Un film care ne învaţă să vedem că asigurarea unui echilibru interior nu vine nici de la încrederea în sine şi nici de la abilitatea de a ocoli dezastrele, ci rezidă doar dintr-o profundă legătură cu Dumnezeu, în care crezi nestrămutat şi care te ocroteşte pretutindeni. The Book of Eli este o alegorie despre lumea noastră de acum şi de totdeauna, un poem despre încrederea deplină în ajutorul şi ocrotirea dumnezeiască şi despre salvarea lumii prin credinţă. O temă profundă, atent administrată de la un capăt la altul al istoriei.

La antipozi – două atitudini contrare: pe de o parte, instituţia abuzivă şi inumană, construită pe falsa legitimitate a „ordinii”; pe de cealaltă parte, omul credinţei ca instituţie fundamental restauratoare. Dacă în primul caz, un om aflat în fruntea destinelor mulţimii ocârmuieşte cu resortul fricii, al şantajului, al speculaţiei, al manipulării şi al iluziei, în cel de-al doilea regăsim tipologia persoanei libere de orice constrângere exterioară, dar adânc devotată idealurilor.

Locaţia este deşertică, un loc al dezastrelor şi al disperării, un loc unde supravieţuirea putea fi un act de înaltă demnitate sau de gravă trădare a chipului lui Dumnezeu – de încălcare a identităţii şi a demnităţii celuilalt. Omul, zidire a lui Dumnezeu, nu mai reprezintă nimic. Este pradă pentru celălalt om ajuns bestie. Totuşi, parcursul animat de credinţă şi de fidelitate pentru adevăr descoperă lumii şansa unei noi învieri a lumii. Un astfel de scenariu este absolut posibil. Dacă această lume a noastră nu se va schimba încă de pe acum, dacă noi nu ne vom schimba deodată cu ea, atunci curând protagoniştii întâmplărilor zugrăvite aici pot fi chiar copiii noştri.

Primele cadre captează atenţia unei categorii de public mai puţin elevat, care se mulţumeşte mai degrabă să vadă cum ajunge până la capăt un conflict de stradă, decât să aprofundeze semnificaţii. Te trezeşti, nu o dată, în miezul unui film cu băieţi absolut răi, care trăiesc drama de a fi supravieţuit unui război atomic şi care nu mai au nici urmă de reper moral sau vreo raţiune existenţială, decât aceea de a domina prin violenţă – cu bestialitate – destinele celorlalţi. În centrul atenţiei se află, însă, un om misterios care pluteşte între profilul soldatului american superdotat şi cel al adolescentului pasionat să asculte muzică la iPod. Era omul făcut să supravieţuiască acestei lumi ostile, un om care trăia intens provocarea unei obsesii: aceea de a merge spre Vest, unde ştia că este aşteptat. Spre Vest era mânat de o voce, care îi încredinţase cu ceva vreme înainte misiunea păstrării unei cărţi, o carte groasă, legată în piele. Vom vedea mai târziu şi crucea frumos înflorată, tronând pe coperta acesteia ca o lumină scumpă învăluind acea lume abominabilă, stăpânită de pistolari şi de violatori.

Peregrinul Eli, întrupat magistral de actorul Denzel Washington, păstrează până în finalul filmului secretul acestei cărţi a cărei numire, înainte de a fi atent rescrisă, se lasă insistent nedezvăluită. Parcurgem împreună cu protagonistul promisiunea împlinirii acestui drum prin lumea fără rosturi şi fără raţiune. Vedem cum lipsa reperelor, adică lipsa credinţei şi a temerii de Dumnezeu, conduc implacabil la debordarea fărădelegilor şi la adâncirea răutăţilor. Înţelegem că fără Dumnezeu nu putem face nimic altceva decât să trăim deriva şi devianţa unei lumi care nu ne mai este proprie şi care nu mai seamănă întru nimic cu ceea ce a aşezat Ziditorul în crugul timpului. În lipsa oricărei instituţii, vedem cum omul credinţei este adevăratul reper, adevărata măsură a acelei lumi şi singura instituţie a umanizării şi spiritualizării.

Existenţa unei astfel de lumi, fără căpătâi, în care tronează abuzul şi violenţa,  nu numai că justifică, dar şi cere în mod necesar intervenţia justiţiară care corectează răul, amputându-l din rădăcină. Călătorim aşadar cu personajul principal, printr-o lume asemănătoare lumii Vechiului Testament, bântuită de bestii sau de slujnice ale idolilor, care sunt sacrificate aşa cum odinioară erau preoţii lui Baal stârpiţi dintre oameni de jungherul proorocului Ilie.

The Book of Eli vorbeşte despre o viaţă imposibilă pe care noi ne silim a o parcurge dureros încă de la începutul lumii, de la uciderea primului om şi până astăzi; o lume în care frate pe frate se sfâşie şi se mănâncă, pentru că fiecare îşi imaginează că are libertatea să o facă fără să fie pedepsit de cineva. Avem, aşadar, a ne confrunta cu jungla unor nevoi minime, care se transformă în păcat, nevoia de a îţi ostoi setea, de a te hrăni, de a te adăposti, într-un spaţiu în care toată lumea şi-a uitat resursele morale şi spirituale; nimeni nu mai ştie să se roage, pentru că odată cu distrugerea civilizaţiei în urma unui incident apocaliptic, au dispărut cărţile adevărate, adică adevărata cultură, dar şi oamenii adevăraţi care le preţuiau. După dezastru au rămas doar oamenii decadenţi, adică dimensiunea sălbatică a subzistenţei, o lume instinctuală dominată de un manipulator malefic, un anume Carnegie – personajul care întrupează omul-monstru, autoritaristul sălbatic, atotvicleanul, stăpânul, jivina.

Dimensiunea dureroasă a filmului este dată de ideea că oamenii, de foame, se mâncau unii pe alţii la propriu pentru a supravieţui, iar grotescul este mai mult accentuat la confruntarea cu nişte dihănii bătrâne, nişte oameni (soţ şi soţie) care îşi mâncau tihnit vizitatorii. Acest fapt le-a permis să-şi prezerve locaţia lor din deşert, o căsuţă altminteri arătoasă pentru acele timpuri, dacă nu ar fi avut faţada jupuită şi scorojită şi dacă nu ar fi fost aşezată în acel decor sumbru, post-apocaliptic. Omul nu mai reprezenta pentru ceilalţi nicio valoare, el putea fi jefuit, omorât, devorat chiar, fără ca nimeni altcineva decât victimele să se înspăimânte de aceasta. 

Omul despot, Carnegie, care reuşise să construiască un sistem de control total asupra unui aşa-zis oraş în care se refugiaseră violatorii şi tâlharii timpului, bântuie istoria întregului film. Secretul lui Carnegie consta, în primul rând, în controlul pe care îl avea asupra surselor de apă existente, dar şi în autoritatea pe care i-o dădeau ştiinţa de carte şi cunoaşterea tacticilor dictatoriale.

Eli are o singură neputinţă: aceea de a nu se putea despărţi de amintirea civilizaţiei pe care o părăsise în urmă cu mai bine de treizeci de ani. Amintirea acelui timp îi ţintuia urechile în ritmurile melodiilor stocate în iPodul său. Bateria expirată a acestuia îl determină să caute locuri civilizate. Acest fapt, dar şi lipsa acută a apei, îl aduc pe om în oraşul dictaturii perfecte. Oraşul în care peregrinul soseşte pentru a încărca bateriile iPodului, se dovedeşte a fi ostil străinilor nonconformişti, dar în acelaşi timp „sigur” pentru toţi aceia care respectau regulile lui Carnegie. În oraş, dictatorul împărţea, din autoritatea lui, autoritate brigăzilor teroriste pe care le crease şi care executau prompt comenzi în schimbul privilegiilor. Deşi nu mai contau în ochii nimănui, gloatele erau răsplătite şi ele cu câte o lingură de apă pentru obedienţa intrării în ascultare. Peste tot trona frica de moarte şi furia jefuitorilor şi spintecătorilor.

În decor avea să rămână aproape veşnic, ca un laitmotiv, femeia momeală – anexată unei grămezi de fiare – cerând ajutor trecătorilor, care aveau să sfârşească în mâinile bestiilor canibalice ascunse în spatele parapetelor.

Oraşul nebunilor avea doar doi oameni întregi la minte: o femeie oarbă, care în schimbul sclaviei se bucura de mici privilegii parfumate şi fiica acesteia, care urma a fi livrată pentru servicii sexuale maimarelui bandei. Femeia nevăzătoare este omul închis în capcana unor gesturi aparent tandre ale lui Carnegie care, în schimbul livrării unor informaţii, nu se sfieşte să o târască pe biata femeie de păr. Fiica ei va fi, după întâlnirea cu Eli, omul regenerat de speranţa de a recompune aşezământul acelei lumi pe temeiuri mai bune.

Pericolul pe care îl risca umanitatea sub dominaţia lui Carnegie nu era atât insecuritatea personală, cât manipularea de care acesta era capabil. Eli, regele cast al acestei lumi refuzate, descompuse, intuieşte capcana ce i-o întinde Carnegie pentru a-l determina să i se alăture în planul său abominabil de manipulare şi dominaţie. Apare, la schimb pentru o astfel de „favoare”, femeia marfă ce i se oferă gratis peregrinului. Carnegie, în încercarea de a-i da timp şi motivaţie spre a lua o hotărâre pentru încheierea pactului minciunii, îşi zăvorăşte oaspetele oferindu-i ispita feminină. Eli reacţionează neaşteptat pentru cultura şi maniera acelui timp (ca şi pentru vremurile noastre…) şi o pofteşte pe femeie afară din locul de taină unde el fusese luat captiv. Uşa deschisă pentru evacuarea oricărei tentaţii se închide protector îndată ce Eli realizează că tânăra executa ordinele dictatorului sub ameninţarea de a-şi vedea buna sa mamă în chinuri. Omul era implorat să se declare mulţumit de companie în zori, când ar fi fost eliberat din închisoarea falsei îmbelşugări. Aici fata descoperă alt om decât aceia cu care se înconjura toată ziua. Descoperă rugăciunea şi bunătatea, puterea de a motiva viaţa cu altceva decât cu astâmpărarea nevoilor ori cu înşelarea simţurilor.

Din gura fetei, Carnegie află secretul lui Eli, anume faptul că purta cu sine în rucsac o carte absolut valoroasă, o carte care ar fi putut să-i ofere dictatorului puterea sigură a manipulării religioase. Scripturile toate din lume fuseseră arse, îndată după sfârşitul războiului devastator, tocmai pe motivul că datorită mesajului lor lumea ar fi fost distrusă. O singură carte fusese salvată de Eli. Dar fiecare dintre cei ce cunoşteau valoarea cărţii aveau o cu totul altă motivaţie să o folosească. Carnegie voia să-şi experimenteze metodele de dominaţie oarbă asupra lumii, în timp ce Eli voia să apere Adevărul. Îl măcina regretul că nu făcuse nimic din ceea ce tezauriza acea carte. Se frământase mai mult cu obsesia de a apăra cartea, decât cu dorinţa de a împlini cele arătate în ea. Realizează această lipsă abia când cartea mult preţuită de el îi va fi răpită. Atunci apare adevăratul miracol al filmului. Rănit şi epuizat, se încredinţează ajutorului lui Dumnezeu pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea. Despuiat de toată armura paleativelor vieţii, fără arme, însetat, gol, aproape învins, ajunge la destinaţie purtând în sine Cartea pe care spera să o dăruiască lumii în simplitatea şi curăţia adevărului ei. Începe „o nouă eră”, era întoarcerii la valorile Cărţii lui Eli, adică reînvierea speranţei că lumea va redeveni ceea ce Dumnezeu a dorit a zidi dintru început. 

Epicentrul acestei renaşteri va fi Alcatraz, temutul loc de detenţie transformat acum în bibliotecă şi muzeu cultural al civilizaţiei terestre. Ca o ironie a sorţii, lumea întreagă schimbată în puşcărie regenerează, propunându-şi  miracolul unei culturi salvate de o mână de oameni în Alcatraz.

Filmul se dovedeşte a fi de o deosebită complexitate a mesajului. El dă definiţia falsei instituţii: aşezământul fricii, al autorităţii abuzive, al manipulării şi al minciunii, o confecţie din care lipseşte dragostea, dar în care tronează închinarea la stăpânul-jivină, ca la un demon al favorurilor condiţionate. O instituţie care nu urmăreşte pacea, nici bunăvoirea şi nici dragostea între oamenii, ci se hrăneşte din laptele spurcat al obedienţei şi din manipularea unor resurse altminteri universale şi nerestricţionate. Şansa supravieţuirii e dată aici de relaţia profundă a omului care nu uită să se roage şi nici să se încredinţeze întru curaj ocrotirii lui Dumnezeu.

Prin atitudine, Eli nu încearcă să vindece lumea, el o amputează de tot răul cu care se confruntă. El luptă pentru salvarea sufletului de la a fi manipulat în numele credinţei şi crede că omul deformat, care aştepta de la el să-i fie încredinţată cartea, nu este pregătit nici să o aibă şi nici să-i pătrundă tainele.

El căuta o lume potrivită să-i încredinţez această carte, iar lumea aceea nu era aceasta! Se cutremura la gândul pierderii acestui tezaur, ca şi cum ar fi spus: „nu pot să dau cele sfinte câinilor, nici să arunc mărgăritarele înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare…!” (Matei 7,6). Strădania de a păstra Cuvântul Vieţii nerăstălmăcit de nimeni, exprimată prin interdicţia pe care o pune ca nimeni să nu atingă Cartea lui cea preţioasă, va fi sortită eşecului. Totuşi, speranţa care îl mobiliza atât de mult nu va înceta niciodată să pulseze în inimă şi, până în sfârşit, Dumnezeu va face prin el minunea de a păstra litera şi spiritul textului. Eli cunoştea că răstălmăcirea şi deturnarea învăţăturilor a dus la distrugerea lumii în acel înfiorător război, căruia el însuşi îi căzuse victimă. De aceea, grija sa e cu mult mai apăsătoare şi hotărârea cu mult mai aprinsă pentru a salva din ghearele manipulatorilor ceea ce putea fi folosit ca instrument de dictat şi de străină conformitate.

Textul „orb” al Scripturii vorbeşte despre orbirea lumii şi despre neputinţa ei de a înţelege corect voia şi lucrarea lui Dumnezeu. Manipulatorul va rămâne perplex în faţa interdicţiei de a privi spre litera cea adevărată a acestui demers. Calea de a cunoaşte este chiar aceea de a trece discursul prin „ochii” tactili ai femeii oarbe. Cândva lumea avusese parte de o astfel de atingere: „Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au atins despre Cuvântul vieţii, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos” (I Ioan, 1, 1;3).

Tinerii care mergând să vadă Cartea lui Eli caută un film de acţiune şi doar atât – pot fi surprinşi de întorsătura de situaţie pe care o ia cursul acţiunii. Dacă vor fi măcar câţiva printre aceşti tineri care să înţeleagă mesajul lui Eli, lumea noastră va fi salvată. Eli împlineşte un sacerdoţiu, iar sacerdoţiul său nu e altul decât străluminarea lumii cu forţa unei speranţe şi a unei încrederi fără margini în Dumnezeu.

De-abia de la el încoace, cei care în Alcatraz au salvat marile opere ale lumii vor fi dorit desigur a salva şi tâlcurile cele bune ale Scripturii, scrierile Părinţilor şi poveţele Sfinţilor. Eli, regele profet al acestei memorii, este provocarea fascinaţiei pentru memoria de totdeauna a revelaţiei şi martorul ultim al unei cărţi întrupate.

Filmul merită văzut …   

Preot Lucian Grigore

Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte încă în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră, încât ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgârciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat încă, în suferinţă şi-n păcat.

Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbânzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămâne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne, poate pentru totdeauna, ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi în viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacităţile noastre.

Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart… este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu…

Nicolae Steinhardt

După cum se ştie, ţările în care catolicismul are o influenţă considerabilă, împărtăşesc tradiţia Carnavalului. Mai exact, Carnavalul reprezintă zile de sărbătoare, în care oamenii se deghizează, maschează şi participă împreună la o paradă a costumelor. Parada este încheiată de un car mare de lemn, care simbolizează repetiţia constantă a sărbătorii.

În principiu, Carnavalul se sărbătoreşte în luna februarie sau în martie, înainte de începutul postului pentru catolici (în Miercurea Cenuşii), durând, deci, trei zile: de sâmbătă noaptea, de la ora 24, până marţi la miezul nopţii. Conform ritului Ambrozian, în Italia, Carnavalul se termină în sâmbăta de după Miercurea Cenuşii. Etimologia termenului „carnaval” este disputată. O explicaţie rezidă fie în expresia latină carne vale, fie în cea italiană carne levare, care indică luarea de rămas bun de la carne, începutul postului. O altă explicaţie are rădăcinile în Carrus Navalis, numele festivalului roman de celebrare a zeiţei egiptene Isis, când imaginea ei era transportată până la ţărmurile mării, pentru a binecuvânta vasele romane.

Dincolo de aceste explicaţii etimologice şi folclorice, plasate sub semnul întrebării, cert este că şi în anul acesta, în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, în Maastricht a început Carnavalul. Întrucât acest oraş, cel mai vechi din Olanda, este destul de puternic influenţat de catolicism, Carnavalul are o tradiţie impresionantă. Pregătirile sunt vizibile pe străzi cu o lună înaintea evenimentului propriu-zis, iar în timpul acestuia, nimeni nu lucrează. Deşi Carnavalul se celebrează şi în celelalte oraşe din Olanda, sărbătoarea nu are aceeaşi amploare, fiind etichetată ca ţinând prea mult de tradiţie. Centre precum Amsterdam sau Rotterdam preferă să se îndrepte spre modernitate şi să dea la schimb carnavalul pe parada homosexualilor.

Chiar şi aşa, datând din vremurile de demult, ce am văzut anul acesta în Maastricht mi s-a părut o expresie hidoasă a degradării umane. Dincolo de faptul (grav şi înfricoşător) că sărbătoarea este plasată exact la începutul Postului Ortodox, parada nu a fost altceva decât o etalare a celor mai bizare, absurde şi şocante costume, care contrariază morala, religia şi bunul simţ. La modă au fost costumele negre, de reprezentanţi ai întunericului, acompaniate, desigur, de topoare, săbii, măciuci sau caschete roşii. Nu au lipsit nici opţiunile de diavoli (de toate mărimile, culorile, aspectele). Din belşug au fost şi papii, preoţii, călugării sau călugăriţele, cu o alăturare ingenioasă a crucilor şi a corniţelor. Evident, nu puteau lipsi reprezentările animalelor ieşite din comun sau a personajelor literare. Astfel, străzile Maastrichtului s-au umplut de un puhoi de oameni pestriţi, zgomotoşi, dar şi extrem de ameţiţi din cauza alcoolului servit din belşug. Singurul inconvenient a fost, desigur, vremea, care a alungat mulţimea din stradă, în baruri ce s-au dovedit neîncăpătoare pentru afluxul de oameni.

Aşadar, două realităţi contrastante. Două lumi: cea care este şi cea care ar trebui să fie. Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, începutul Postului marcat de pocăinţă şi de o introspecţie amănunţită, pregătirea pentru Patimile şi Învierea Domnului, pentru Patimile şi Învierea noastră, pace, tăcere şi meditaţie, pe de o parte. Pe de alta, măşti, imagini funambuleşti, chipuri pictate, copii schimonosiţi şi pervertiţi, alcool, veselie exacerbată, muzică şi dans, ouă roşii, intitulate ouă de carnaval (!). După izgonirea lui Adam din Rai, după căderea în păcat, se pare că omul nu a reuşit să păstreze dulceaţa amintirii lui Dumnezeu în sine. Pe măsură ce trece timpul, Chipul Acestuia se înceţoşează, înăbuşit fiind de mulţimea patimilor şi ambiţiilor noastre lumeşti. Ne-am rătăcit pe calea căutării drumului înapoi în Paradis şi, găsind din întâmplare anticamera carnavalului, ne-am abandonat total acesteia. Ne-am transformat întreaga viaţă într-o paradă a carnavalului, în care ne etalăm hainele, achiziţiile, chipurile pictate, pentru ca lumea să le vadă şi să le admire. Apoi, laolaltă, petrecem în muzică şi în desfătări până la chemarea cea de pe urmă, până la Judecata în care toate chipurile pictate se vor şterge, toate lucrurile ascunse ale inimii vor ieşi la iveală, atunci când ne vom aminti de adevărata destinaţie a călătoriei noastre. Atunci va fi cu adevărat ultima şi poate cea mai dureroasă izgonire din rai, atunci fiii lui Adam vor înţelege preţul nesocotinţei Jertfei Fiului lui Dumnezeu.

Să nu fim naivi şi să credem că asemenea sărbători sunt plasate întâmplător înaintea perioadelor de reculegere şi de pocăinţă. Să nu credem că este o simplă tradiţie suprapusă peste obiceiurile religioase. Istoria ne arată că una din cele mai eficiente strategii de decreştinare este golirea evenimentelor religioase de conţinutul lor, prin alăturarea acestora de simboluri sau petreceri păgâne. Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi cu Naşterea Domnului (umbrită de moda lui Moş Crăciun), Sfântul Vasile (de mult detronat de practica revelionului), pomenirea morţilor (înlocuită cu succes de Halloween), Paştele (marcat, într-o oarecare măsură, de Iepuraş şi, mai nou, după cum am văzut, de „ouăle de carnaval“). Aşadar, astăzi mai mult decât oricând, să luăm aminte pe cine şi cum slujim şi în mijlocul cui stăm. „Vezi dar, suflete al meu, să nu te prinzi în cursele celor fără de lege, ci degrab îmbrăţişează pocăinţa.” (Canonul cel mare al Sfântului Andrei Criteanul). Tot astfel, „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut,/ Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea.” (Psalmul 1)

                                                                            Adina Răducanu

Luminile se sting. În mână ţin ochelarii speciali. Îi privesc cu reticenţă. Îi pun un pic şi-i scot… Totuşi îi pun. Lumea pe care o cunoşteam se schimbă. Mediul din faţa mea devine dens, consistent. Respir cu grijă. Clipele foşnesc, surpriza îmi zboară pe la ureche, culorile îmi umplu simţurile, mă pătrund atent de o lume nouă, dar mai ales mă bucur de întâlnirea cu nişte persoane autentice.

Curajul unui tânăr, Jack Sully, îmi dă fiori. Aşa cum spunea Neytiri, „are o inimă puternică”. Cu cîtă prospeţime trăieşte clipele dramatice ale întâlnirii cu o lume nouă, cu Necunoscutul. Cu adevărat este „un pahar gol” şi neprefăcut ce-nsetează după autentic.

Încet, încet iau parte la o epopee, la o căutare, la un vis: întâlnirea cu Ikranul său, cu Eywa-conştiinţa Planetei sau cu legendarul Toruk Makto. Prin toate acestea, Jack îşi pregăteşte întâlnirea cea mare cu Neytiri, dar nu oricum, ci în miezul unui trib, al unei comunităţi. „Na`vi spun că fiecare persoană se naşte de două ori. A doua oară e când eşti într-un loc, înconjurat de oamenii tăi. Pentru totdeauna.”

Dacă ne punem mâna pe inimă, fiecare dintre noi poate mărturisi că asta căutăm: o naştere din nou, o dragoste împărtăşită, o comuniune cu toţi. Pentru totdeauna. Lângă copacul sufletelor Neytiri spunea: „Aici e locul unde sunt ascultate rugăciunile… Şi câteodată se îmiplinesc.” Sinceră ca-ntotdeauna, nu-şi ascunde tristeţea. Oare ce-i mai lipsea?

Eu îmi simt aici propria-mi lipsă. Noi, toţi oamenii ca unul singur, avem această lipsă, această sete. Pentru că, paradoxal, avem o natură umană foarte generoasă: inima noastră este făcută după o aşa măsură încât să nu se poată sătura cu nimic de pe lumea aceasta sau de pe oricare lume posibilă. Şi atunci… Atunci îl presimţim pe El, pe Dumnezeul Personal care lipseşte din Pandora. El, spre deosebire de Eywa, este incomod. El este o persoană, la El trebuie să ne raportăm, în faţa Lui nu putem decât sta sau putem fugi. Să luăm aminte însă, nici pe Pandora nu este nimic comod, cu excepţia credinţei lor, iar Jack Sully nu fuge de nimeni şi de nimic.

Locul unde ne sunt ascultate rugăciunile către Dumnezeul Persoană nu este aici sau acolo, ci este la purtător, chiar în noi, în inima noastră, dar nu este facil. Şi mai e ceva. Rugăciunile se-mplinesc totdeauna pentru că Dumnezeu nu ştie să rămână dator faţă de cei care iubesc.

În ultima parte a filmului – poveste m-a lovit însă ceva: moartea. De neînţeles, pentru că „suntem făcuţi pentru viaţă”. Şi atunci… Aici autenticul na`vilor îşi atinge limitele. Poetul Ioan Alexandru spunea: „De când s-a născut Hristos nu mai este nevoie să moară nici măcar un om”. Noi am uitat să mai trăim viaţa ca pe o aventură fără să ne înconjurăm de violenţă şi moarte? Cine vrea o aventură adevărată să se facă creştin! Nimic nu este mai „periculos” decât să trăieşti cu Dumnezeul cel Viu al dragostei răstignite.

Avatar poate fi un basm frumos dacă ne aplecăm cu dragoste şi discernământ ca să culegem cele bune: curajul, dragostea, sinceritatea, responsabilitatea. Şi să refuzăm cu hotărâre cele rele: violenţa, moartea, închinarea la natură. Este o problemă de viaţă şi de moarte să ne dezvoltăm dorinţa de a iubi numai binele, neamestecat sub nici o formă, oricât de mică, cu răul. Altfel, Avatar nu va fi decât un surogat al Vieţii, al Credinţei, un alt vis urât intr-o lume moartă spiritual. Să nu fie.

Să alegem aventura credinţei, a dragostei din care picură sânge, singurele care ne pot face liberi şi ne pot urca în Pandora cea curată, cea desăvârşită, în Împărăţia cerurilor, care se află în comuniunea Bisericii luptătoare, în inima fiecărui om în care pulsează viaţa lui Hristos-Dumnezeu.

Acesta se uită cu mare delicateţe, dar cu dor puternic în adîncul nostru şi ne salută astfel: „Te văd ”. Depinde numai de noi să-i răspundem cu toată viaţa noastră: „Şi eu Te văd ”.

Denis Radu Toma