Interviu în exclusivitate cu Ştefan Hruşcă, „Dascălul colindelor”

Este „vremea colindelor”… Din 1990 şi până azi aproape niciun român nu trăieşte „anotimpul colindelor” fără Ştefan Hruşcă. Poetul George Ţărnea îl numea pe colindătorul din Maramureş, pe bună dreptate, „dascălul colindelor”… Am avut bucuria de a „primi colinda” sa şi-n acest an. Pentru cititorii noştri, cel mai cunoscut „colindător” român a răspuns câtorva întrebări, dialog pe care vă invităm să-l citiţi cu sufletul şi cu inima pentru că la fel ne-a răspuns întrebărilor noastre şi cel intervievat…

Ştefan Hruşcă, bine aţi revenit în ţară! Cu ce simţăminte reveniţi pe meleagurile noastre?

De fiecare dată vin cu mare drag în ţară, aici ştiind că există un public care aşteaptă cu mare dor cântecele şi colindele noastre.

Vă mai amintiţi când v-aţi lansat? V-am ruga să evocaţi acele vremuri…

Sigur că-mi amintesc. În 1979, în Curtea de Argeş, a avut loc un festival-concurs „Dulce Românie”, eu venind cu un grup de prieteni tocmai de la Borşa. Şansa mea a fost ca în fruntea juriului să se afle celebrul poet Adrian Păunescu. De atunci, domnia sa m-a remarcat, am luat şi un premiu şi, mai mult, în 1981 m-a invitat să fac parte din cenaclul „Flacăra”. Sincer, însă, la început am fost destul de indecis. Eu eram învăţător, în toamna acelui an luam clasa I şi nu voiam să nu-mi întâmpin micuţii în prima lor zi de şcoală… Dar, iar spun, destinul sau şansa a făcut să treacă prin Borşa acelaşi Adrian Păunescu cu cenaclul „Flacăra” în 1981. A insistat să urc pe scenă şi să cânt.

Şi au urmat primele cântece interpretate de dumneavoastră la cenaclul „Flacăra”… Care au fost acelea?

În acea seară am debutat cu două colinde, „Flori de măr” şi „Florile dalbe”, dar şi cu un cântec „Raza cerului senin”. Din 22 octombrie 1981, am renunţat definitiv la meseria de dascăl şi am rămas cu scena. Am avut de ales între scenă şi şcoală şi am ales scena pentru totdeauna…

Ce a însemnat această alegere pentru dumneavoastră?

Au urmat ani de creaţie, numeroase turnee, mii de spectacole. După 1984, cu un an înainte ca cenaclul „Flacăra” să se desfiinţeze, eu l-am părăsit şi am cântat împreună cu Vasile Şeicaru până în 1989.

După acest an, am cunoscut toţi românii „colindele lui Hruşcă”. Povestiţi-ne cum s-a întâmplat să îmbrăţişaţi acest gen mirific, strămoşesc, românesc şi creştinesc care este „colindul”?

După „marea îmbulzeală” din 1989, am avut norocul să fiu contactat de directorul de atunci de la Casa de discuri Electrecord. Dumnealui ştia de colindele pe care le aveam şi mi-a propus să le înregistrăm. În august 1990, a avut loc prima imprimare de colinde. În decembrie, a fost lansat. Eu eram plecat atunci, pentru prima dată, în America la nişte prieteni. În paranteză fie spus, tot atunci mi-am luat prima mea chitară adevărată, pe care o am şi acum! M-am întors în aprilie anul următor şi am aflat de impactul extraordinar pe care l-au avut colindele cântate de mine. Cred că primul album s-a vândut în câteva milioane de exemplare…

De unde au provenit primele colinde?

Primele colinde le-am cules din locurile natale, „de acasă”, cum îmi place mie să zic, de la Ieud. Dintru început am adunat colinde strămoşeşti, creştineşti, religioase, izvorâte din evlavia şi credinţa poporului nostru. În 1991, am făcut cel de al doilea album, „La săvârşitu lumii”. Din 1995, colindele au apărut în formatul C.D.-ului. După colindele din zona mea am cules din mai multe părţi ale ţării. Astfel, am mers şi am ales colinde din Bihor, Alba-Iulia, Mureş şi din alte părţi. Vreau să menţionez că am avut mereu alături de mine pe regretatul poet George Ţărnea. Am mai scos încă patru discuri de colinde, deci în total am şase albume de colinde, numărând 120 de piese. Şi nu vreau să mă opresc aici. Am în plan să mai scot încă şase discuri de colinde…

Pe bună dreptate, nu cred că există casă de creştin român în care de Crăciun să nu se asculte colinde cântate de Hruşcă. Care credeţi că este „secretul” prin care colindul dumneavoastră v-a făcut atât de iubit şi de apreciat?

Nu cred că este niciun secret. Colindul nu este un cântec oarecare. Când susţin un concert de Crăciun sau când interpretez un colind, încerc să transmit o stare, o vibraţie deosebită prin care se creează o legătură de suflet, o legătură spirituală, aş putea spune, între mine şi publicul ascultător. O stare ce înnobilează sufletele noastre, pentru că, repet, concertul de Crăciun nu este un concert oarecare…

Ştim că la-nceput de decembrie este şi ziua Dumneavoastră de naştere. Aşadar, vă urăm „La mulţi ani!” atât de ziua dumneavoastră, cât şi cu ocazia praznicului Naşterii Domnului care se apropie şi în cărui bucurie sfântă ne-aţi introdus aşa de frumos prin colinda de azi, motiv pentru care vă zicem „mulţam fain!”- aşa cum vă place să spuneţi în dulcele grai maramureşean de care nu v-aţi despărţit niciodată!

A consemnat Pr. Florin Iordache

A face comedii cu Dumnezeu nu e un lucru de şagă. Puţini dintre maeştrii râsului s-au încumetat la astfel de teme, poate nu atât din frica sacrilegiului (considerat tot mai adesea ceva chic), cât din intuirea unui potenţial scăzut de umor conferit de relaţia cu sacrul. A trage cu puşca în ciorile de pe Socola, a aşterne pe hârtie ori a anima în arena circului snoave cu Sfântul Petru şi Dumnezeu este riscant chiar din punct de vedere estetic, primejdia kitsch-ului pândind laolaltă cu cea a huliganismului şi a bâlbâielilor, dacă nu eşti un Ion Creangă sau Rabelais ori dacă nu exersezi rafinamentele avangardei.

Regizorul Tom Shadiac şi comedianul Jim Carrey, producătorii filmului Dumnezeu pentru o zi / Bruce Almighty nu apelează nici la deturnarea folclorului, nici la cea a psihanalizei pentru a se juca de-a Dumnezeu – aceste mijloace sunt prea savante, deci necomerciale pentru o comedie alertă à l’americaine, adică democratică, bine ritmată şi pe înţelesul tuturor. Cu toate acestea, comedia prezentată de Buena Vista International şi Universal Pictures reuşeşte să desluşească, printre gaguri la limita iconoclasmului (sau puţin dincolo – după sensibilitatea fiecăruia la litera dogmei), relaţia universală a omului cu Dumnezeu. Aceea adevărată şi clasică, începută cu obşteasca sfidare şi terminată cu îngenunchierea şi rugăciunea: „Facă-se voia Ta!”.

Aruncarea mănuşii, lupta cu îngerul pot fi comise la fel de bine de Iacov, în scopul obţinerii binecuvântării divine ca şi de un bufon, un fante de televiziune (dumnezeul nedeclarat al serilor noastre) care simte că norocul, deci „Dumnezeu”, începe să-i tragă clapa.

Cu ajutorul scenariştilor (Steve Koren, Mark O’Keefe şi Steve Oedekerk) şi uzând de arsenalul său pantomimic (valorificat pentru prima dată în dramă în Truman Show, pentru care a obţinut în 1999 Globul de Aur pentru cel mai bun actor), Jim Carrey îşi conduce personajul pe drumul anevoios al umanizării, parcurgând el însuşi, încă o dată, calea de la comedia bufă la cea dramatică.

Când reporterul trăsnit de ştiri senzaţionale care vânează postul de crainic primeşte un şut în fund de la viaţă, el se simte dintr-odată nedreptăţit de Dumnezeu, iar protestul: „Îmi datorezi totul, de ce ai plecat în vacanţă?!” izbucneşte cu spontaneitate copilărească. Dumnezeu nu Se lasă prea multă vreme căutat, răspunde imediat la apel, asemeni personajelor din jocurile interactive, parcă intuind că reclamantul, oricât de păgubit, nu-şi va pierde prea mult timp cu căutarea Lui. Dumnezeu este un negru bătrân şi sfătos în salopetă muncitorească, ce freacă podelele într-o imensă clădire pustie, aparent singurul angajat al instituţiei de ajutor social pe care o şi conduce. Bruce nu e prea curios să afle misterele neverosimilului personaj şi al lumii Sale, interesat fiind de soarta unui singur ins: el însuşi. Dumnezeu îi oferă, nici mai mult, nici mai puţin decât „job-ul Său”; sezonier, desigur, împreună cu plenipotenţele, dar şi cu exigenţele aferente: respectarea liberului arbitru şi nedeclararea propriei identităţi.

Din acest moment, imaginaţia lui Jim Carrey combină gaguri de slap-stick cu motive ale Vechiului Testament, desparte supa de roşii în două cu acelaşi gest de hipnotizator de iarmaroc cu care stârneşte turbioane ce ridică fustele femeilor de pe stradă, păstrându-şi infantilismul de maimuţoi mediatic, pe care nu se străduieşte să-l depăşească. Avansul rapid profesional şi ridiculizarea adversarilor de serviciu, deturnarea stihiilor în scopul netezirii drumului propriu nu reuşesc, însă, să-i rezolve necazurile din iubire, întrucât Puterea supremă este inoperantă când este vorba de liberul arbitru.

În acest moment, în Bruce se declanşează cea mai importantă turnură, trecerea de la egolatrie şi jocul imbecil de-a scamatorul la punerea forţelor demiurgice în slujba aproapelui. Bruce începe să audă „voci” plângăcioase, o mulţime de cereri pe care, dacă va încerca să le ignore, se vor stoca în milioane de fişe, în bileţele sau, în cel mai bun caz, în mesaje electronice. „Aveţi 3.567 de rugăciuni necitite!” – afişează terminalul „calculatorului divin”, după ce eroul încercase, în toate modurile, să se debaraseze de ofurile temporarilor săi supuşi. „În lumea lui Dumnezeu este foarte mult zgomot, o puzderie de credincioşi sâcâitori care nu fac decât să se văicărească şi să ceară mereu ceva” – constată el. Din fericire, există obştescul răspuns „Yes to all”, o şireată ieşire „deus ex machina”, care va declanşa o sumedenie de noi probleme, precum falimentul loteriei locale.

În final, Bruce îşi dă seama că sarcinile de guvernator mondial îl depăşesc şi nu îl ajută să dobândească fericirea, dar, înainte de a rosti sublimul „I surrender”, formulează o rugăciune atât de dezinteresată pentru fericirea iubitei sale, încât Însuşi Dumnezeu este impresionat.

Filmul îi va dezamăgi pe amatorii de universuri sofisticat-paranoice, precum cel din Vanilla Sky sau Truman Show, în schimb îi va amuza pe creştinii „liberali” şi le va da o mână de ajutor descurajaţilor profesori de teologie, întrucât modelează în termeni accesibili, joviali şi moderni realităţi esenţiale şi foarte serioase, precum comunicarea om-Dumnezeu ori atributele şi lucrările divine.

Şi încă un pont, pentru profii de religie ce nu l-au găsit încă: dacă astăzi cuvinte precum rugăciune şi dogmă practic au ieşit din limbajul culturii, în schimb arsenalul lingvistic al calculatoarelor este pe buzele tuturor, aşadar limbajul cel mai potrivit pentru a vorbi azi despre Dumnezeu este cel al computerelor (fie şi la nivelul trivial al consumatorilor de jocuri şi chat). Iar dacă vorbitorul mânuieşte şi afurisitul (odinioară, la propriu) meşteşug al mimodramei, el are toate şansele să se facă ascultat.

Elena Dulgheru

Ei spun că o viaţă ai, pe aceea s-o trăieşti. Noi spunem că viaţa nu-i numai atât. Ei spun – Horaţiu i-a-ndemnat – „Carpe diem!”. Noi spunem cu Isus Sirah: „În tinereţile tale n-ai adunat, cum vei afla la bătrâneţile tale?”. Ei cred că viaţa e o junglă, coatele avându-şi rolul lor precis.
Noi spunem că toţi au loc pe pământ, fără „ca omul să fie lup pentru om”. Ei spun că „din viaţă scapă cine poate”. Noi că este un dar al cerului. Ei cred că idealul este asigurarea unei mese bune. Noi că ospăţul vine imediat după masă. Ei au uitat să-şi ducă mâna la frunte. Şi noi la fel, însă avem nădejde în izbăvire. Ei împlinesc cu sfinţenie toate regulile complezenţei, însă ascund în suflet un neomenesc dispreţ. Noi lucrăm pe faţă, incomod, rostind prin gură ce avem în suflet.

Ei ne acuză de un determinism desuet, pentru că logica lor e lipsită de finalitatea vieţii. Noi ne „lăudăm” chiar în aceasta, căci ştim că istoria ne îndreaptă cu scop spre Marele Eshaton. Ei rostesc cu o imensă gură Numele Omului (Pierre Manent). Noi le arătam frontonul templului din Delfi: „Nimic peste măsură!”. Ei nu pot trăi fără tehnică, deşi aceasta a ocupat tot drumul, împingându-i în şanţ. Noi ne încăpăţânăm să credem că o scrisoare manuscris mai poate emoţiona. Ei se mândresc că au rupt-o cu trecutul.  Noi de acolo ne adăpăm pentru a putea merge înainte. Ei cred că văd bine departe datorită înălţimii lor. Noi credem că suntem „nişte pitici cocoţaţi pe umeri de giganţi”.

Pentru ei, libertatea vieţii este garanţia dată de instituţii de a gusta plăcerile. Pe noi, credinţa în Hristos ne face liberi. Ei iubesc la culme orizontala. Noi proptim din răsputeri verticala, să nu se prăbuşească. Ei cred că au dreptul la orice pentru îmbunătăţirea vieţii. Noi nu credem în drepturile imaginare şi încercăm să ţinem obligaţiile statuate încă din vechime. Ei anunţă emfatic că totul e relativ. Noi avem încă mari rezerve; Mircea Cărtărescu traduce ironic E = mc*: „Eficienţa este magia capetelor pătrate”. Pentru unii dintre ei, viaţa este un amuzament tonifiant, deci încearcă s-o deconstruiască, distrându-se copios pe ciopârţirea ei. Pentru noi, lupta se dă acum în a menţine cât mai strâns ce-a mai rămas din unitatea ei.

Pentru cei mai mulţi dintre ei, a citi o carte este o muncă sisifică, preferând sticla TV-ului. Pentru cei mai mulţi dintre noi, lecturile zilnice sunt o responsabilitate asumată conştient. Ei cred că nicio uşă nu le-a rămas nedeschisă, că au aflat totul. Noi învăţăm mereu văzând cum nu trebuie să fie toate.

Când au eşuat, ei dau vina pe soartă. Când n-am biruit, noi gândim că victoria nu era coaptă încă. Lor le plac drumurile lesnicioase, turnate cu asfaltul comodităţii. Noi încă mai mergem prin colb, pentru a ne întări picioarele. Ei încep să vadă că autosuficienţa nu-i mai mulţumeşte şi privesc miraţi la cărarea strămoşilor, năpădită de iarba uitării. Noi îi avertizăm din timp…

Ei consideră că au credinţa în Dumnezeu, dar nu le trebuie Biserică. Noi încercăm să ne smerim, călcând tinda locaşului sfânt spre Taina pocăinţei. La moartea lui, ei spun cu un necaz nemotivat: „A ştiut să-şi trăiască viaţa!”. Noi ne rugăm pentru mântuirea sufletului lui…

Octavian Dărmănescu

Cu ani în urmă, un sociolog american, George Ritzer, demonstra într-o carte care a devenit foarte prizată în rândurile specialiştilor cum McDonald’s-ul s-a depăşit pe sine transformându-se dintr-un simplu restaurant într-o paradigmă ale cărei caracteristici au influenţat toate segmentele vieţii sociale. El stabilea patru dimensiuni ale mcdonaldizării: eficienţa, calculabilitatea, previzibilitatea şi controlul prin tehnologii nonumane. Eficienţa este „metoda optimă de a trece de la o situaţie la alta”. Pentru clientela Mac-ului, „restaurantul McDonald’s oferă cel mai confortabil mod de a trece de la starea de a-ţi fi foame la aceea de a fi sătul”. Când poţi să faci două lucruri în acelaşi timp, să conduci maşina şi să iei masa, poţi spune că ai atins o culme a eficienţei. A doua caracteristică a mcdonaldizării este „calculabilitatea”, care înseamnă „punerea accentului pe aspectele cantitative ale produselor vândute (mărimea porţiei, costul) şi ale serviciilor oferite (timpul necesar pentru a obţine produsul)”. „Previzibilitatea” este garanţia pe care o oferă McDonald’s că „produsele şi serviciile sunt aceleaşi indiferent de loc”.

Mcdonaldizarea s-a extins la nivelul întregii vieţi a individului. McNaşterea face ca bebeluşii să poată fi proiectaţi. Exista o mcdonaldizare a fertilizării de pe urma căreia pot beneficia şi bunicile: şi bunica poate să mai nască o dată.

Mcdonaldizarea morţii se manifestă masiv şi la noi. Serviciile de pompe funebre au site-uri. Daţi căutare pe Google „servicii funerare” şi nu veţi regreta. Majoritatea au texte de autoprezentare în care ţi se garantează promptitudinea, rapiditatea şi eficienţa serviciilor. Citez: „De peste 10 ani, cu experienţă şi profesionalism, noi am fost alături de cei care i-au pierdut pe: Corneliu Coposu, Dem Rădulescu, Ion Raţiu, Vali Sterian…” Am dat şi peste un videoclip care îţi livrează un fel de filosofie de viaţă: „Deschide ochii; vezi frumuseţea vieţii, oportunităţile vieţii, profunzimea dincolo de aparenţe… Lumina de dincolo de nori… Deschide ochii. Nu pierde timpul… nu trăieşti o veşnicie”.

Firmele de servicii funerare au tot felul de nume. „Casa albastră”, „Nosferatum”, „Bellu şi fiii”, „Angels”, „Grummberg Funerals Co”, „Vili Funerar SRL”, „Tar Tar Servicii Funerare”, „Onoranze Funebre Eternitatea”. Ultima oferă „înmormântări în stil european”. Firma Grummberg are ca motto: „Noi luminăm ultimul drum”. Adică „noi suntem lumina lumii”. Cu ani în urmă am văzut într-un oraş de provincie o maşină-dric pe care scria: „Numai cu Ivan şi maşina lui veţi obţine cheile Raiului”.

Ritualul funerar în societatea de consum s-a modificat drastic. El nu mai are ca normă legătura cu sacrul, ci rapiditatea şi igiena. Personajele cele mai importante la o înmormântare sunt supravieţuitorii. Trebuie depuse toate eforturile ca să îi eliberam de un cadavru inoportun. Asta este: mortul nu mai are nimic dintr-o persoană. Este un cadavru care trebuie separat cât mai repede de societatea celor vii. Drumul pe care îl făcea sufletul timp de 40 de zile după moarte, importanţa pe care o avea ajutorul celor vii în perspectiva unei judecăţi de apoi, tărâmul celalalt, al strămoşilor ţin de un folclor vetust. Suntem mai evoluaţi, dar mai inumani.

Am reprodus o fotografie pe care am descoperit-o pe un blog, „al-13-lea Weblog”. Ea exprimă cel mai bine atitudinea omului de consum faţă de moarte: 2 fast 2 Funerals. Până şi moartea a devenit ceva cool. Pentru cei vii, desigur.

Ciprian Voicilă

Odată cineva m-a invitat să văd un film despre avort. Filmul urma să fie arătat într-o şcoală oarecare. Scopul acestui film era acela de a trezi repulsia faţă de avort, cu alte cuvinte de a opri pe cei care ar fi tentaţi vreodată să facă un avort. Eu nu m-am dus la acest film. Pentru că eu nu aş putea privi un astfel de film.
Mulţi ani în urmă stăteam la o bere cu cineva care tocmai îşi dusese iubita să facă un avort. Eram băieţi de liceu şi lucrul acesta făcea parte din viaţa liceenilor. Mărturisirea acestui om nu avea nimic din teribilitatea şi mostruozitatea unei operaţii chirurgicale filmate. Ceea ce îi rămăsese lui în minte era mâna asudată a iubitei sale de 40 de kilograme pe care el o ducea adormită şi palidă pe străduţa întortocheată din spatele spitalului. Mâna aceea subţire şi neputincioasă semăna pentru el cu o funie legată de gâtul unui animal dus la tăiere. Şi asta n-ar fi fost atât de dureros şi atât de marcant, dacă această mână nu ar fi fost mâna celei pe care el o iubea mai mult decât orice pe lume.
Vremea a trecut şi astăzi nu mai ştiu unde este tânărul acela, iar fata poate că nu şi mai aminteşte decât arareori de această întâmplare din adolescenţă.
Astăzi în orişice oraş te izbeşti de panourile care îţi oferă servicii de obstetrică. În spatele acestor panouri, în hol, sunt întotdeauna câteva femei singure, altele însoţite de partenerul lor, aşteptându-şi rândul la operaţie sau amorţite şi palide, aşteptând să-şi revină după anestezic. Fiecare dintre ele are povestea ei, poveste despre care toată lumea încearcă să uite, pentru a nu-şi mai aminti de ea niciodată.

Este curios cum într-o societate în care cultul dragostei şi al tinereţii dezlănţuite se impune cu atâta putere, s-a creat, pe de altă parte, o adevărată fobie în faţa naşterii, care este o urmare firească şi inevitabilă a dragostei. Atunci când o tânără află că a rămas însărcinată ea începe să aibă comportamentul unui om cuprins de cancer. Oameni care sacrifică câte 25-30 de ani din viaţă pentru a bate coridoarele şcolilor, cu toată amărăciunea şi sărăcia pe care o presupune viaţa căminelor studenţeşti, aceeaşi oameni se îngrozesc dintr-odată în faţa gândului de a „sacrifica” doi ani pentru copilul lor care se naşte. Aceasta nu vorbeşte decât despre infantilismul în care se adânceşte omenirea de azi, când oameni de 30, 35 de ani umblă cu cursurile xeroxate sub braţ şi tremură de emoţie la gândul dacă vor reuşi sau nu să copieze la examen.

Am spus la început că nu am vrut să văd un film care îmi prezintă un avort pe viu. De multe decenii, Biserica, precum şi unele societăţi filantropice şi medicale încearcă să convingă lumea de faptul că avortul este un omor. Totuşi oamenii sunt prea puţin sensibili la acest lucru. Ei zic că vor să-şi trăiască tinereţea, să-şi trăiască dragostea. Am auzit de nenumărate ori tineri care spun că apariţia unui copil ar duce la încetarea dragostei dintre ei, că grijile le ar rutina viaţa. Tânărul care îşi dusese iubita la chiuretaj nici nu realizase că tocmai comisese un omor, pentru că nici nu ştia ce înseamnă un avort, dar înţelesese că făcuse un păcat împotriva dragostei, că o umilise şi o sacrificase ca pe un animal de carne pe cea pe care o iubea. El îşi dăduse seama că cea pe care el o atingea cu atâta sfială fusese dusă să fie desfăcută şi însângerată de mâinile unui chirurg impersonal şi rece.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că la Judecată oamenii nu vor fi întrebaţi de păcatele pe care le au făcut fiind biruiţi de fire: nici de beţie, nici de curvie, dar vor fi întrebaţi de ce nu au arătat dragoste. Şi proorocii au avut căderi – cum a fost David, care a violat, neputând rezista în faţa frumuseţii Virsaviei -, dar şi le au asumat. Nu a naşte un copil este păcat, ci a te folosi de o femeie pentru pofta ta. Dar poate că şi această plăcere devine păcat de moarte abia de atunci de când apare gândul de a opri zămislirea care o urmează. Apostolul Pavel spunea că femeia se mântuieşte prin naşterea de fii, dar astăzi credem că oricine îşi asumă să nască pe cel ce s-a zămislit în urma unei iubiri permise sau nepermise ar putea să se mântuiască de păcatul său. Oamenii avortează şi după aceea vin la biserică să-şi ia canon de ispăşire, neînţelegând că nu este un alt canon mai bun pentru păcatul trupesc decât acela pe care Însuşi Dumnezeu l-a rânduit, adică naşterea de fii, cu tot ce presupune ea.

Izvorul vieţii este Hristos. Nimic din ceea ce este nu s-a făcut fără El. Sfântul Macarie Egipteanul vorbea în omiliile sale despre nemăsurata iubire a lui Dumnezeu faţă de făptura Sa. Anume că Dumnezeu, în puritatea şi atotputernicia Sa plină de lumină, nu se îngreţoşează niciodată de om, că El trimite pe Duhul Său cel Sfânt chiar şi acolo unde doi desfrânaţi săvârşesc păcatul şi se atinge de trupurile lor pentru a da naştere unei noi vieţi. Nimeni nu poate zămisli fără Duhul Sfânt. De ce unii oameni drepţi nu pot avea copii şi de ce păcătoşii zămislesc şi avortează? Nu ştim. Ştim numai că oricine se naşte pe lume se naşte de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Oricine s-a opus lui Dumnezeu şi şi-a omorât copiii pentru a şi face o viaţă mai lipsită de griji a ajuns mai devreme sau mai târziu să-şi ruineze viaţa. Acestea sunt familiile care divorţează, în care mor copiii în accidente sau înecaţi, aceştia sunt bătrânii pe care nu-i mai cercetează propriii copii.

Lumea este fiecare om care trăieşte şi ea capătă sens doar în faţa omului care o contemplă şi o împlineşte prin sine însuşi. Privit în adâncime, privit cu dragoste, nu este nici un om care n-ar fi trebuit să se nască. Şi când zic asta mă gândesc în primul rând la mine şi la tine. Şi cine oare a hotărât pentru noi dacă a trebuit să fim sau să nu fim în această lume? Încă de când eram copil mă surprindeam de multe ori că cercetez oameni necunoscuţi, încercând să-i ghicesc cine sunt şi mai ales ce simt ei în inimile lor. Mă gândeam cum ar fi fost dacă ei nu ar fi fost pe lume, ce ar fi putut fi în locul acelei clipe în care eu i-am privit şi m-am gândit la ei? Până acum rămân la convingerea că fiecare om simte ceva profund în inima sa şi ceea ce simte este, pentru el, cel mai important lucru, este ceea ce dă sens vieţii lui.

Oricine iubeşte trebuie să iubească până la capăt şi să-şi asume tot ceea ce îi scoate înainte dragostea.

Ieromonah Savatie Baştovoi

Să trăieşti, Mimilică dragă, şi să fii bună, – să fii bună pentru ca să poţi fii fericită. Cei răi nu pot fii fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi cei răi nu pot fi iubiţi, şi-al doilea… al doilea… de! Norocul şi celelalte „pere mălăieţe” care se aseamănă cu el vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă, – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţi câţi merită…

A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai des şi mai ales cu nepărtinire (lesne-i de zis), am ajunge să răzuim din partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi necinstire murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea e un bun sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora.

Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!

Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi : „Uitaţi-vă la mine!”. Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău acestea: Să nu faci nici o faptă, a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată.

Păstrează scrisoarea aceasta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi.

Te îmbrăţişează cu drag,

Al. Vlahuţă

„De acum nu vă mai spun slugi, fiindcă sluga nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că pe toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu Eu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15). M-a obsedat întotdeauna problema prieteniei şi aproape că nu a fost interviu pe care să-l iau unuia sau altuia şi în care să nu iscodesc, cu nedisimulat interes, asupra ei. Nu e uşor să vorbeşti despre prietenie, aşa cum nu e uşor să vorbeşti despre tot ceea ce se probează prin trăire interiorizată ultim.

Băiet fiind, străzi şi parcuri cutreieram, şi mi-aduc aminte cum prietenia determina decisiv pe „maidan” (conţinutul „conceptului” este, în cazul de faţă, atât real cât şi simbolic, cu toate conotaţiile pozitive şi cu toată încărcătura sentimentală care i se pot da) relaţiile noastre de copii. Curăţia vârstei ne făcea mai disponibili, dar afinităţile elective acţionează selectiv de-atunci. Pe un astfel de criteriu, se formau echipele de „uliii şi porumbeii” şi de „ţurcă”, de „lapte gros” şi de „hoţii şi vardiştii”, de „trosbal” (în nenumărate variante) şi de „poarca” etc. Căci noi nu ne jucam pe calculator, nu râvneam la „Mc Donald”, şi, Doamne, ce bine ne era!, umblam ţinându-ne de după umeri şi legând prieteniile pe viaţă, ca în Marea bătălie de la iazul mic sau ca în Tom Sawyer.

Adolescenţa îngustează puţin aria, precizează criteriile şi dă mai mare exigenţă motivaţiilor, dar aduce totodată mai multă profunzime rădăcinilor. În principiu, totul devine acum mai cultural, în cazurile fericite frumos încărcat artistic.

Şi constaţi cu anii, cu uşurare, că posibilitatea marilor întâlniri existenţiale, a aflării în lumea înconjurătoare de noi prieteni, nu se sfârşeşte niciodată. Şi asta pentru că Duhul nu-şi opreşte niciodată adierea – balsam.

Prietenia „se leagă” şi o legi cam totdeauna cu gândul să te legi prin ea pe viaţă. Nicio prietenie nu se leagă cu gândul că va fi dezlegată. Ea este, pe cât se pare, singura relaţie care a fost ferită de orice instituţionalizare şi nici Biserica nu s-a simţit datoare să-i formalizeze inefabilitatea prin vreo Taină sau vreo ierurgie. Cu timpul înveţi, adesea cu destulă suferinţă, că, totuşi, în această viaţă, prieteniile se adaugă sau se scad (se împuţinează), se întăresc sau slăbesc, pot apărea crize, uneori destul de grave, pe parcursul unei prietenii, dar păstrezi convingerea că tot ceea ce a fost valabil nu se pierde, nu moare, ci vom reîntâlni străluminat şi strămutat în cea viaţă, trecut prin proba lămuritoare a învierii. Dacă ceva contează până la urmă (am putea spune până la urma urmei) pe cerul fiinţei tale, apoi aceasta este constelaţia prietenilor, stele cu felurite străluciri, aflate la distanţe diferite, dar toate limpezi şi devotate. În tine, prietenia adevărată nu se împarte, ea rămâne mereu întreagă pentru fiecare prieten al tău, având ceva euharistic în ea.

Prietenia nu poate fi decât întru bine, asocierea întru rău numindu-se mai degrabă cârdăşie. Prietenia reprezintă pentru relaţia umană ceea ce este poezia pentru exprimare: maximum maximorum! Toate relaţiile importante mântuirii noastre conţin, potenţial, măcar o umbră de prietenie. De aceea, oamenii tind spre ea ca împlinire întru veşnicie. De aceea, sămânţa aceasta trebuie cultivată cu grijă şi gelozie apărătoare. Dacă Hristos a adus şi ne-a lăsat porunca cea noua a iubirii (Ioan 13, 34), apoi urmarea ei până la capăt va conduce cu necesitate la prietenie. Prietenia este iubirea transfigurată, sublimată, paradisiacă. Ea trece falnică şi fără pas barierele artificiale: vârsta, genul (aş ezita să folosesc cuvântul „sex”, extrem de alterat), timpul, spaţiul… Relaţiile noastre de iubire sunt împlinite numai în măsura în care măcar ating umbra atoatevindecătoare a prieteniei. Relaţia părinte-copil, frate-soră, soţ-soţie, maestru-discipol, duhovnic-fiu duhovnicesc, iubit-iubită etc. sunt împlinite numai atunci când sfârşesc în prietenie. Sigur, prietenia, ca şi arhitectura bisericilor noastre, poate fi construită în nenumărate feluri geniale, dar un arhetip iconic va fi de recunoscut totdeauna în ea, acelaşi foc comunitar, de natură inspirată, va arde pe altarul ei, dătător de viaţă vie în toate ale fiinţei tale. Fiecare tip de prietenie are pe lângă exprimările comune, generale, şi manifestări specifice, căci infinite sunt nuanţele prieteniei, după cei ce se potrivesc întru ea.

Ar fi mai mult de discutat despre una dintre relaţiile care ar putea fi dintre cele mai fascinante şi mai complexe: prietenia dintre un băiat şi o fată, în parte degradată prin precaritatea conceptuală a lumii contemporane. O aventură existenţială extrem de primejdioasă în acelaşi timp, pentru că e pândită la tot pasul de alunecări şi ispite. Cei puternici şi curaţi vor căuta, totuşi, aceasta încununare, ca pe o izbândă supremă.

Dar prietenia nu ţine numai de cei cu care petreci în această viaţă. Te poţi simţi prieten cu cei plecaţi, prin faptele lor al căror ecou a vălurit armonic fiinţa ta. Vii şi morţi ne întâlnim pe acelaşi pomelnic euharistic, nu ne desparte decât o fărâmă (cu adevărat!) de timp, şi ce contează asta la scara eternităţii? Contează enorm şi nu contează deloc.

Cine poate fi considerat a-ţi fi cu adevărat prieten? Diferite accepţii se dau prieteniei. Unii pun prietenia mai prejos de iubire, deoarece o consideră în sensul ei larg şi relativ, dar cei ce au ochiul străvăzător ştiu că prietenia este starea esenţială, cea mai de la munte a iubirii. Ar fi de observat că, spre deosebire de iubire, prietenia presupune cu necesitate reciprocitatea. Apoi, sunt aceia care pleacă de la proverbul „prietenul la nevoie se cunoaşte” şi consideră a consta criteriul prieteniei în eficacitatea întrajutorării. Alţii îl văd în gradul de împărtăşire reciprocă a intimităţilor celor mai insignifiante.

Altele, însă, mi se par mie a fi semnele prieteniei. Prietenia este reciproca interioritate, perihoreza mistica. Prietenia este împreună-suferinţa, dar parcă în mai mare măsură împreuna-bucurare. Chiar şi suferinţa cea mai mare se estompează, în parte, atunci când o trăieşti împreună cu prietenul. Dar bucuria, în schimb, cum mai sporeşte ea! Pentru mine, prieten este persoana cu care aş pleca fără nicio rezervă într-o călătorie nesfârşită. Încrederea în el este fără ţărmuri.

Nu poţi fi prieten cu toţi, dar se cuvine să ai o deschidere prietenoasă generală. Nu poţi fi prieten cu oricine, prietenia nu este un concurs pe bază de grilă, pe care dacă ai completat-o corect, treci examenul şi ai intrat. Prietenul este o chemare a lui Dumnezeu ce ţi-e adresată anume, o mângâiere tandră a fiinţei tale celei mai fragile. A nu fi atent la această chemare, a nu o cultiva este o lipsă de simţire cu iz de păcat. Prietenia este un dar, la unii mai bogat, la alţii mai puţin, dar, pentru orice om întreg, nelipsit. Ca orice alt dar, se cere lucrat şi sporit, nu pus sub obroc.

Sigur, se poate vorbi şi de o prietenie cosmică („… tot ce mişcă…, râul, ramul, mi-e prieten…”), dar o numim aşa oarecum prin extensie şi rămâne pe o treaptă mai de jos, totuşi benefică şi ea, pentru că exprimă relaţii paradisiace.

Relaţia cu prietenul este, în ultimă instanţă, absolut personală, nimeni şi nimic nu se poate interpune, numai Dumnezeu poate mărturisi, discret şi bucuros, cu un surâs de Părinte mulţumit, despre abisul ei înalt. În acelaşi timp, prietenia invocă prietenie, prietenia deschide fiinţa, prin prieteni ajungi la alţi prieteni, o horă cosmic-liturgică se porneşte cuprinzător. Se poate ajunge la grupuri de prieteni sau la prietenie de grup, dar şi atunci relaţiile continuă să rămână de la fiecare eu la fiecare tu.

Când ţi se apropie prietenul, întâlnirea cu el de departe îţi face sufletul să salte şi să tresalte. Şi numai gândul la Prieten te însănătoşeşte de toată tristeţea. Prietenul dă sens vieţii tale, confirmare preţului tău în această lume. Nicio greutate nu este prea mare când o porţi pentru binele prietenului tău. Oricât de penibilă ar fi o situaţie, pentru prieten o înduri cu sporită răbdare.

Cu prietenul, gesturile-ţi nu mai sunt (auto)cenzurate, pentru că totul a ajuns atât de limpede, toate urâţeniile s-au depus decantate, totul se desfăşoară acum firesc (respectând firea) şi, atunci, nu mai este nimic de cenzurat.

Există o scară a prieteniei? Se pare că da, şi ea poate fi suită mai repede sau mai lent, după împrejurări, după fire, după trezvie, după ajutorul lui Dumnezeu. Aşadar, sunt trepte, există un urcuş, sunt dificultăţi de biruit, eforturi de depus. Prietenul este chemat a ajunge prinţ în preajma împăratului.

Prietenul maxim este liturgic şi euharistic. Orice prietenie adevărată se află în continuă căutare a Prietenului, fără de care ea poate rămâne nedeplină. Iar Prietenul desăvârşit, după cum se ştie, este numai Hristos. El vorbeşte cu noi „de multe ori”, ne asigură Sfântul Simeon Noul Teolog (într-o rugăciune de dinainte de împărtăşanie), „ca şi cu nişte prieteni adevăraţi, lucru străin de gândurile îngereşti şi omeneşti”.

Se vorbeşte de „cel mai bun prieten”. Se poate ca într-un moment sau altul să-l simţi pe unul din prietenii tăi ca atare. Până la urmă, e posibil să realizezi că ai de-a face mai degrabă cu un fel de clauză, „clauza prietenului celui mai bun”, de care pot beneficia, pe rând sau simultan, câţiva dintre prietenii tăi. Câţi? Câţi poţi purta. Dumnezeu nu pune limite în această privinţă, aşa după cum El nu are limită.

În timpul stăpânirii comuniste, prietenia ne-a fost adesea salvatoare. Nimic nu putea egala bucuria de a fi printre prieteni, de a împărţi cu ei. Să fii împreună şi să nu te temi, să nu te ascunzi, să nu te simţi întru nimic trădat nu era puţin lucru.

După ‘89, s-au produs deteriorări, uneori grave, în legătura cu acest tip de relaţie. S-a vădit astfel că şi prieteniile pot fi uneori părelnice, înlesnite de conjuncturi şi destrămate tot de ele. De aceea, ele au nevoie să fie probate uneori. Dar chiar şi în cazurile în care ele nu au fost sfâşiate, au avut de suferit, în perioada la care mă refer, din cauza crizei de timp şi a unei vieţi publice extrem de tracasante, de solicitante, adesea acaparatoare.

Pe măsură ce decembrie ‘89 rămâne în urmă, cu multe dintre năzuinţele sale sfâşiate şi cu promisiunile în bună parte risipite, învăţăm că setea noastră de relaţie susţinătoare fiinţei nu ne este împlinită nici de revoluţii, nici de un sistem politic sau altul, nici de statutul social. Într-o lume dominată tot mai mult de relaţii mercantile, oportuniste şi aleatorii, în care criteriile de valoare sunt falsificate sau alterate, va trebui să regăsim gustul înviorător al prieteniei. Numai în prietenie omul devine din străin acasă într-un loc şi, în general, pe acest pământ.

Niciun timp nu este mai preţios şi mai răscumpărat decât cel petrecut cu prietenul. Numai prietenia alungă cu adevărat singurătatea şi tristeţea aferentă. Oricât de departe ar fi prietenul de tine, în spaţiu sau în timp, el te locuieşte şi dă sens aşteptărilor tale.

Noi, creştinii, dorim, mai ales, să ajungem prietenii Mirelui. Îl ascultăm şi ne aflăm bucuria cea mai mare în această ascultare (Ioan 3, 29). „Toate” ni le-a spus şi „toate” ni le-a transmis Biserica noastră. A nu vedea prietenia lui Dumnezeu şi a nu o dori este, în fond, un păcat sinucigaş. Când Iuda a venit cu trimişii arhiereilor pentru arestarea lui Hristos, Acesta l-a întrebat: „Prietene, pentru ce ai venit?!” (Matei 26, 50). Dacă Iuda ar fi fost atent la acest „prietene”, ar fi fost salvat. Dar simţirea şi trăirea deplină a acestei Prietenii cu Fiul lui Dumnezeu trece prin îmbrăţişarea pură şi simplă, prelungă, cu prietenul tău de aici, de lângă tine, al cărui zâmbet duios şi încurajator reprezintă, şi el, pentru tine, o probare a existenţei lui Dumnezeu.

Dacă ne întoarcem la cuvântul lui Hristos, transmis de Sfântul Ioan, vom vedea cum prietenia este în chip decisiv şi apăsat o problemă de cunoaştere, de împreună cunoaştere a celor ce ne vin din sânul Sfintei Treimi, la care putem deveni Părtaşi, pe măsura firii noastre, prin energiile necreate revărsate semănător peste noi prin Duhul Sfânt.

Sfânta Treime este o Treime a prieteniei desăvârşite. Lumea noastră este creată întru prietenie. Drumul nostru întru Hristos are a repeta drumul apostolic, de la robi la prieteni. Drumul nostru întru prietenia imediată este acela de la trufia egoistă la jertfa altruistă. Să mizăm neabătut pe prietenie şi vom fi biruitori întru adeverirea fiinţei noastre de sorginte dumnezeiască, prin har!

Costion Nicolescu

Părinţii mei au divorţat când aveam 4 ani. Eram cel mai mic copil al lor, şi am rămas să trăiesc cu mama şi cu sora mea într-o mică cabană din pădure. Am încercat să le fiu mângâiere când se certau. Aveam nevoie de mângâiere. Bunica mea, pictoriţă şi o descendentă directă a lui Abraham Lincoln, m-a învăţat cuvântul „compătimire”. Singura mea mângâiere era să stau tăcut în pădure, cugetând la compătimire până ce izbucneam în plâns.

Dacă simţeam întristarea, ştiam că trăiesc. O îndrăgeam. Era Adevărul. Profesorul meu de actorie mă iubea pentru că puteam plânge practic la comandă. Găseam în orice un motiv să jelesc. Plângeam Căderea, Depărtarea de Dumnezeu.

Căutam mereu să fiu batjocorit. Voiam să fiu persecutat, voiam ca lumea să mă urască. Lumea era necruţătoare, aşa că nu-mi păsa dacă mă tortura, sau mă spânzura, sau mă lăsa să mor. Când aveam 19 ani, am încercat să merg la o biserică metodistă. Am plecat de acolo zăpăcit. Se părea că lumea se întinde pretutindeni. M-am întors după o săptămână purtând un tricou pe care scria „Keep the Faith – the Catacombs” („Păzeşte credinţa – Catacombele”), alături de un pumn. Nimeni n-a vrut să vorbească cu mine.

Am crescut în apropiere de New York. Mergeam tot timpul singur cu autobuzul până în oraş. Mama era mereu îngrijorată, aşa că o minţeam. Stăteam prin preajma vagabonzilor şi desenam peste tot graffiti. Tagul (1) meu era „Monk” („Călugăr”). Eram prieten cu oricine nu „ţintea spre ceva” în lumea asta, în mare măsură skinheaderi şi punkişti. Purtam zi de zi aceleaşi haine, uneori luni la rând, şi mă spălam rar.

Ştiam că nu mă potrivesc niciunde. Voiam să fiu singur şi să simt singur. Voiam ca toate să dispară, ca să pot asculta. Nu prea pot să explic ce înseamnă asta. Când mă aflam în preajma unor oameni care vorbeau, eu tăceam. Când îmi deschideam gura, toată lumea părea să se uite la mine fără să înţeleagă. Mereu m-am simţit ca şi cum îmi scăpa ceva. Eram incompatibil.

Ascultam doar câteva selecţii de violoncel şi Morrissey (The Smiths) (2). Scriam cântece, aveam o trupă numită „Monk”. Prietenii îmi ziceau „monk”. Îmi doream să ştiu ce e un „călugăr”. Am încercat periodic să mă sinucid şi m-am luptat la şcoală cu psihologi unul după altul, lucru care mă deprima cel mai mult. Îmi plăcea mult munca fizică din greu, dar nu puteam concepe să mă angajez undeva. Singura persoană care mi se părea că are înţeles pentru mine era Hristos. Nu L-am pus sub semnul întrebării. Am studiat buddhismul, hinduismul şi taoismul în căutarea lui Hristos.

„De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca” (Mat. 6:25).

Eram curier pe bicicletă în New York, mergând pe străzi ca un nebun. Eram disperat, trebuie să fi fost lucruri mai importante în viaţă decât mâncarea, hainele şi locuinţa. Lumea era asemeni unei maşini laşe şi nemiloase care îşi sapă de zor propria groapă.

În 1994, m-am mutat într-un templu unificaţionist, unde am trăit vreme de 9 luni. Mă gândeam că poate acum sunt călugăr. Vindeam flori maşinilor ce aşteptau la semafor, în cartierul Queens. Într-o noapte, o tânără trecea strada venind dinspre facultate. I-am dat o floare. Numele ei era Natalia, şi m-a întrebat ce făceam. I-am spus că îl caut pe Dumnezeu, că ascult. Ea a părut să înţeleagă. Mă resemnasem de multă vreme cu faptul că nimeni nu înţelegea. Am făcut schimb de adrese. Templul îmi cerea acum să iau o hotărâre pe care cu siguranţă nu o puteam face, aşa că am plecat de acolo.

În acea vară a lui 1995, bunul meu prieten Mike m-a vizitat în pădurile din estul Pennsylvaniei. A adus cu el o carte pentru mine. Mi-a zis: „Am citit-o şi am ştiut că trebuie să o ai imediat”. Se numea „The Way of the Pilgrim” (3). Cuvintele nu vor putea vreodată exprima recunoştinţa către prietenul meu pentru această cărticică. Pelerinul cutreiera ţinuturile ruseşti căutând îndrumători spirituali care să-l înveţe rugăciunea neîncetată. Se vorbea acolo de mănăstiri şi de părinţi duhovniceşti – cu siguranţă era o ficţiune! Nu, era o poveste adevărată. Ce însemnau oare acele cuvinte ciudate: „utrenie”, „liturghie”, „Filocalia”? Purtam cu mine doar această carte şi o biblie de buzunar, în cele două buzunare din spate.

„Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul”.

Vara era pe sfârşite şi nu mai puteam rămâne unde eram. De acum, era greu pentru mine să nu-mi ştiu rostul vieţii. Nu aveam planuri, voiam doar să conlucrez cumva cu ceva mai mare decât mine, mai mare decât lumea. Mi-am împachetat câteva lucruri în rucsac, alături de „Pelerinul rus”, şi m-am întâlnit în Times Square (4) cu un prieten bun, Jim.

Era o după-amiază de duminică, în prima zi de septembrie a lui 1995. Aveam 23 de ani. Coboram pe strada pustie, iar în faţă se întrezăreau turnurile cenuşii şi ameninţătoare ale World Trade Center. Repetam în gând această „Rugăciune a lui Iisus” pe care o învăţasem de la Pelerin: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. În scurtă vreme, trebuia să găsim un loc de dormit. Mi-am adus aminte de un loc unde obişnuiam să mă duc ca să aflu pace, în Upper West Side (5), într-un parc de pe râu. Am plecat înspre acel loc, iar în metrou am continuat să rostesc Rugăciunea lui Iisus.

Pe când ne întindeam să dormim în iarbă, am auzit un glas, care ne-a zis: „Băieţi, aveţi de gând să campaţi aici?” I-am răspuns că aşa facem în fiecare seară. Era un tânăr puţin peste douăzeci de ani, iar prietenii săi se aflau în preajmă. Ne-a întrebat politicos dacă ne-ar plăcea să ne petrecem noaptea în adăpostul său dintr-un loc pe care l-a numit „Tunelurile Libertăţii”. Am spus că da, şi după ce am intrat printr-o poartă ne-am găsit într-un întuneric desăvârşit. Am mers de-a lungul unei şine vreo 2 sau 3 kilometri, ni s-a părut, până ce am ajuns la o structură mare, asemeni unei case. Am rostit tot drumul Rugăciunea lui Iisus cu glas tare. Cei de acolo ne-au primit înăuntru şi ne-au dat de mâncare şi nişte pături. I-am mulţumit în tăcere lui Dumnezeu şi am adormit.

Dincolo de şine, sus în zidul tunelului, dincolo de o gaură se vedea un spaţiu mare şi gol. Jim şi cu mine ne-am făcut o cale de acces până acolo şi ne-am apucat de lucru. Am construit un sistem de scripeţi, cu ajutorul unei frânghii, şi pentru următoarele câteva săptămâni ne-am clădit casa. O bucurie de negrăit îmi umplea inima. Voiam să vorbesc cu Dumnezeu, dar nu ştiam cum să mă rog.

Adunam apă şi ne spălam la un hidrant din josul tunelului. Mâncam pungi pline cu chifle, pe care le găseam într-un tomberon de pe Strada 83. Aveam electricitate printr-un cablu pe care prietenii noştri de peste şine îl conectaseră la o cutie de distribuţie din portul de deasupra noastră. „Noaptea Gunoaielor” (6) de sus ne satisfăcea toate nevoile şi chiar ne ispitea să fim extravaganţi. Am adunat lemne din benele de gunoi ale unor şantiere, cuverturi, saltele, vopsele şi tot ce mai aveam nevoie, lucrând ca nişte furnici. Trăind sus într-un zid, în adâncul unui tunel primejdios infestat de şobolani, mă simţeam nevrednic să am parte de aşa îmbelşugare.

A fost cea mai rea iarnă din istoria New Yorkului. La suprafaţă erau 10 grade, aşa că în tunel aveam -20 de grade. Formaţiuni uriaşe de gheaţă au ajuns de pe tavanele ca de catedrală până la pământ. Până în ianuarie, am avut parte de trei viscole record. Prin tunel, vântul urla ca un uragan. Cineva care trăia la vreun kilometru de noi a murit. Locul nostru era ca un mormânt îngheţat.

Mi-am amintit de tânăra pe care o cunoscusem, Natalia. Am contactat-o şi ne-am întâlnit într-un parc. I-am arătat cartea mea cu „Pelerinul rus”. Îi era cunoscută. Cum de-o ştia? I-am spus că am construit un loc în tuneluri, unde încercam să trăiesc ca acel pelerin. Am rămas surprins când mi-a cerut să o duc şi pe ea acolo. Am ţinut-o strâns de mână în timp ce mergeam pe şină. Ea înţelegea totul. M-am gândit că Dumnezeu mi-a trimis un înger. Ea mi-a lăsat o revistă „Death to the World” (7).

Jim a plecat pentru o vreme. Chiar după plecarea sa, a lovit viscolul cel mare. Curentul s-a întrerupt. Natalia plecase şi ea într-o excursie, pentru câteva săptămâni. Era nespus de întuneric şi de rece. Eram singur. De Anul Nou 1995/1996, am aprins o lumânare şi am început să citesc „Death to the World”. Parcă m-am uitat într-o oglindă. Cine erau acei călugări? „Eu sunt călugăr!”, mi-am zis. M-am apropiat de lumina lumânării şi am început să copiez fiecare cuvânt în jurnalul meu. Dintre miile de reviste şi publicaţii care zăceau în jurul meu, aceasta era singura pe care mi-era teamă s-o pierd – era prea preţioasă.

Când Natalia s-a întors, la sfârşitul lui ianuarie, m-a invitat la o slujbă de seară într-o biserică din East Village (8). Era o biserică ortodoxă rusească. Nu auzisem niciodată de aşa ceva. Când s-a sfârşit slujba în bisericuţa luminată de lumânări, l-am întrebat pe preotul îmbrăcat în veşminte negre dacă ar fi dispus să ne mai întâlnim.

Coaliţia pentru cei fără locuinţe începuse să evacueze oamenii din tunel, aşa că trebuia să plec şi eu curând. Încotro să mă îndrept? Îmi aduc aminte că mă rugam ca Dumnezeu să-mi vadă neputinţa de a mă ruga şi să-mi descopere voia Sa, ca să pot conlucra cu El. Într-o reclamă dintr-un ziar, am citit: „Angajări în Alaska, se câştigă bani!” Anunţul m-a atras puternic, în chip tainic. Bani! Poate de data asta voi avea câţiva. Ştiind cât de sărac sunt, Natalia s-a oferit, din bunătatea inimii ei, să mă trimită acolo. Am împachetat câteva lucruri într-o geantă mică şi, în toiul unei nopţi reci de februarie, mi-am părăsit chilia subpământeană.

În doar câteva zile, eram în largul unei insule îndepărtate din Arhipelagul Aleutinelor, pe o navă care nu se deosebea prea mult de o galeră cu sclavi. Timp de două luni am muncit în nişte ture istovitoare de 16 ore de lucru, 6 ore de odihnă. Săptămâni la rând n-am văzut lumina zilei; cu greu te puteai ţine în picioare, din pricina uriaşului tangaj provocat de Marea Bering. Aveam cu mine „Pelerinul rus” şi când mă simţeam slăbit (adesea), repetam: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.

Între timp, Natalia renunţase la facultate şi zburase în Seattle. Acolo, o femeie i-a dat gratuit un bilet până în Anchorage, şi pe când eu mă aflam în largul mării, ea căuta un loc unde să prăznuiască Sărbătoarea Sărbătorilor a Bisericii Ortodoxe – Sfintele Paşti. A găsit o mică comunitate ascetică în munţii din nordul Anchorage-ului. Aceştia au invitat-o să stea cu ei. Când am scăpat în cele din urmă de pe navă, m-am alăturat acolo Nataliei, fără să ştiu exact despre ce e vorba. Eram doar plin de recunoştinţă să am un loc unde pot sta.

Am intrat într-o încăpere, iar acolo, pe o masă, zăceau teancuri de reviste „Death to the World”, chiar acel număr pe care-l citisem în tunel şi-l copiasem în jurnal, şi multe altele. Nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Mă minunam cum se poate întâmpla aşa ceva! În scurtă vreme, a apărut un bărbat îmbrăcat într-o rasă neagră şi cu o barbă lungă şi neagră, al cărui nume era Părintele Pavel. I-am fost prezentat ca fiind un pelerin. El mi-a urat bun venit şi mi-a cerut să mă pregătesc dimineaţă pentru Utrenie. Utrenie? Ca în cartea mea? Eram incapabil să mai vorbesc, aşa că i-am mulţumit în tăcere lui Dumnezeu şi am adormit.

Dimineaţă, slujba Utreniei s-a ţinut într-un mic paraclis din pădurile Sfântului Serghie. S-a cântat, şi toţi ziceau „Hristos a înviat!”. De-a lungul următoarelor câtorva zile, am început să-mi dau seama că fusesem adus, prin harul lui Dumnezeu, la o viaţă cu adevărat pe calea „Pelerinului rus”. Aveam liturghie şi învăţători duhovniceşti. Părintele Pavel mi-a vorbit de mănăstiri şi chiar despre acei monahi despre care citisem în „Death to the World”. Rareori am scos un cuvânt. M-am dus cu gândul înapoi cu doar trei luni, la tunelul întunecat. Aici soarele nu apunea săptămâni la rând. De la întunericul de negrăit la lumina fără de sfârşit. Uimit, am împărtăşit cu ei povestea mea – tunelul, cartea „Pelerinul rus”, biserica din East Village, nava. Aceştia m-au îndrumat către o mănăstire de pe o insuliţă din apropierea Kodiak-ului, unde aveam să întâlnesc călugări pentru întâia dată.

Ce s-a întâmplat pe această insulă în adâncurile mele nu poate fi pus în cuvinte, aşa că nu se poate explica pe hârtie. Era o singurătate plină de pace. Liniştea şi deplina tăcere mi-au pătruns în suflet. Toate dimprejur – copacii uriaşi acoperiţi de muşchi, ţărmul stâncos şi şerpuitor, toate ascultau de Dumnezeu, o ascultare desăvârşită. Eram mai prejos de toată Zidirea, în încăpăţânarea mea îndărătnică! Cum mai tânjeam să stau cu această Zidire şi să ascult, cu deplină ascultare de Dumnezeu! Stând în mijlocul pădurii tăcute, mi-am dorit un singur lucru, chiar mai mult decât viaţa – să fiu iertat. Voiam doar să fiu creştin ortodox.

Monahii m-au primit – un inadaptat dintr-un tunel infestat cu şobolani de sub New York, un paria al societăţii. În bisericuţă, după o slujbă de pomenire a morţilor, am căzut la pământ înaintea Dumnezeului celui viu şi am plâns în hohote. Cât mă pierdusem în căutarea mea! Cât de mult mă îndepărtasem de viaţă! Adâncul sufletului mi se vădise. Era ca şi cum aş fi stat într-o Lumină puternică şi puteam vedea toate gândurile, cuvintele şi faptele mele pline de mândrie. Cât de multe sunt la număr! Cum i-aş putea judeca pe alţii? Credeam pe vremuri că pocăinţa e o noţiune prostească, însă acum a ajuns să fie pentru mine însăşi lucrul de care am nevoie pentru a trăi, mai mult chiar decât mâncarea, mai mult decât orice alt lucru pământesc! Am implorat să fiu botezat. Curând mă voi despărţi de acest loc, casa mea.

Monahii îl cunoşteau pe acel preot din East Village, în New York, Părintele Hristofor, pe care îl vizitasem cu luni înainte, şi mi-au zis că e un bun prieten de-al lor. Altă minune a purtării de grijă a lui Dumnezeu! Pe 8 martie 1997, m-am botezat cu numele Sergius, după Sfântul Serghie, vieţuitorul în pustie a cărui adormire se prăznuieşte de ziua mea şi care m-a chemat dintr-un tunel îngheţat şi întunecat până în Alaska, unde Viaţa m-a găsit. Pe când ieşeam din apa botezului, Părintele Hristofor a rostit solemn din străvechii Psalmi:

„Fericiţi cei cărora li s-au iertat fărădelegile şi cărora li s-au acoperit păcatele.

Că am tăcut, învechitu-s-au oasele mele, strigând eu toată ziua; că ziua şi noaptea s-a îngreuiat peste mine mâna ta, căzut-am în suferinţă când mi s-a înfipt mie ghimpele…

Tu eşti scăparea mea de necazul ce mă cuprinde; bucuria mea, izbăveşte-mă de cei ce m-au înconjurat…

Înţelepţi-te-voi şi te voi îndrepta în calea aceasta, în care vei merge; aţinti-voi spre tine ochii Mei. Nu fiţi precum calul şi catârul, la care nu este înţelegere…”

Am plâns, căci înţelegeam.

Noi, tinerii, care recunoaştem patimile stricătoare de suflet ale lumii din lăuntrul nostru şi necruţătoarele ispite ale lumii din jurul nostru, să ne ridicăm pe aripile lui Hristos – al cărui chip se păstrează în sfintele mănăstiri ale Ortodoxiei – mai presus de tot ce ne abate atenţia şi să ascultăm…

Sergius P.

Notele traducătorului:

(1)Tagul de graffiti este o semnătură, dar în acelaşi timp şi un desen făcut din litere, un simbol al writer-ului.

(2). Steven Morrissey – solist vocal şi compozitor al trupei britanice de rock alternativ „The Smiths”, între 1982-1987.

(3). În română, „Pelerinul rus – Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin cu privire la rugăciunea lui Iisus” (Editura Sophia, 2002)

(4). Times Square – intersecţie celebră din New York.

(5). Upper West Side – cartier din conglomeratul Manhattan, oraşul New York.

(6). Zi în care locuitorii scot din locuinţe toate obiectele vechi, uzate sau de care nu mai au nevoie şi le depun în pubele speciale, pentru a fi reciclate sau aruncate în mod corespunzător.

(7). Joc de cuvinte, în lb. engleză: Death to the World = Moarte lumii, dar şi Moarte faţă de lume.

(8). East Village – cartier din conglomeratul Manhattan, oraşul New York.

Traducere de Radu Hagiu