termeni religioşi sau pasaje biblice. Hai, totuşi, să descâlcim şi aceste aspecte.

Am avut marele noroc să pendulez şi către celălalt pol al existenţei mele. Concomitent cu vizitele, de acum frecvente, în discoteci, am început să îl caut şi să îl cunosc pe Dumnezeu. Puţini dintre tinerii din ziua de azi au norocul de a avea în anturaj, în familie sau chiar în societate, persoane care, în această fragilă perioadă a vieţii lor, să le vorbească povăţuitor, cu dragoste şi răbdare, şi să îi „informeze” de Dumnezeu (nu exagerez când zic „a informa”; foarte trist e că mulţi îşi fac o idee în această privinţă doar din părerile altora, din auzite, însă habar nu au care este, cu adevărat, mesajul Sfintei Scripturi şi rolul Bisericii, de aici şi o atitudine ostilă sau indiferentă). După o serie de excursii la mănăstiri şi discuţii cu mai mulţi prieteni aplecaţi spre credinţă (cărora realizez acum că le datorez enorm), pot zice astăzi că se născuse în mine o puternică sete de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Tot în această perioadă, mi-am cunoscut actualul duhovnic, căruia însă nu i-am amintit de acel aspect al vieţii mele, întrucât nu îl consideram vătămător. Credinţa în Dumnezeu nu este însă un lucru pe care odată ce îl dobândeşti, gata!, te relaxezi. Este o lucrare vie, permanentă.

Însă aşa cum credinţa sau necredinţa depind de voia liberă a omului de a se lega sau nu de lucrurile deşarte şi trecătoare, alegerile pe care le-am făcut m-au purtat mai aproape sau m-au îndepărtat de Dumnezeu.

Deşi aveam o oarecare aplecare spre credinţă, undeva în adâncul meu stăruia arzător şi vechea mea dorinţă, virusul se cuibărise confortabil. Am descoperit astfel, în liceu, nu doar pasiunea pentru muzică şi dorinţa de a fi DJ, ci şi că am talentul de a face lumea să se simtă bine, „microbul”, cum îi zic eu. Ai să mă întrebi: „Ce e rău în a avea talent?”. Am să îţi răspund cu o întrebare care mă roade permanent în aproape tot ce fac: „Cui slujeşti?”.

Peste ani, după multă, multă muncă (am fost autodidact) în această direcţie (care a dat, într-un final, şi roade pe măsură, deşi e impropriu spus „roade”), mi-am vizitat părintele duhovnic (nu îl văzusem de ceva vreme) cu un gând şi o mărturisire în plus; i-am zis: „- Părinte, îmi place muzica, sunt DJ!”. „- Ce eşti?”, mi-a răspuns. „- DJ” „- Ce-i aia?”, a întrebat din nou, cu un aer mai degrabă nedumerit, uşor amuzat, dar totodată înţelegător. A urmat o discuţie lungă pe această temă, discuţie ce a reuşit să îmi trezească conştiinţa şi să îmi arate un nou punct de vedere.

Tot ce ţi-am povestit până aici este, totuşi, amatorism, deoarece abia în perioada ce a urmat am cunoscut cu adevărat şi am trăit viaţa de DJ. Îmi este greu să îmi adun gândurile, să îmi aleg cuvintele şi să ţi le expun aici într-o anumită ordine, pentru că îmi doresc să înţelegi cu adevărat ce se petrece în spatele acestei mari iluzii şi nu vreau să dau greş în demersul meu.

Am ajuns, după multe seri petrecute ca DJ secundar, sau de „warm up” (ca să vorbim şi în termeni de specialitate), să fiu rezidentul unui club mare din oraş. Sumedenia de nopţi pierdute (sunt incluse aici şi nopţile prelungite de sâmbătă, ce cauzau de multe ori absenţa de la slujba de duminică dimineaţa sau o atitudine total pasivă în timpul ei) au clădit încet, dar sigur, un zid, o negură densă între mine şi Dumnezeu, un perete de care cuvintele rarelor rugăciuni pe care le mai făceam se izbeau, fără vreun ecou, sufocate parcă de o forţă bizară. Duceam o oarecare luptă interioară şi îmi trăiam viaţa pe două planuri: încercam să rămân un tip religios, să nu mă rup de credinţă, dar şi un DJ de succes. Această luptă avea loc, însă, cu forţe disproporţionate. În timp ce una era hrănită, cealaltă, credinţa, era neglijată. Conştiinţa mea adormise, de fapt, aproape murise. Devenisem rece pe dinăuntru, insensibil. Odată, am mers la duhovnic şi i-am zis: „Părinte, viaţa mea tinde spre două lucruri: intru în biserică şi cu adevărat mă simt atras de acest loc, mă simt acasă, îi aparţin, dar totodată există şi un alt sentiment, foarte bizar, diferit de cel de aici, de asemenea puternic, atunci când sunt în club. Când mă gândesc la acesta din urmă, mintea îmi generează o senzaţie complexă şi simt că în adâncul fiinţei mele stă o prezenţă vicleană, care râde. Da, râde! Nu ştiu de ce, dar îmi tot vine în cap această imagine, când încerc să îmi amintesc cum e atracţia clubului”. Printre alte sfaturi şi explicaţii date la acel moment, mi-a răspuns cu o vorbă pe care şi acum o port în suflet: „E pe undeva normal ca, deşi trăind în mediul ăsta stricăcios, tu să îţi doreşti încă să te uneşti cu Dumnezeu. Tu L-ai gustat pe Dumnezeu mai demult, iar cei ce îl gustă, cu greu îi pot uita dulceaţa”. Şi adevărat că, undeva, în adâncul fiinţei umane, sub greutatea, întunericul şi apăsarea păcatelor, sufletul se vaită şi strigă; un strigăt înfundat, care abia se distinge; mâinile spirituale sunt îndreptate spre Dumnezeu, cer un strop de apă vie, de viaţă, cer izbăvire. Strigătul, în cazul meu, se auzea doar rar şi voalat, deşi sufletul plângea tot timpul.

Cum am arătat şi la începutul articolului, prin ceea ce făceam, hrăneam în mod direct patima mândriei. Nu ştiu cum să o explic. Nu era un sentiment de trufie, ci o permanentă ridicare a eului propriu, o hrană a orgoliului şi, totodată, o înfundare a complexelor şi inconvenientelor sociale. Ce mai, TOT MÂNDRIE. În acest context, cetatea sufletească clădită pe nisipuri mişcătoare nu avea să fie trainică nicidecum. În scurt timp, am început să am înclinaţii spre băut (nu sunt un băutor de profesie şi nici nu mi-a plăcut alcoolul vreodată, însă o vigilenţă scăzută şi o voinţă slabă m-au făcut să mă dau după cei din mediul în care lucram – aşa că mă mai şi îmbătam uneori), spre păcate trupeşti şi să intru pe nefericitul tărâm al uitării. Viaţa mea era guvernată acum de cei trei mari monştri ai pieirii sufleteşti: uitarea, indiferenţa, lenea, alimentaţi din umbră de mândrie. Uitasem de post, de rugăciune, de biserică. Lucrurile acelea îmi distrugeau fiinţa, o măcinau, o săpau din adânc, o rodeau încet. Eram purtat prin haosul generat de alegerile mele, pe un val care nu ştiam unde se va termina şi dacă la final se va sparge şi doar mila Lui Dumnezeu m-a ferit de colaps. Urcuşuri şi multe şi adânci coborâşuri.

Fac o pauză şi aş dori să te întreb un lucru, de fapt, să te fac să te întrebi singur. Ai încercat vreodată să îţi păstrezi credinţa vie, să fii un om aşa-zis religios, să te rogi, să cauţi liniştea (cum am încercat şi eu)? Dincolo de abordarea religioasă a problemei sau prin prisma unei gândiri care poate nu te caracterizează şi e posibil chiar să te irite (cine ştie…) te-aş ruga să fii sincer cu tine: Câtă pace sufletească, câtă linişte interioară reuşeşti să mai păstrezi după o seară de club?

Ce folos în năruirea într-o singură noapte a trei săptămâni de rugăciuni şi nu doar atât, ci şi o îndepărtare subtilă?

Pe parcursul activităţii în viaţa de noapte, gloria pe care o urmăream a fost infimă în comparaţie cu dezamăgirile şi descurajările venite din mediul în care lucram: trădări din partea prietenilor şi a colaboratorilor, lucrul cu oameni răi, cu interese ascunse şi făţărnicie, „ţepe” de bani, negocieri la sânge (lucrul cu banii înrăutăţeşte negreşit omul, dezumanizează, distruge iubirea aproapelui, înţelegerea şi chiar inhibă milostenia), impunerea muzicii (cu alte cuvinte limitarea personalităţii şi dispariţia satisfacţiei ca DJ) şi multe, multe altele. Am început să meditez la influenţa rea pe care o aveam asupra miilor de oameni care se perindau prin cluburi. În termeni religioşi, sminteala. Eu eram cel care le crea prin muzică un mediu propice pierzaniei sufleteşti. Urmările asupra lor: beţii, droguri, bătăi, desfrâu, avorturi şi câte altele. Unde e folosul? Din nou: cui slujesc? Mă gândesc uneori la Judecata de Apoi, când şi influenţa noastră asupra stării sufleteşti a celor din jur va fi pusă în balanţă.

Omit, se pare, să îţi dezvălui şi aspecte pozitive. Se spune că, dacă nu ar exista ispitire, nu ar mai fi mântuire. Nu am mai creşte în virtuţi, nu am mai râvni şi lupta. Experienţa păcatului îi poate face pe unii să cunoască ulterior lucrarea Lui Dumnezeu. Nu îţi recomand însă, în niciun caz, intrarea deliberată în păcat, cu acest scop. Am cunoscut, aşadar, ceea ce se numeşte frica de Dumnezeu, sau frica Lui Dumnezeu, cum frumos zic Sfinţii Părinţi. Mulţi condamnă această sintagmă, poate pentru că nu o înţeleg (aminteam şi mai sus de acea lipsă de „informare”) sau probabil pentru că nu o trăiesc. Frica Lui Dumnezeu e un dar de la El (ca şi credinţa, ca şi lacrimile pocăinţei) şi este frica de a nu-l pierde, de a nu-I pierde dragostea, supărându-l prin păcat. O scurtă vizită la moaştele Cuvioasei Parascheva şi o rugăciune mai mult formală (în starea în care mă aflam, inima era rece, împietrită): „Sfântă Parascheva, roagă-te la Dumnezeu să mă întoarcă la credinţă!”, a părut inutilă pentru moment. Au trecut câteva zile, o săptămână, două, când, la un moment dat, am simţit asupra mea o mână care parcă m-a luat de guler şi m-a ridicat din căderea în noroi. Era mila şi dragostea Lui Dumnezeu, prin rugăciunile Cuvioasei. Ce chestie! M-am întors cu râvnă la a lucra spre zidirea sufletească, însă, de data aceasta, de fiecare dată când greşeam, strigam în adânc: „Doamne, unde eşti? Te-am pierdut? Nu mă părăsi!”.

Am scris aceste rânduri şi pentru cei sceptici. Uit să vă zic că pe tot parcursul montagne russe-ului vieţii mele până aici, Dumnezeu nu a contenit să îmi iasă în întâmpinare, chiar dacă eu l-am supărat. Nu pot să vă descriu în cuvinte felul minunat în care El lucrează şi i se dezvăluie omului, cu adevărat specific doar Lui: situaţiile fără ieşire (chiar şi in momente cu o credinţă slabă) cu nădejdea în ajutorul Lui – rezolvate, răspunsuri la întrebările ce mă macină, arătate în mod cu totul deosebit, elegant şi cu un soi de iubire părintească.

Mă îndrept spre încheiere şi vreau să îţi dau de gândit. Faptul că am trăit şi încă mai cochetez ocazional cu acest fenomen m-a făcut să privesc lucrurile cu totul altfel. Noi, tinerii, urmăm deseori nişte tipare ale societăţii, o oarecare integrare în turmă. Auzeam destul de des: „- Unde ieşim sâmbătă?” „- Păi, de ce?” „Nu ştiu, să bem, să dansăm, să mergem într-un club. Pentru că trebuie să ieşim”. Risc să par ipocrit, dar am să întreb: „Este o regulă?”. M-am lovit chiar recent de acest lucru la cei apropiaţi mie. Deşi nu sunt deschise localuri demne de vizitat, mulţumitoare, calitative, ei preferă un loc mediocru, doar de dragul de a face aceeaşi rutină în care se încadrează mii de tineri. O rutină ucigătoare aş putea zice, nu doar în ceea ce priveşte aspectul de faţă discutat. Am ascultat-o recent pe Maica Siluana, care zicea că înainte oamenii erau duşi cu valul la mântuire (se năşteau, erau botezaţi ortodocşi, duşi la slujbă, se spovedeau, împărtăşeau, rugau etc.; cei care nu făceau aşa, erau condamnaţi de societate, supuşi ruşinii), pe când astăzi e tocmai invers. Urmăm tsunami-ul pierzării. Spunem răului bine şi binelui rău. Ne-am pierdut reperele, busola.

În altă ordine de idei, pot afirma cu tărie că DJ-ii sunt noii idoli. Zecile de mii de fani adunaţi în faţa unei scene, cu DJ-ul situat la înălţime, distanţele enorme străbătute doar pentru a vedea prestaţiile lor, corelate cu imaginea prezentată prin halucinantul televiziunii (care contribuie la venerarea lor ca supravalori, ca modele), practic un fel de pelerinaje pe bani foarte mulţi, întăresc această idee. „Fenomenul DJ” nu este altceva decât o nouă expresie a eternei tendinţe umane (urmare a visului luciferic) de a-şi crea lumi proprii, în care să domine şi să fie creatori.

Din păcate, nu pot spune că vorbesc din postura unui întors cu adevărat la credinţă, însă îmi doresc şi mă rog ca în final să ne regăsim purtaţi cu toţii pe un val care nu se va sparge, ci se va contopi cu ţărmul, care este Hristos, Dumnezeu, liniştea şi pacea sufletelor noastre!

Cătălin B.

]]> http://www.orthograffiti.ro/425/marturia-unui-dj/feed/ 15 http://www.orthograffiti.ro/405/pasi-pe-nisip/ http://www.orthograffiti.ro/405/pasi-pe-nisip/#comments Fri, 22 Jan 2010 02:29:19 +0000 admin http://www.orthograffiti.ro/?p=405

Ademar Baross (poet brazilian)

Am avut un vis în noaptea de Crăciun.
Mergeam pe o plajă, iar Dumnezeu
păşea alături de mine,
paşii ni se imprimau pe nisip,
lăsând o urmă dublă:
una era a mea, cealaltă a Lui.
Atunci mi-a trecut prin minte ideea
că fiecare din paşii noştri
reprezentau o zi din viaţa mea.
M-am oprit ca să privesc în urmă.
Şi am revăzut toţi paşii
care se pierdeau în depărtare.
Dar am observat că, în unele locuri,
în loc de două urme,
nu mai era decât una singură…
Am revăzut filmul vieţii mele.
Ce surpriză!
Locurile în care nu se vedea
decât o singură urmă
corespundeau zilelor celor mai întunecate
ale existenţei mele:
zile de nelinişte şi de rea-voinţă,
zile de egoism sau de proastă dispoziţie,
zile de încercări şi de îndoială,
zile de nesuportat…
Zile în care eu fusesem de nesuportat.
Şi atunci, întorcându-mă spre Domnul,
am îndrăznit să-I reproşez:
- Totuşi, ne-ai promis că vei fi cu noi
în toate zilele!
De ce nu Ţi-ai ţinut promisiunea?
De ce m-ai lăsat singur
în cele mai grele momente din viaţă,
în zilele când aveam cea mai mare nevoie
de Tine?

Iar Domnul mi-a răspuns:
- Dragul meu, zilele pentru care n-ai văzut
decât o singură urmă de paşi pe nisip
sunt zilele în care te-am purtat pe braţe…

Am să vă relatez câteva cazuri, preluate din ştirile de la radio. Concluzia o trageţi dumneavoastră.

Două femei au decis să-şi organizeze ceremonia de uniune civilă într-o sală deţinută de o asociaţie religioasă metodistă. Asociaţia le-a spus celor două femei că nu se pot „căsători” într-o clădire folosită în scopuri religioase. Pastorul le-a spus că este vorba de un principiu teologic – căsătoria nu poate exista decât între un bărbat şi o femeie.

Femeile au înaintat o plângere de discriminare la Divizia din New Jersey pentru Drepturile Omului. Metodiştii au arătat că Primul Amendament la Constituţia SUA le protejează dreptul de a-şi exercita credinţa fără a fi pedepsiţi de guvern. Însă New Jersey tocmai asta a făcut. Le-a anulat scutirea de impozite de care beneficiază bisericile din SUA – o mutare care îi costă 20.000 de dolari.

Avem apoi cazul unor medici creştini care au refuzat să realizeze o fertilizare in vitro pentru o femeie aflată într-o relaţie lesbiană. Doctorii le-au direcţionat către alţi doctori, dispuşi să acorde acel tratament. Nu a fost însă destul. Femeia i-a dat în judecată. Curtea Supremă din California i-a dat dreptate femeii, arătând că credinţa religioasă a medicilor nu le dă dreptul de a refuza să acorde acel tratament controversat.

În Massachusetts, autorităţile au informat asociaţia Catholic Charities că trebuie să accepte să încredinţeze copii spre adopţie şi perechilor de homosexuali, în caz contrar fiind nevoită să-şi închidă porţile. Asociaţia a luat decizia corectă – şi-au închis porţile.

În Mississippi, un psiholog a fost dat în judecată pentru că a refuzat să acorde terapie unei femei care voia să-şi îmbunătăţească o relaţie lesbiană. Angajatorul l-a concediat pe psiholog – decizie validată şi de Curtea de Apel.

În New York, Colegiul de Medicină Albert Einstein de la Universitatea Yeshiva a refuzat, în conformitate cu regulile acestei instituţii evreieşti, să permită perechilor homosexuale să locuiască împreună în camerele pentru studenţii căsătoriţi. În 2001 însă, Curtea Supremă din New York i-a forţat să accepte acest lucru, deşi New York nu legiferase „căsătoriile” homosexuale.

În Albuquerque, o pereche de homosexuali i-a solicitat unui fotograf creştin să filmeze ceremonia lor de uniune civilă şi l-a dat în judecată pe fotograf când acesta a refuzat să o facă. O agenţie online de adopţii a fost forţată să-şi înceteze activitatea în California, atunci când o pereche de homosexuali a înaintat o reclamaţie, pentru că agenţia a refuzat să-i servească, din motive religioase.

Este destul? În mod clar, „căsătoriile” homosexuale nu pot coexista alături de libertatea religioasă, pentru că activiştii homosexuali nu permit aceasta. Aşa cum afirma expertul pe probleme de căsătorie Maggie Gallagher, susţinătorii „căsătoriilor” între homosexuali declară că orice credinţă religioasă este „în sine o formă de bigotism”.

Ce se poate face? Dacă nu luăm atitudine astăzi, mâine vom fi vânaţi la serviciu, la şcoală şi chiar în biserici, asemenea celor din cazurile de mai sus, de cei ce vor să ne forţeze să acceptăm ca normale faptele lor, pe care Dumnezeu le numeşte rele.

Sursa: http://www.homosexualitate.ro/

Chuck Colson

Acum aproape 10 ani (eram în clasa a 12-a) am văzut o icoană a unui sfânt, Gherman din Alaska (de fapt, pe icoană scria în engleză Herman). Sfântul avea o carte în mână, în care era scris: „Fie ca din această zi, din această oră, din această clipă, să-L iubim pe Dumnezeu mai presus de toate.” Cuvintele mi-au mers drept la inimă – parcă le simţeam adresate mie – şi mi-au schimbat viaţa. Mi-a rămas drag Sf. Gherman de atunci, deşi nu ştiam nimic despre el, şi de aceea vreau să vă spun câteva lucruri despre viaţa lui.

Sf. Gherman a fost un călugăr simplu. S-a născut în anul 1757. A ajuns de tânăr la Mănăstirea Valaam, aflată pe o insulă de o frumuseţe răpitoare din lacul Ladoga, din nordul Rusiei, destul de aproape de Sankt Petersburg. În acea vreme, mănăstirea înflorea duhovniceşte, fiind sub influenţa directă a ucenicilor Sf. Paisie de la Neamţ. (De neam ucrainean, Sf. Paisie petrecuse mai mult timp în Muntele Athos, iar apoi, împreună cu ucenicii săi, s-a stabilit în Moldova, la mănăstirile Secu şi Neamţ. Obştea sa a ajuns să numere peste 700 de călugări – români, ruşi, greci şi nu numai. Sub povăţuirea lui, Moldova a cunoscut o adevărată renaştere duhovnicească, bazată pe întoarcerea la învăţăturile Sfinţilor Părinţi filocalici. După moartea sfântului, ucenicii lui ruşi s-au împrăştiat în întreaga Rusie şi au dus peste tot duhul învăţăturii sale, ajungând şi până în Nordul îndepărtat, la mănăstirea Valaam. În acest duh paisian al Ortodoxiei şi călugăriei autentice s-a format şi Sf. Gherman.)

În acea vreme de sfârşit de secol XVIII, peninsula Alaska din nord-vestul continentului american intrase sub stăpânire rusească. Băştinaşii acelor locuri, bineînţeles păgâni, trăiau în condiţii foarte grele, mai ales că negustorii ruşi începuseră să abuzeze şi să profite de nevinovăţia şi naivitatea lor. Astfel, a apărut nevoia unei misiuni în rândul lor, pentru a le duce lumina şi cuvântul Evangheliei. Mănăstirea Valaam a preluat sarcina acestei lucrări misionare. Între călugării aleşi, zece la număr, se afla şi Sf. Gherman. În fruntea lor era arhimandritul Ioasaf.

Propovăduitorii au ajuns în insula Kodiak de pe coastele Alaskăi, în toamna anului 1794, după o călătorie obositoare, şi s-au apucat de îndată de treabă. Lucrarea lor a început să dea repede rod, pentru că, în general, băştinaşii aleuţi s-au dovedit un pământ bun pentru cuvântul Evangheliei. Mulţi au fost aduşi la credinţă. În acelaşi timp, însă, greutăţile şi piedicile nu au întârziat să apară. Mai întâi, unul din preoţi, Iuvenalie, a fost omorât de către şamanii aleuţi. Însă, mai mult decât împotrivirea băştinaşilor, călugării au avut de îndurat răutatea şi cruzimea negustorilor ruşi, care îşi vedeau puse în pericol planurile de exploatare a aleuţilor. Misionarii încercau mereu să ia partea băştinaşilor şi să-i ocrotească, ajungând chiar să trimită o scrisoare Sfântului Sinod, în care se plângeau de nedreptăţile pe care le făceau negustorii, în frunte cu un oarecare Baranov. Lucrurile au mers cum au mers până în anul 1799, când arhimandritul Ioasaf, proaspăt hirotonit episcop al Alaskăi, a murit într-un naufragiu pe mare. Prin aceasta, călugării au rămas complet descoperiţi în faţa necruţătoarei răzbunări a atotputernicului Baranov. În scurt timp, toţi au fost împrăştiaţi. Singur părintele Gherman a rămas la luptă şi nu a acceptat să-şi părăsească misiunea. S-a retras, însă, pe o insulă părăsită, numită Spruce Island (Insula Pinului), căreia i-a dat numele de Noul Valaam.

Acolo s-a nevoit, într-o mică sihăstrie, în singurătate şi smerenie, mai bine de 30 de ani (până în 1836, când a murit). Acolo şi-a împlinit el misiunea, fără a face nimic spectaculos sau senzaţional, cum am aştepta azi. Doar simpla stăruinţă şi bunătate a lui au dat roade înmiite. În apropierea sihăstriei sale, a întemeiat un orfelinat pentru copiii aleuţi, unde toţi cei în nevoi găseau sprijin şi mângâiere. Când o epidemie a lovit insula şi pe locuitori, sfântul a fost singurul care a rămas să-i îngrijească şi să-i trateze. Iată ce scrie – în apărarea fiilor săi – unui negustor rus: „Eu, josnicul slujitor al acestor oameni sărmani, cu lacrimi în ochi, vă cer această înlesnire: fiţi părintele şi ocrotitorul nostru. Nu vă voi ţine cuvântări alese, ci, din străfundul inimii, vă rog să ştergeţi lacrimile de pe ochii orfanilor fără apărare, să uşuraţi suferinţa oamenilor asupriţi şi să le arătaţi ce înseamnă a fi milostiv.” (De altfel, trebuie spus că sfântul nu s-a îngrijit doar de băştinaşi, ci şi de ruşii din Alaska, povăţuindu-i şi întorcându-i pe mulţi la pocăinţă şi la o viaţă în Hristos. Unor astfel de ruşi le-a spus el şi cuvintele cu care am început.)

Şi, astfel, vestea despre bunătatea şi sfinţenia vieţii lui s-a răspândit, iar aleuţii simpli şi nevinovaţi s-au regăsit în simplitatea părintelui şi au început să-l caute tot mai mult. Sfântul făcea şi minuni – mulţi se vindecau – însă toate într-un duh de smerenie, firesc, fără vâlvă. În felul acesta, încet-încet, lumina Evangheliei a pătruns în rândul băştinaşilor şi foarte mulţi au ajuns să primească credinţa în Hristos.

Au trecut de atunci două sute de ani. În anul 1867, Alaska a intrat sub stăpânire americană, iar împotriva ortodocşilor au început prigoane aspre. Însă, cu toate acestea, roadele smereniei Sf. Gherman dăinuie până azi, şi o bună parte a aleuţilor sunt încă ortodocşi. Iată adevărata misiune creştină, iată rodul unei vieţi duse în Hristos!

În anul 1970, cuviosul Gherman a fost trecut în rândul sfinţilor Bisericii Ortodoxe. De atunci, dragostea pentru el şi cinstirea lui s-au răspândit nu doar în America, ci şi în lumea întreagă. A fost nu doar primul apostol ortodox al continentului, ci şi primul lui sfânt. Trupul lui se păstrează până azi în insula Kodiak şi este făcător de minuni.

Sfinte Părinte Gherman, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii, şi pentru întreg continentul american!

Ierodiacon Grigorie Benea

Am primit pe e-mail o scurtă prezentare a filmului 2012. Prezentarea a fost, pentru mine, cu atât mai şocantă, cu câtvăzusem deja filmul…

„Iată un film ce se anunţă a fi un adevărat succes, pe care NIMENI nu ar trebui să îl rateze! Despre sfârşitul lumii s-au spus multe, s-au scris multe, şi chiar s-au făcut o mulţime de filme. Acesta însă, va lăsa o impresie foarte puternică. Este un film pe care indicat ar fi să îl vedeţi în cinema, cu un sonor şi pe un ecran adecvat, pentru o imagine cât mai bună a subiectului tratat. Jocul actorilor este foarte bun, acţiunea nu te lasă să te plictiseşti nicio clipă, iar suspansul te însoţeşte la fiecare cadru. Poate mulţi nu vor înţelege nimic din acest film. Poate mulţi îşi vor da seama că, de fapt, în orice clipă viaţa se poate termina brusc, fără niciun fel de avertizare. Mergând pe tema Arca lui Noe, şi în acest film există problema selecţiei, cine supravieţuieşte şi cine rămâne în urmă. Vei fi cel ales?”

Citind acest text am rămas în gură cu un gust amar: eram sigur că o parte dintre tinerii şi adulţii spălaţi pe creier de mass-media vor fi fani ai filmului. Da, actori ca John Cusack, Amanda Peet, Chiwetel Ejiofor. Nu mă aşteptam să văd o ecranizare reuşită a cărţii Apocalipsei, nu mă aşteptam nici să văd un film care să mă impresioneze, dar nici nu mă aşteptam să văd un film atât de prost. Şi cu atât mai mare a fost mirarea mea când am constatat că există oameni care se lasă seduşi de astfel de producţii horror-religioase, dacă pot spune aşa.

Realizatorii acestui film au fost interesaţi de bani şi glorie, nu de prezentarea învăţăturii creştine despre sfârşitul lumii. Şi, din punct de vedere financiar, au dat lovitura. Au investit în film în jur de 200 de milioane de dolari, şi în scurtă vreme au avut beneficii de două ori mai mari decât suma investită. E lesne de înţeles faptul că unor spectatori obişnuiţi cu „pâine şi circ” mediatic, un film care să prezinte adevărul despre Apocalipsă nu le-ar fi stârnit interesul. Oamenii au fost dresaţi să caute circul şi nu mai sunt sensibili decât la circ. Excepţiile cinematografice (între care se numără şi „Patimile” – filmul lui Mel Gibson) sunt extrem de puţine.

Regizorul Roland Emmerich, după ce a realizat „The Independence Day” şi „The Day after Tomorrow”, a înţeles care e strategia optimă pentru a aduna oamenii în cinematografe – prezentarea unor surogate în care elementul religios să fie cât mai agreabil, să deranjeze cât mai puţin sau aproape deloc.

Iată câteva replici lămuritoare:

„- Aş vrea să mă fi înşelat… dar nu e cazul. Scoarţa Pământului se destabilizează.

- E prea devreme.

- Adrian. Trebuie să iniţiaţi evacuarea.

- Dumnezeule!

- Cu toată ştiinţa noastră avansată… Noi cu hardughiile noastre şi mayaşii au prevăzut lucrul ăsta acum 2.000 de ani.

- Credeam că avem mai mult timp. (…)

- E Apocalipsa, Sfârşitul Zilelor, Ziua Judecăţii, Sfârşitul Lumii, prietene. Creştinii îi spun Marea Răpire, dar mayaşii ştiau despre ea, acelaşi lucru.”

„Impostură crasă!” – ar spune orice cercetător atent al Noului Testament. A pune semnul egalităţii între sfârşitul unei epoci din calendarul mayaş şi sfârşitul lumii înseamnă a dovedi ori neştiinţă, ori impostură.

Troparul Naşterii Domnului spune clar: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.” Magii care au venit să se închine la naşterea Mântuitorului au arătat înfrângerea credinţelor păgâne de către adevărul dumnezeiesc. Steaua care i-a călăuzit pe magi a însemnat chemarea tuturor spre cunoaşterea lui Hristos.

Cine crede că mayaşii ştiau că sfârşitul lumii va fi în 2012, în timp ce Biserica lui Hristos nu ştia aceasta, arată că pune mai presus înţelepciunea păgână pre-creştină decât învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli.

Da, mayaşii aveau cunoştinţe astronomice foarte exacte, lucru recunoscut de către savanţii actuali. Cât priveşte sfârşitul lumii în 2012, aşa cum este prezentat într-o profeţie mayaşă, nu este luat în serios de către aceştia. De altfel, pe site-ul NASA apar mai multe materiale care încearcă să demitizeze fenomenul 2012. Nu consider că specialiştii NASA sunt capabili să înţeleagă într-un mod corect cartea Apocalipsei, dar am văzut că au destule argumente ştiinţifice pentru a combate această idee apocaliptică, a cărei popularizare mizează pe lipsa de cunoştinţe a publicului ţintă.

Există totuşi un element care prinde şi la unii creştini, care au citit profeţiile sfinţilor şi învăţăturile cuvioşilor contemporani despre apropierea sfârşitului lumii. Faptul că lumea merge din rău în mai rău, că asistăm la o explozie a păcatului şi a apostaziei. Mai mult, încetul cu încetul, asistăm la o revenire la putere a prigonitorilor Bisericii. Politica de scoatere a crucilor şi a icoanelor din şcoli, legalizarea prostituţiei şi a drogurilor uşoare, campaniile pro-homosexualitate şi chiar pro-pedofilie fac din secolul XXI un veac mult mai întunecat decât veacul precedent. Mai mult încă, posibilitatea pecetluirii întregului neam omenesc prin implantarea micro-cipurilor în corpul uman ne arată că vremea primirii semnului fiarei nu este departe.

Principala eroare a filmului 2012 şi a celorlalte filme de acelaşi gen este că prezintă sfârşitul lumii ca având legătură cu catastrofe naturale sau cu invazii extraterestre. Dar sfârşitul lumii se va datora apogeului păcatelor oamenilor. Şi, pentru creştini, sfârşitul va fi o victorie, nu o înfrângere. De altfel, creştinii mărturisesc în Crez: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Acesta este duhul creştin, nu duhul de panică şi isterie tipic sectant…

O întrebare care i-a frământat pe mulţi oameni, de diferite religii, de-a lungul istoriei, a fost: „Când va veni sfârşitul lumii?”

La această întrebare, unii creştini răspund simplu – şi pe cât de simplu pe atât de greşit: „Nu ştim când va fi sfârşitul. Nici îngerii din cer nu ştiu, şi nici Hristos nu ştie. Sau nu ştia, înainte de Înviere…” Un astfel de răspuns este bazat pe cuvintele Mântuitorului: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Iar de ziua aceea şi de ceasul acela nimeni nu ştie; nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei, 24, 35-36)

O explicaţie simplistă, care se regăseşte totuşi în unele cărţi de predici, spune că Hristos, ca om, nu ştia când va fi sfârşitul, dar, ca Dumnezeu, ştia. O astfel de explicaţie nu rezistă însă. În Hristos cele două firi – firea omenească şi firea dumnezeiască – sunt unite în chip „neîmpărţit şi nedespărţit”.

Şi a susţine că Hristos vorbea ca om, nu ca Dumnezeu-Om, înseamnă a nu înţelege că prin mărturia: „cuvintele Mele nu vor trece”, Se referea la învăţătura Sa dumnezeiască, pe care scurgerea timpului nu o va îngenunchea.

Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care „din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii”,  Cel „prin Care toate s-au făcut” – aşa cum mărturisim în Crez – cunoaşte toată istoria, până la sfârşitul lumii. Dacă nu ar cunoaşte sfârşitul lumii, ce Dumnezeu ar fi?

«Iar de ziua aceea şi de ceasul acela nimeni nu ştie; nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl» (Matei, 24, 36). Când a spus ucenicilor că «nici îngerii», le-a închis gura, ca să nu mai caute să afle ceea ce nu ştiu nici îngerii; când a spus că «nici Fiul», îi opreşte nu numai să ştie, dar să şi cerceteze. Că aceasta a fost intenţia Domnului rostind aceste cuvinte se vede şi de acolo că le-a închis gura cu mai multă asprime după Înviere, când i-a văzut că sunt şi mai curioşi. Acum le-a mai vorbit de multe şi nenumărate semne ale venirii Lui; după Înviere însă le spune scurt «Nu este al vostru a şti anii sau vremurile» (Fapte, 1, 7) Apoi, ca apostolii să nu spună: «Suntem nedumeriţi, suntem dispreţuiţi, odată ce nu suntem vrednici să ştim nici lucrul acesta», Domnul continuă: «Pe care Tatăl le-a pus în a Sa stăpânire». Domnul ţinea mult să-i cinstească pe ucenici şi să nu le ascundă nimic; de aceea atribuie această cunoştinţă Tatălui Său. Fiul Îl ştie pe Tatăl tot aşa de bine cum şi Tatăl Îl ştie pe Fiul. Se poate, oare, să nu ştie ziua aceea? Mai mult! Duhul cercetează şi adâncurile lui Dumnezeu (I Cor 2, 10); se poate, oare, ca Fiul să nu ştie nici timpul judecăţii? Se poate, oare, ca Fiul să ştie cum trebuie să judece, se poate să ştie tainele fiecărui om şi să nu ştie ceea ce-i cu mult mai neînsemnat decât aceasta? Se poate, oare, să nu ştie ziua, odată ce «toate prin El s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut» (Ioan 1, 3)? Cel ce a făcut neamurile, a făcut negreşit şi anii; iar dacă a făcut anii, a făcut negreşit şi ziua aceea. Cum poate, dar, să nu ştie ziua pe care a făcut-o? (…) Apoi iarăşi, pentru ca ucenicii să nu-L mai întrebe, a adăugat: «Privegheaţi, deci, că nu ştiţi în care ceas vine Domnul vostru». N-a spus: «Nu ştiu», ci: «Nu ştiţi». Când era aproape să le spună ceasul venirii Sale, Hristos Se opreşte şi iarăşi îi îndepărtează de întrebare, pentru că vrea să-i facă să fie necontenit pregătiţi. Le spune: «Privegheaţi!», arătându-le că nu le spune ziua şi ceasul venirii Sale, tocmai pentru a priveghea.

«Aceea să cunoaşteţi, că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte vine furul, ar priveghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi, Fiul Omului va veni» (Matei 24, 43-44).

De aceea le spune să privegheze, ca să fie totdeauna gata; de aceea le spune: «Atunci va veni, când nu vă aşteptaţi»; voieşte să fie totdeauna gata de luptă, să fie totdeauna virtuoşi. Cu alte cuvinte spune aşa: «Dacă cei mai mulţi oameni ar şti când mor, negreşit că s-ar strădui în ceasul acela.»

Dar pentru ca oamenii să nu se străduiască numai pentru ziua aceea, Domnul nu spune nici ziua cea de obşte a sfârşitului lumii, nici ziua morţii fiecăruia, pentru că vrea ca oamenii să o aştepte totdeauna, pentru ca totdeauna să se străduiască. Aceasta e pricina că sfârşitul vieţii e necunoscut fiecăruia din noi” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, pp. 872-876).

Tâlcuirea făcută de Sfântul Ioan Gură de Aur este cât se poate de clară: Hristos ştia când va fi sfârşitul lumii, dar la fel de bine ştia că apostolilor nu le este de folos să cunoască exact când va avea loc.

De ce a procedat Hristos aşa şi nu altfel? Nu ne este de folos să ne punem astfel de întrebări. Nu ştim în ce fel ar fi fost afectat cursul istoriei dacă apostolii ar fi primit un răspuns precis la această întrebare.

Aici ne întâlnim cu problema preştiinţei lui Dumnezeu şi a libertăţii noastre. Dumnezeu ştie tot, dar această cunoaştere a Sa nu ne predestinează pe noi să o luăm într-o direcţie sau alta. Preştiinţa lui Dumnezeu nu manipulează darul libertăţii oamenilor. Poate că, dacă Hristos le-ar fi spus că lumea va ţine mai mult de două mii de ani, le-ar fi pus o povară grea. În realitate, Dumnezeu respectă libertatea oamenilor, chiar şi libertatea oamenilor de a face rău. Lumea nu era predestinată să ţină până în mileniul trei. S-ar fi putut sfârşi în secolul XX, sau chiar mai înainte, dacă apostazia şi desfrâul ar fi atins apogeul.

Până la urmă, istoria e un conflict între bine şi rău. Oamenii pot alege binele sau răul, adevărul sau minciuna, în măsura în care vor. Aşa cum nu există stavilă pe drumul sfinţirii omului, tot aşa nu există stavilă nici în cădere.

Dacă Hristos le-ar fi spus apostolilor ziua, anul sau chiar veacul sfârşitului, atunci preştiinţa Sa ar fi interferat cu libertatea lor. Atunci libertatea umană ar fi fost înlocuită cu predestinarea – nu în întregime, e adevărat, dar într-o măsură deloc neglijabilă.

Dacă noi credem că Hristos e Fiul lui Dumnezeu, Calea, Adevărul şi Viaţa, trebuie să credem şi că le-a dat apostolilor cele mai potrivite răspunsuri la întrebările care îi frământau. Dacă este aşa, nu ne este de niciun folos să iscodim care sunt cauzele pentru care nu le-a spus mai cu exactitate când va fi sfârşitul.

Teoria e simplă, cu toate acestea unii nu se lasă. Vor neapărat să ştie când va veni sfârşitul. Nu află aceasta din Sfânta Scriptură, nu o află din scrierile Sfinţilor Părinţi, şi atunci apelează la surse de informare îndoielnice, pseudo-creştine sau de-a dreptul păgâne. E, până la urmă, „libertatea” lor… De altfel, într-o lume în care mass-media spală cu dezinvoltură creierele oamenilor, când asistăm la o invazie a sub-culturii, nu e de mirare că unii oameni preferă să primească drept adevăr tot felul de minciuni.

Termenul grecesc apocalipsă înseamnă „descoperire”, „revelaţie”. Dumnezeu ne-a descoperit în cartea Apocalipsei semnele sfârşitului lumii şi ne-a arătat cum va fi a doua venire a lui Hristos. În loc să primească această revelaţie, oamenii îşi aleg apocalipse „după mintea lor”. Pun Adevărul pe patul lui Procust şi îl modifică aşa cum li se năzare.

Unii cântă manele, alţii trăiesc ascultând manele, iar alţii îşi manelizează întregul mod de a fi – modul de a crede în Dumnezeu, modul de a se raporta la viaţă, modul de a se raporta la ceilalţi. Astfel, unii acceptă să se lase manipulaţi de mass-media sau de filme precum Apocalipsa 2012. Merită sau nu să îţi furi singur căciula? Vom vorbi mai târziu. După anul 2012…

Ce se va întâmpla atunci? Vor apărea alţi profeţi, alte profeţii. Alte filme de succes, alte suflete manipulate. Pentru că oamenii nu se satură de minciuni. Codul lui Da Vinci, Evanghelia după Iuda, Apocalipsa din 2012 şi alte făcături similare au aterizat pe un teren propice. Aşa că, de tine depinde. Ce vrei să faci? Te laşi manipulat sau nu?…

Danion Vasile

]]> http://www.orthograffiti.ro/397/2012-%e2%80%93-apocalipsa-si-manelizarea-revelatiei/feed/ 2 http://www.orthograffiti.ro/411/steaua-craciunului/ http://www.orthograffiti.ro/411/steaua-craciunului/#comments Sun, 20 Dec 2009 02:11:38 +0000 admin http://www.orthograffiti.ro/?p=411

Recent, lumea întreagă a luat cunoştinţă de o aşa-zisă descoperire ştiinţifică a unor astronomi australieni, care susţin că deţin un software (program de calculator) capabil să recreeze cu fidelitate poziţia oricărui corp din univers, la orice dată din ultimele mii de ani.

Pe baza acestui program de calculator, astronomii şi cercetătorii australieni, în frunte cu Dave Reneke (redactor şef la revista Australia’s Sky & Space Magazine), au făcut o seamă de afirmaţii în legătură cu steaua care i-a călăuzit pe „magii de la Răsărit” (Matei 2, 2) spre peştera din Betleemul Iudeii.

1. În primul rând, ei susţin că programul recunoaşte prezenţa pe bolta cerului a unui astru neobişnuit, în intervalul de timp 3 î.Hr. şi 1 d.Hr.

2. Acest astru, însă, nu este unul de sine, nu are propria identitate, aşa cum o au stelele sau planetele din sistemul nostru solar, ci specialiştii susţin că ar fi o aliniere a planetelor Jupiter şi Venus, fapt care ar fi dus la un plus de intensitate luminoasă.

3. Data la care s-a produs această conjuncţie Jupiter-Venus ar fi 17 iunie, ceea ce ar duce la infirmarea zilei de 25 decembrie, ca dată a Naşterii Domnului Iisus Hristos .

4. Cercetătorul David Reneke a făcut, de asemenea, două afirmaţii:

a. „Nu decretăm că este, cu siguranţă, vorba despre steaua Crăciunului, dar este cea mai plauzibilă explicaţie ştiinţifică, din câte s-au formulat până în prezent.”

b. „25 decembrie este o dată arbitrară, pe care am acceptat-o, dar nu înseamnă că atunci s-a întâmplat neapărat evenimentul, iar aceasta nu este o încercare de a defăima religia. De fapt chiar o susţine, arătând că a existat într-adevăr un obiect strălucitor în acea vreme pe cerul Estului.”

Încă de la început, trebuie subliniat faptul că ştiinţa şi religia nu sunt într-un raport antagonic, iar orice descoperire a ştiinţei în relaţie cu Revelaţia divină şi cu Sfânta Tradiţie trebuie filtrată de raţiunea încălzită de iubire şi luminată de credinţă.

Faptul că anumite canale de informare transformă rezultatul activităţii de cercetare a unor astronomi dintr-un colţ al lumii într-o ştire bombă, (câteva exemple de astfel de titluri: Anulăm Crăciunul?; Iisus nu s-a născut în Decembrie! Crăciunul este de fapt în iunie), aceasta nu înseamnă că putem dărâma adevăruri, tradiţii sau obiceiuri, doar de dragul senzaţiei şi nonconformismului.

Cum trebuie să privim rezultatul muncii acestor astronomi australieni?

În primul rând, ei sunt de acord cu revelaţia divină cuprinsă în Sfânta Scriptură (Matei 2, 2-10), atunci când afirmă că pe bolta cerească a apărut un astru neobişnuit. Ei se despart de cuvintele Scripturii atunci când identifică acest astru cu conjuncţia dintre Jupiter şi Venus, susţinând că „steaua de la Răsărit” nu are propria identitate, aşa cum găsim în revelaţia divină. Faptul că steaua are propria identitate, că este semnul providenţei divine, se întemeiază pe versetele 2, 7, 9 şi 10 din capitolul al II-lea al Evangheliei după Sfântul Apostol Matei. Verbele folosite de evanghelistul Matei pentru a desemna activitatea stelei de la Răsărit – a se arăta, a merge, a veni, a sta deasupra – demonstrează faptul că astrul are o identitate proprie, că este semnul voinţei şi al puterii divine, care poate interveni providenţial în interiorul universului, fără să-i afecteze structura sau evoluţia.

În al doilea rând, astronomii australieni susţin că data la care s-a produs această conjuncţie dintre Jupiter şi Venus ar fi 17 iunie şi astfel Crăciunul nu este celebrat corect, „25 decembrie fiind o dată arbitrară”.

Aici vom da două răspunsuri. Primul este legat de afirmaţia cercetătorilor australieni, care afirmă că „nu decretează că este cu siguranţă vorba despre steaua Crăciunului, dar că este cea mai plauzibilă explicaţie ştiinţifică…”. Deci, dacă ceea ce au descoperit este dubitabil, atunci nu avem nicio certitudine şi, astfel, ceea ce dumnealor susţin este numai o ipoteză, la fel ca toate ipotezele care susţin ezoterismul contemporan, alimentat de iluştri anonimi creatori de romane pseudo-creştine sau de emisiunile anticreştine ale unor trusturi media, specializate în ştiinţă şi tehnică. Totodată, este nevoie de timp ca programul (softul) dumnealor să fie recunoscut şi de alţi cercetători, oameni de ştiinţă, organizaţii şi instituţii internaţionale.

Al doilea răspuns se referă la data Crăciunului: 25 decembrie. Este foarte adevărat că în Biserica primară toate sărbătorile gravitau, putem spune aşa, în jurul sărbătorii Pascale, în jurul Morţii şi Învierii Domnului Iisus Hristos (sărbătoarea Naşterii fiind de origine mai nouă). Originea mai nouă, cum spune părintele Ene Branişte în Liturgica Generală (pag. 157), nu înseamnă că Naşterea Fiului Domnului nu s-a celebrat cu o dată fixă. Din contră, dovezile tradiţiei cuprinse în operele Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti atestă faptul că „în Apus cel puţin de prin sec. III, Naşterea Domnului se serba, ca şi azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi tradiţii, după care recensământul lui Cezar August, în timpul căruia Sf. evanghelist Luca ne spune că s-a întâmplat Naşterea Domnului (Luca II, 1 ş.u.), a avut loc la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Romei).

După Sf. Ioan Gură de Aur, tradiţia aceasta este foarte veche la Roma şi acolo, spune el, Naşterea Domnului s-ar fi serbat de la început la 25 decembrie. Cam acelaşi lucru afirmă, puţin mai târziu, şi Fericitul Ieronim, într-o cuvântare ţinută de el la Ierusalim, în ziua de 25 decembrie; convingerea că în această zi S-a născut Hristos, spune el, este veche şi universală. De asemenea, după Fericitul Augustin, consensul Bisericii fixează ziua naşterii Domnului în ziua a opta a calendelor lui ianuarie (25 decembrie). Dar ceea ce este sigur este că în Răsărit, până prin a doua jumătate a secolului IV, Naşterea Domnului era serbată în aceeaşi zi cu Botezul Domnului, adică la 6 ianuarie; această dublă sărbătoare era numită, în general, sărbătoarea Arătării Domnului. Practica răsăriteană se întemeia pe tradiţia că Mântuitorul S-ar fi botezat în aceeaşi zi în care S-a născut, după cuvântul Evangheliei, care spune că, atunci când a venit la Iordan să Se boteze, Mântuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23). De fapt însă, atât în Orient, cât şi în Occident, Naşterea Domnului a fost serbată de la început la aceeaşi dată, în legătură cu aceea a solstiţiului de iarnă, numai că orientalii au fixat-o, după vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe când Apusul, în frunte cu Roma, a recalculat-o, fixând-o în funcţie de data exactă la care cădea atunci solstiţiul, adică la 25 decembrie.

Se consideră că sărbătoarea Naşterii s-a despărţit pentru prima dată de cea a Botezului, serbându-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia, în jurul anului 375, apoi la Constantinopol în anul 379, când Sf. Grigorie de Nazianz a ţinut cu acel prilej celebra predică festivă, care va servi mai târziu ca izvor de inspiraţie imnografului Cosma de Maiuma la compunerea canonului Naşterii (Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!… ) (Preot Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, pag. 158-159).

Cât priveşte fixarea Naşterii Domnului la data de 25 decembrie de către Biserică, „s-a avut în vedere, probabil, şi faptul că mai toate popoarele din antichitate aveau unele sărbători solare, care cădeau în jurul solstiţiului de iarnă (22 decembrie), sărbători care erau împreunate cu orgii şi petreceri deşănţate şi pe care Crăciunul creştin trebuia să le înlocuiască” (cultul zeului oriental Mitra – zeu al soarelui, 22-23 decembrie; Saturnaliile – sărbătoare închinată lui Saturn şi Juvenaliile – sărbătoarea copiilor, celebrate în aceeaşi perioadă a solstiţiului de iarnă).

Aşadar, data Crăciunului, a Naşterii Domnului, nu este una relativă, arbitrară, ci una ţinută de către creştini de la începutul istoriei Bisericii. Faptul că această dată de 25 decembrie a primit consensul tuturor creştinilor este evident în asumarea de către fiecare biserică locală a acestei date, până în zilele noastre.

Pr. Napoleon Nicolae Dabu

Suntem convinşi că printre cititorii noştri sunt şi creatori de graffiti (writeri).

Îi invităm pe cei pasionaţi, să încerce execuţia unui graffiti cu logo-ul revistei OrthoGraffiti. Mai pre limba lor, ne referim la un throw-up, piece ori burner. Ne-am dori ca lucrările să fie executate pe ziduri ori clădiri abandonate, ori pe trenuri scoase din folosinţă, deci cât mai legal cu putinţă. Trebuie să facem precizarea aceasta, cunoscând şi percepţia generală negativă asupra fenomenului graffiti, deoarece nu dorim ca mesajul acestui concurs să fie socotit de cineva o instigare la vandalism. Oricum, noi considerăm graffiti-ul o expresie a artei urbane contemporane şi-i acordăm credit şi susţinere!

Cele mai reuşite 3 graffiti-uri le vom premia cu cărţi şi bani şi le vom publica în revistă! Aşteptăm fotografiile pe adresa de mail a revistei ( orthograffiti@yahoo.com) ! Succes!