„(Ştim)… că Dumnezeu este atotputernic şi poate să facă absolut tot, tot ce nu poţi gândi… şi mai mult (decât atât). Dar nu-i destul. O va face? „Dacă-I mânios pe mine pentru că am păcătuit, că am făcut şi asta şi aia – şi mă simt cu musca pe căciulă?”. Dumnezeu nu e mânios. Dumnezeu un singur lucru vrea: să ne deschidem inima.

Ştie că suntem păcătoşi. Ştie că nu putem să nu păcătuim, că nu ştim, că nu avem viziunea, că n-avem puterea – dacă avem şi viziunea încotro să mergem. El este cel care ne curăţă de păcatele noastre. El este cel care, dacă găseşte deschidere în noi, Îşi pune acolo bunătatea Lui. Dragostea lui Dumnezeu, dragoste atotputernică, în sensul că „de nimic biruită”. (…)

Zice la Cina cea de Taină: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care pentru voi se frânge, spre iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, care pentru voi se varsă, spre iertarea păcatelor”. Cum s-a frânt Trupul ăla? Cum s-a vărsat Sângele ăla? Mâinile noastre ucigaşe l-au vărsat. De ce zic „mâinile noastre”? Noi nici nu eram pe lume pe vremea aia… Hm. Suntem părtaşi prin păcat ai acelei energii de Dumnezeu-ucigaşe. Şi atunci suntem identic cu acei vinovaţi de a-L fi omorât pe Fiul lui Dumnezeu cu mâinile lor. Deci acelaşi păcat îl purtăm şi noi.

Deci, cum se frânge Trupul ăsta? De mâinile noastre se frânge! Şi Hristos profită ca Trupul frânt să ni-l dea nouă, sub formă de pâine (că ştie că nu suntem canibali să mâncăm carne vie), dar este real Trupul Lui şi ni se dă nouă spre iertarea păcatelor noastre. Care păcate? De a frânge Trupul lui Hristos, de exemplu!

Sângele Lui cine L-a vărsat? Mâinile astea ucigaşe L-au vărsat. Şi El „profită” de păcatul meu şi Îşi varsă de bună voie Sângele şi mi-L dă sub formă de vin – trupeşte vin, dar real Sângele Lui – spre iertarea păcatelor mele. Care păcate? Ucigăşia asta: de Dumnezeu-ucigaşă şi de aproapele, de fratele meu. Se poate dragoste mai mare decât asta? Vă mai închipuiţi un Dumnezeu mânios? De câte ori am trăit şi eu asta şi o aud de la atâţia şi prin scrisori şi în conversaţii: poate că am păcătuit şi s-a mâniat Dumnezeu şi nu mai vrea să mă audă. Erezie!

Începusem prin a spune că e important să ţinem minte lucrul ăsta: în momentele grele, când, ţinându-ne mintea în iad – nu ca Siluan – nu cunoaştem, nu avem experienţa aia deplină – dar când mă simt cu musca pe căciulă, când îmi simt păcatul meu cât de puţin (…) nu e cazul să mă ascund îndărătul unei închipuiri de-ale mele sau să fug după tufişuri ca Adam sau aşa ceva. E vorba să asum ceea ce sunt, oricât de urât, oricât de rău. Pentru că din ceea ce sunt real, păcătosul ăla, păcătoşenia aia, din aia mă scoate Dumnezeu. Şi încercam să zic, pe de o parte e atotputernic şi poate să mă scoată de orişiunde, nu există nicio limită a puterii lui Dumnezeu, pe de altă parte dragostea Lui este nebiruită de oricâtă păcătoşenie. Ba, paradoxal, cu cât sunt mai păcătos, cu atât mai strălucit se arată dragostea atotputerii lui Dumnezeu sau atotputerea dragostei lui Dumnezeu, că tocmai prin aia mă scoate, prin mijloacele pe care păcătoşenia mea le oferă, ca să zicem aşa, lui Dumnezeu. (…)

Când vorbesc de Dragoste, vorbesc de Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu este atotputernică. Însă nimic nu este, paradoxal, mai vulnerabil decât dragostea. Dacă Dumnezeu n-ar iubi, Dragostea n-ar putea fi rănită şi Dumnezeu n-ar putea fi rănit. Paradoxal, dragostea adevărată, dumnezeiască, este aşa de intensă, „foc mistuitor” îi zice, care mistuieşte nemistuit. De ce nemistuit? Pentru că Dumnezeu este nemuritor. Şi totuşi, în acelaşi timp e, ceea ce numim noi cu limbajul psihologiei, vulnerabilă. În ce sens vulnerabilă, subţire. Dumnezeu se mâhneşte! Şi în ce fel se mâhneşte? Nu se ofensează. Asta-i erezie. Dumnezeu nu cunoaşte mânie, ofensă. Nu-l poţi ofensa pe Dumnezeu. Noi, proştii, ne ofensăm că cineva mi-a zis că sunt un porc şi mă ofensez şi mă supăr pe el. Dar uită-te în oglindă, poate nu e prea flatant ce vezi acolo, dar porc nu-i. Aşa că ce avem de ne ofensăm? Avem slăbiciune, avem moarte. Dumnezeu nu are nici slăbiciune, nici moarte. Şi nu se supără. Dar se mâhneşte pentru mine căci, păcătuind, eu mă lipsesc de dragostea Lui şi de tot ce vrea să reverse în mine. Ce vrea să reverse în mine? Exact inversul a ce spunea şarpele: „că Dumnezeu ştie că vom deveni ca Dumnezeu”. Asta este tocmai ce vrea Dumnezeu! Să devin ca Dumnezeu, să devin un dumnezeu! (…)”.

(fragmente din conferinţa: „Din ce moarte ne-a izbăvit Hristos“, Alba-Iulia, decembrie 2005).

Părintele Rafail Noica

]]> http://www.orthograffiti.ro/512/ne-mai-aude-dumnezeu-daca-am-pacatuit/feed/ 1 http://www.orthograffiti.ro/509/sfantul-guthlac-din-crowland-parintele-pustiei-engleze/ http://www.orthograffiti.ro/509/sfantul-guthlac-din-crowland-parintele-pustiei-engleze/#comments Thu, 22 Apr 2010 20:32:39 +0000 admin http://www.orthograffiti.ro/?p=509

Sfântul Guthlac s-a născut în anul 673, în regatul Mercia din partea centrală a Angliei. La naşterea lui, pe cer s-a arătat o cruce luminoasă. Însă în ciuda acestei minuni, tinereţea lui Guthlac a fost foarte zbuciumată. Când avea doar 15 ani şi-a părăsit casa părintească şi, împreună cu câţiva prieteni, a intrat ca ostaş în armata regelui Merciei. Era puternic ca un leu şi în scurtă vreme a devenit un războinic de temut, crud şi sângeros. Ataca împreună cu prietenii săi ţinuturile dimprejur, trăind din jaf şi pradă.

Însă deşi el uitase de Dumnezeu, totuşi Dumnezeu nu uitase de el. După 9 ani petrecuţi în sânge şi lupte, într-o noapte ceva s-a rupt în sufletul tânărului: „S-a gândit la regii cei din vechime”, ne spune Viaţa lui, „care au părăsit lumea cu o moarte nenorocită. A văzut marea lor bogăţie risipindu-se cu iuţeală, şi propria sa viaţă grăbind spre sfârşit. Şi a fost atât de însuflat de frica lui Dumnezeu, încât I-a făgăduit că, dacă îi va îngădui să trăiască până dimineaţa, va deveni slujitorul Său”.

Şi, odată luată hotărârea, Guthlac nu s-a mai întors înapoi. Era bărbat la suflet, şi toată puterea pe care o dăduse mai înainte păcatului, a întors-o spre slujba lui Dumnezeu. A doua zi le-a spus prietenilor că-i părăseşte, şi nimic, nici rugăminţi, nici lacrimi, nu l-au putut îndupleca. S-a dus la mănăstirea Repton, unde a fost în scurt timp tuns călugăr. A petrecut doar doi ani acolo, deoarece setea lui pentru Dumnezeu devenise de nepotolit. Citise vieţile sfinţilor pustnici şi a luat hotărârea să trăiască şi el la fel. Locul pe care şi l-a ales a fost un ţinut mlăştinos şi sălbatic din centrul Angliei, numit „Fens”. Aici şi-a găsit o mică insulă părăsită, Crowland, care fusese folosită de păgâni ca loc de îngropăciune. Şi-a zidit o colibă mică şi a început să ducă viaţă de pustnic. Purta piei de animale pe trup şi mânca doar pâine de orz şi apă, după apusul soarelui. Ca ocrotitor şi-l luase pe Sfântul Apstol Vartolomeu.

Aici Guthlac a dus lupte pe viaţă şi pe moarte cu puterile celui rău, ca Sfântul Antonie cel Mare în Egipt, motiv pentru care a fost numit, pe drept cuvânt, „Antonie al englezilor”. Prima ispită adusă de Satana a fost cea a deznădejdii. A fost cuprins de o îndoială cumplită în privinţa vieţii pe care o ducea. „Şi a început să întoarcă lucrul acesta pe toate părţile în mintea sa, şi şi-a adus aminte păcatele şi răutăţile lui pe care le făcuse mai demult, gândindu-se că erau mai multe şi mai cumplite decât ar putea ispăşi vreodată”. Trei zile a fost chinuit în cel mai adânc întuneric sufletesc, „încât nu mai ştia încotro să-şi întoarcă inima”. Însă a treia zi l-a văzut pe Sfântul Apostol Vartolomeu într-o lumină cerească, „mângâindu-l şi întărindu-l cu cuvintele lui, poruncindu-i să nu se îndoiască, ci să fie hotărât, şi spunându-i că îl va ajuta în toate necazurile sale”.

După aceasta a urmat ispita mândriei. Într-o vedenie, diavolul l-a îndemnat să postească mai aspru, mâncând doar o dată pe săptămână. Dar Guthlac nici nu l-a băgat în seamă, biruind din nou. Altădată, chilia sfântului s-a umplut de mulţimi de draci, care l-au prins, l-au scos afară şi au început să-l bată, trăgându-l după ei prin spini şi bălării. Tot trupul îi devenise o rană. Apoi l-au ridicat în cer şi au început să zboare cu el, ducându-l la porţile iadului. „Putere ne este dată să te zvârlim în chinurile acestei prăpăstii, iar aici este focul pe care tu însuţi l-ai aprins înăuntrul tău”, i-au spus dracii. Însă din nou Guthlac s-a dovedit bărbat: „Vai vouă, copii ai întunericului! Praf şi cenuşă sunteţi. Iată-mă, aici sunt, pregătit, şi aştept voia Domnului meu; de ce să mă înspăimânt de ameninţările voastre mincinoase?”. Şi într-adevăr, din nou s-a arătat Sfântul Apostol Vartolomeu, îndepărtând toată puterea drăcească.

Astfel de lupte au continuat întreaga viaţă a sfântului. Însă pentru bărbăţia şi răbdarea lui, Dumnezeu i-a dat şi o mulţime de daruri. Încet-încet, vestea despre el s-a răspândit, încât oamenii veneau de la mari depărtări să-l vadă şi să-i ceară ajutorul. Viaţa lui ne prezintă o mulţime de minuni şi vindecări, mai ales izbăviri de duhuri necurate, pe care Guthlac le-a săvârşit prin harul lui Dumnezeu. Printre altele, dobândise şi puterea de stăpân asupra animalelor, ca şi Adam înainte de căderea din Rai. Odată, în timp ce vorbea cu cineva, două rândunici s-au aşezat pe umerii săi. Văzând uimirea oaspetelui, Guthlac i-a spus: „Oare nu ai învăţat în Sfintele Scripturi că fiarele şi păsările sălbatice vin aproape de cel ce şi-a trăit viaţa după voia lui Dumnezeu? Iar îngerii se apropie de cel ce trăieşte departe de oamenii lumii; pe când cel ce caută a vorbi adesea cu oamenii lumeşti, nu poate să aibă parte de vorbirea cu îngerii”. Un episcop pe nume Headda, care l-a vizitat pe Guthlac, a rămas atât de uimit de înţelepciunea şi de lumina lui sufletească, încât a hotărât să-l hirotonească preot. La stăruinţa episcopului, sfântul a acceptat.

Vreme de 15 ani a petrecut Guthlac în pustia din Crowland, luptând până la sânge împotriva demonilor, şi mângâindu-i şi povăţuindu-i pe oamenii necăjiţi care veneau la el. Iar când a simţit că i se apropie sfârşitul, şi-a chemat ucenicul, pe nume Bettelin, pentru a-i da ultimele sfaturi. Apoi, în Joia Luminată a anului 714, în ziua de 11 aprilie, după ce s-a împărtăşit pentru ultima dată cu Sfintele Taine, şi-a dat duhul. Chilia i s-a umplut de o lumină cerească, iar ucenicul său a văzut un stâlp de foc de la pământ la cer. Sfântul avea doar 41 de ani. La un an de la moarte, trupul i-a fost dezgropat, fiind găsit întreg şi neputrezit. Regele Ethelbald, care fusese ucenic al lui Guthlac şi căruia sfântul îi prorocise că va ajunge domnitor, a zidit o biserică la Crowland în cinstea părintelui său, aşezând acolo moaştele lui spre închinare.

Pentru rugăciunile Sfântului Guthlac, pustnicul din Crowland, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin!

Ierodiacon Grigorie Benea

Dacă încerci să priveşti imaginea de ansamblu a prezentului, ţi-e frică să te mai gândeşti la viitor… şi totuşi te gândeşti. Te gândeşti dacă o să răzbeşti sau dacă o să te conformezi şi tu cum o fac cei mai mulţi din jurul tău.

După genocidul sufletelor creat de comunism, s-a produs o ruptură între generaţii. Apoi frica oamenilor de azi de a crede şi de a se jertfi pentru credinţă a răzbit şi a născut o credinţă superficială, aproape inexistentă. Frica de a trăi profund şi de a pune mai presus voia Lui Dumnezeu decât voia ta, frica de a nu suferi, frica de moarte… FRICA a înăbuşit, a comprimat credinţa. Şi totuşi, această credinţă nu a murit. Trăirea tainică a ortodoxiei, schingiuită, şchioapă, rănită, a supravieţuit înviind prin moarte, prin martiriu şi jertfă. Te aşteaptă în tihnă, să învii omul frumos din tine.

Lumini de oameni au murit la Aiud, Sighet, Piteşti, Târgu Ocna, etc… iar ţara a rămas pe întuneric. În întunericul ăsta s-a născut omul de azi.

Iar tu, tinere, cauţi acum, în bezne, lumina adevărată.

Ei ştiu că tu ai puterea de a schimba viitorul, că ai puterea de a fi drept, de a te jertfi, de a spune adevărul, de a nu accepta compromisul… că ai puterea de a muri pentru convingerile tale. Aşa că tot Ei nu te împiedică să mori pentru convingerile tale, ci încearcă şi reuşesc să îţi schimbe convingerile după placul lor. Nu te împiedică să schimbi viitorul, ci te schimbă pe tine şi schimbându-te pe tine au deja viitorul transformat după bunul lor plac. Nu te opresc să fii drept, ci deformează noţiunea de a fi drept, astfel încât să îţi fie ruşine să ai o atitudine corectă când ceilalţi sunt corupţi. Nu te împiedică să te jertfeşti, ci schimbă convingerea pentru care te jertfeşti, încât te trezeşti că eşti o jertfă adusă diavolului. Nu te opresc să spui adevărul, ci transformă adevărul în minciună. Ei ştiu că avem puterea să luptăm, să câştigăm, să excelăm în orice ne propunem, pentru că suntem tineri plini de dinamism, de poftă de viaţă şi de izbândă.

Ştiu că şi tu cauţi să îţi formezi o identitate. Ştiu că ai nevoie de un model după care să te ghidezi. Toate modelele bune sunt ascunse şi începi să îţi formezi identitatea după şabloanele impuse.

Ne hrănim cu lumina artificială din becul ăsta de lume. Mai tot timpul suntem conectaţi la aparate: ba la telefon, la mp3, calculator, tv, etc. Trăim artificial. Ne hrănim cu plăcerile şi distracţiile lumii care ne surescitează şi ne simţim împliniţi pentru câteva ore. Dar apoi simţim un gol înăuntrul nostru şi începem să căutăm ceva cu care să umplem acel pustiu din suflet. Căutăm, de fapt, firea de început a omului, cea făcută din dragoste pentru dragoste, astfel împlinirea noastră va fi numai în bine şi nicidecum în rău.  Îl căutăm şi Îl iubim pe Hristos fără să ştim. Dar iubirea asta imensă, care aşteaptă să fie împartăşită către Dumnezeu şi semeni, e deviată spre iubirea de sine şi a răutăţii. Şi totuşi… Hristos a murit şi a înviat pentru fiecare dintre noi.

Cu moartea pe moarte călcând… A trebuit să moară şi să învie ca să piară moartea din oameni şi noi să avem viaţă veşnică.

Noi suntem făcuţi prin Cuvânt, prin Hristos şi simţim nevoia să Îl aflăm, să ne întoarcem la El. Suntem înfometaţi, însetaţi, minţiţi de lume, răniţi… Vrem să ne găsim liniştea, vrem să fim împliniţi, dar nu căutăm unde trebuie.

Aminteşte-ţi cine eşti! Îndrăzneşte şi coboară în negura sufletului şi trezeşte-l pe omul firesc din tine! El doar doarme.

Săturat de plăcerile absurde ale lumii, vrea ceva adevărat. Vrea să se bucure de fiecare clipă alături de oamenii minunaţi din jurul său, vrea să aibă un ideal în viaţă, vrea să înveţe să fie un om bun, să păstreze şi să apere tot ce a mai rămas curat în lumea asta, vrea să îşi apere inocenţa, să înflorească, să fie plin de vitalitate, vrea să scape de toată mocirla asta în care se tăvăleşte fiecare, vrea să nu mai fie sufocat de melodii egoiste şi perverse, de reviste care te învaţă cum să manipulezi oamenii, de emisiuni care bârfesc.

Vrea să simtă şi el roua sub tălpi sau să stea la lumina lumânării să asculte poveştile bunicului, vrea să asculte şi el un sunet de vioară sau tobă în loc de zgomotul artificial al muzicii house, vrea să o ţină de mână pe mama fără să îi fie frică de ce vor spune colegii, vrea să fie puternic şi sensibil, vrea să meargă la biserică şi nu vrea să se certe cu prietenii care râd de el, vrea ca în fiecare seară să îi spună durerile lui Hristos. Vrea ca atunci când va cădea să se ridice. Vrea să moară în lacrima de azi şi să renască în zâmbetul de mâine. Vrea să învie.

La această întrebare răspunde desluşit un film hollywoodian, The Body (Trupul), apărut în anul 2000, difuzat la noi sub titlul Misiune în Ţara Sfântă, avându-l în rol principal pe Antonio Banderas.

În zorii noului mileniu, în leagănul credinţei, Ierusalim, doi oameni aparţinând unor lumi şi culturi total diferite se aliază pentru a investiga o descoperire arheologică care nu numai că ameninţă fragila pace din regiune ci, mai mult, putea distruge însuşi fundamentul credinţei…

În spatele unui magazin simplu, pe când se făceau săpături pentru zidirea unei pivniţe, este descoperit un schelet antic, în mormântul unui om bogat. Coloritul încheieturilor mâinilor şi picioarelor indică drept cauză a morţii, metoda romană de execuţie a criminalilor şi duşmanilor statului: crucificarea. O monedă de aur găsită în mormânt, poartă efigia guvernatorului roman Pontius Pilat, iar alte semne se potrivesc cu descrierea din Biblie a morţii învăţătorului Yeshu Ben Yosef, mai cunoscut sub numele grecesc Iisus, fiul lui Iosif.

Matt Gutierrez, un preot iezuit trimis de Vatican pentru a contesta descoperirea şi dr. Sharon Golban, evreică arheolog, reprezentanta ştiinţei, trebuie să lupte împotriva piedicilor din ce în ce mai mari, puse de către cei implicaţi în lupta pentru putere în această parte a lumii, iar credinţa şi identitatea lor vor fi puse la grea încercare pe parcursul tentativei de a scoate la lumină adevărul despre această „descoperire epocală”.

Dialogurile, replicile din film sunt sufocante: „Dovezile mele arheologice contrazic credinţa ta…”. „Când ai intrat în mormânt, credeai în Înviere?…”. „Un răstignit într-un mormânt bogat? Scursurile societăţii erau crucificate, iar osemintele erau arse sau date la câini. E puţin probabil să găseşti un crucificat în mormântul unui om bogat… Iată, stă scris: un om bogat din Arimateea cu numele Iosif… (Matei 27, 57)”. „De ce nu poate fi aici un adept al lui Hristos?”. „Pentru că nu există niciun simbol creştin…”. „Monedele sunt o bună metodă de a data un mormânt…”. „Ce te faci, iezuitule, dacă descoperi că în mormânt e Hristos?…”. „Dumnezeu o să-mi dea răspunsul…”. „Credinţa nu are nevoie de dovezi logice. Credincioşii nu vor crede descoperirea…”.

„Dovezile” se înteţesc. Era sigur bărbat. Oasele nu sunt rupte, deşi, de obicei, romanii sfărâmau oasele, pentru a grăbi moartea, însă Lui „nu I se va zdrobi niciun os” (Ioan 19, 36). Braţul drept era mai gros decât cel stâng, „era zidar sau tâmplar… ca în cazul lui Hristos”. Urme de rugină, urme de oxidare la mâini şi la picioare. Pielea capului a fost străpunsă cu nişte obiecte ascuţite, dar nu din metal (spini). Zgârietură de la suliţă, pe coaste. Un specialist englez, dr. Sproul, chemat să cerceteze, întăreşte cele „bănuite” de evreica arheolog.

„Nu înţeleg, de ce e catastrofal pentru Biserică dacă acestea sunt oasele lui Hristos? Nu e de ajuns că a fost un om de excepţie, care ne-a învăţat bunătatea şi înţelegerea?”, întreabă evreica Sharon. „…Învierea este foarte importantă!”, răspunde părintele Gutierrez.

Părintele Pierre Lavelle, preot dominican şi arheolog, ce conferenţia la Universitate în Ţara Sfântă, vede şi el mormântul… şi trupul. Părinţii discută aprins. Îşi amintesc de Cuvântul Scripturii: „Şi atunci dacă vă va zice cineva: iată aici este Hristos, sau iată acolo, să nu credeţi” (Marcu 13, 21). Deci trupul din mormânt e proorocul mincinos. Acest gând însă nu le aduce linişte…

„Ce facem în privinţa asta, părinte?”, întreabă Guttierez.

Filmul introduce pe spectator în iadul sufletesc, în cumplita deznădejde pe care o trăieşte cinstitul slujitor şi mărturisitor căruia i se „demonstrează” că Hristos n-a înviat! Părintele Lavelle, deznădăjduit, se sinucide aruncându-se în gol din turnul clopotniţei.

Părintele Gutierrez înţelege că, dacă acela e trupul lui Hristos, l-a trimis pe părintele Lavelle în neant. El trebuie să afle adevărul, căci „adevărul îl va face liber”… „Trebuie să aflu dacă e trupul Lui”, spune părintele privind spre crucifix.

Filmul, plin de acţiune, abundă în imagini dure: răpiri, altercaţii, explozii, împuşcături, încercări de şantaj, lupte politice, al căror rost nu-l voi explica aici.

După recuperarea unui fragment de ceramică sustras din mormânt şi descifrarea literelor cu ajutorul unui program, se află adevărul. Nu e mormântul lui Hristos. Nu e trupul Lui acolo. Era scris: „Te rog, Dumnezeule, ia pe fiul meu David cum ai luat pe Fiul Tău, Iisus”. În viaţa părintelui Matt Gutierrez, preotul iezuit însărcinat cu ancheta cazului, se petrece o schimbare neaşteptată…

Ultimul cadru al filmului transcrie cuvintele Mântuitorului adresate lui Toma Apostolul, textul biblic de la Ioan 20, 29: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”

Deşi este doar o ficţiune şi un simplu act cinematografic, filmul îl ţine pe spectator cu răsuflarea tăiată. Nu degeaba afirma celebrul regizor creştin Andrei Tarkovski: „Daţi-mi o cameră de luat vederi şi o peliculă şi voi uimi lumea”. El cunoştea tare bine impactul imaginii.

Filmul te ţine cu răsuflarea tăiată, căci te face să înţelegi şi să simţi prea bine cât de importantă e Învierea Domnului, căci, din păcate, mulţi vorbesc încă de Hristos ca iniţiat şi mare maestru, fiindu-le indiferentă Învierea Sa din morţi. The Body te învaţă că indiferenţa, nepăsarea vizavi de acest act fundamental, care a punctat istoria, e o adevărată alienare.

Categoric, cine nu crede în Înviere nu este creştin, măcar că-i botezat. E adevărat că Scriptura spune „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni 3, 27), dar dacă în viaţă nu-ţi lucrezi darurile Botezului şi ale Mirungerii, tot nu eşti al lui Hristos. Mulţi spun că ei cred în felul lor, oricum, altfel decât învaţă Biserica, şi totuşi consideră că-s buni creştini. Biserica însă se roagă pentru cei bine credincioşi. Spune o ectenie: „Doamne, mântuieşte pe cei bine credincioşi”. Ca să fii bun creştin, trebuie mai întâi să fii „bine credincios”, adică să crezi bine, adică drept, adevărat.

Viaţa fără Înviere e lipsită de sens; zadarnică e atunci credinţa. Dacă îi iei creştinului Învierea, i-ai luat totul. Asta nu înseamnă, prin absurd, că un creştin n-ar găsi resurse să se bucure de viaţă, că ar fi un inadaptat ci, în sensul discuţiei din film: „Iisus nu-mi e de prea mare folos dacă a fost doar un mare învăţător…”. Scris este însă că „cel ce nădăjduieşte numai pentru viaţa aceasta (adică nu se raportează pe sine la viaţa veşnică, nu trăieşte şi nu mărturiseşte Învierea) e mai de plâns decât toţi oamenii” (I Corinteni 15, 19).

Creştinul trăieşte pentru Înviere, el moare lumii şi se uneşte cu Hristos încă de aici, de pe pământ. Creştinul caută comuniunea veşnică cu Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Creştinul practicant, cel care-L urmează pe El şi păzeşte poruncile Lui, spune împreună cu Sfântul Pavel: „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14). Toată raţiunea lui de a fi stă în adevărul Învierii. Căci ce sens poţi găsi în venirea la existenţă pentru o ulterioară pieire definitivă? Ce rost ar mai avea lumea, existenţa, viaţa?

Când spui „fără Înviere”, spui „fără Hristos”, spui întuneric, spui nebunie. Dar noi ştim că El a înviat! Şi viaţă veşnică ne-a dăruit! Din păcate, mulţi trăim ca şi când Hristos n-ar fi înviat!

Să trăim Învierea lui Hristos, învierea noastră!

Laurenţiu Dumitru

„Tinerii vremurilor de pe urmă”, reeditată în 2008 la editura Sophia, este o carte scrisă de doi monahi care au experimentat modelele anticulturalismului american, au murit şi au fost înviaţi de Hristos. După înviere au înfiinţat un local, „Monk’s Rock”, unde tinerii răzvrătiţi, în special punk-eri, l-au redescoperit pe Hristos.

Autorii fac un istoric al curentelor anticulturaliste americane, care promiţînd decondiţionarea, eliberarea eului, i-au aruncat pe adolescenţi în ghearele sexului, drogurilor şi violenţei. Mai întâi a fost părintele nihilismului european, Friedrich Nietzsche, care a decretat că nu există adevăr absolut. Altfel spus, că oamenii l-au ucis pe Dumnezeu în inimile lor. Şi dacă nu există Dumnezeu, atunci, vorba lui Ivan Karamazov, totul este permis. Cu toate acestea, sufletul omului simte nevoia unei contopiri cu Infinitul care l-a creat şi care a sădit în el aspiraţia spre infinit. De această nevoie de absolut au profitat modelele anticulturaliste: beatnik-şii, rock’n’roll-ul, mişcarea hippie, punk-ul, grunge-ul, rap-ul, heavy-metal-ul, Marilyn Manson ş.a.m.d..

Adevărata răzvrătire împotriva materialismului lumii şi a nihilismului în care trăim rămâne religia iubirii, creştinismul. „Tinerii vremurilor” ar trebui citită în paralel cu „Nihilismul – Rădăcinile revoluţiei în epoca modernă”, de Seraphim Rose. Sunt scrise în acelaşi duh şi se completează una pe cealaltă. „Nihilismul” este o carte teoretică foarte bine argumentată, iar „Tinerii vremurilor din urmă” aduce multe mărturii ale celor care au experiat anticulturalismul nihilist american.

Un fost punk-er face o mărturisire minunată. O redau în întregime, pentru că ne revelează ceva: Dumnezeu îl caută şi îl găseşte pe tot omul care Îl caută sincer. Dar nu dă năvală peste el. Stă la uşa inimii, bate şi aşteaptă.

„Aveam o lume a mea în care trăiam, cu propriile mele fantezii şi realităţi, pe care eu însumi mi-o creasem. Am ajuns dintr-un puşti normal, un punk-er cu mohawk albastru şi bocanci.

Datorită temperamentului meu, am fost înjunghiat, bătut şi împuşcat. Într-o zi, un prieten de-al meu m-a invitat la o petrecere mai aleasă. La petrecere erau câţiva prieteni de şcoală şi două femei în vârstă. Părea că e o petrecere la care prietenii discută, beau apă minerală, mănâncă chipsuri şi se amuză cu diverse jocuri. În realitate, cele două femei erau vrăjitoare, iar petrecerea era pentru un ritual de iniţiere. Atunci a urmat iniţierea mea în practica Wicca. Wicca e o formă străveche de practicare, de către femei, a magiei druidice. De aceea am spus vrăjitoare şi nu vraci. De atunci am progresat repede, ajungând şi eu vrăjitor practicant. Mintea îmi intrase într-un soi ciudat de delir şi demenţă. Era limpede că nebunia va fi ultima experienţă. Dacă mori, totul s-a terminat; dacă înnebuneşti, trăieşti moartea fără să fi murit – asta îmi era filosofia! Mi-am dat silinţa zi şi noapte pentru ea. Practica vrăjitoriei m-a dus la cunoaşterea multor lucruri noi şi necunoscute, mai cu seamă prin experienţa călătoriei astrale – era o extindere firească a lumii mele fanteziste. Eram atotputernic şi tot ceea ce aparţinea lumii acesteia create de imaginaţia mea mi se închina ca unui stăpân. Sentimentul atotputerniciei te îndeamnă să continui practica vrăjitorească. În lumea reală eram un nimeni, în schimb, datorită vrăjitoriei, mă simţeam cineva, eram de nebiruit.

Într-o noapte, o acută nevoie de a merge la toaletă m-a trezit din somn. Stăteam în pat şi priveam când la ceas, când la uşă, şi nu mă hotăram dacă să mă ridic sau să rezist până dimineaţa fără a uda cearceaful. M-am decis totuşi să mă ridic şi să merg la toaletă. În clipa aceea, mi-am dat seama că trupul mi-e paralizat de la gât în jos. În practica Wicca nu se folosesc nici droguri, nici alcool. Dacă se află că ai consumat aşa ceva, eşti expulzat din grup.

Eu ştiam că nu utilizasem nimic de acest fel, care ar fi putut să-mi provoace acea stare. Singura explicaţie posibilă era că sunt imobilizat de o forţă de natură spirituală. Deodată am simţit că părăsesc trupul şi m-am văzut deasupra lui. Apoi, am rămas pur şi simplu şocat. În jurul meu erau vreo cincisprezece demoni care râdeau isteric şi care aveau putere asupra mea. Unul dintre ei s-a întors către mine, m-a privit şi mi-a vorbit. Spunea că sunt cel mai mare idiot pe care l-a cunoscut vreodată. Mi-a mai spus că, deşi fusesem crescut şi îndrumat pe calea cea bună, o alesesem pe cea rea şi că am înaintat atât de mult în rău, încât nu mai am nicio scăpare şi o să mă duc în iad. A încercat apoi să-mi propună un târg, după care au venit alţi doi dintre ei la corpul meu astral şi m-au luat. Şi, luat fiind, mă aflam deja în iad. Nici nu am cuvinte să descriu ce lucruri îngrozitoare am văzut, am simţit şi am mirosit. Nu voi uita niciodată aceasta… Feţele lor…

Am fost readus apoi în camera mea şi mi-au dat un ultimatum. Trebuia să mă sinucid şi să devin ca ei: să chinuiesc în loc să fiu chinuit sau să mor şi să merg în iad oricum. Am ales sinuciderea. Înainte de a-mi da voie să mă întorc în trup, am rostit în şoaptă: „Iisuse, dacă exişti, ajută-mă!”. În clipa aceea am văzut o lumină orbitor de strălucitoare, iar ei plecaseră. Stăteam treaz şi am început să-L ocărăsc pe Dumnezeu: de ce mă lăsase să trec prin toate acestea? Timp de o oră. L-am tot ocărât, curăţînd vărsătura care ieşise din mine în timpul acelei viziuni. Am auzit atunci, pentru prima dată în viaţa mea, glasul lui Dumnezeu. Mi-a spus numai o singură frază, care a pus capăt rătăcirii mele: „Tot ce doream de la tine era să ceri”.

Ciprian Voicilă

„Într-o zi, un înţelept puse următoarea întrebare discipolilor săi:

- De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?

- Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

- Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? – întrebă din nou înţeleptul.

- Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol.

Maestrul întrebă din nou:

- Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?

Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:

- Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari.

Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când două fiinţe care se iubesc, au inimile apropiate.

În final, înţeleptul concluzionă, zicând:

- Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere.”

Autor necunoscut