Oamenii nu pot trăi fără să mintă. Minciuna este o hrană zilnică mai ales pe masa oamenilor de sus. Poleită cu nume de inteligenţă, diplomaţie sau alte meşteşuguri, minciuna cheamă, leagă şi dezleagă, preface şi mai ales farmecă. Minciuna ascunde totdeauna ceva; minciuna este perdeaua trasă crudelor, dar mai puţin frumoaselor, adevăruri.

Minciuna este prezentă în viaţa noastră nu numai pentru că sunt oameni mincinoşi, oameni care suflă continuu cuvinte rotunde şi subţiri ca băşicile. Ea este cultivată şi de o altă categorie, de aceea a trufaşilor. Omului îi place minciuna, îi place să fie minţit. Spune cuiva un lucru adevărat; spune-i direct tot ce crezi nedemn şi urât din gândul şi fapta sa. Vei culege imediat ura şi dispreţul. Spune-i minciuni plăcute care să-i satisfacă închipuirea de sine, spune-i vorbe goale, dar catifelate şi vei culege sigur dragostea şi preţuirea sa. Omul acesta civilizat, omul de care suntem atât de mândri, nu vrea să gândească, nu vrea să lupte, nu vrea să renunţe pentru a-şi întări făptura atât de goală şi nenorocită. El umblă acoperit de o strălucire asemănătoare aceleia din mlaştinile netulburate.

Ah, omule, cum îţi mai miroase sufletul de la distanţă! Omul cinstit supără; supără pentru că sfarmă urâtul din preajma lui şi cutremură casele deprinderilor rele. Omul cinstit incomodează; incomodează pentru că prezenţa lui nu cultivă florile urât mirositoare ale minciunii şi ale furtişagului. Climatul cinstei este aspru, este tare de nu poate rezista orice făptură cu nume de om. Climatul cinstei cere forţă, cere eroism, cere despicarea lucrurilor până-n esenţa şi sensul lor adevărat. Pieptul plăpând al omului arareori rezistă marilor înălţimi.

(din „Îndemn la simplitate”)

Ernest Bernea

În anul 1829, am petrecut iarna în sihăstria Plosceansk. Până în ziua de azi, se află acolo, în livadă, o chilie de lemn însingurată, în care locuiam cu tovarăşul meu. Pe vreme lină, în zilele senine şi însorite, ieşeam în cerdac, mă aşezam pe lăicioară şi priveam livada întinsă. Goliciunea ei era acoperită cu un acoperământ de nea: în jur – totul era lin: o tihnă moartă şi măreaţă. Această privelişte a început să-mi placă: privirile gânditoare fără de voie se îndreptau spre ea, se pironeau de ea, ca şi cum ar fi întrezărit în ea o taină. Şedeam odată şi mă uitam cu stăruinţă la livadă. Deodată, a căzut un văl de pe ochii mei: înaintea lor s-a deschis cartea naturii. Această carte, dată spre citire lui Adam cel întâi zidit, este o carte ce cuprinde în sine cuvântul Duhului, asemenea dumnezeieştilor Scripturi. Dar ce învăţătură am desluşit în livadă? Învăţătura despre învierea morţilor, învăţătură puternică, învăţătură dată printr-o lucrare asemănătoare cu învierea. De nu ne-am fi obişnuit să vedem învierea naturii primăvara, ni s-ar fi părut un lucru cu totul de minune, de necrezut. Nu ne minunăm deoarece ne-am deprins cu ea; văzând de atâtea ori minunea, parcă nici nu am mai vedea-o! Privesc la ramurile despuiate ale pomilor şi ele îmi spun, cu glas vrednic de crezare, în limba lor tainică: „Vom învia, ne vom acoperi cu frunze, ne vom umple cu bună mireasmă, ne vom împodobi cu flori şi roade: cum nu vor învia şi oasele omeneşti uscate în vremea primăverii lor?”. Ele vor învia, se vor înveşmânta cu trup; cu un chip nou vor păşi într-o viaţă nouă şi într-o lume nouă. Precum pomii care, nesuferind asprimea gerului, şi-au pierdut viaţa – pe Dumnezeu – vor fi adunaţi în ziua cea din urmă a acestui veac, în începătura veacului veşnic care va să vie, şi vor fi aruncaţi în focul care nu se stinge. De ar fi cu putinţă să găsim un om care să nu cunoască prefacerile pe care le naşte schimbarea anotimpurilor, de l-am aduce pe acest străin în livada care cu măreţie doarme, în vremea iernii, somnului morţii, i-am arăta pomii despuiaţi şi i-am povesti despre bogăţia în care se înveşmântează aceştia primăvara, în loc de răspuns el s-ar uita la noi şi ar zâmbi – în aşa măsură i s-ar părea un basm cu neputinţă de împlinit cuvintele voastre! În acelaşi chip, şi învierea morţilor le pare cu neputinţă acelor „înţelepţi” ce rătăcesc în bezna înţelepciunii pământeşti, care nu ştiu că Dumnezeu este Atotputernic, că înţelepciunea Lui cea de multe feluri poate fi contemplată, dar nu pătrunsă de mintea zidirilor. La Dumnezeu, toate sunt cu putinţă: pentru El nu există minuni. Slabă e cugetarea omului: ceea ce nu ne-am deprins să vedem ni se pare lucru cu neputinţă de împlinit, minune de necrezut. Lucrurile lui Dumnezeu, la care privim mereu şi deja cu nepăsare, sunt lucruri minunate, lucruri mari, neurmate. Şi natura repetă în fiecare an, înaintea ochilor întregii omeniri, învăţătura despre învierea morţilor, zugrăvind-o printr-o tainică lucrare de prefacere!

Sfântul Ignatie Briancianinov

Pe Sherry o durea să afle că oamenii vorbeau aşa despre ea. Dar de când am cunoscut-o, n-am văzut-o vorbindu-i de rău sau încercând să se răzbune. Avea compasiune pentru ceilalţi, oricine ar fi fost aceştia, o compasiune ce venea de undeva din adâncul ei. Simţeai că ar fi putut ierta oricui orice, căci, spre deosebire de cei ce o judecau, ea suferise. Ştia cum era să nu mai ai nimic de pierdut.

Sherry avea o bucurie lăuntrică care, pe atunci, mi se părea cu neputinţă de priceput. Nu era o bucurie frivolă, vremelnică, ci o fericire profundă care venea şi era încă legată cumva de adânca sa cunoaştere a tristeţii.

Am cunoscut-o pe Sherry într-o tabără de tineret unde lucram amândoi într-o vară, având postul de consilieri. Pe atunci, nu credeam în Dumnezeu aşa cum credea ea, însă Sherry nu m-a privit de sus din pricina aceasta. Uneori, îmi spunea cum Îl vedea pe Dumnezeu în viaţa ei şi în vieţile copiilor de care se îngrijea; dar – spre deosebire de alţi consilieri care erau religioşi şi mă socoteau „imatur duhovniceşte” – ea nu mi-a predicat niciodată, nici n-a încercat să mă facă să mă conformez credinţelor ei. Şi, în ce mă priveşte, n-am dat niciodată atenţie celor spuse de aceiaşi consilieri despre ea, fiindcă vedeam că judecăţile lor sunt prosteşti şi meschine, întemeindu-se doar pe aparenţe.

Sherry şi cu mine aveam o prietenă comună, pe care o voi numi Janine. La un moment dat, Janine a descoperit că e însărcinată. Prietenul său de 19 ani, pe care ea îl iubea cu adevărat, s-a speriat groaznic şi i-a spus că nu e pregătit să se căsătorească cu ea, zicându-i să avorteze imediat. Lui Janine i-a fost frică să-i spună tatălui ei despre sarcină, crezând că va fi cuprins de mânie şi că n-o va ierta niciodată. Din pricina acestor doi bărbaţi, s-a simţit silită să avorteze. Dar nu voia defel să facă aşa ceva; ea voia ca pruncul ei să trăiască.

Janine le-a spus doar la trei persoane din tabără despre cele întâmplate: lui Sherry, mie şi unui tânăr pe care-l voi numi Benjamin. Când Benjamin a aflat, i-a dat o broşură religioasă împotriva avortului şi a mustrat-o cu un avertisment categoric şi rigid. Când am aflat şi eu, tot ce i-am spus lui Janine – deoarece atunci nu credeam cu adevărat în nimic – a fost că poate să facă ce crede că e mai bine şi că o voi susţine, orice hotărâre ar lua.

Sherry, însă, n-a răspuns la veşti nici cu legalismul lui Benjamin, nici cu relativismul meu. Cu o compătimire care nu era nici excesivă, nici lacrimogenă, a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca Janine să nu se simtă ruşinată pentru că face întocmai ce-i spune inima.

Când diferitele schimbări fiziologice pricinuite de sarcină au început să aibă loc în Janine, ea şi cu Sherry stăteau de vorbă despre ele. Când Janine a simţit pruncul mişcându-se înlăuntrul ei, Sherry a fost atât de bucuroasă încât cineva ar fi putut crede că e copilul ei. N-o să le uit niciodată pe Sherry şi Janine în serile de după ce copiii taberei se duceau la culcare; n-o să uit niciodată cum Sherry o îmbrăţişa, o îmbărbăta şi împărtăşea cu ea minunea unei vieţi noi.

Nădejdea lui Sherry era molipsitoare: curând şi eu, care înainte fusesem atât de ambivalent, am început să mă las cuprins de ea. Vorbeam toţi trei despre copil, iar Sherry îi spunea adesea lui Janine ce mamă minunată va fi. Cu toţii iubeam copiii, înconjuraţi fiind de ei în fiecare zi. Sherry şi cu mine i-am făgăduit Janinei să rămânem alături de ea şi de pruncul ei cât timp acesta va creşte.

În prezenţa dragostei jertfelnice a lui Sherry, părea că totul va fi până la urmă bine. Potenţiala mânie a tatălui lui Janine şi temerile prietenului ei – vor trece. Copilul lui Janine va trăi şi va creşte, şi toată durerea trecătoare va fi meritat să fie răbdată. Aceste gânduri o făceau pe Janine fericită şi împăcată atunci când era în preajma noastră, dar exista încă o teamă ascunsă de ceea ce o aştepta acasă.

Când Janine nu s-a mai simţit în stare să facă faţă cerinţelor fizice ale unui consilier, a părăsit tabăra. Nu ştiu ce s-a petrecut între ea, prietenul şi tatăl ei după ce a plecat, dar când s-a întors pentru un scurt răstimp în tabără ca să-şi ia rămas bun şi să-şi ridice lucrurile, am aflat că până la urmă făcuse avort. Îmi aduc aminte că Sherry era încă plină de dragoste faţă de ea. Însă Janine se schimbase; era într-o stare de şoc sau de jale şi nu voia să vorbească sau să se apropie de nimeni.

La scurtă vreme după, tabăra se găsea în săptămâna de dinaintea închiderii. Într-una din aceste ultime zile, Sherry a venit la mine pe când mă aflam alături de băieţi, în cabana mea. Faţa îi era toată roşie şi am văzut că plânsese. Părea că trecuse printr-o traumă majoră şi, totuşi, faţa îi schiţa un zâmbet discret. Am întrebat-o ce se întâmplase, iar ea mi-a spus că se rugase şi Dumnezeu îi spusese ceva.

Acest lucru reprezenta pentru mine o taină desăvârşită, pentru că Dumnezeu nu-mi spusese niciodată nimic; aşa cum am zis, nici măcar nu ştiam cine sau ce era Dumnezeu. Am întrebat-o ce Îi spusese, însă ea şi-a cerut iertare şi mi-a răspuns că nu-mi poate spune. „De ce nu?”, am stăruit, dar ea doar a zâmbit şi a clătinat din cap. Ochii îi erau încă uzi de lacrimi, iar faţa îi strălucea literalmente. Voiam atât de mult să ştiu taina acelei tristeţi bucuroase sau bucurii dureroase sau ce o fi fost. Dar,  între mine şi Sherry, se găsea încă o prăpastie pe care nu o puteam trece şi n-aş fi putut nicicum înţelege acel secret, chiar dacă ea ar fi petrecut ore încercând să-mi explice. Chiar şi aşa, îmi doream foarte mult să ştiu ce-i spusese Dumnezeu.

Tabăra a luat sfârşit. Eu am mers la liceu, iar Sherry s-a întors în oraşul nostru natal. După vreo două săptămâni, am aflat că Sherry murise într-un accident de maşină, într-o curbă, despre care se ştia că este extrem de primejdioasă, de lângă aeroportul oraşului. Înmormântarea avusese deja loc atunci când am aflat de cele întâmplate.

În acea noapte, m-am dus pe un câmp de lângă liceu şi am plâns. Am încercat să văd vreun înţeles sau rost în moartea ei, dar de vreme ce încă nu trecusem peste prăpastia care mă despărţea de cele ştiute de ea, n-am văzut niciunul. Bineînţeles, m-am gândit dacă nu cumva Dumnezeu îi descoperise grabnica ei moarte în acea zi în care o văzusem plângând. Dacă ar fi fost aşa, atunci moartea ei ar fi avut un înţeles. Însă cum aş fi putut ştii cu siguranţă? Am încercat să vorbesc cu Sherry ca şi cum ar fi fost încă în viaţă.

Am sunat-o pe Janine. Nu ştiu ce nădăjduisem să aud de la ea, dar, orice ar fi fost, n-am auzit. Era încă distantă. Am vrut să vorbesc cu ea despre Sherry, despre ce se întâmplase, despre ce ne învăţase, despre ce însemnase ea pentru noi. I-am spus că era posibil ca Dumnezeu s-o fi înştiinţat pe Sherry despre moartea ei nu cu mult înainte de a se petrece, dar Janine n-a părut foarte mişcată de aceasta. Tot ce-mi mai amintesc din cele spuse de Janine este: „E o curbă aşa de periculoasă. Nu o să mai trec niciodată prin curba aia”.

Eram atât de deprimat după ce am închis telefonul! Eram prea deprimat ca s-o mai învinovăţesc pe Janine: ea îşi avea problemele ei şi nu mi se cădea s-o judec pentru că nu părea să priceapă despre ce era vorba. Apoi m-am gândit: şi ce dacă a mers prin curba aceea? Sherry avea doar 19 ani şi e moartă. Dacă viaţa şi moartea ei n-au niciun înţeles final, atunci şi noi toţi am putea zbura din acea curbă cu 150 km/h şi să cădem în marele şi veşnicul neant.

O persoană cu adevărat bună, ca Sherry, vine în viaţa noastră şi e criticată că arată ca o târfă de către cei ce nu-i văd sufletul. Am fi putut învăţa atâtea de la ea. Dar ea a murit – şi totul a rămas la fel. Suntem la fel; viaţa ei nu ne-a schimbat deloc. Janine e încă în întuneric, la fel sunt şi eu – ca şi când lumina lui Sherry n-ar fi fost niciodată aici.

Dar n-a fost aşa în realitate. Curând după moartea lui Sherry, împrejurările vieţii mele m-au împins la un nivel de suferinţă pe care nu-l mai cunoscusem până atunci – şi din acea suferinţă am început să aflu, în cele din urmă, Cine este Dumnezeu. Atunci am început să descopăr taina acelei dureri bucuroase, a acelei păci depline, a acelei dulceţi a morţii pe Cruce şi a plânsului cu lacrimi de mulţumire, putând să iert şi să iubesc pe toată lumea, chiar şi pe cei ce ne ocărăsc şi ne blestemă.

Se pare că nimeni altcineva n-a văzut-o pe Sherry în acea durere bucuroasă de dinaintea morţii ei. Şi acum tânjeam să-i spun: Sherry, ştiu acum cum puteai fi atât de fericită şi cum Îi putea mulţumi lui Dumnezeu chiar şi în toiul acelei cumplite supărări, chiar şi dacă El ţi-a spus că vei muri curând. Ştiu acum ce nu-mi puteai spune atunci.

Au trecut ceva ani. Vieţuiam ca monah pe o insulă împădurită, în depărtările Alaskăi. Eram singur într-o chilie de lângă ţărmul stâncos, la kilometri depărtare de oricine. M-am gândit din nou la Sherry şi iarăşi mi-au dat lacrimile. Dar, acum, acea tristeţe nu era doar o greutate inertă, ca mai înainte. Acum se putea îndrepta undeva, acum avea un înţeles, aşa cum şi viaţa şi moartea ei au avut un înţeles. Am plecat să fac câţiva paşi prin aerul umed al nordului, apoi m-am aşezat şi am scris aceste rânduri:

Înainte ca viaţa ta, atât de scurtă, să ia sfârşit

Te-am întâlnit odată cu ochii roş-înlăcrimaţi.

Iar faţa-ţi strălucea de bucurie şi dulce căinţă

Din tainiţele inimii, în care se rostiseră cuvinte.

Ce-a fost anume, tu n-ai putut să-mi zici,

Căci lucrurile acestea nu puteam atunci să le-nţeleg.

Nu ştiu de nu cumva ţi-a arătat Dumnezeu atunci

Că zilele vieţii tale curând se vor sfârşi.

Deşi atunci nu cunoşteam acea lină lumină

A inimii zdrobite, pe care-o dă Mântuitorul

Şi care-n ziua aceea şi ţie-a dat-o, acum o ştiu,

Şi astfel viaţa ta trăieşte mai adânc în mine.

Dar că-acum şi sufletul meu e odihnit de Domnul,

Nu-ţi mai pot spune – căci te-ai dus.

Monahul Damaschin

Traducere după „Death to the World” de Radu Hagiu

Notă:  (*) Umilenie  = smerită zdrobire a inimii, inimă înfrântă, căldură a inimii, gingăşie a simţirii. (n.a.)

Acestea sunt lucruri pe care probabil le ştim cu toţii şi sunt generalităţi. Pentru a vă da un exemplu mai concret, vă voi spune în ce mod m-a afectat moda pe mine, o tânără a vremurilor de pe urmă …

În clasa a VIII-a, am fost înscrisă de părinţii mei la o casă de modă destul de mediatizată. Nu ştiam ce este moda cu adevărat, nu ştiam deloc ce se întâmplă în backstage’urile prezentărilor. La început, totul a fost bine, am învăţat doar mersul scenic, cu picioarele încrucişate, am învăţat să mă machiez, să mă aranjez şi alte lucruri, care atunci mi se păreau incredibile şi care mă atrăgeau din ce în ce mai mult. Uitând de faptul că moda este cea care reflectă spiritul vremurilor, mă depărtam de adevăr, neştiind ce mă aşteaptă. Mă depărtasem de biserică, bineînţeles, deoarece frecventarea ei nu făcea parte din practicile pe care le abordasem. Am fost învăţată să citesc doar reviste de modă, iar, dacă purtai haine din sezonul trecut, erai total desconsiderat.

Ajungând mai apoi la liceu, am început să îmi învăţ şi colegele să fie „la modă”. Le criticam pentru aspectul nearanjat şi chiar le învăţam să se fardeze, să se aranjeze mereu şi să citească reviste de modă. Deşi totul părea perfect, iar eu eram modelul (negativ, dacă apreciez în momentul de faţă) prietenelor mele, simţeam că ceva din ceea ce fac nu este bine. Aceste acte respingătoare au fost primite de cei din jur cu multă satisfacţie şi admiraţie, dar, în adâncul sufletului meu, au atins o altă coardă. Simţeam cum îndepărtez acea puritate şi frumuseţe naturală, complexă prin simplitatea ei, pe care a lăsat-o Dumnezeu şi îi îndepărtam şi pe cei din jurul meu de adevăratele virtuţi, de adevărata frumuseţe, atrăgându-i spre superficialitate.

Cu cât mă adânceam mai mult în lumea modei, cu atât sufletul meu se stingea mai repede. Credeam că frumuseţea poate fi măsurată conform unui standard obiectiv, unul pe care pur şi simplu nu-l atinsesem. Fără să îmi dau seama, devenisem absolut devotată conceptului platonic de frumuseţe, o estetică pe care o împărtăşeam cu editorii revistelor internaţionale de modă şi care-mi alimentau sentimentul zilnic de silă faţă de propria-mi persoană, în faţa oglinzii. Voiam mereu să slăbesc (din ce în ce mai mult) şi nu m-am oprit până nu am devenit anemică.

Mama mea şi-a dat seama că totul scăpase de sub control şi că moda nu este ceea ce pare. Era oricum prea târziu, pentru că eu fusesem stăpânită de tirania ei. Uimitor, dar salvarea mea a fost pasiunea pentru citit, la care nu renunţasem în favoarea revistelor patetice (pe care atunci le veneram). Am citit prima dată „Casiana – Învăţătura despre iubirea în Hristos”, o carte care m-a învăţat multe lucruri, printre care şi despre adevărata frumuseţe, cea lăsată de Dumnezeu, nu cea concepută de om, distrugătoare.

Am început să citesc din ce în ce mai mult, deoarece mi se părea incredibil cât de uşor reuşeam să găsesc răspunsurile la întrebările mele. Pe la începutul clasei a X-a, virusul modei nu mă mai stăpânea. Reîncepusem să frecventez biserica, petreceam vacanţele la mănăstire. Am renunţat la multe obiceiuri la care nu aş fi crezut că voi renunţa vreodată.

Ceea ce mă întristează, totuşi, este că, deşi eu am reuşit să descopăr adevărul, cei din jurul meu, pe care i-am îndepărtat de acesta, nu s-au mai putut întoarce. Pentru cei mai mulţi, eu am reprezentat trecerea de la monoton la extrem. Inutile au fost toate explicaţiile ulterioare, căci sămânţa nedreptăţii prinsese rădăcini adânci în sufletele lor.

Acum sunt eu cea criticată pentru că nu mă mai aranjez, nu mai merg la petreceri şi am fost chiar exclusă din cele mai interesante grupuri din liceu. Ceea ce în urmă m-ar fi întristat, acum mă bucură. Fericirea mea nu mai constă în ultima colecţie de haine de firmă sau în accesoriile sezonului sau ale revistelor de modă. Fericirea mea constă în adevăr, iar adevărul meu este Dumnezeu.

Oamenii au libertate, tocmai de aceea greşesc. Dacă nu aş fi fost liberă să fac ce vreau, aş fi mers mereu pe „cărarea îngustă” a lui Dumnezeu, fiind constrânsă de împrejurări. Am trăit multe experienţe, dar aceasta este cea mai relevantă în special pentru tinerii mei prieteni, care poate vor înţelege vreodată ce am înţeles şi eu… sper ca atunci să nu fie prea târziu…

Cu multă dragoste,
Amira K.

(Sursă: Blog „Popas alternativ”, http://hristofor.wordpress.com/ )

[Marc Forster, „Vânătorii de zmeie”/ „Kite Runner”]

Doi prieteni copii îşi petrec tot timpul împreună. Cel mai mic e cald, de o rară puritate şi capacitate de dăruire, cel mai mare e şovăielnic, temător, neliniştit. O rară empatie îi leagă: cu toate că nu ştie carte, mezinul îi ghiceşte celui mare cele mai tainice gânduri. Văzându-i, nu ai spune că cel mic e servitorul celui mai mare, condiţie moştenită din tată în fiu şi făcută, parcă, să dureze veşnic. Nimeni nu vede în asta vreo piedică pentru păstrarea demnităţii umane, ci şansa unei prietenii de o viaţă, ba poate şi dincolo de moarte. După ceasurile petrecute împreună pe maidan, cel mic trece la bucătărie, apoi îi lustruieşte cu zel pantofii prietenului-stăpân, care îşi face lecţiile. Pe străzi, prestanţa celui mai mare şi agilitatea mezinului fac din ei o pereche imbatabilă. Căci a şti să te baţi este, în mahala, o condiţie importantă a supravieţuirii. Cel mare nu ştie, iar mezinul devine garda de corp a stăpânului său, condiţie de care e foarte mândru.

Înălţările de zmeie zburătoare – o competiţie tradiţională, ce adună toată suflarea băieţandrilor din oraş – şi basmele cu viteji pe care cel mare (şcolar cu veleităţi scriitoriceşti) i le citeşte pe înserat celui mic îi vor lega pe vecie într-o prietenie cu o amprentă de neconfundat, care va avea să-şi plătească, însă, tributul de durere şi sânge. Într-o zi, cel mic e prins de gaşca de golani, pe care până atunci o înfruntase, şi molestat cu cruzime. Cel mare asistă în tăcere, ascuns, la scena maltratării, neavând curajul să intervină. Intervenţia sa ar fi putut schimba destinul amândurora – îşi va spune, apoi, o viaţă întreagă. Conştiinţa vinovăţiei nemărturisite îl izolează tot mai mult, făcându-l să comită alte trădări şi să rupă prin vicleşug prietenia, care, însă – i-o va dovedi mezinul – e pecetluită în cer şi nu mai poate fi ruptă. Iar victima – care, chiar şi respinsă, îşi păstrează întreaga inocenţă şi devoţiune – îl va susţine şi salva în ascuns, pas cu pas, pe trădător (chiar şi după moarte), până când acesta îşi va găsi puterea să lupte şi să-şi ispăşească slăbiciunea, chiar dacă pentru asta va trebui să treacă mai mult de o generaţie. Aceasta nu este o povestire din Pateric, nici o fabulă moralistă ieşită de sub pana unor Andersen, Gogol sau Oscar Wilde, nici o transpunere modernă a unui poem eroic despre prietenie, precum „Viteazul în piele de tigru” ori Epopeea lui Ghilgameş, ci o poveste din lumea musulmană a Afganistanului contemporan. A fost scrisă de Khaled Hosseini, un medic afgan emigrat în America, publicată în 2003, sub titlul „The Kite Runner” / „Vânătorii de zmeie” şi adaptată pentru ecran de scenaristul David Benioff (autorul romanului „A 25-a oră”) şi regizorul Marc Forster („Finding Neverland”) pentru studioul hollywoodian DreamWorks Pictures. Filmul, apărut în 2007, a făcut înconjurul lumii şi a fost nominalizat pentru cele mai prestigioase premii (Globul de Aur 2008 pentru Cel mai bun film străin şi pentru Cea mai bună muzică originală – compusă de Alberto Iglesias, Oscar 2008 pentru Cea mai bună muzică, premiile BAFTA pentru Cel mai bun film străin, pentru Muzică şi pentru Cel mai bun scenariu adaptat) şi a cucerit un Premiu al Criticii pentru cel mai bun actor (Ahmad Khan Mahmoodzada). A ajuns şi la noi, distribuit de RoImage 2000 şi însoţit de romanul omonim, şi el multipremiat, tradus de Editura Niculescu.

Marile atuuri ale filmului – potrivit autorilor, producătorilor şi presei internaţionale – sunt „intensitatea emoţiei”, autenticitatea sentimentelor, profunzimea poveştii „despre prietenie, familie, dragostea regăsită”. Nimeni, însă – nici autorii, nici critica – nu sesizează modelul fundamental religios al poveştii, care face ca sentimentul să nu coboare în sentimentalism, ci să urce către cheia de boltă a umanului. Iar aceasta nu poate fi sesizată decât de spectatorul creştin, singurul pentru care sacrificiul reprezintă gestul fundamental („de dinainte de întemeierea lumii”) al vieţii şi cheia accederii la veşnicie. Musulmanii, cu toate că acceptă jertfa de sine şi cinstesc martiriul, nu îi cunosc dimensiunea dumnezeiască (în Islam, Dumnezeu nu Se jertfeşte), aşadar, nici puterea izbăvitoare. Necunoscându-l, însă, teologic, în puritatea inimii lor, reuşesc să-l trăiască, cu tot firescul oamenilor din vechime, să-l transpună pe hârtie, iar actorii, pentru a-i proba autenticitatea, să îi dea viaţă pentru ecran. De fapt, această sumă de comportamente de tip ancestral, nespecifice omului contemporan, ci ancorate în veşnicie, pe care le putem ghici în Vieţile (prea sumar expuse) ale Sfinţilor, sunt, pentru noi, aportul cel mai important al filmului islamic contemporan. Căci „Vânătorii de zmeie” nu este un caz singular.

Limbajul cinematografic realist, ce a absorbit exigenţa şi lirismul Şcolii Clasice Ruse, îi conferă, în chip fericit, o totală modestie doctrinară, astfel încât teme de mare rezonanţă mistică (precum cea a înveşnicirii prin jertfă, total absente din filmul european şi nord-american, ba considerate chiar deranjante) îşi găsesc drumul spre inima spectatorului pe calea emoţiei rezultate din faptă şi gest, fără „preavizul” (adesea dezavantajos al) comentariului religios, fie acesta şi metaforic. Refuzat de cultura post-creştină, sacrificiul continuă să trăiască în alte culturi, mai puţin secularizate, mai apropiate de valorile esenţiale. Surprinderea lor pe ecran este o sărbătoare. Să le vizităm, aşadar, pentru a depăşi o situaţie de criză, pe care nu o putem rezolva, vorba exaltaţilor de orice fel, „doar prin noi înşine”!

Elena Dulgheru

Criza internaţională a ajuns şi în România. Atât la nivel internaţional, cât şi la nivel naţional, ea se face simţită printr-o reducere a consumului, ceea ce conduce la reducerea producţiei, ceea ce conduce la concedieri, ceea ce conduce la bani mai puţini, ceea ce conduce la un consum mai mic. Un cerc vicios.

Cum de s-a ajuns la aşa ceva? Specialiştii răspund că dificultăţile pieţei financiare din SUA au generat o criză financiară care, în contextul globalizării şi al interdependenţei pieţelor, s-a răspândit repede în toate statele.

Dar, ce anume a condus la dificultăţile financiare din SUA? I-am pus această întrebare unui prieten din SUA. Răspunsul a fost: „Lăcomia şi nesăbuinţa”. Lumea a început să se împrumute la bănci peste puterea lor de rambursare, iar băncile, din dorinţa de a se îmbogăţi din dobânzile la credite, au acordat acele credite oricui, fără a-şi lua măsuri de siguranţă. Evident, la un moment dat, toţi aceia ce îşi luaseră pe credit case de un milion de dolari, case pe care nu şi le-ar fi putut permite într-o viaţă de om, au intrat în incapacitate de plată. Aşa că băncile le-au luat casele, dar nu au putut nicidecum să le vândă la preţuri bune, pentru că s-a creat o inflaţie de case de vânzare. Neputându-şi recupera banii, băncile au intrat în criză de lichidităţi. Acţiunile lor la bursă s-au prăbuşit, şi toţi investitorii şi-au retras banii sau cel puţin şi-au oprit investiţiile.

Din punct de vedere creştin, ce se poate spune despre un astfel de sistem social sau financiar?

Trăim într-o societate în care idolul majorităţii este nivelul de trai. Acest idol este promovat implicit şi explicit prin mass-media, dar şi prin rapoarte statistice, disponibile pentru toate statele lumii. De ani de zile, ne-am obişnuit şi am fost educaţi să urmărim un nivel de trai cât mai înalt. Ne-am obişnuit să citim statistici despre alte ţări cu un nivel de trai mai mic decât al nostru şi le-am plâns de milă acelor ţări.

Dar ce înseamnă pentru noi un nivel de trai bun?

Este mai mult decât un anumit nivel salarial. Este tot ce intră în stilul de viaţă: maşina, casa cu dotările ei, lucrurile pe care le cumperi, locurile în care îţi petreci concediile… Cu alte cuvinte, lucruri specifice unei societăţi de consum. Ne-am obişnuit şi am fost învăţaţi să credem că dacă avem ultimul model de tv lcd cu diagonala de 2 metri, atunci avem un nivel de trai mai bun; că dacă mânuim cutare model de telefon mobil sau conducem cutare maşină, am urcat pe scara socială. (Problema e că pe această scară socială, de fiecare dată când apare un nou telefon sau o nouă plasmă, a mai apărut o treaptă pe care trebuie s-o urcăm).

Ce înseamnă aceasta? O goană permanentă după o fantasmă şi un idol – nivelul de trai.

În consecinţă, întregul nostru sistem social – şi nu mă refer doar la cel al României – a fost conceput şi funcţionează pentru consum, pentru a întreţine şi a putea susţine această goană după vânt. Un sistem creat pentru a-l ajuta pe măgăruş să gonească la nesfârşit după morcovul care-i atârnă înainte.

Un prieten baptist îmi spunea cândva, într-o discuţie despre Ortodoxie şi protestantism, că ţările cele mai „dezvoltate” sunt cele ce au trecut printr-o reformă religioasă şi s-au rupt de credinţa şi sistemul tradiţional. Pentru el, dar şi pentru mulţi alţi critici ai Ortodoxiei, ceea ce numim nivel de trai superior – şi am arătat mai sus ce înseamnă acesta – este o dovadă a veridicităţii protestantismului faţă de Ortodoxie.

Iată însă că sistemul social, capitalist, creat pe fundamentele protestante ale Reformei lui Luther – individualism religios şi social, omul în centrul sistemului, credinţa personală care ajunge să includă aspiraţii lumeşti, devenind astfel un idol – a intrat în colaps. Presupusa superioritate a protestantismului faţă de Ortodoxie s-a năruit odată cu intrarea în criza financiară.

De fapt, nu este doar o criză financiară. Este şi o criză socială, o criză a mentalităţii societăţii de consum bazată pe goana după un idol efemer: nivelul de trai.

Vom avea însă o regândire a mentalităţii noastre sociale? Mă tem că nu. În ce direcţie se mişcă şi lucrează acum factorii de putere şi decizie: atenuarea efectelor crizei, doar pentru a se reveni la vechiul sistem al societăţii de consum, doar pentru ca firmele să poată produce şi vinde din nou, iar oamenii să cumpere pentru a-şi întreţine iluzia că şi-au îmbunătăţit nivelul de trai.

Aşa ceva nu poate decât să indice că, odată depăşită actuala criză şi revenirea la vechiul sistem al societăţii de consum, este doar o chestiune de timp până la intrarea într-o nouă criză, similară.

De ce „slavă Domnului”? Nu pentru că actuala criză dovedeşte inferioritatea lumii protestante, aflată acum în criză şi exportatoare mondială de criză, ci pentru că această criză este o şansă pentru mulţi de a-şi reevalua priorităţile personale şi scopurile în viaţă.

Bogdan Mateciuc

Evenimentele, indiferent de importanţa lor, pun masele în mişcare. Fie că este vorba de o întâlnire cu câteva cunoştinţe, de aglomeraţia din cluburi sau parcuri, ele emană o energie.

Căutăm compania celorlalţi oameni cu sau fără intenţie. Este firesc să se întâmple aşa pentru că există în fiecare dintre noi o tendinţă naturală de a împărtăşi experienţele.

Tocmai ai ascultat noul album Coldplay şi simţi nevoia să vorbeşti despre el. Cineva o să te asculte şi o să-ţi recomande eventual un film nou, pentru că l-a vizionat recent. Ai citit un roman şi vrei să afli ce părere au prietenii tăi despre el. Ţi-ai cumpărat un telefon şi trebuie să-l vadă şi ceilalţi. Nu ai nimic de spus, dar îţi place să-i asculţi pe cei din jur spunând vrute şi nevrute. Vrei să afli noutăţile. Vrei să-ţi faci prieteni. Vrei pur şi simplu să ieşi din casă. Motive sunt multe!

De ceva timp, văd cum diverse locaţii devin la modă şi mă întreb ce-i atrage, de fapt, pe oameni acolo. Într-unul dintre baruri se fumează până când se plâng şi fumătorii că-i ustură ochii, dar nimeni nu pleacă până nu se face târziu. Muzica trebuie să fie ritmată, altfel plictiseşte. Asta nu trebuie să se-ntâmple, altfel se strică atmosfera. Odată intrat acolo, eşti obligat să te distrezi, indiferent dacă ai resursele necesare sau nu. Unii se gândesc: pofta vine mâncând! Da, este şi asta o modalitate de a-ţi schimba starea de spirit. Depinde ce stare vrei să laşi în spate şi cu ce dispoziţie vrei să ieşi pe uşă când pleci acasă.

Într-un alt club, este frig şi întuneric. E gălăgie şi lumea exact asta caută. Aproape că nici nu auzi ce spune cel de lângă tine, dar înţelegi că se simte bine pentru că dă din cap pe ritmul muzicii. Poţi chiar să ţipi, nimeni nu o să ştie că eşti tu. Poţi să dansezi, poţi să bei şi să te gândeşti la ale tale. Priveşti cu atenţie spre uşă să vezi cine a mai intrat, cine a mai plecat. De fapt, cu cât vin acolo mai mulţi oameni interesanţi, clubul va fi mai la modă. Dar cine şi cum este interesant? Probabil că ar trebui să semene cu tine, să caute aceleaşi lucruri de care eşti interesat, să arate bine şi să aibă ceva de zis. Altfel, nu l-ai găsi acolo, ci acasă, echipat în pijamale, înainte de miezul nopţii. De fapt, tu ce cauţi acolo?

După câteva analize succinte, văd că, de fapt, nu locul e la modă, ci oamenii care-l frecventează. Nimeni nu suportă fumul de ţigară degeaba, nefiind fumător. Niciun rocker nu ascultă house dacă în spatele acestui supliciu nu stă un alt scop. Niciun solitar nu acceptă un grup de străini dacă nu doreşte să-şi facă prieteni, să iasă din cochilia lui. Fiecare caută ceva şi şansele cresc pe măsură ce interacţionezi cu alţi curioşi. Într-un fel, grupurile de oameni te obligă să cauţi sprijin în tine, să-ţi păstrezi puterile nerisipite şi totodată să te adaptezi noului, ca personajul K. din Castelul lui Franz Kafka. Băile de mulţime sunt un fel de experimente în faţa cărora îţi dai seama cine eşti sau cine ar trebui să fii. Comparaţiile se fac involuntar.

De fiecare dată când merg într-un loc aglomerat, privesc la fiecare om din încăpere şi mă întreb dacă este într-adevăr bucuros că se află acolo. Poate că da sau poate că e doar o modalitate de a se expune. Să zicem că acasă nu are cine să te asculte, dar vrei să spui ce gândeşti vizavi de diverse domenii. Acasă poate că-ţi cenzurezi comportamentul, iar atunci când te întâlneşti cu prietenii, te simţi mai liber.

Întâlnirile au loc între cei care vrem să părem sau între cei care vor să-şi spună cu adevărat povestea? De multe ori, pe cel de lângă tine nu-l interesează ce ai de spus pe cât îşi doreşte să fie ascultat şi înţeles. Încearcă acest experiment: adresează-i o întrebare şi încearcă să răspunzi şi tu la ea, imediat ce ai obţinut un răspuns. Câtă răbdare crezi că va avea interlocutorul să te asculte până la capăt? Dacă este persoana care vrea să ştie cum te simţi, ce stare de spirit ai, cu siguranţă va fi atentă. La fel de bine poate fi interesat şi un necunoscut care vrea să afle mai multe despre tine.

Totuşi, de ce este nevoie de aglomeraţie şi haos pentru a trage nişte concluzii la fel de bine şi din exterior? Unele experienţe sunt menite să te trezească, să-ţi spună pe propria piele că trebuie să-ţi găseşti locul şi nu să te chinui să te adaptezi acolo unde nu-ţi place. Alte experienţe nu fac decât să te hrănească cu false impresii. Nu te atrag oamenii fiţoşi, dar mergi să-i vezi. Nu-ţi plac oamenii superficiali, dar uneori îi imiţi pentru a scăpa de seriosul din tine. Vrei să treci la nivelul următor, dar să fie unul superior. Cum reuşeşti asta? În niciun caz repetând acele acte care-ţi aduc nemulţumirea.

Ana Abronov

Poetul Mihai Eminescu provenea dintr-o familie dreptcredincioasă, iar mama sa, Raluca, fiica stolnicului Vasile Juraşcu, a ţinut în mod deosebit să aibă, pe moşia de la Ipoteşti, un lăcaş de închinăciune, cumpărând în acest scop o bisericuţă fără turlă, cu clopotniţa de lemn. Ea avea 2 fraţi (Calinic, Iachint), 3 surori (Fevronia, Olimpiada, Sofia) şi o nepoată de soră (Xenia) la călugărie, în vestitele mănăstiri ale Bucovinei.

În ciuda declaraţiei din poezia Eu nu cred nici în Iehova, Eminescu, fără să fie habotnic sau foarte evlavios, avea un mare respect pentru tradiţia religioasă, numind Biserica Ortodoxă „Maica spirituală a poporului român”. Una dintre pasiunile lui era aceea de a strânge manuscrise vechi, care aveau mai toate un conţinut religios. Deşi ortodox, el aprecia mult şi catolicismul, mai ales pentru performanţele culturale ale acestuia. Era însă critic la adresa protestantismului, care i se părea „o iudaizare a creştinismului”.

Pe vremea când plănuia să se cunune cu Veronica Micle (care avea să moară în acelaşi an cu el, fiind înmormântată la Mănăstirea Văratec), se gândiseră amândoi, mai în glumă, mai în serios, să se convertească la catolicism, unde divorţul nu este lesne admis. Desigur, lucrul nu s-a întâmplat. Însă o soră a lui Eminescu, Aglaia, avea să treacă la catolicism în 1890, prin căsătoria cu un ofiţer austriac.

Mai ales în tinereţe, poetul a fost atras şi de religiile indiene, iar pe marginea unui caiet îşi notase cândva, cu evidentă exagerare: „Eu sunt budist. Nefiind creştin simplu, ci creştin ridicat la puterea a 10-a”. Poetul era sensibil şi la vechile credinţe ale geto-dacilor (vezi, de pildă, Rugăciunea unui dac), referindu-se nu o dată la Zalmoxis şi la înţelepciunea „preoţilor păgâni”, în care nu vedea însă atât nişte adversari, cât nişte precursori ai creştinismului. În scrierile sale postume se găsesc numeroase compoziţii cu caracter religios creştin, închinate fie Sfintei Treimi, fie Mântuitorului Iisus Hristos, fie Maicii Domnului. Cea mai frumoasă expresie a sensibilităţii religioase eminesciene rămâne poezia Rugăciune: „Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică preacurată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!”.

Răzvan Codrescu

Nimeni nu ştie ce este în sufletul omului, decât numai omul însuşi şi Dumnezeu. Sufletele noastre se întâlnesc în gânduri şi în emoţii şi de multe ori tresaltă simţind că s-au unit. Când sufletele se întâlnesc unul cu altul, ele se cunosc şi se înţeleg. În Duhul Sfânt, sufletele sfinţilor se unesc şi se recunosc, şi aceasta este adevărata bucurie.

Nimeni nu se bucură, decât regăsindu-se în altcineva. Numai în Duhul Sfânt oamenii se pot cunoaşte unul pe altul şi pot trăi bucuria deplinei regăsiri, pentru că în afară de această întâlnire totul este nedeplin şi schimbător.

Pe pământ, noi ne cunoaştem în parte şi asta din cauză că sufletele noastre sunt împărţite din pricina multelor dorinţe. Oamenii au obiceiul să se identifice cu propriile dorinţe şi din această cauză se îndepărtează de ei înşişi. Atunci când doi oameni cu dorinţe comune se întâlnesc, ei se bucură şi se împrietenesc. Văzând în celălalt doar propriile dorinţe, ei ajung să creadă că se cunosc unul pe altul şi că se înţeleg.

Viaţa însă ne schimbă pe toţi, pentru că unele sunt dorinţele copiilor, altele ale tinerilor, altele ale oamenilor cuprinşi de grijile familiei şi altele ale bătrânilor. Viaţa ne arată că prieteniile se leagă la tinereţe, dar arareori vei găsi un bătrân care să poată spune despre cineva că îi este prieten. Oamenii se despart din cauză că dorinţele lor se schimbă.

Singurătatea sufletească în care petrec majoritatea oamenilor ne descoperă cât de puţin ne cunoaştem unul pe altul şi cât de puţin ne cunoaştem pe noi înşine.

Ca orice om, am căutat şi eu să mă înţeleg pe mine însumi. În tot acest răstimp, am înţeles că nu este pe pământ o bucurie mai mare decât aceea de a te regăsi în altcineva, pentru că atunci simţi că tot ce ai trăit şi ai acumulat în decursul vieţii tale nu este o minciună. Atunci când te regăseşti într-un om, simţi că îl iubeşti. Îl iubeşti pentru că te iubeşti pe tine? Da. Dar oare eu mă iubesc pe mine? Cred că nu. Şi atunci cum mă pot iubi pe mine în celălalt? Tocmai pentru că pe noi înşine nu putem să ne iubim decât în celălalt şi nu iubim atât ceea ce suntem, cât ceea ce am putea să fim şi poate ceea ce ar trebui să fim.

Din copilărie şi până acum, eu am iubit mulţi oameni. I-am iubit omeneşte, nu duhovniceşte, aşa cum iubesc majoritatea oamenilor. L-am iubit pe tatăl meu pentru că era puternic, am iubit-o pe mămica pentru că ea mă iubea pe mine, am iubit-o pe sora mea pentru că mă gândeam că este singurică şi l-am iubit pe fratele meu pentru că semăna cu mine. Mai apoi, l-am iubit pe un oarecare profesor de sport, Dmitri Petrovici, pentru că avea muşchi şi putea să facă acrobaţii cum nu mai văzusem. Mai apoi l-am iubit pe profesorul meu de pictură, Ivan Grigorievici, pentru că desena şi picta aşa cum eu nu mai văzusem. Mai apoi, ca orice om, m-am îndrăgostit de o fată pentru că mi se părea că o fată ca aceea eu nu mai văzusem.

În sfârşit, m-am minunat pe rând de Coşbuc, Eminescu, Bacovia, Trakl, Ionescu, Freud, Nietzsche, Garcia Marquez, Sallinger, Dostoievski, Gogol, Steinbeck, Salvador Dali, Picasso, Van Gogh şi o mulţime de alţi oameni în care s-a regăsit pe rând sufletul meu, pentru că mi se părea că toţi aceşti oameni au făcut lucruri cum eu nu mai văzusem şi au rostit cuvinte pe care eu nu le mai citisem.

Cu alte cuvinte, pe mine mă fascina oricine putea să-mi descopere noi dimensiuni ale propriului meu suflet, pentru că în adâncul meu eu ştiam că sufletul este fără de margini şi că în el se pot petrece cele mai grozave lucruri, atât de grozave, încât mintea mea de atunci nici nu putea să le cuprindă.

Totuşi, eu am fost foarte nestatornic în îndrăgostirile mele. Până în clasa a patra, am reuşit să schimb şcoala de sport pe şcoala de muzică şi şcoala de muzică pe şcoala de pictură. Până la urmă, am ajuns poet. Din pricina acestei nestatornicii, mulţi ochi au plâns pentru mine. Aşa s-a întâmplat că într-o viaţă scurtă am schimbat multe lucruri: am schimbat locuri şi activităţi şi oameni. Acesta nu a fost un lucru uşor, pentru că fiecare loc şi fiecare om şi poate că fiecare poet citit a însemnat pentru mine o viaţă aparte, o viaţă pentru care a trebuit de fiecare dată să mă nasc şi de fiecare dată să mor. Toate acestea au umplut sufletul meu de multă durere şi amărăciune.

Eu m-am născut ca un artist, am trăit ca un artist, am simţit şi am iubit ca un artist. Acum mi se pare că şi laptele mamei mele l-am supt ca un artist. Când eram copil de leagăn, mămica mă îmbrăca în salopetă, mă lua cu ea călare pe cal şi mă adormea în şa. Desigur, nici mama mea nu era o mamă normală, când mă avea în pântece cânta, citea poezii, picta şi făcea şi alte trăsnăi, crezând că aşa va reuşi să nască un „artist”! Cu toate acestea, eu m-am simţit foarte neînţeles între artişti. De ce? Nu ştiu, poate pentru că toţi artiştii nu fac decât să ceară altora să-i înţeleagă, o cer insistent şi cu durere, bravând totodată cu nebunia şi bizareria lor.

Toate acestea au trecut. Acum oamenii văd în mine un călugăr, un preot. Uneori, pe stradă, adolescenţii de 14 ani râd în urma mea, fac glume proaste, iar eu trec serios pe alături, de parcă niciodată n-aş fi fost ca ei. Atunci sunt un popă morocănos. A început să-mi placă să fiu un popă morocănos. De ce? Pentru că nu mai simt nicio nevoie să contrazic părerile pe care şi le fac oamenii despre mine. De ce? Am zis de ce, pentru că nimeni nu poate înţelege pe nimeni, decât în Duhul Sfânt. Şi eu am pe Duhul Sfânt? Nu pot să zic, dar simt că am fost înţeles odată şi pentru totdeauna şi că aventura căutărilor mele a luat sfârşit. Cine m-a înţeles atât de profund, atât de dulce? Acesta e secretul inimii mele.

Ieromonah Savatie Baştovoi