Poate că nicio ţară din lume nu are o istorie mai tumultoasă şi mai dramatică decât Ţara Sfântă; este şi firesc să se întâmple aşa, căci s-a aflat în regiunea unde se întâlneau marile imperii de odinioară, ce-şi disputau întâietatea şi hegemonia asupra lumii antice. Pentru un arheolog modern, nu există nicio zonă din lume care să nu prezinte un potenţial interes. Totuşi, rădăcinile ştiinţei moderne ale arheologiei se află în mare măsură în Orientul Mijlociu. Impulsul universal care a dat naştere la explorarea acestei părţi de lume avea un deosebit interes pentru cadrul în care s-au desfăşurat majoritatea întâmplărilor relatate în Biblie. Cu tot caracterul ştiinţific al arheologiei moderne, majoritatea descoperirilor importante nu sunt plănuite în atmosfera rece a turnului de fildeş. Câteva dintre cele mai importante descoperiri ale acestui secol au plecat de la o descoperire întâmplătoare făcută de un localnic din zona respectivă. Gândindu-ne la lumea antică, probabil ne vin mai uşor în minte regii şi palatele lor sau preoţii şi templele lor. Este foarte adevărat că faptele notate în analele istoriei tind să fie asociate cu persoane importante şi cu instituţiile în care activau acestea. Oraşul biblic Ascalon este situat pe coasta Mării Mediterane, la aproximativ 63 km sud de Tel-Aviv şi la 16 km nord de Gaza, solul fertil şi apele subterane făcând ca această aşezare să reprezinte locul ideal pentru comerţul maritim şi pentru agricultura bazată pe irigaţii. Întregul oraş era aşezat pe albia unui râu ce cobora spre mare, fiind înconjurat din toate părţile de coline artificiale pe care fuseseră ridicate ziduri cu turnuri. „Onomasticonul” lui Amenophis (începutul secolului XI. î.Hr.) citează Ascalonul ca fiind un oraş filistin, alături de Gaza şi Aşdod. Din Sfânta Scriptură, aflăm că Ascalonul făcea parte din pentapolisul filistin, care cuprindea următoarele oraşe: Gaza, Aşdod, Ascalon, Gat şi Ecron (Iosua 13, 3; I Regi 6, 4, 17).

Ascalonul este totodată şi scena istorisirii biblice legate de viteazul Samson care şi-a onorat promisiunea făcută omorând 30 de oameni din Ascalon, smulgându-le hainele şi dându-le filistenilor care dăduseră răspunsul corect la ghicitoarea sa. Ashkelon sau, mai bine zis, Ascalon (în izvoarele clasice) şi-a împrumutat numele unei varietăţi speciale de ceapă (ceapa Ascalonia) cultivată în această zonă a Ţării Sfinte şi exportată către multe oraşe romane de pe coastele Mediteranei. În prezent, numele său încă există în denumirea unei varietăţi de ceapă dulce (scallion). Ascalon se pare că şi-a luat numele de la un vechi cuvânt nord semitic, probabil „şql”, adică „a cântări”, din care provine cuvântul „shekel”.

Principalele săpături arheologice din ultimele decenii de la Ascalon au început în anul 1985 şi poartă numele de Leon Levy Expedition, fiind conduse de L.E. Stager şi sponsorizate de Harvard Semitic Museum. După unsprezece sesiuni de săpături la sol şi patru sesiuni de explorări subacvatice, s-au descoperit numeroase vestigii arheologice care aduc dovezi ale diferitelor influenţe internaţionale în această regiune cu deschidere la mare. Dintre acestea, amintim în primul rând vasele feniciene roşii, foarte întâlnite în localităţile filistene de pe coasta Mediteranei – Ascalon şi Aşdod –, însă cu mult mai rare în aceeaşi perioadă, în oraşele din interiorul Ţării Sfinte: Ekron (Tel Miqne) şi Timna (Tel Bataş). Profetul Ieremia, activând sub domniile succesive a cinci regi (Iosia, Ioahaz, Ioachim, Iehonia şi Sedechia), a fost un fin observator al geopoliticii din perioada sa; el se referă la Filistia ca fiind „ajutorul” oraşelor Tir şi Sidon: „Părinţii nu se vor mai uita la copiii lor, pentru că mâinile lor vor fi încremenite de groaza zilei aceleia, care vine să piardă pe toţi filistenii şi să răpească Tirului şi Sidonului orice nădejde de ajutor, căci va pustii Domnul pe filisteni, rămăşiţa insulei Caftor” (Ieremia 47, 4).

Pe baza descoperirilor arheologice, s-a confirmat faptul că la Ascalon, comerţul şi religia jucau un rol important în viaţa locuitorilor oraşului. Astfel, într-o cameră plină cu vase sfărâmate, grâu prefăcut în mangal, greutăţi pentru cântar şi balanţe, s-a descoperit o ostraca, un ciob de lut folosit drept chitanţă, având inscripţionate câteva litere. Deasupra acestor dărâmături se afla acoperişul căzut al unei clădiri, făcut din lut amestecat cu trestie şi rogojină, iar peste molozul rezultat din căderea acoperişului se afla un mic altar construit din gresie, folosit pentru a oferi zeităţilor filistene jertfe de tămâie şi smirnă. Importanţa acestei descoperiri arheologice rezidă în faptul că este pentru prima dată când au fost găsite dovezi stratificate ale altarelor de pe acoperişuri. Profetul Ieremia a înscris în lista păcatelor lui Iuda şi ritualurile de pe acoperişuri, precum ofrandele de tămâie şi vărsarea vinului şi a uleiului pentru venerarea zeităţilor păgâne: „Şi vor intra Caldeii, care împresoară cetatea aceasta, vor da foc cetăţii şi o vor arde cu foc pe ea şi casele pe ale căror acoperişuri s-au adus tămâieri lui Baal şi jertfe cu turnare în cinstea dumnezeilor străini, ca să Mă mânie pe Mine” (Ieremia 32, 29). Cu siguranţă, profetul Ieremia, în pasajul citat mai sus, s-a referit la o realitate binecunoscută a vremii sale, iar descoperirea de la Ascalon constituie un exemplu clar de altar construit pe acoperişul unei case, cu scopul de a aduce jertfe idolilor.

Crama de la Ascalon sfarmă un alt mit modern legat de filisteni, acela că ei erau mari băutori de bere. Unul din cele mai caracteristice tipuri de vase de lut descoperite la sit-urile filistene este un ulcior cu strecurătoare. Se presupune că strecurătoarea era folosită pentru a reţine drojdia de bere. În ciuda acestui fapt, sistemul ecologic din Filistia favorizează producţia de struguri, nu pe cea de orz. Solurile nisipoase şi clima caldă din câmpia litorală produceau multe soiuri de struguri gustoşi. Crama din Ascalon şi cramele asemănătoare descoperite recent lângă Aşdod, datând cam din aceeaşi perioadă, sugerează faptul că Filistia litorală era un important producător de vinuri, atât pentru consumul local cât şi pentru export. Dacă Ascalonul producea vin, oraşul filistin Ecron, care avea câmpuri întinse cu soluri fertile, era capitala de necontestat a producerii uleiului de măsline, dacă nu din lume, din ţară cu siguranţă; zona industrială de la Ecron cuprindea peste o sută de fabrici de ulei. Prin urmare, litoralul şi uscatul Filistiei formau zone complementare pentru producţia a două dintre cele mai importante produse din Orientul Apropiat: uleiul de măsline şi vinul. În a doua jumătate a secolului al VII-lea î.Hr., Filistia a cunoscut o prosperitate economică deosebită, în principal datorită exporturilor de vin şi ulei către Egipt şi alte ţări mediteraneene.

Săpăturile arheologice recente indică faptul că bazarul sau piaţa din Ascalon avea vedere la mare. Podeaua unuia din magazinele bazarului era plină de ulcioare cu polonice şi vase de vin; ar fi putut fi un magazin de vinuri. Chiar în faţa magazinului, se afla o ostraca în limba aramaică, a cărei datare a fost stabilită de către Frank Cross, pe baza formei şi alcătuirii literelor, în secolul al VII-lea î.Hr. Inscripţia vorbeşte despre numărul de sticle de vin roşu şi numărul de elemente de „sekar”. Forma verbală din termenul al doilea înseamnă „a se îmbăta”; prin urmare, forma substantivală se poate traduce prin „băutură tare”. Este vorba despre un vin tare, făcut din curmale, cunoscut în limba siriană sub denumirea de „sakra”. Câţiva curmali din ale căror fructe se făcea acest vin tare au supravieţuit până în zilele noastre în Parcul Naţional Yadin, acolo unde este localizată colina Ascalonului.

Fără îndoială, cea mai cunoscută referire biblică la Ascalon este plângerea lui David la moartea prietenului său, prinţul Ionatan şi a regelui Saul: „Nu vestiţi în Gat şi daţi de ştire pe uliţele Ascalonului, ca să nu se bucure fiicele Filistenilor, ca să nu prăznuiască fiicele celor netăiaţi împrejur” (II Regi 1, 20). Termenul ebraic „huţţot” a fost tradus prin „străzi, uliţe”. În realitate, însă, aşa cum arăta Benjamin Mazar acum 30 de ani, cuvântul înseamnă „bazare”. Atunci, ca şi acum, bazarul era partea cea mai agitată a oricărui oraş din Orientul Mijlociu. Bazarul ce datează din secolul al VII-lea î.Hr., descoperit în timpul expediţiei Leon Levy, nu era probabil mult diferit ca plan şi funcţionare de bazarele timpurii la care face aluzie haghiograful. Un singur lucru poate fi afirmat cu toată certitudinea şi responsabilitatea: această mare metropolă filistină ce datează din secolul al VII-lea î.Hr. a fost distrusă în întregime. Distrugerea Ascalonului filistin a fost totală şi definitivă; în termeni arheologici, Epoca Fierului se sfârşise. În perfect acord cu cele relatate în Cronica babiloniană, arheologia nu lasă nicio îndoială asupra faptului că distrugerea din secolul al VII-lea î.Hr, de la Ascalon, a fost opera lui Nabucodonosor.

Tell Harube sau Tell Azza este locul vechiului oraş Gaza, situat în câmpia de sud, la aproximativ 5 km de Marea Mediterană, în partea nord-estică a oraşului modern. Gaza apare pentru prima dată în izvoarele literare în secolul al XV-lea î.Hr., sub numele de Gazat, în lista cuceririlor Faraonului Tutmoses III. În urma cuceririi sale de către acest Faraon, mai mult de 50 de campanii militare au avut loc în această zonă. Menţinerea suveranităţii asupra acestei regiuni a reprezentat o grijă prioritară a conducătorilor egipteni. În basoreliefurile egiptene, Gaza apare sub numele de „oraşul Canaanului”. Gaza este menţionată, de asemenea, în tăbliţele el-Amarna drept un centru administrativ egiptean, iar în Noul Testament oraşul este numit pustia Gaza (Fapte 8, 26), din cauza distrugerii sale de către Alexandru Ianeu. Oraşul a fost restaurat de către Pompei şi reconstruit de către Gabinius, procuratorul Siriei, în 57 î.Hr. Regele Irod cel Mare a stăpânit oraşul pentru scurtă vreme. După moartea sa, oraşul a ajuns sub stăpânirea proconsulului roman al Siriei, înflorind în timpul stăpânirii romane. Aici s-au pus bazele unei şcoli vestite de retorică şi s-au construit temple măreţe – al lui Zeus, al Afroditei, al lui Helios, al lui Apolo, al Atenei. Cel mai mare templu era cel al lui Marnas (o zeitate cretană), cel mai important zeu al oraşului. Mulţi filosofi de seamă au învăţat în şcoala de retorică de aici, dintre care cel mai important a fost Procopie de Gaza (sfârşitul secolului al V-lea). În harta Madaba, Gaza apare ca un oraş mare, cu străzi mărginite de coloane şi cu o mare biserică în centrul ei. Noul Oraş (Neapolis) s-a dezvoltat în jurul portului, fiind cunoscut sub numele de Maiumas Neapolis. Începând cu secolul al IV-lea, oraşul este cunoscut sub numele de Constantia. Evreii s-au stabilit aici din perioada romană şi bizantină.

Potrivit izvoarelor creştine, în Gaza au fost construite numeroase biserici în timpul perioadei bizantine, dintre care cea mai cunoscută este Eudoxiana, ridicată de împărăteasa Eudoxia. Au existat critici potrivit cărora această biserică ar fi fost mult prea mare pentru nevoile comunităţii creştine din Gaza. În anul 1965, s-a descoperit pe malul mării, în Gaza, la aproximativ 300 de metri sud de actualul port, un mozaic-pardoseală dintr-o veche sinagogă. Departamentul Egiptean de Antichităţi a desfăşurat operaţiuni de salvare a pavajului, publicând un scurt material cu rezultatele investigaţiilor. Excavaţii sistematice s-au desfăşurat în vara anului 1967, sub conducerea lui Ovadiah, din partea Departamentului Israelian de Antichităţi şi Muzee, cu cooperarea Gaza Military Government. Nava principală a sinagogii a fost pavată la început în mozaic, deşi mai târziu a fost repavată aproape în întregime cu plăci de marmură, din care s-au păstrat câteva piese. Partea de mozaic care s-a păstrat îl descrie pe regele David ca pe Orfeu, îmbrăcat în veşminte bizantine şi cântând la liră. De jur împrejurul lui David, este un pui de leu, o girafă şi un şarpe care ascultă muzica lui David. Într-unul din medalioanele mozaicului de la Gaza, o inscripţie greacă aminteşte numele donatorilor: Menahem şi Yeshua, fiii lui Isses, vânzători de lemn. Cel mai probabil, sinagoga şi dependinţele ei au fost distruse în prima jumătate a secolului al VII-lea, în timpul cuceririi persane (614-627 d.Hr.) sau în timpul cuceririi arabe (620 d.Hr.). O statuie uriaşă a lui Zeus, cea mai mare statuie din perioada romană (secolul II d.Hr.), a fost descoperită în apropierea Gazei la sfârşitul secolului al XIX-lea. Statuia se află astăzi la Istanbul Archaeological Museum.

Tel Sera, pe harta modernă a Israelului, este situat în partea nord-vestică a Neghevului, la mijlocul distanţei dintre Gaza şi Beer-Şeba. Această regiune a fost scena unor discuţii şi confruntări militare şi politice considerabile între Egipt şi Canaan la început, iar, mai târziu, între Iuda şi Filistia şi între Iuda şi Egipt, Asiria şi Babilon. Importanţa sa strategică şi economică este atestată de numărul mare de movile antice din această regiune relativ mică în privinţa suprafeţei, de exemplu: Tel el Ajjul, Tel Iemmeh, Tel el Farah, Tel Hesi, Tel Halif şi de câteva situri mai mici datând din Epoca Bronzului şi Epoca Fierului. Interesant este faptul că expediţia „Ţinutul Gherar”, organizată sub auspiciile Universităţii Ben-Gurion din Neghev, în cooperare cu Centrul Naţional Francez de Cercetări Ştiinţifice din Ierusalim, a efectuat şase sesiuni de săpături la Tel Haror (Tell Abu Hureireh), între 1982-1990. Aşezarea este situată în vestul deşertului Neghev, la aproximativ 20 km vest de Beer-Şeba şi la 7 km de Tel Sera, pe principalul drum care leagă Gaza de Valea Beer-Şeba. Cercetările de suprafaţă făcute de către E. D. Oren au condus la identificarea acestei aşezări cu Gherarul canaanit şi filistin, oraşul lui Abimelec (Facerea 10, 19; 20; 22; 26; II Paralipomena 14, 9-15). Aşezarea din Epoca Mijlocie a Bronzului se întindea pe o suprafaţă de 15 km², făcând din aceasta unul din cele mai mari oraşe din sudul Canaanului. Era fortificat printr-un sistem elaborat de metereze de pământ şi ziduri de apărare similare celorlalte sisteme defensive ale oraşelor Tell el ’Ajjul şi Tell el-Far’ah, aflate în imediata apropiere.

Mihai Valentin Vladimirescu

În urmă cu 3 ani, la cea de-a 78-a ediţie a Galei decernării Premiilor Oscar, patima homosexualităţii a urcat pe scenă dezinhibată primind şi câteva statuete aurii. Dintre producţiile cinematografice care s-au aflat în acel an în competiţie, se remarcă în mod special „March of the Penguins” („La Marche de l’Empereur”) al regizorului francez Luc Jacquet, peliculă care a primit Oscarul pentru cel mai bun documentar. Filmul a adunat laurii succesului de casă în Europa, dar şi în SUA, ceea ce pentru un documentar e o adevărată minune.

Am avut bucuria să văd şi să tot revăd în ultimii ani această producţie cinematografică. N-aş fi crezut vreodată că un documentar poate sensibiliza într-o asemenea măsură. Filmul e o mare Lecţie pentru noi cei care căutăm să ne îndumnezeim, dar nu ne-am umanizat încă.

O oră şi douăzeci de minute despre douăsprezece luni din impresionanta vieţuire a pinguinilor imperiali din Antarctica. Un film documentar ce ne arată anevoiosul drum parcurs anual de aceştia, într-un ritm cadenţat, pentru a-şi găsi partenerul în „locurile natale” şi a se împerechea.

E anevoie să povesteşti despre minunile lui Dumnezeu. Cuvintele sunt neputincioase în a exprima temeinic ce este aşa impresionant, măreţ şi sublim în acest documentar. De aceea, vă recomand cu căldură una dintre cele mai frumoase poveşti despre creaţia lui Dumnezeu, un film de o rară sensibilitate. Sunt extraordinare mărşăluirile epuizante de peste 100 km către locul de împerechere, iar mai apoi, în căutarea hranei pentru sine şi pentru puiul ce va să vină pe lume…

Este impresionant cum se apără de furtunile necruţătoare din toiul iernii, când, pentru a estompa frigul şi a nu fi înghiţiţi de „marele alb”, se ghemuiesc şi formează o masă mişcătoare unică. Impresionant cum reuşesc să facă cu rândul, la margine, ca fiecare dintre ei să se încălzească. Deosebit de interesant e modul în care protejează oul, „mica inimă care bate în interiorul cochiliei”, care trebuie ferit de aerul glaciar care-l poate nimici instantaneu. Este de remarcat răbdarea şi grija deosebită în transferarea oului de la mamă la tată (deasupra propriilor lui gheare) într-un timp foarte scurt, înainte ca mama, înfometată şi slăbită deja, să facă drumul lung înapoi până la mare pentru a se hrăni şi a aduna hrană pentru pui (când am văzut grija părintească cu totul deosebită a pinguinilor, n-am putut să nu-mi amintesc că unele femei creştine îşi ucid pruncii în pântece sau îi părăsesc prin spitale).

Filmul reuşeşte să redea şi suferinţa celor doi părinţi când, în ciuda tuturor eforturilor, puiul nu supravieţuieşte… Este impresionant, de asemenea, cum contribuie ambii părinţi, în egală măsură, la creşterea puiului (caracteristică pe care noi am cam pierdut-o, deşi nu pinguinilor le spune Pavel: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora” – Galateni 6, 2).

Desenaţi de Dumnezeu parcă special pentru noi, pinguinii imperiali sunt de o rară frumuseţe. Filmul ar fi meritat un Oscar şi pentru „costume design”… Câtă gingăşie, câtă splendoare!

Pinguinii imperiali dau dovadă de tandreţe, afecţiune, ataşament, solidaritate, devotament, grijă jertfelnică pentru pui şi nu doar atât. Veţi remarca în „March of the Penguins” un mod aparte de a preţui viaţa, din păcate din ce în ce mai rar întâlnit la oameni. Nu ştiu exact cât este adevăr ştiinţific şi cât e artă imagistică, dar adevărurile surprinse de camerele de luat vederi par a fi de netăgăduit. Toate gesturile pinguinilor imperiali exprimă tandreţe şi afecţiune. Filmat la temperaturi inumane (sub -50 grade Celsius), documentarul mi-a arătat una din cele mai graţioase imagini cinematografice din câte mi-a fost dat să văd până acum: „sărutul” celor doi pinguini, atingerea delicată, înclinarea elegantă a capetelor.

„March of the Penguins” este poate una dintre cele mai frumoase poveşti despre creaţia lui Dumnezeu, un film de o rară sensibilitate, un film foarte călduros, în ciuda gerului implacabil al Antarcticii.

Cred că am să-l revăd din când în când, să nu uit să fiu om…

Laurenţiu Dumitru

Sărbătorile tradiţionale sunt zâmbetul unui popor. E destul să nimereşti la una din ele ca să afli, fără cuvinte, o istorie de secole, uneori de milenii. La noi, la români, una din aceste sărbători a devenit „Saint Valentines”.

Această sărbătoare, fără îndoială, are în ea o putere uluitoare. Deşi românii au aflat de existenţa ei de puţină vreme, iar mulţi încă mai învaţă să-i pronunţe denumirea corect, totuşi, ea a devenit foarte populară, stârnind mai multă vervă şi pregătiri decât sărbătorile deja învechite, cum sunt Crăciunul şi Paştele.

Trebuie să fie un mister la mijloc, pentru că altfel e greu de explicat ceea ce s-a petrecut în România anul acesta. Cum un popor cu o istorie atât de îndelungată, cu tradiţii sărbătoreşti şi folclorice, cum puţine popoare mai sunt pe lume, a uitat într-un an totul şi a rămas cu această sărbătoare străină?

Este, într-adevăr, un rebus psihologic să explici cum tineri care nu au citit niciodată viaţa unui Sfânt arată atâta entuziasm faţă de acest „Saint Valentines”.

Cultul Sfinţilor a fost întotdeauna un prilej de poticneală în calea spre biserică, deoarece oamenii, de regulă, nu pot accepta să se închine în faţa unui alt om. Protestanţii găsesc în acest cult al nostru dovada cea mai bună că suntem idolatri, că dăm oamenilor cinstea cuvenită „unui singur Dumnezeu”. Ateiştii văd în cultul Sfinţilor un semn de alienare, o metodă de a-l supune şi complexa pe om prin contrapunerea unui ideal inventat şi irealizabil. Chiar şi printre ortodocşi există mulţi care încă nu şi-au rezolvat această problemă: cum să se închine în faţa unui simplu om, nu e mai bine să se închine direct lui Dumnezeu?

Într-un cuvânt, de la reforma lui Luther în 1517 şi până astăzi, preoţii şi credincioşii ortodocşi (şi romano-catolici) apără cu multă dificultate credinţa în Sfinţi. Mulţi credincioşi ai Bisericii noastre au trecut la protestantism anume pentru că nu şi-au putut rezolva acest conflict de conştiinţă: cum aşa, în Biblie scrie să nu te închini, iar eu mă închin? Deci, până şi cei care, vorba vine, cred în Dumnezeu, vedem că refuză cinstirea Sfinţilor. Şi, când colo, după câteva reclame cu inimioare la ProTV, milioane de tineri îmbrăţişează cultul Sfinţilor, cei mai mulţi chiar înainte de a crede în Dumnezeu! Acest Pro TV a „convertit” în câteva zile mai multă lume decât Hristos în timpul vieţii Sale pământeşti! Numai acest fapt trebuie să ne pună pe gânduri în ce priveşte calitatea acestui mod de sărbătorire a Sfinţilor.

Este, într-adevăr, un mister, misterul iraţionalităţii dezlănţuite al beţiilor dionisiace înveşmântat în numele unui mucenic al lui Hristos. Mi se pare interesant de discutat în jurul acestei asocieri paradoxale. Prin ea, am putea arunca un con de lumină asupra multor ciudăţenii din viaţa noastră, dar, mai ales, ceea ce este şi mai neplăcut, să ne convingem de existenţa unor realităţi în care, de altfel, nu prea credem.

Deja este o banalitate a spune că nu există oameni necredincioşi, ci există doar religii nesuferite. Altfel, cum unii oameni care nu s-au rugat niciodată la Sfântul Nicolae îl cinstesc sărbătoreşte pe Santa Claus în varianta lui americană? Cum cei care nu cred în Evanghelie se adună cu flămânzenie în faţa televizoarelor ca să vadă „Ultimele ispite ale lui Hristos” de Scorsese? Da, un astfel de „hristos” se prea poate să fi existat, n-avem nimic de zis, ne convine. Însă varianta Lui bisericească e cam ireală, e chiar depresivă. Îi preferăm pe Afrodita şi Dyonisos.

Oamenii nu rabdă un Dumnezeu care să se amestece în viaţa lor. Ei cred că ceva poate să existe, însă ceea ce există trebuie să se încadreze în câmpul lor de cunoaştere şi, mai ales, în câmpul preferinţelor şi al preocupărilor lor. Nietzsche, care declara cu seninătate că el este antihristul, nu lepăda niciodată de pe limbă numele lui Dyonisos şi Zarathustra. Însă faptul de a nu recunoaşte existenţa lui Dumnezeu nu-L poate face pe Dumnezeu să dispară din Univers, chiar şi numai pentru că sunt unii care îl roagă să rămână.

[...] Noi am înţepenit în păcat, în moarte şi în frică. Însă atmosfera sărbătorească pe care am trăit-o în Adam în Rai persistă în subconştientul fiecăruia. Persistă şi tendinţa obsedantă de a face binele cu orice preţ. Nevoia noastră de a face binele e atât de mare, încât, după ce aflăm lucruri eronat înţelese despre Dumnezeu, cum ar fi pedeapsa cu potopul, izgonirea din Rai, ne revoltăm şi vrem să înlocuim „răul” lui Dumnezeu cu „binele” nostru. Ne revoltăm împotriva lui Hristos pentru că l-a lăsat pe Iuda să se spânzure, deşi ştia că aceasta va face, ne revoltăm pentru că l-a dat afară pe săracul care nu avea haină de nuntă. Această atitudine faţă de Dumnezeu este atitudinea Evei după ce a stat de vorbă cu diavolul. Dacă cineva nu crede că Dumnezeu există şi că Biblia este adevărată, cel puţin poate să se convingă că Biblia este o carte despre dânsul şi că el este Adam întru toate.

Oamenii se îndepărtează de Dumnezeu pentru că ajung la concluzia că Dumnezeu le vrea răul, ca i-a făcut ca pe nişte robi ai Săi, de care ascunde tot ce e mai bun. Un astfel de Dumnezeu absurd, Care, pe de o parte, zice că e bun, iar pe de alta îşi maltratează făpturile, nu poate să existe. În om se răscoală condiţia lui de conducător, care este în el dintru început, după chipul lui Dumnezeu.

Dar ce avem noi cu Dumnezeu? Noi pur şi simplu nu credem că El există şi gata. Spune-mi, dar, atunci de ce sărbătorim „St. Valentines”? Dar „Santa Claus”? Pentru că ei sunt buni, sunt mai „de viaţă”! Dacă s-ar sărbători toţi Sfinţii aşa, n-ar mai fi oameni care să nu umble la biserică, dar aşa, cu posturile voastre, voi împiedicaţi oamenii să vină la Dumnezeu. Ce rost mai are o religie care, în loc să se îndrepte spre oameni, se îndepărtează de la ei? Degrabă n-o să rămână nimeni în Biserică, cel puţin tinerii nu pot să accepte o credinţă neguroasă ca a voastră, o credinţă pentru babe şi moşi impotenţi. De ce nu faceţi şi voi ca indienii şi chinezii, puţină yoga, puţină kama-sutra şi ar fi bisericile pline? Că doar Dumnezeu a lăsat dragostea nu ca să ne călugărim, ci ca să o trăim!…

Cam aşa arată discursul remixat pe care diavolul l-a şoptit Evei în Rai. De ce eşti proastă, Eva, ai atâta putere, stăpâneşti peste animale şi peste stihii, nu-ţi închipui că ai putea să stăpâneşti şi fără să ai asupra ta tot timpul controlul lui Dumnezeu? Oricum, El ascunde de voi un mare secret, de fapt El se teme că, dacă o să mâncaţi din acest pom, o să stăpâniţi şi peste El, de asta nici nu vă lasă. Tu însă nu fi proastă, mănâncă din el, învinge-L pe Acest răufăcător invidios care nu vă lasă să vă bucuraţi cu adevărat de viaţă!

Eva a simţit în sine grandoarea „misiunii” la care a fost chemată. Ea îşi adună forţele şi „îl înfruntă” pe Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul spune că ea a trăit atunci plăcerea monstruoasă pe care o are fiecare când săvârşeşte un păcat mare. Ea a simţit plăcerea biruitorului! Acea fericire, care nu este altceva decât plăcerea în faţa unui obstacol învins. În această stare, a alergat ea la Adam, pentru a se lăuda cu ce făcuse: „Poftim, Adam! Tu nu ai avut putere să o faci, dar eu, uite la mine, am făcut-o! Ţii minte acea poruncă pe care ne-a dat-o Dumnezeu? Ei, uite că eu am călcat-o şi nu numai că nu am murit, ci am căpătat putere asupra tuturor! Poţi să mănânci şi tu dacă vrei, eu îţi permit”.

Eva a alergat la Adam ca o regină. Ea era convinsă că a devenit mai mare decât Adam, căci îl înfruntase pe însuşi Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a şi pedepsit-o supunând-o bărbatului său pentru totdeauna.

Primii oameni au simţit atunci euforia pe care o are fiecare după săvârşirea păcatului, acel mister care insuflă putere şi stăpânire asupra tainelor Dumnezeieşti. Din cauza acestei euforii, omul nu realizează adevărata sa stare, ca un lup care linge în înfierbinţeală o lamă de cuţit înmuiată în sânge, ascunsă în zăpadă. Aşa cum lupul, după ce a lins sângele îngheţat, ajunge la lamă şi, tăindu-şi limba, începe a-şi mânca propriul sânge până moare, aşa şi omul cuprins de fierbinţeala păcatului se omoară singur, bându-şi sângele vieţii celei veşnice pentru totdeauna.

[...] Oamenii au simţit dintotdeauna nevoia să dea faptelor lor un caracter universal şi nobil, mai ales caracterele tari şi energice, cum sunt tinerii. Pentru că universul spiritual la această vârstă e suficient de restrâns, tânărul atribuie conţinut metafizic tuturor sentimentelor şi chiar senzaţiilor mai puternice. Era şi mai firesc să fie aşa într-o lume în care tarabele cu cărţi despre meditaţie şi descoperiri din Tibet sunt mai numeroase decât tonomatele de apă gazoasă din oraşele sovietice. Unii găsesc că e foarte „tare” să ai bască şi skateboard, alţii se laudă cu brichete. Însă acestea reprezintă cazuri particulare, cel mult grupuri, dar nu pot fi generalizate. Aceste ocupaţii rămân în zona minorului chiar şi în mintea tânărului. Ele nu stau în firea noastră, adică ele au pătruns artificial în viaţa noastră, de aceea ne putem lipsi de ele foarte uşor o dată cu vârsta. Dincolo de acestea, însă, există ceva de care nimeni nu se poate lipsi, acel ceva este dragostea, care, în mintea tânărului, o reprezintă ideea cuplului fericit. Orice obstacol în calea realizării acestui cuplu este vrednic de dispreţ. Obstacolul cel mai mare însă este morala creştină şi părinţii. Tânărul îndrăgostit se trezeşte dintr-odată atacat, pe de o parte, de Dumnezeu şi, pe de alta, de proprii părinţi. El rămâne, ce dureros, fără origini.

Tradiţia romano-catolică a rezolvat genial acest conflict, inventând această sărbătoare a Sfântului Valentin. Tânărul nu numai că este încurajat să aibă o „prietenă”, ci dobândeşte şi binecuvântarea Bisericii, adică a lui Dumnezeu, prin care se împacă şi cu părinţii şi cu istoria. El nu numai că îşi păstrează ceea ce a avut, ci dobândeşte şi ceea ce nu avea. E un fel de a împăca oaia cu lupul.

O astfel de „împăcare” nu a existat niciodată în Biserica de Răsărit, ea nu există nici în Evanghelie. Singura nuntă descrisă în Noul Testament, nunta din Cana Galileii, la care Hristos săvârşeşte prima din minunile Sale, preschimbarea apei în vin, are un deznodământ foarte curios – mirele, Simon Canaanitul, îşi va lăsa mireasa şi va deveni unul din cei doisprezece Apostoli, ca să moară în cele din urmă ca mucenic în oraşul Snanir, din Persia, răstignit în chipul lui Hristos.

[...] Cu toate că n-aş vrea să am duşmani printre tânăra generaţie, totuşi voi încerca să expun în câteva cuvinte morala biblică în această privinţă. Nicăieri în Scriptură nu ni se vorbeşte de „îndrăgostiţi” în afara căsătoriei. Această întâmplare firească dintre un tânăr şi o tânără peste tot în Biblie se cataloghează drept desfrânare, adică păcat de moarte, pentru care evreii erau omorâţi cu pietre. Orice relaţie cu o fată presupunea căsătoria.

[...] Nu numai că nu era îngăduită relaţia liberă cu o femeie, ci până şi revenirea la femeia de care te-ai despărţit era oprită. De aceea, orice aventură tinerească era extrem de periculoasă, căci, pe de o parte, asta îl obliga să se căsătorească cu tânăra respectivă (De va amăgi cineva o fată nelogodită şi se va culca cu ea, să o înzestreze şi să o ia de soţie), iar pe de altă parte, Legea nu-i dădea voie să se mai despartă de ea, decât numai dacă îi oferea carte de despărţenie. „Era o lege veche – scrie Ioan Gură de Aur – care nu oprea pe bărbatul care-şi ura femeia să o alunge pentru orice pricină şi să ia alta în locul ei… Dacă legea ar fi silit pe bărbat să ţină în casă pe femeia pe care o urăşte, bărbatul ar fi ucis-o. Aşa de cruzi erau iudeii! Cum aveau să-şi cruţe femeile lor, când nu-şi cruţau proprii lor copii, când omorau pe profeţi, când vărsau sângele ca apa? De aceea, Legea a îngăduit un păcat mai mic, dar a stârpit unul mai mare”. Cartea de despărţenie îi oprea pe evrei de la dărâmarea familiilor şi de la desfrâul care s-ar fi produs din cauză că bărbaţii şi-ar fi schimbat la nesfârşit femeile între ei. Dar această lege a fost dată iudeilor, după cum spune însuşi Hristos, din pricina învârtoşeniei inimii lor.

Dimpotrivă, o dată cu revărsarea harului prin Iisus Hristos, Noul Testament înăspreşte criteriile cu privire la păcatul curviei: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu preacurveşti; Eu, însă, vă zic vouă că oricine se uită la o femeie spre a o pofti a şi preacurvit cu ea în inima sa” (Matei 5-27-28).

[...] De aceea, tocmai în Noul Testament, prieteniile între persoane de sex opus în afara căsătoriei sunt prea puţin indicate. Asta nu pentru că Hristos ne-a interzis comunicarea, ci tocmai pentru că orice comunicare de acest fel se reduce la un singur lucru, căci toţi suntem „neam viclean şi desfrânat”, după cum ne ceartă Hristos. Dar, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „este un altfel de a te uita la o femeie, aşa cum se uită cei cu inima curată. De aceea, Hristos n-a oprit uitatul, ci uitatul cu poftă”. Dacă cineva se consideră ajuns la această măsură, chiar şi după pildele din Pateric, acela să sărbătorească sărbătoarea îndrăgostiţilor, aici, pe pământ, şi sus, în cer.

Şi tocmai pentru că noi am avut fericirea (sau nefericirea, pentru mulţi) de a ne naşte în zodia lui Hristos, nu mai putem să mergem la templul Afroditei având în piept insigna cu Sfântul Valentin. Vremea Luperkaliilor a trecut, fecioarele care îşi pierdeau fecioria pe malul Tibrului în vremea Imperiului Roman nu trebuie să şi-o piardă astăzi în numele Sfântului Valentin cu aceeaşi seninătate. Nu trebuie să primim aceste şoapte demonice, dacă avem măcar o mică simpatie pentru acest Sfânt Valentin, iar dacă ne place mai mult să rămânem în desfrâu, atunci să-l urâm pe acest Sfânt Valentin, să-l urâm cu adevărat, după cum şi el a urât desfrânarea noastră!

Tânărul are cel puţin două motive de a se alătura acestei sărbători: fie că e împins de pofta trupului, ceea ce e firesc, fie de acea plăcere a lui Nietzsche de a rescrie religia creştină, ceea ce e demonic. Nietzsche, care se credea atât de puternic, a ajuns să fie strivit de demonul său. Faptul că boala lui Nietzsche şi toate ideile lui au fost insuflate de duhurile întunecate o arată ultima sa scrisoare, în care bolnavul semnează cu numele împotriva căruia a luptat toată viaţa, nu fără o influenţă străină voii sale: „Crucificatul”. Cert este că şi cei care sărbătoresc această sărbătoare sunt posedaţi de demoni nu numai pentru că reclamează desfrâul, ci mai ales pentru că se acoperă cu numele unui mucenic al lui Hristos, aşa ceva poate să facă numai demonii. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi. Să nu ne gândim că dacă vom fi mulţi, Îl vom constrânge pe Dumnezeu să schimbe legile moralei divine, după cum se obţin azi legi în urma mitingurilor din pieţe. Aceste teologhiseli prea libere în jurul Sfinţilor şi a credinţei creştine sunt extrem de grave şi credem că la ele s-a referit Dumnezeu, în relatarea lui Asaf: Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: „Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei legământul Meu în gura ta? Tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta. De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai. Acestea ai făcut şi am tăcut, ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie; mustrate-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale”.

Dacă iubeşti pe cineva cu adevărat şi vrei să-ţi uneşti viaţa cu el, du-te şi spune-i şi căsătoriţi-vă. Dar cum poţi să vinzi declaraţii de dragoste într-o emisiune televizată pentru un tricou sau o bască nenorocită? Atâta costă cuvintele tale? Fata pe care o iubeşti nu-ţi este de ajuns premiu şi spectator al dragostei tale sau crezi că te va iubi mai mult dacă va vedea că ceea ce îi spui numai ei în taină vei putea spune şi unei pizza? Nu este o mai mare umilinţă decât a-ţi vedea iubitul sau iubita spunând şi altcuiva cuvintele pe care credeai că ţi le spune numai ţie. Sau nu înţelegi că dacă o poate spune la microfon, o poate spune şi altcuiva, când nu eşti tu de faţă?

Dar cât de umile sunt acele perechi de „adulţi” care se expun pentru aplauze. Cum poţi să fii femeie la 40 de ani încă necăsătorită? Asta înseamnă sau că ai fost dezmăţată sau sfântă. Şi în primul şi în al doilea caz, mai bine este să nu mai spui la nimeni. Iar dacă ai fost căsătorită, nu ţi-e ruşine de soţul şi de copiii tăi care poate te văd? Unde v-aţi îndrăgostit voi aşa de tare la această vârstă? Amândoi plini de rănile trecutului, de puroiul dezamăgirilor care dor. Aveţi nevoie ca alţii să vă convingă că vă stă bine împreună şi că vă potriviţi, pentru că voi nu vă puteţi rupe din inimă imaginea primei iubiri pe care nu mai aveţi putere să o întoarceţi înapoi. Un bilet pentru doi la discotecă pe care îl veţi câştiga în schimbul ruşinii trăite mă îndoiesc că ar putea lecui rănile voastre.

Toată această ceată de cuvinte încearcă să acopere adevărul despre durerea singurătăţii. Cine nu ştie că declaraţiile de dragoste sunt mult mai rare decât certurile? Ele sunt atât de rare, încât încap toate într-o emisiune. Dacă ne-ar ajunge puterea ca să ne scuturăm capetele de ameţeala reclamelor şi am feri puţin această perdea artificială, ca să privim ce se petrece dincolo de declaraţiile de dragoste, am vedea faţa crudă a realităţii. În SUA, 53% dintre femei sunt singure, 20% nu au fost căsătorite niciodată şi 33% sunt divorţate sau văduve. Un raport elaborat de Alianţa Evanghelică din Marea Britanie arată că 44% din bărbaţii sub 30 de ani, enoriaşi ai Bisericii Evanghelice (care nu acceptă călugăria! n. m.), sunt singuri.

Crimele de familie sau între amanţi sunt extrem de frecvente. În timp ce la televizor se pocnesc baloane şi se aplaudă cea mai ingenioasă declaraţie de dragoste, poliţia semnează cronici de felul: „24.07.2000, satul Mândreşti, judeţul Bălţi. În casa sa, cetăţeanul R., anul naşterii 1957, fiind beat, i-a cauzat o rană de cuţit în regiunea inimii soţiei sale, decesul a survenit instantaneu. / 13.07.2000, comuna Suruceni. La miezul nopţii, cetăţeanul P., anul naşterii 1956, a lovit-o cu un topor în cap pe fosta sa soţie, provocându-i o rană mortală. / 02.04.2000, Chişinău, str. Vasile Lupu. În urma unui scandal iscat între soţii G., femeia şi-a lovit soţul cu un ciocan în cap, traumatizându-l mortal. Peste două zile a scos cadavrul din casă şi i-a dat foc. / La 22.06.2000, satul Gălăşeni, judeţul Bălţi. Cetăţeana S., a. n. 1952, cu un topor, i-a cauzat răni în regiunea capului concubinului său B, a.n. 1959, care, ulterior, a şi decedat”.

Numai în anul trecut, în Republica Moldova, aproape 30% dintre femeile asasinate au fost omorâte de către soţi, ex-soţi şi amanţi. Doar 3% dintre bărbaţii asasinaţi au fost omorâţi de către soţii, foste soţii sau amante. Soţii, foştii soţi, amanţii şi foştii amanţi au săvârşit mai mult de 26% dintre toate violurile şi agresiunile sexuale. În 45% din cazuri, fetele mai în vârstă de 12 ani atacate de un grup de bărbaţi au recunoscut printre aceştia persoane cunoscute. Numărul cazurilor când femeile au fost atacate de către parteneri intimi a fost de 3 ori mai mare între soţii ce trăiau separat în comparaţie cu cei divorţaţi şi aproximativ de 25 de ori mai mare decât cei căsătoriţi. Femeile de toate rasele au suportat într-o măsură egală atacuri din partea partenerilor intimi. Femeile maltratate căpătau leziuni corporale grave, fiind atacate de către cunoscuţi mai des decât atunci când erau atacate de către străini.

[...] Şi asta este doar o secvenţă, poate cea mai neînsemnată din spectacolul care se dă după culisele declaraţiilor de dragoste. Aici ar trebui să anexăm statistica avorturilor, a sinuciderilor. Dar cine poate să facă o statistică a nopţilor nedormite, a crizelor de gelozie, statistica primelor fumuri de ţigară pe care le trage o fată după ce o părăseşte iubitul? Cine face o statistică a lacrimilor pe care le varsă femeile după ce le posedă soţul beat? Cine face o statistică a simpatiilor femeilor trecute de treizeci de ani, care nu-şi mai iubesc bărbaţii? Inima omului nu e o jucărică pe care poţi să o înfrumuseţezi cu o fundiţă roşie, ea e ceva mai mult. Iar dragostea nu încape într-o caricatură cu căţeluş de pe o felicitare americănească. Dragostea nu se măsoară.

Toată această mascaradă e înfiorător de tristă. Tânăr fiind, cum poţi să îmbraci această mască de bufon şi să uiţi înălţimile de unde ai coborât, ca să spui câteva replici pe această scenă a deşertăciunii în schimbul unor ochelari de soare? Cine e rău? Sfântul Valentin? Nu. Dragostea? Sigur că nu. Rea e numai atitudinea. Toată drama vieţii noastre are la bază aceste jocuri necugetate ale tinerilor cu trupurile şi sufletele lor. Tocmai pentru că dragostea trebuie trăită, nu trebuie să o consumaţi degrabă, tocmai pentru că e frumoasă, nu trebuie pusă spre vânzare, tocmai pentru că e atât de rară, nu trebuie neglijată când se iveşte. Cum poate ceva atât de frumos, atât de înălţător, atât de rar şi atât de scump ca dragostea să-ţi iasă în cale chiar în acele zile neghioabe cu baloane şi discuţii fără haz? Nu credeţi chiar pe oricine face astfel de declaraţii, dacă vreţi să le auziţi măcar o dată în viaţă spuse cu sinceritate.

Nu construiţi palatul prieteniei voastre din cărămizile multe şi strălucitoare, care se dau pe gratis, ale poftei, ci căutaţi pietrele tari ale iubirii adevărate. Căci pofta, care este tot timpul în mişcare, s-ar putea să vă lase singuri şi să plece, iar dragostea…, dragostea niciodată nu cade.

Toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Morala creştină nu ne interzice să ne îndrăgostim, ci numai ne recomandă să nu ne ucidem între noi. Câţi ulceroşi nu mănâncă murăturile care le plac, ca să nu-şi producă dureri? Câţi nu beau bere şi nu se duc în baruri, chiar nu mănâncă carne, pentru că adună bani pentru maşină sau televizor? Ce să mai spunem de afaceriştii care muncesc în străinătate şi nu-şi văd familia cu anii pentru nişte bani nenorociţi? De ce dar ne miră că unii oameni folosesc cu măsură plăcerile acestei vieţi, ca să nu ajungă la catastrofele în care au pierit semenii lor?

„Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup”. Cei care încalcă această lege de neschimbat se supun riscurilor descrise mai sus, ei nu vor scăpa niciodată de tirania propriilor patimi şi de tirania demonilor. Ei nu vor ajunge niciodată la dragoste.

S-ar părea că e o contradicţie în doctrina creştină: pe de o parte, Dumnezeu ne-a făcut atât de frumoşi şi a lăsat atracţia aceasta atât de puternică între bărbat şi femeie, iar pe de altă parte, ne recomandă fecioria. Ce-i asta, un fel de sadism divin? Da, pofta a sădit-o Dumnezeu, şi, dacă vreţi, pofta a ţinut omenirea până acum. Nu, nu numai pentru că prin ea se nasc oameni noi, ci pentru că, dacă nu ar fi fost pofta, bărbaţii şi-ar fi omorât pur şi simplu femeile, iar femeile ar fi fugit de ei. E atât de puţină dragoste între femei şi bărbaţi, încât numai pofta îi poate ţine împreună. Câte perechi au fost gata să se despartă pentru totdeauna, dar pofta i-a întors înapoi. Dumnezeu ştia asta.

Există două atracţii diferite, una iraţională, cea a poftei, care nu poate să lipsească, şi cea a dragostei, la care se ajunge prin virtute. Mai înainte de a alerga la PRO TV ca să-ţi ridici talonaşul de câştigător, întreabă-te dacă ai priceput care e diferenţa între ele.

Acum, o lume întreagă sărbătoreşte biruinţa poftei asupra dragostei. Chipul omenesc se retrage timid de pe arena lumii şi în locul lui apare animalul. Aceasta se simte în toată arta modernă, aceasta vedem în tablourile baroc, cu femei care ne arată spatele în locul feţei. Aceasta vedem în filmele cu măşti de animale umanizate, gen StarTrek. Aceasta se remarcă la femeile tinere care nu se mai văd din cauza picioarelor şi a sânilor şi a tinerilor din care au rămas numai gecile şi pantalonii. A dispărut din viaţa noastră chipul pur şi simplu, faţa celui iubit.

Pr. Savatie Baştovoi

(…) Epidemiile care se abat asupra oraşelor şi popoarelor, uscăciunea văzduhului, nerodirea pământului, ca şi toate celelalte nenorociri, care se întâmplă în viaţa fiecăruia, au scopul de a opri creşterea răutăţii. Deci, Dumnezeu trimite nişte nenorociri ca acestea, ca să înlăture naşterea adevăratelor nenorociri. Bolile trupeşti şi nenorocirile din afară sunt făcute pentru zăgăzuirea păcatului. Deci, Dumnezeu distruge răul; dar răul nu este de la Dumnezeu. Pentru că şi doctorul înlătură boala, nu bagă în trup boala. Distrugerile oraşelor, cutremurele, inundaţiile, zdrobirea armatelor, naufragiile şi pieirea a nenumărate vieţi omeneşti, pricinuite de pământ, de mare, de văzduh, de foc sau de oricare altă cauză, se întâmplă spre înţelepţirea supravieţuitorilor, că Dumnezeu înţelepţeşte prin plăgi obşteşti răutatea oamenilor. Propriu vorbind, rău este numai păcatul; păcatul, mai ales, merită denumirea de rău; iar păcatul depinde de voinţa noastră; stă în puterea noastră de a ne depărta de răutate sau de a fi răi. Unele rele ne sunt date de Dumnezeu ca nişte încercări, pentru arătarea bărbăţiei noastre, ca lui Iov, care a fost lipsit de copii, a pierdut într-o clipită toată averea sa şi a fost lovit cu bube; alte rele sunt trimise de Dumnezeu pentru vindecarea păcatelor, ca lui David care, aducând ruşine asupra casei lui, a fost pedepsit pentru pofta lui nelegiuită. Cunoaştem iarăşi un alt fel de rele înfricoşătoare aduse asupra oamenilor de dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru a-i înţelepţi pe cei care alunecă uşor în păcat, ca Datan şi Aviron, pe care i-a înghiţit pământul, deschizându-se sub ei gropi şi crăpături. Prin acest fel de pedeapsă ei n-au devenit mai buni – cum ar fi fost cu putinţă pentru cei coborâţi în iad? – ci, prin pilda lor, au înţelepţit pe cei rămaşi în viaţă. Tot aşa şi Faraon a fost înecat cu toată oastea lui. Tot aşa au fost nimiciţi vechii locuitori ai Palestinei. Deci, când auzim că apostolul spune cândva despre Faraon: „Vase ale mâniei gătite spre pieire”, să nu înţelegem cumva că Faraon a fost făcut rău de Dumnezeu (că atunci ar fi mai drept ca vina să fie mutată asupra Creatorului), ci, când auzi cuvântul „vase”, înţelege că fiecare din noi a fost făcut spre ceva folositor. După cum într-o casă mare sunt vase de aur, de argint, de lut şi de lemn (că libertatea de voinţă a fiecăruia dă asemănarea cu aceste materiale: vas de aur este cel care are o vieţuire curată şi lipsită de viclenie; vas de argint, potrivit valorii sale, este mai jos decât cel dintâi; vas de lut este omul care gândeşte cele pământeşti şi se sfărâmă cu uşurinţă, iar vas de lemn este omul care se întinează lesne cu păcatul şi ajunge materie pentru focul veşnic), tot aşa şi vas al maniei este omul care primeşte în el, ca într-un vas, orice lucrare a diavolului şi din pricina mirosului greu din el, din pricina stricăciunii, nu mai poate fi folosit, ci este vrednic numai de distrugere şi pieire.
De aceea, pentru că Faraon trebuia să fie sfărâmat, Dumnezeu, Iconomul cel priceput şi înţelept al sufletelor, a rânduit să i se ducă vestea şi să ajungă cunoscut tuturor, ca, prin păţania lui, să fie de folos celorlalţi oameni; că Faraon nu mai putea fi vindecat din pricina marii lui răutăţi. Dumnezeu i-a învârtoşat inima, iar prin îndelunga Sa răbdare şi prin amânarea pedepsei a mărit răutatea lui, pentru ca, după ce răutatea lui va depăşi orice margine, să fie învederată tuturor dreptatea pedepsei dumnezeieşti. Deşi Dumnezeu a gradat necontenit pedepsele date lui Faraon, de la cele mai mici până la cele mai mari, totuşi nu i-a muiat cerbicia, ci a văzut că Faraon dispreţuieşte îngăduinţa Sa, obişnuindu-se cu nenorocirile venite asupra lui. Dar nici aşa Dumnezeu nu l-a dat morţii, până ce nu şi-a găsit singur moartea prin înec, îndrăznind în mândria inimii sale, să meargă pe drumul celor drepţi, cu credinţa că Marea Roşie va fi şi pentru el, ca şi pentru poporul lui Dumnezeu, cale bătută. Aflând deci acestea de la Dumnezeu şi putând singur să ştii câte feluri de rele există, cunoscând ce este cu adevărat răul şi că rău este păcatul, al cărui sfârşit este pieirea, cunoscând că relele care produc dureri simţurilor sunt rele aparente, că ele au, în realitate, puterea de a face bine, cum sunt de pildă suferinţele abătute asupra noastră pentru încetarea păcatului, a căror roadă este mântuirea veşnică a sufletelor, încetează de a mai murmura împotriva celor rânduite de Dumnezeu!
Pe scurt, nu socoti pe Dumnezeu autor al existentei răului şi nici nu-ţi închipui că răul are o existenţă proprie. Răul nu există aparte, ca o fiinţă oarecare, şi nici nu putem să ni-l imaginăm ca o fiinţă independentă şi de-sine-stătătoare. Răul nu este decât lipsa binelui. Ochii au fost creaţi; orbirea are loc prin pierderea ochilor. Deci dacă ochiul n-ar fi fost făcut dintr-o natură supusă stricăciunii, orbirea n-ar fi avut loc. Tot aşa şi răul: nu există prin el însuşi, ci este o consecinţă a beteşugurilor sufletului. Răul nu este necreat, după cum susţin ereticii, care acordă răului aceeaşi valoare ca şi naturii binelui, ca şi când şi binele şi răul ar fi fără de început şi veşnice şi anterioare creaţiei lumii; dar nici creat.
Dacă toate sunt de la Dumnezeu, cum e cu putinţă ca răul să derive din bine? Nici urâtul nu derivă din frumos şi nici viciul din virtute. Citeşte Cartea Facerii lumii! Vei găsi acolo scris că „toate erau bune şi bune foarte”. Deci răul n-a fost creat împreună cu cele bune. Dar nici creaturile spirituale, făcute de Creator, n-au fost aduse la existenţă amestecate cu răul. Dacă în momentul creaţiei, creaturile materiale nu au avut în ele însele răul, cum ar fi putut creaturile spirituale, care se deosebesc atât de mult de cele materiale, şi prin curăţenie şi prin sfinţenie, să aibă vreo părtăşie cu răul? Dar mi se poate spune: Răul este o realitate şi efectele lui se văd răspândite din belşug de-a lungul întregii vieţi. De unde-şi are, dar, existenţa, dacă răul nu-i nici necreat, nici creat?

(din Omilii şi cuvântări)

Sfântul Vasile cel Mare

La fel de geniali şi de vulnerabili. Generaţia „cyber”. Prelungiri umane ale soft-urilor de calculatoare, teleportaţi în faţa televizoarelor şi născuţi prin cezariene într-o lume „high-tech”. Sunt cool, sunt trendy, sunt copiii copiilor crescuţi cu cheia de gât.

În loc de şnur pentru cheie, de gât le atârnă firele de la căştile pentru Ipod. Merg pe hub-uri şi mănâncă junk-food. Unul din cinci, spun sondajele, a văzut deja un film erotic. Toţi, fără excepţie, au vizionat filme de groază. Cel mai important obiect din viaţa lor e televizorul. Zapează, mari consumatori de manele, telenovele şi desene animate. „Portugaalia! Sa, sa, sa!” Ş-atât. Aici, pentru mulţi din generaţia celor cu cheia de gât, se întrerupe curentul.

SUPERMENI. S-au născut direct în pamperşi şi au fost vaccinaţi şi împotriva bolilor care n-au atacat încă omenirea. Au mersul format de premergătoare, iar lumea-n care fac primul pas e un ţarc supradimensionat. Au sterilizatoare, au filtre de apă, borcănele cu mâncare „bio” şi detergenţi speciali. Au oliţe care cântă când primesc pişu si păpuşi de sex masculin care urinează apă. Copiii de azi nu mai răcesc, fac viroze pulmonare. Îşi încălzesc mâncarea la microunde şi au telefoane mobile 3G.

Sunt Supermeni şi Spidermeni şi Oameni Păianjeni. Copiii de azi nu mai stau atârnaţi de fustele mamelor, zboară cu fetiţele Power Puff şi învaţă de la ele să dea cu pumnul. Croşeul de cap îl copiază de la Zizou.

Nu se mai joacă de-a v-aţi ascunselea, merg la movieplex şi la paintball. Nu se mai dau cu placa cu rulmenţi, au role, scutere şi play-station.

MAMA-NATURĂ. Au acces la religie şi la calculator. Dar umplu Internet-Cafe-urile, nu bisericile. Au site-uri speciale pe care încearcă să se cupleze, au yahoo-messenger şi entertainment virtual. Nu mai fac schimb de timbre, ci de mp3-uri descărcate de pe net.

Copiii de azi îşi cântă „happy birthday” la aniversări şi-şi fac party-urile la Mc. Au „after-school” şi „supernanny”. Neînţelegerile lor cu părinţii devin „reality-show”-uri şi subiecte de interes naţional.

Copiii de azi nu ştiu ce vor, dar ştiu să ceară. Sunt independenţi, sunt mândri şi foarte uşor de rănit. Ca-n filmele cu Van Damme, se aruncă în viaţă cu pieptu-nainte, fără veste antiglonţ, şi cad fulgeraţi la prima rafală. Se sărută franţuzeşte înainte de a avea buletin şi ţin „Valentines Day”-ul.

MANELE. Copiii de azi fac copii. Sau fug de-acasă când iau o notă mică la şcoală. Uită să se mai întoarcă atunci când pleacă la discotecă. Au paşapoarte şi visează bani. Spun că vor să devină căpşunari sau fotbalişti, iar idolii lor sunt Nicolae Guţă, Adrian Copilul Minune, Tom şi Jerry, Andreea Marin, Teo Trandafir şi Mircea Radu. Nu mai au timp să stea de vorbă cu părinţii care muncesc zi-lumină pentru un blug mai bengos. Dar se uită împreună cu ei la „Surprize-Surprize”, acolo unde întotdeauna oamenii plâng când îşi întâlnesc rudele.

Televizorul cu cablu a devenit un părinte adoptiv de la care copiii învaţă astăzi libertatea de exprimare, agresivitatea şi vulgaritatea. Violenţa şi eroismul. Îmbogăţirea şi vedetismul. Sexualitatea şi senzaţionalul. Expresii de genul „Să trăiţi bine!”, „Ruşinică”, „Iubiţi-vă mult” şi „I’ll be back”. Copiii de azi învaţă din reclame că primul joint e moca şi că speranţele sunt gratis.

CATEGORII. Copiii de azi nu mai merg pe derdeluş să se dea cu sania. Au echipamente de schi şi snow-board-uri. Nu mai merg cu colindul de sărbători, au dat pluguşorul pe măştile „Scary” şi sărbătoresc Halloween-ul. Ei n-au alergat niciodată cu picioarele goale prin praful uliţelor de la ţară. Ei văd vaci pe „Animal Planet” şi cred că natura e doar fiica înzestratei de la „Ciao Darwin” pentru care copiii din ziua de azi stau cu ochii lipiţi de televizoare. Copiii de azi n-au uniforme şi matricole şcolare, au etichete sub care sunt prinşi în statistici şi rapoarte, ca exponatele din vechile insectare. Sunt copii indigo, copii de cristal, copii curcubeu. Copii dispăruţi şi copii abandonaţi în spitale. Copii cu dizabilităţi, copii – cazuri umanitare, copii traficaţi, copii infractori şi copii abuzaţi fizic. Copii de bani gata, care pleacă în tabere la Disneyland şi dau mâna cu Mickey Mouse. Şi copii care n-au pus pe limbă, toată viaţa lor, un Chupa-Chups.

MOŞTENIREA. Fraţi de generaţie. Unii îşi trăiesc viaţa-n MTV style, alţii frământă chirpici cu picioarele. Muncesc de la 12 ani pentru un ban în casă. Copii care-şi poartă de grijă unii altora, copii încuiaţi singuri în casă, care-şi dau foc din neatenţie şi ard ca nişte lumânări de seu. Copii de căpşunari, copii de şomeri şi de disponibilizaţi, copii hrăniţi din resturi de ajutoare sociale. Copii pe care-i trimit părinţii la cerşit, cu un pui de câine în braţe, la fel de orfan.

Copii rătăciţi din alte timpuri, cu cheia de gât, bâjbâind pe drumul spre casă. Sandvişul rece de pe masa din bucătărie, telecomanda, telefonul de verificare. Aceleaşi reguli, altă lume. Povestea merge mai departe.

ŞANSE. Sunt lângă tine, dar îi găseşti doar dacă dai o căutare pe Google. Ei pot avea ceea ce noi nici nu ştiam să visam. Noi abia ne dezlipeam paşii de asfalt, ei vin pe lume cu aripile desfăcute pentru zbor. Dar, scrie cu steluţă mică jos undeva, cerul pe care ar putea să facă lupinguri nu se vinde în rate doar cu buletinul.

Bogdan Mateciuc

Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi trebuinţei de ea. Ci în dor e prezentă într-un fel propriu şi într-un grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite.

Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta. În dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeşte. Este cu înţelegerea adâncă în acela, dar, în acelaşi timp, în dor se cunoaşte omul pe sine însuşi, cum nu se cunoaşte în afara dorului.

Dorul este înfăţişat adeseori ca aflându-se lângă persoana iubită; prin dor, cel iubit exercită o atracţie de la distanţă asupra celui ce-l doreşte.

Dorul vine de la persoana dorită la cel ce o doreşte şi îl duce pe acesta cu un gând persistent, penetrant şi afectiv la aceea. Cel ce doreşte nu se mulţumeşte cu preocuparea de interesele sale, nu dă atenţie importantă la nimic în jurul său sau le vede pe toate sub un val de tristeţe, pentru că nu mai vede decât pe cel ce e totuşi la distanţă şi care sigur ar putea da lumină celor din jurul său.

Dorul descoperă taina negrăită a persoanei dorite. Dorul e o tensiune a fiinţei tale, spre cel dorit. E sensibilitatea potenţată faţă de forţa atractivă a altei persoane, faţă de căldura ei, care te scoate din atmosfera de gheaţă a singurătăţii, în dor te descoperi fără să te realizezi. În el, aştepţi prezenţa persoanei dorite ca să te realizezi.

Dorul te cheamă lângă ea. Prin dor trăieşti necesitatea ca comuniunea de mai înainte să se actualizeze din nou, în mod deplin, prin prezenţa persoanei dorite lângă tine. Simţi necesitatea să ai căldura ei lângă tine şi nu numai de la distanţă, ca o dovadă sau ca un semn văzut al iubirii ei. În dor te duci cu gândul şi cu simţirea lângă persoana iubită. Dar, în acelaşi timp, în dor manifeşti trebuinţa ca să te duci în carne şi oase la ea şi ea să vină la tine în carne şi oase.

În dor, o persoană trăieşte valoarea eternă a persoanei iubite. Ea e departe, dar n-a încetat să existe cu totul.

Pr. Dumitru Stăniloae

Prietena mea cu fostă şuviţă verde, albastră, roz sau cu buline se trezeşte mereu devreme. Se aranjează de fiecare data câteva ore. Îşi întinde părul, fumează iarbă, în bucătărie, cu mama ei şi pare fericită. Seara doarme la prietenul ei. Acum pare tristă. De obicei, nu vorbeşte foarte mult. Doar se plânge de lucruri mărunte. Acum, trimite un sms prietenului ei să-l întrebe ce mai face. Azi crede că este o zi minunată de purtat sandale cu trening chiar dacă plouă şi este grindină. Prietenii ei trăiesc la maxim şi sunt şi ei elevi. Acum a primit un răspuns.

Este prietena mea exponentă a unei generaţii fără motor? De ce pare aşa plicticos acest peisaj? Oare pentru că el este animat doar de cabotini, de pseudo-modele?!

Eu cred că o cauză ar fi faptul că nu sunt integraţi în societate. Şi acest lucru se întâmplă pentru că lipsesc valorile pe care ar trebui să le aibă nişte lideri competenţi. Lipsesc experienţe de viaţă care să dea o direcţie celor neexperimentaţi. De cele mai multe ori, suntem lăsaţi în voia minţii noastre neîncercate. De aceea, avem nevoie de lideri în cultură, în societate, în politică, în şcoli, în biserici, care să îşi asume responsabilitatea de a conduce şi forma o generaţie pierdută faţă de ea însăşi, pentru ca ea să-şi recâştige din respect.

Încă îmi pare că tinerii nu-şi găsesc identitatea, ei se află într-o continuă căutare de sine sau de lucruri confundate cu sinele. Suntem lăsaţi să credem că trebuie să căutăm şi să alegem ce e mai bun pentru noi, toate astea dintr-un sistem care nu ne oferă nimic bun pentru căutările noastre. Sex, drugs & rock’n’roll este o deviză vie încă, ea pare o soluţie viabilă pentru tinerii care încearcă să evite rateurile în viaţă. Dar cum poţi evita o greşeală prin alta? La acest paradox nu ni s-a răspuns. Suntem liberi să alegem, suntem liberi şi inconştienţi de libertatea noastră căpătată cu greu de cei care au fost! Alegem greşit de cele mai multe ori pentru că nimeni nu ne ghidează libertatea! Destul s-au împărţit seringi şi prezervative prin licee pentru dependenţii de nimicuri! De fapt, este nevoie de o securitate a libertăţii noastre. Ideile ne sunt şubrede şi nu pot fi altfel într-un sistem şubred. Comunicăm ineficient sau deloc, pentru că nu ştim. Pentru că nu am fost învăţaţi să comunicăm. Poate pentru că şcoală în România nu face toată lumea! Doar cine vrea şi este ghidat în acest scop. Avem un sistem didactic ciung şi trist. Un sistem cu două luni de făcut cafele şi xeroxuri în patru ani de liceu, pentru care fiecare primeşte notă de trecere. Sistemului îi trebuie înmormântarea. Aceste surogate nu fac decât să izoleze tinerii în cutiuţe de chibrituri, îi fac lipsiţi de coerenţă, incapabili de conexiuni logice între ieri, azi şi mâine, îi fac lipsiţi de prietenii profunde, lipsiţi de capacitatea de autointegrare. Avem nevoie şi de raţiune în acest haos. Pentru că plusul cu minusul adunate ajung la idealul nostru. A unora care încă mai gândesc.

Aşadar ce se poate face în această lume a tinerilor fără iniţiativă? Soluţia este găsirea MODELELOR, a experienţelor de viaţă care te îndrumă. Găsirea unor trepte pe care le poţi păşi în cazul în care nu construieşti o treaptă mai potrivită. Asta nu înseamnă să copiezi sau să uiţi de originalitate! Pentru că a avea un model nu înseamnă că te foloseşti de acea persoană ca să o imiţi! Este adevărat că nu trebuie uitată polisemia acestui cuvânt. Model înseamnă o matrice generativă, un prototip. Însă când te referi la modele umane, te referi strict la cineva care te serveşte în viaţă prin exemplul vieţii lui. A avea un model înseamnă, în primul rând, cedarea a foarte mult respect pentru acea persoană şi încercarea de a depăşi acea personalitate prin lucrurile bune pe care le faci. Aşadar, sunt convinsă că: un model este acea personalitate care şi-a dezvoltat virtuţile şi a reuşit să facă bine şi celorlalţi, fiind pe deplin fericit! Acesta rămâne astfel un reper în cursul vieţii tale. Şi, in opinia mea, nu poţi trăi fără repere!

Eu am modele chiar pe cele mai importante persoane din viaţa mea, pe părinţii mei. Şi, pentru că am spus asta, este necesar de adăugat că ei sunt oameni şi, desigur, fac şi greşeli, dar de la ei învăţ şi asta înseamnă că nu trebuie să-ţi imiţi modelul pentru că poţi lua şi trăsăturile negative. Pentru mine, am reuşit să adun repere importante şi în alte persoane: părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului, profesorul de arte, profesorul de matematică, criticul Călinescu, poetul Arghezi, un ziarist, prietenul Vincent, colegi de clasă şi nu numai. Ei sunt oameni care m-au inspirat şi sunt doar puţini din lista mea de modele sau repere. L-am pus primul în enumerarea mea pe părintele Tănase pentru că el face un lucru extraordinar! Îngrijeşte foarte mulţi copii orfani, la fel ca şi fraţii Minovici, care s-au implicat în acţiuni caritabile. Aceste lucruri sunt impresionante şi, din acest motiv, consider că este o persoană care merită luată ca reper.

Prietena mea se grăbeşte să prindă metroul. Are întâlnire cu un alt băiat, dar prietenului ei nu-i pasă. E plecat din Bucureşti şi trage pe nas ketamină cu nişte prieteni de-ai. Mâine va încerca şi ea.

Laura Bostan, elevă

Când Dumnezeul necunoscut „al ruşilor” vine tainic în ajutor

Trecerea unui chinez păgân la Ortodoxie

În parohia Belkovski din eparhia aleutină a Alaskăi, a trăit multă vreme pe Cape Thin un emigrant din China, căruia i se spunea Sem Docul. Acest Sem şi-a trăit viaţa, cu harul lui Dumnezeu, în sânul Sfintei Biserici Ortodoxe – prin minune – după cum a recunoscut şi a mărturisit cu dovezi.

Iată împrejurările în care s-a petrecut acest fapt: în ianuarie 1896, Sem a plecat la vânătoare de căprioare, care se găsesc din plin în Peninsula Alaska. În căutarea vânatului, Sem s-a îndepărtat odată foarte mult de adăpostul său de iarnă. Din pământ ieşea o ceaţă groasă. Sem a renunţat să mai vâneze; îşi dorea acum doar să se întoarcă repede acasă, însă ceaţa deasă şi apropierea asfinţitului nu-l lăsau să recunoască terenul, să-şi dea seama unde se află… Situaţia era disperată şi foarte primejdioasă – gerul îi îngheţa trupul… Îi mai rămăsese o singură nădejde, în ajutorul de sus! Cu lacrimi amare, Sem s-a rugat la toţi dumnezeii săi păgâni, însă, vai!, zadarnică a fost jumătatea de ceas de rugăciune stăruitoare: aceştia n-au auzit-o. Inima nefericitului Sem era plină de deznădejde…

În această clipă, harul mântuitor al lui Hristos a cercetat sufletul acesta păgân! „Rugăciunile către dumnezeii tăi sunt fără de folos”, i-a zis un glas lăuntric, „şi vei fi pierdut; roagă-te la Dumnezeul ruşilor. Trăieşti printre oamenii care se roagă la acel Dumnezeu, şi El le ascultă rugăciunile: îi ajută şi îi izbăveşte din necaz”. Cu o credinţă puternică, Sem se întoarse spre Dumnezeul „ruşilor” şi… rugăciunea sa fu auzită… Sem văzu cum ceaţa începu să se risipească şi să se arate muntele din depărtare; folosindu-se de munte, Sem îşi stabili cu uşurinţă poziţia. Cu ultimele puteri, se sui în adăpostul de iarnă, ştiind şi simţind că doar cu ajutorul „Dumnezeului ruşilor” l-a scăpat de o moarte neîntârziată. I-a povestit tovarăşului său de adăpost, un creol ortodox, despre toate cele petrecute, cerându-i să-l înveţe să se roage în „engleză” (adică ortodox); creolul ortodox l-a ajutat după cum s-a priceput, învăţându-l să-şi facă semnul crucii şi dându-i o icoană.

După ce Sem s-a întors la casa sa pescărească din Cape Thin, s-a întâlnit la ceva vreme cu doi americani cărora le-a mărturisit cum se rugase „Dumnezeului ruşilor”, însă americanii, în loc de vorbe bune, i-au zis că e un „prost”. „Am fost foarte dezamăgit să aud aşa ceva”, spune Sem, „şi-am început să mă îndoiesc de Dumnezeul ruşilor”, însă harul lui Dumnezeu, care atinsese inima păgânului, nu l-a părăsit în îndoială; unul dintre interlocutori s-a înecat, iar celălalt, de atunci, a început să ducă o viaţă de cumplită mizerie. Acestea i-au slujit lui Sem ca un semn de sus: îndoielile despre Dumnezeul „ruşilor” s-a risipit, iar în aprilie 1897, el i-a spus hotărât preotului bisericii din Belkovski, părintele Alexie, că doreşte să primească credinţa creştină ortodoxă. Cererea lui Sem a fost împlinită, după ce i s-a încercat sinceritatea şi cunoaşterea credinţei, în ziua de Cincizecime a aceluiaşi an, pe 1 iulie. Preasfinţitul Nicolae, episcopul Aleutinelor, i-a trimis de binecuvântare celui nou-botezat o icoană a Sfântului Proroc Ilie şi un slujebnik în engleză.

Traducere din limba engleză de Radu Hagiu