„Numărul mare de clienţi la tatuaje şi al celor care se ocupă cu aşa ceva a făcut ca Ministerul Muncii să ia hotărârea, pe 25 ianuarie 2005, să introducă în nomenclatorul oficial al meseriilor şi pe cele de tatuator şi montator de bijuterii pe corp. Urmează ca aceste meserii să intre şi în nomenclatorul de calificări” (Libertatea, 8 februarie 2005)

Pe când stăteam oarecând în altar, ajutând la diverse trebuşoare un părinte piteştean, în vremea babiloniei ce se instaurează în bisericile noastre odată cu îmbulzeala din Săptămâna Mare, am văzut la rând la spovadă un elev de-al meu, ce avea două piercing-uri într-o sprânceană. Ies din altar şi îi spun discret că ar fi bine să le scoată înainte de a da ochii cu părintele. Se scuză sincer că nu le poate scoate pe loc, fiind o rană proaspătă. În fine, mi-a dat o explicaţie plauzibilă din câte îmi amintesc, însă urma să ajungă în faţa duhovnicului şi mă temeam, în necredinţa mea, că părintele, iute la mânie uneori, îl va respinge fără drept de apel şi-i va cere să vină altă dată, când şi-o veni în fire. Aşa că am aşteptat momentul prielnic, între două spovedanii, şi l-am rugat pe părintele să nu-l respingă pe elevul meu, precizându-i că este un băiat deosebit şi foarte deschis faţă de cele sfinte, o dovadă fiind şi faptul că era acolo în biserică în acel moment. Părintele m-a încredinţat că nu-l va respinge. Elevul meu a ieşit cu ochii în lacrimi de la spovedanie şi mi-a mărturisit că pluteşte de fericire. Mi-a spus că părintele i-a vorbit cu multă răbdare şi dragoste, „ca un adevărat părinte”, chiar dacă moda piercing-urilor a catalogat-o ferm ca fiind un moft, o deşertăciune şi i-a recomandat, în consecinţă, să reflecteze asupra acestui aspect.
Aveam să observ în acele zile din Săptămâna Patimilor şi alţi adolescenţi şmecheruţi şi îmbrăcaţi extravagant ieşind cu ochii înlăcrimaţi, semn vădit că inimile lor tinere erau încă vii şi căutau cu sinceritate Calea. M-am încredinţat pe veci că greşim flagrant când etichetăm oamenii după prima impresie, după nebuniile şi vanităţile de moment.
***
Obiceiul de a purta cercei în diferite locuri de pe corp (body-piercing-ul) şi pictarea pielii (tatuajul) sunt vechi de când lumea şi, în timp, au avut diverse conotaţii. Le întâlnim la popoarele arhaice, dar şi la unele triburi din zilele noastre. La poporul evreu, spre exemplu, cerceii în urechi erau o marcă a sclaviei (v. Deuteronom 15, 17). Cum se face că întâlnim astfel de elemente „ornamentale” în plin progres, în plină civilizaţie? Pentru omul postmodern au ele aceeaşi valoare ca şi pentru omul arhaic? Ce mesaj vor să transmită aceşti oameni? Sunt ele fond sau doar forme? Departe de mine gândul de a aborda subiectul din perspectivă istorico-sociologică. Trebuie însă spus că în vremurile din urmă piercing-ul şi tatuajul s-au „reinventat”, au reapărut în comunităţile hippie (anii ’60) şi s-au dezvoltat în epoca punk (mijlocul anilor ’70) şi a rockului metalic (anii ’80). Într-o vreme, body-piercing-ul a fost semn de identificare pentru perverşii sado-maso.
Astăzi însă dacă vrei să fii cool, să fii trendy, trebuie să ai musai piercing sau tatuaj. Tinerii sunt învăţaţi să trăiască după modă, indiferent dacă promovează ceva bun sau ceva rău. Rar li se spune să fie cu luare aminte şi cu discernământ, că nu tot ce zboară se mănâncă. În mediul liceal spre exemplu, dacă n-ai mobil, mai ales cu cameră foto şi sonerie polifonică ori iPOD eşti… varză, eşti un nimeni. Multe suferinţe adolescentine vin din aceste „lipsuri”, de fapt mai mult din desconsiderarea pe care le-o arată cei ce au celor ce nu au.
Cultura MTV şi Bravo a făcut ca fenomenul body-piercing & tatoo să ia amploare. Mulţi tineri liceeni sunt prinşi în mreaja acestui trend. Şi cum să nu fie, când idolii lor se întrec în a susţine această modă? E cunoscut faptul că idolii influenţează alegerile fanilor. Nu degeaba vedetele sunt plătite fabulos pentru apariţiile în reclame.
Dacă Mutu, Beckham, Eminem sau Angelina Jolie au tatuaje, de ce să fii mai prejos? Dacă băieţii de la The Rasmus sau Linkin Park, dacă Pink sau Christina Aguilera au piercing-uri, de ce să nu-ţi faci şi tu? Iată de ce, oricât de mult am vorbi despre deşertăciunea unor astfel de mode, e greu să stai împotriva curentului. Chiar şi copiii sunt virusaţi. Ei caută mai nou gume „cu tatuaj”, iar la petrecerile aniversare de la McDonald’s sunt pictaţi pe mâini şi pe faţă („Doar McDonald’s te distrează şi pe faţă te pictează” sună un slogan).
Există o tendinţă la tinerii din vremurile noastre de a nesocoti valoarea trupului, consideră bunăoară că pot face orice cu el, dacă îţi produce plăcere. Scriptura spune însă că trupul nostru nu-i de fapt al nostru, ci e templu al Duhului Sfânt (cf. I Corinteni 3, 16) şi că nu se cade a-l face părtaş necurăţiei, desfrânării. Pentru că fraţii noştri mai mici pentru care Hristos a murit găsesc că toate acestea aduc plăcere, aş vrea să rămânem puţin pe acest tărâm, al plăcerii…
Piercing-urile se pun în buze, în sprâncene, în nas („bobiţă”), în limbă („bară”), în cartilagiile urechii, în buric, în zona genitală!… Puţini ştiu că de cele mai multe ori zona se infectează şi puroiază. E valabil şi-n cazul tatuajelor. Dacă „operaţiunea” nu s-a efectuat într-un mediu aseptic, cu instrumente sterilizate, te poţi căpătui cu virusul hepatitei B sau C sau chiar cu HIV. Puţini ştiu, spre exemplu, că după gaura făcută în limbă 2-3 săptămâni trebuie să bei iaurt sau supă, că abia poţi vorbi şi că rişti oricând să înghiţi bila din capătul bării. Sper ca măcar unul din riscurile acestea să-i ţină departe pe doritori. E şi aceasta o treaptă, o măsură şi, tainic, o lucrare a Duhului.
Am spus mai sus că nu poţi sta „împotriva curentului”. Trebuie făcută însă o precizare. Hristos, care ieri şi azi şi în veci, e acelaşi (Evrei 13, 8), stă împotriva curentului. El e cel care schimbă inimile, El cheamă la pocăinţă, la îndreptarea vieţii. Mântuitorul nu se ruşinează să deschidă uşa unui tânăr tatuat sau plin de piercing-uri, dacă acesta bate, dacă acesta Îl caută cu sinceritate. Când El va deschide uşa, instantaneu tânărul se va ruşina (ca şi Christina Aquilera care s-a ruşinat când a fost detectată într-o vamă cu un piercing în zona genitală) şi toate acestea le va lepăda de la el ca fiind de prisos.
Nădăjduim că aceste funny-things nu vor ţine o veşnicie, deşi semnele „de bună purtare” vor rămâne în cele mai multe dintre cazuri până la mormânt. De obicei găurile nu se acoperă, o spun ca un păţit, iar tatuajele se scot extrem de greu. E cunoscut faptul că multe vedete merg să şteargă mesajele tatuate pe piele „pentru veşnicie” (vezi Angelina Jolie care şi-a tatuat numele soţului, Billy Bob Thorthon, de care între timp a divorţat sau cazul lui Johnny Depp care-şi tatuase pe braţ „Winona (Ryder, n.n.) forever”, numai că „forever-ul” a durat doar câţiva ani, iar tatuajul a trebuit, fireşte, şters).
Victimă a modei, posesorul de tatuaje sau plin de piercing-uri nu e doar un tip sau o tipă cool, o persoană excentrică, ci, din ce am observat în jur, este de cele mai multe ori o persoană nefericită, neîmplinită. Golul din suflet caută să-l ascundă cu artificii de acest gen. El pare că s-a eliberat de „prejudecăţile lumii”, însă totodată vrea să spună tuturor că nu-i un om împăcat. Pe aceşti căutători ai adevărului, pe aceşti nemulţumiţi de starea lumii îi pescuieşte Hristos.
Hristos nu a pus bariere dragostei, aşa cum punem noi – până aici, pe gay îi detest, pe Columbeanu îl dispreţuiesc, pe Andreea Marin nu o sufăr, pe Gigi Becali îl urăsc -. Mântuitorul ne îndeamnă să-i cercetăm pe cei bolnavi, precum şi pe cei din închisori. Cei întemniţaţi, cu siguranţă, nu-s icoane de-nchinat. Pot fi ucigaşi, violatori, tâlhari la drumul mare etc. Dacă avem alergie la rockeri, cercelaţi, tatuaţi e semn că nu ne asemănăm cu Cel pe care spunem că-L urmăm. Hristos n-a avut nicio alergie în întâlnirea cu cei căzuţi. A stat aproape în toată vremea printre desfrânate şi oameni obosiţi de atâta păcat. De El s-au atins nu doar cei curaţi, ci mai ales cei necuraţi, iar câţi se atingeau se vindecau (Matei 14, 36).
Iată că şi noi, creştinii de astăzi ne petrecem viaţa printre oameni cu diverse apucături, mentalităţi şi idei revoluţionare. De cele mai multe ori ei primesc de la noi o privire acră, o vorbă tăioasă, dură. Teama mea, în ce-l privea pe elevul cercelat de care pomeneam mai sus, era întru totul justificată, pentru că, personal, odinioară, am simţit pe propria-mi piele atitudinea aceasta aproape de desconsiderare.
În anii liceului, mi-am pus doi cercei în urechea stângă, de altfel tot piercing se cheamă (tatuaj nu am apucat să-mi fac, până să mă hotărăsc ce anume să-mi desenez, am ajuns la Hristos şi nu mi-a mai trebuit nimic de acest fel). Imediat după 1990, a purta cercei ca bărbat era sinonim cu răzvrătirea, revolta, extravaganţa ori trufia, cum ar spune teologul. Cerceii erau atunci pentru mine modul de exprimare a frondei adolescentine. Cum nu erau încă prea mulţi amatori, pentru că nu era încă un trend, erai imediat observat că eşti altfel şi majoritatea oamenilor strâmba din nas neascunzându-şi în nici un fel dezgustul pentru o aşa opţiune scandaloasă. În familie lucrurile nu au stat altfel. Consiliu de familie… „băiatul nostru a luat-o pe mirişte, ascultă rock, iar acum poartă cercei în ureche”. Părinţii mi-au spus să-i scot neapărat, pentru că fac familia de râs, eu însă îi purtam în ascuns. Revolta mea creştea din zi în zi. Eram fericit că alegerile mele provocau polemici, deşi evitam mai mereu discuţiile logice. Nu puteam explica pertinent motivul pentru care-i port. Să le spun că vreau să mă deosebesc de mulţime? Că vreau să par interesant? Acestea nu erau argumente, şi asta ştiam prea bine.
***
Dacă vă întrebaţi cum s-a sfârşit povestea cerceilor din urechea stângă, pot spune că hotărâtoare a fost întâlnirea cu bunica din partea tatălui, pe care o întâlneam destul de rar, o femeie cu viaţă sfântă pe care o iubeam mult şi de care îmi era de fel o ruşine teribilă.
Bunica aceasta, văduvă în ultimii 30 de ani ai vieţii, a crescut cu multă trudă şapte copii. La 96 de ani şi-a încheiat menirea pe pământ şi s-a dus la ceruri cu un zâmbet larg pe chip. La înmormântarea ei am plâns mai mult de bucurie, decât de jale. Aveam încredinţarea că s-a întâlnit cu Hristos, Cel pe care-L iubise întreaga viaţă, iar acum El o aşeza în locaşul drepţilor pe care-l gătise cu mult înainte ca ea să se nască. Ştiam că de acum întreg neamul nostru va avea un mărturisitor la scaunul Stăpânului. La bunica am văzut întâia oară măsura cea înaltă a dragostei, a răbdării şi nejudecarea cu niciun chip a vreunui om, virtute care, aveam să înţeleg în timp, schimbă în chip tainic până şi inimile cele mai îndărătnice.
Aşadar venise vremea să-mi văd bunica. Aflase deja că port cercei, dar nu ştiam cum a reacţionat la aflarea veştii. M-am dus în bucătăria unde stătea de obicei să-şi încălzească picioarele la căldura cuptorului şi i-am spus: „Mamaie, cred că ai aflat deja, e adevărat, da, mi-am pus doi cercei în ureche!”. „Apoi, maică, să-i porţi sănătos!” mi-a spus dânsa zâmbind cald. Şocul a fost aşa tare încât am rămas fără glas minute în şir. Întru sfârşit m-a întrebat: „Te face fericit?”. Deşi, după cum spuneam, eram fericit că alegerile mele năşteau polemici, am realizat că totul era un moft, o fiţă… „Cred că nu”, i-am răspuns. S-a uitat cu dragoste spre mine şi dând uşor în cap a încredinţare mi-a zis: „Fericirea vine din altă parte!”. N-am întrebat din ce parte vine fericirea, am aflat asta ceva mai târziu, dar în ziua aceea am ştiut că nebunia asta nu avea să mă mai ţină mult.
Ce frondă, ce revoltă? Iaca, bunica deja mă înţelegea! Ce n-au reuşit părinţii cu ameninţări şi interdicţii, a izbutit bunica printr-un gând bun, printr-o vorbă aparent simplă. Şi mai era şi acel tainic „fericirea e în altă parte”… Într-adevăr, nebunia cu cerceii nu m-a mai ţinut mult… Într-una din zile, la recomandarea unui prieten, am sunat o doamnă profesoară de filosofie în speranţa că îmi va da câteva ore de meditaţie ca să-mi lămuresc câteva concepte pe care nu le stăpâneam prea bine. Aveam nevoie pentru admitere. Dumneaei mi-a dat întâlnire la o biserică, după terminarea Liturghiei urmând să ne cunoaştem şi să stabilim în linii mari un program de lucru. Am ajuns la întâlnire mai devreme şi m-am gândit să intru şi la slujbă. Stăteam în spate ascultând. Într-un moment liturgic, probabil al Heruvicului, mi-am dat seama că preotul va trece tămâind pe lângă mine şi negreşit îmi observa cerceii. Atunci, de ruşine, printr-un gest rapid i-am scos şi cred că din ziua aceea nu i-am mai pus în ureche.
***
Pentru că nu mulţi au avut şansa să aleagă între bine şi rău, ci mai ales între două sau mai multe rele, pentru că unii abia acum sunt „pe drumul Damascului” (v. Faptele Apostolilor 9), pentru că şi pentru ei – mai ales pentru ei – a murit Hristos, să ne rugăm ca tinerii să înţeleagă deşertăciunea piercing-urilor şi să le ocolească… căci e „dureros” să te rogi lui Hristos cu o bară în limbă! Iar cei vor cu ardoare un tatuaj să ajungă ziua să-şi dorească „tatuată” voia lui Dumnezeu pe inima lor.

Laurenţiu Dumitru

Nu este adevărat că între ortodocşi şi romano-catolici există numai neînţelegeri. Cel puţin, există un amănunt simpatic, pentru care aceştia ar fi gata să se unească. Ortodocşilor le place la romano-catolici faptul că aceştia la slujbă stau pe scaun, iar preoţii romano-catolici îi invidiază pe cei ortodocşi, pentru că aceştia au voie să se căsătorească. Şi asta durează de multă vreme. Am vrut astfel să pătrund mai direct în sfera unor discuţii, de multe ori încrâncenate, despre viaţa religioasă. De exemplu, tot mai des poţi auzi replici de genul: „slujbele atât de lungi ale ortodocşilor n-au nici o logică!”. Desigur, toate aceste discuţii sunt superficiale, amuzante şi vin de la oameni care, de regulă, nu umblă la biserică, dar ele preocupă pe mulţi.

Chiar dintru început trebuie să spunem că Liturghia este centrul vieţii creştine. Liturghia este Hristos. Acesta este modul desăvârşit în care Dumnezeu se dăruieşte oamenilor, în Euharistie (Împărtăşanie). Lungimea slujbelor ortodoxe se datorează şi convingerii primilor creştini că a doua venire a lui Hristos va fi imediată – „parusia”. Slujbele erau şi sunt o aşteptare, dar şi o venire, în cel mai adevărat sens, a lui Hristos. În cele şapte laude existente în Biserica Ortodoxă, se imită, dar se şi reactualizează istoria universului şi a omului, de la creare şi până la restabilirea armoniei veşnice. De aceea, pe parcursul lor, există momente de rugăciune, de cateheză, adică educare (când se citeşte din Vechiul Testament, din Apostol sau din canoane, care înfăţişează fapte şi învăţături ale Sfinţilor). Pentru ca oboseala să nu îngreuneze rugăciunea, există momente când credincioşii pot să se aşeze, acestea sunt „Apostolul” şi „catismele”, cuvânt care, din greacă, aşa se şi traduce – „a şedea”. Iar când este slujba cu priveghere, se sfinţeşte „litia”, pâine cu vin, care se împarte credincioşilor spre mâncare, ca să nu se istovească.

Într-un cuvânt, nu sunt chiar atât de inumane slujbele ortodocşilor. Şi-apoi, dacă depăşim cu îngăduinţă „teologia” băbuţelor noastre, putem ajunge la Sfinţii Părinţi. De exemplu, Sfântul Filaret al Moscovei spunea: „Decât, stând drept, să te gândeşti la picioare, mai bine, şezând, să te gândeşti la Dumnezeu”. Aceeaşi replică o repetă şi marele ascet al secolului trecut, Sfântul Teofan Zăvorâtul. Iar în Patericul Egiptean (sec. IV-V), găsim o întâmplare extraordinară în acest sens. Se zice că odată au venit fraţii la avva Isaia şi l-au întrebat: „avvo, dacă îl văd pe fratele meu că dormitează în biserică, ce să fac, să-l las sau să-l trezesc la rugăciune?”. Şi Sfântul a zis: „Adevărat vă zic, fraţilor, că eu, dacă îl văd pe fratele meu că dormitează, pun genunchiul meu sub capul fratelui şi-l odihnesc”. Acesta este sensul vieţii creştine, aşa cum o înţeleg ortodocşii şi cum au înţeles-o apostolii, să-L aştepţi pe Hristos. În Grădina Ghetsimani, ucenicii au adormit de trei ori, dar nu s-au dus de acolo. A oferi lui Dumnezeu douăzeci de minute pe săptămână, cât durează o messă romano-catolică, şi acelea cu pretenţii, este un rezultat firesc al societăţii consumiste apusene. În Apus, soţii umblă fiecare cu maşina sa şi nu îndrăzneşte unul să se folosească de lucrurile celuilalt. E normal că fiecare are şi timpul său, pe care şi-l repartizează cum voieşte. Şi dacă s-a întâmplat ca, din acest timp, o parte infimă să-I fie oferită lui Dumnezeu, aceasta se face ca un fel de împrumut. Dar şi ortodocşii au voie să-şi împartă timpul cum vor. Şi cine vrea să-i acuze pentru faptul că Îi acordă prea mult din timpul lor lui Dumnezeu? Dacă doi îndrăgostiţi pot să stea la vorbă ore întregi, uneori pe frig sau pe ploaie, sprijinind gardurile, de ce ne miră nişte oameni care stau la un loc cu Dumnezeul lor, pe care Îl iubesc şi care îi iubeşte? Vin clipe, când dragostea învinge oboseala.

Ieromonah Savatie Baştovoi

Până nu-ţi pică în braţe o studentă de 20-21 de ani, zâmbindu-ţi nedumerită şi împleticindu-se ca o Cenuşăreasă rămasă fără pantofior, nu pricepi de ce campusurile din UK sunt pline de avertismente privind „violul la întâlnire” (date rape). De parcă ar fi vreo materie de studiu, la fiecare câţiva metri, lângă anunţuri de programe doctorale sau de petreceri cool, hop şi un poster cu un pahar de bere plin şi unul răsturnat din care se scurg cuvintele… libertatea ta… reputaţia ta… slujba ta…. viaţa ta….

Într-o seară din ajunul Valentine’s Day, aveam să pricep şi eu că nici nu-s prea multe afişele la cât de mare nevoie ar fi de ele. Însă rămân complet inutile, căci nici vreo voce a unui veşnic grijuliu Big Brother – care să atenţioneze la fiecare 30 de secunde că „Alcoolul dăunează grav sănătăţii” – nu ar fi putut fi auzită de cele trei britanice bete pulbere, alături de care am nimerit. Sosisem în UK cu gândul să testez mitul „britanicelor grăsane care beau până cad prin şanţuri” şi a fost un şoc plăcut să văd că nu era aşa!

Nu ştiu la ce s-or uita alţii, dar eu numai zâne blonde sau nu tocmai blonde zăream în ţara asta, cu obrăjori roz, cu care să-ţi fie drag să stai de vorbă. Ei bine, în această seară, mitul dezminţit de mine era pus pe „contraatac” – m-am nimerit lângă nişte fete toropite de băutură în holul din faţa unui bar studenţesc. Ai zice că sigur erau nasoale rău, genul ălora despre care, în liceu, auzeam sentinţa implacabilă vizavi de atractivitatea lor: „Ei, aşa, dacă-i pui o pernă pe cap, merge o dată”. Nicidecum! Două erau măcar „acceptabile”. Cea mai beată era şi cea mai frumuşică şi, indiscutabil, cea mai vulnerabilă. La nici 90 de secunde după ce m-am aşezat lângă ele, capul acesteia din urmă era pe umărul meu.

Am devenit repede curios de spectacolul în care devenisem instantaneu „prietenul lor”, dar iniţial mă aşezasem pentru că nu pricepeam nici în ruptul capului ce mă întrebase una – voia, de fapt, o foiţă pentru a-şi face o ţigară. Foarte multă lume fumează aşa prin UK, că ţigările la pachet sunt prea scumpe. I-a mai întrebat pe trei alţii despre ceea ce îmi ceruse mie şi toţi au priceput greu, dovadă că nu aveam eu probleme în a desluşi accentul unui vorbitor nativ, ci că biata fată chiar nu mai era în stare să vorbească o engleză inteligibilă. O a treia, ceva mai trează, a început să organizeze plecarea, timp în care cea de lângă mine îşi scotocea prin poşetă după card, de parcă ar fi vrut să-mi arate tot ce are pe acolo.

Mă minunam ce uşor aş fi putut să-i iau orice din geantă ei fără să mă fi observat şi am înţeles în momentele acelea de ce sunt atâtea afişe prin campus care te avertizează că relaţiile sexuale cu cineva beat pot fi (depinde cum îl convingi pe judecător) considerate viol. „Dacă faci sex cu altă persoană şi acea persoană NU A SPUS DA – este viol şi poţi fi arestat, pus sub acuzare şi trimis la închisoare”, zice avertismentul Poliţiei din Sussex, afişat în atâtea locuri.

În practica instanţelor britanice, mai degrabă poţi să fii achitat, la fel cum zice posterul că poţi să fii închis, pentru că, de la caz la caz, când nici făptaşul, nici victima nu îşi amintesc împrejurările (ne)exprimării consimţământului, judecătorul pe cine să creadă?! De-abia unul din 13 astfel de „violuri la întâlnire” din UK, după toată ruşinea presupusă de ajungerea la proces, este soluţionat în favoarea „victimei”.

În orice caz, în seara aceea vedeam pe viu că treaba cu consimţământul nu mi-ar fi fost greu de rezolvat, mai ales că, la un moment dat, noua mea „prietenă” m-a luat în braţe ca pe cineva în care ar avea mare încredere. Le-am condus până la autobuz să mă asigur că nu se urcă la volan bete. Scurtul drum a fost mai dificil decât preumblările mele pe plaja din Costineşti, când, eu însumi beat criţă, căram potaia Rex în braţe şi-i vorbeam în puţina portugheză prinsă de la telenovele, de ciudă că Franţa bătuse Brazilia la Cupa Mondială din ’98.

Rex fusese un gentleman faţă de prietenele mele, căci, la numai câţiva paşi, ba ele însele, ba genţile şi cărţile lor ajungeau pe jos. Nu reuşeau să meargă în linie dreaptă nici susţinându-se una pe cealaltă. Niciun trecător nu părea interesat să-mi dea o mână de ajutor, dar nu că englezii n-ar fi săritori, ci pentru că, pur şi simplu, sunt prea obişnuiţi cu scene similare. Cum-necum, cea mai trează dintre ele purta şi o oarece conversaţie cu mine. Arătându-mi cărţile ei din geantă, una despre Don Juan şi două pentru şcoală, am aflat şi cu ce se ocupa – studentă la filosofie în anul doi. Cea care nu mai putea să ceară o ţigară – studentă la istoria artei, iar „prietena mea” – studentă la limba şi literatura engleză. Aşadar, niciun pedigree de „bagaboante” sau „panarame”, cum s-ar zice pe meleagurile româneşti.

Desigur că am vrut, însă n-a fost să fie să le mai întâlnesc prin campus în săptămânile petrecute de mine UK, să văd dacă ne-am mai fi recunoscut şi ce s-ar mai fi ales de „prietenia noastră”. Orice ar zice unii şi alţii – şi parcă-l văd pe un posibil violator al brunetei cu ochi verzi ce mi-a căzut în braţe, justificându-se în faţa unui judecător cu vorbele „Şi-a căutat-o” – fetele acestea chiar aveau nevoie de un prieten. Cum toţi care am băut vreodată „cu prietenii” până n-am mai ştiut de noi, nu ne-am dat seama cât de singuri deveneam cu fiecare pahar şi ce mare nevoie aveam de un Prieten.

Nici britanicele acestea nu au nevoie de vreun Big Brother care să le spună că „alcoolul nu e bun”, în maniera impersonală în care auzi la televiziunile româneşti că „Excesul de sare, zahăr şi grăsimi dăunează grav sănătăţii!”. Ce folos de sloganuri, căci la mama în cămară ştiu unde are şi zahărul, şi sarea, şi oala cu untură, dar excesul chiar că nu ştiu unde-l ţine?! O fată ca „prietena mea din UK” ar fi avut nevoie ca, mai mult de o dată în viaţă, cineva să o ţină în braţe cum am ţinut-o eu, care să nu-i fi luat nimic, nici dacă mi-ar fi oferit ea. Evident, nimeni nu se poate lăuda că a dat dovadă de o prietenie dezinteresată de numai câteva minute… Eu doar constat trist că Hristos, singurul Prieten adevărat pe Care L-ar putea avea aceşti tineri britanici este şters din inimile lor zi de zi şi înlocuit cu acelaşi dumnezeu amorf care ţine predici şi prin România despre „excese” sau „consimţământ”, însă care nu o să ne iubească niciodată…

Bogdan MunteanUK

Acum, în primul rând, vă rog mult să nu vă supăraţi citind această cronică. Filmul „Into The Wild” este un film frumos, foarte deosebit, la prima vedere, de tot ce apare azi în cinematografie. Mie mi-a plăcut, deşi mi-a lăsat în final un gust cam sec (chiar dacă ştiam cum se va termina povestea). Poate vă voi mişca inimile, dacă vă mărturisesc că am şi lăcrimat, dar după ce s-a sfârşit filmul, şi doar de mila eroului adevărat, pentru că scenariul este bazat pe o poveste reală.

Aşadar, înainte de toate, este o recomandare cum grano salis. Unii l-au considerat un film creştin, care te îndeamnă să trăieşti o viaţă „mai presus de fire”. Dar am propriile rezerve la o astfel de interpretare. Forma, retragerea în pustiu, poate trimite la un model de viaţă monahală, dar fondul personajului este diferit. Mă întreb, cu această ocazie, de ce nu s-a gândit nimeni la un film inspirat din Viaţa Părintelui Serafim Rose? Ar fi fost mult mai palpitant.

Dar să trecem odată la subiect. Eroul principal este un tânăr dintr-o familie respectabilă, dar ipocrită (aţi recunoscut tema din „American Beauty”) care, sătul de traiul prea bun şi de societatea care impune un cod de comportament prea civilizat, se hotărăşte să plece pe urmele eroilor lui preferaţi (din romanele lui Jack London) şi să caute adevărul, în sălbăticie. Fuga de civilizaţie, în căutarea unei vieţi autentice, nu este, iarăşi, o noutate. Filmul cel mai profund, în clasamentul personal, pe această temă, este „Zabriskie Point” (căruia „Into The Wild” nu-i ajunge până la gleznă). Băiatul îşi schimbă numele, îşi abandonează maşina, dăruieşte toţi banii săracilor şi pleacă, făcând autostopul, prin lume.

În primul rând, este un personaj atipic: nu este hippiot, din cauza abstinenţei sexuale, nici nu aparţine Bisericii, pentru că are o problemă cu preoţii. Este liber de toate îngrădirile şi este responsabil de asta. Filmul sugerează pe undeva un complex al lui Oedip în plină desfăşurare: îşi urăşte tatăl şi îşi iubeşte mama (dar pe cea „adoptivă”). Este un copil bătrân, suficient de copil ca să nu-i pese de consecinţe, dar suficient de bătrân ca să nu se abată din drumul său. Ajunge în Alaska, simţind că, numai acolo, în sălbăticie, va afla adevărul suprem. Şi îl află, dar, bineînţeles, mult prea târziu şi cu un preţ mult prea mare (oare?). Să nu uităm că filmul a fost făcut după un caz real. America! America!

Să vedem prin ce excelează. Povestea în sine este minunată. Faptul că reconstituie o situaţie reală îi dă şi mai multă forţă. Imaginile sunt cu totul şi cu totul magnifice. Muzica, de excepţie.

Cu toate astea, un subiect atât de particular merita o regie mai îndrăzneaţă. Filmul se derulează cuminte, în sistem de flash-back-uri şi aşezat gospodăreşte în borcănele (a se citi capitole) cu etichetele la vedere. Acuz acest film de ceea ce îşi acuza Chris/Alex părinţii: o ipocrizie tipic hollywoodiană.

Un film despre libertate, în care întâlnim astfel de scene comerciale clasice, gen „Titanic”, se depărtează cu paşi mari de ceea ce şi-a propus să fie, şi anume o reconstituire a unei poveşti adevărate. Tii, cât de diferit îl văd pe eroul din realitate! Mai ales pentru că adevăratul Chris nu avea cum să vadă „Titanicul”, fiind mort deja la ora la care filmul a fost turnat. Altfel, poate mai era o şansă. Scene frumoase, care la un moment dat eşuează în clişeistică, sau, mai grav, în publicitate.

Aşadar, singurul şi cel mai grav minus al filmului este plusul de melodramă, de show, de sclipici hollywoodian adus unei poveşti, care urlă până la sânge după autenticitate. Cred că adevăratul Chris ar fi fugit şi mai departe dacă vedea filmul. Acolo unde nimeni să nu-i găsească jurnalul, ca să i-l transforme într-un scenariu cu succes la public.

Şi pentru că tot am vorbit de adevăratul Chris… îl puteţi găsi pe youtube, căutând „Chris McCandless – Alexander Supertramp”. Un om atât de simplu, chiar prostuţ un pic, care nu seamănă cu Leonardo Di Caprio, helas! Numai văzându-l pe adevăratul Chris, îi puteţi înţelege adevărata poveste. Fără farduri. Nebună. Aşa cum lui i-ar fi plăcut.

Anca Stanciu

„Odată, într-o dimineaţă obişnuită, un băiat obişnuit s-a născut pentru a doua oară. Îngenuncheat înaintea altarului, a şoptit o rugăciune pe care o ascunsese în lăuntrul său. A avut o viziune, a văzut nevăzutul, o sută de zei mici pe o roată poleită. «Aceştia poftesc să-ţi ia locul, însă, Tată, cu harul Tău, nicicând nu-mi voi pleca genunchii înaintea lor».” (muzician american)

Din păcate, eu mi-am plecat genunchii. Am crescut într-o familie foarte obişnuită, asemenea celei din serialul de comedie „Brady Bunch”, difuzat în SUA la începutul anilor ’70. Mama ne avea pe mine şi pe sora mea, iar tata îi avea pe sora şi fratele meu mai mare. Am fost foarte entuziasmat să am un nou tată (tatăl meu biologic murise pe când aveam 3 ani, din pricina unui atac de cord pe fond alcoolic), o nouă soră şi un nou frate. Nu am convieţuit niciodată în pace. Fratele meu, gelos şi supărat după despărţirea părinţilor săi, s-a hotărât să îi pedepsească pe toţi ceilalţi pentru asta, după ce a ajuns într-o nouă familie. A început să mă chinuie în orice chip îi stătea în putinţă. M-a abuzat emoţional şi fizic până când am împlinit 13 ani. Devenisem un adolescent nesigur şi speriat de moarte. Trăiam cu închipuirile mele, în alte lumi pe care mi le făuream. Acolo nu mă putea răni. Mergeam la biserică în fiecare Duminică şi în marea parte a zilelor de miercuri. Cântam şi ascultam, dar nu auzeam nimic, chiar şi acolo rămâneam în realitatea plăsmuită de mine. Cam în această perioadă am părăsit lumea tăntălăilor şi am intrat în cea a punkiştilor. Aceştia erau singurii oameni care mă tratau cu respect şi nu mă puneau pe fugă. Am trecut de la tricourile polo la creastă albastră şi bocanci de piele. Anul era 1986, într-un orăşel de văcari din Oregon. De atunci au început să mă chinuie toţi. Fratele meu fusese înlocuit. Din pricina individualităţii mele, s-a tras în mine, am fost înjunghiat şi bătut. Odată, un prieten m-a invitat la o petrecere. Petrecerea consta din câţiva prieteni ai mei de la şcoală şi două doamne ceva mai în vârstă. Mi s-a spus că vom sta de vorbă, vom bea sucuri, vom mânca cipsuri şi vom juca cărţi şi alte jocuri.

De fapt, cele două femei mai în vârstă erau vrăjitoare, iar „petrecerea” era o întrunire a lor. Am fost atunci iniţiat în practicile Wicca. Dacă nu ştiţi, Wicca este o străveche formă de magie druidică, condusă de femei. De aceea, am primit titlul de „vrăjitoare”, şi nu cel de „vrăjitor”. Am progresat relativ repede, ajungând să practic vrăjile. Mintea mi s-a cufundat într-un soi de delir dement. Mi-era limpede că nebunia era experienţa finală. Dacă mori, totul s-a sfârşit. Dacă înnebuneşti, vei trece prin moarte fără să mori. Asta era filosofia mea de viaţă. M-am luptat din greu pentru ea, zi şi noapte. Practicarea vrăjitoriei m-a purtat în multe locuri noi, îndeobşte prin „călătorii astrale”. Eram atotputernic şi priveam de sus la toate cele din această lume pe care o plăsmuisem. Sentimentul puterii e ceea ce te ţine în picioare în vrăjitorie. Mă simţeam invincibil. Greşeam!

Într-o noapte, m-am trezit în urma unei apăsări puternice a vezicii urinare. Stăteam în pat şi mă uitam de la uşă la ceas, şi iar la uşă, încercând să mă hotărăsc dacă o să mă pot ţine până dimineaţă fără să ud patul. Am hotărât să mă scol şi să merg la baie. În clipa aceea, mi-am dat seama că tot trupul îmi era înţepenit de la gât în jos. În Wicca nu există droguri sau alcool. Dacă erai prins folosind aşa ceva, erai izgonit din cercul de vrăjitoare. Ştiam că nu luasem nimic care să determine paralizia. Singura explicaţie pe care am putut-o găsi a fost că mă atacase ceva de natură spirituală. Mi-am părăsit trupul şi m-am aşezat în aer deasupra lui. Ceea ce am văzut m-a buimăcit cu totul. Împrejurul meu, ţintuindu-mă de pat, se găseau vreo cincisprezece draci, care râdeau isteric. Unul dintre ei s-a întors spre mine, m-a privit şi mi-a vorbit. Mi-a zis că eram cel mai mare idiot pe care îl întâlnise de bună bucată de vreme. Mi-a zis că fusesem învăţat ce e bine, dar am mers pe o cale greşită, şi acum că eram atât de căzut, urma să ajung în iad şi nu era cale de întoarcere. S-a apucat apoi să facă un târg cu mine. Doi dintre ei au venit la „corpul meu astral” şi m-au întors. Când m-au întors, m-am aflat în iad. Nu pot zugrăvi ceea ce am văzut, am simţit şi am mirosit. N-o voi uita niciodată. Chipurile acelea! M-au adus înapoi în cameră şi mi-au dat un ultimatum. Mă pot sinucide şi deveni unul ca ei, care să chinuie în loc să fie chinuit, sau pot muri şi mă voi duce oricum în iad. Am ales sinuciderea.

Chiar înainte să mă lase să mă întorc la trupul meu, am spus cu răsuflarea tăiată: „Iisuse, dacă eşti acolo, ajută-mă!”. A urmat o străfulgerare orbitoare de lumină, iar dracii au pierit. M-am ridicat şi am început să-l ocărăsc pe Dumnezeu. Pentru ce mă lăsase să trec prin aşa ceva? L-am ocărât mai bine de o oră, cât timp am curăţat voma pe care o slobozisem în cursul experienţei avute. Atunci, pentru întâia dată, am auzit glasul lui Dumnezeu. A rostit o simplă propoziţie, care m-a făcut să stau în loc: „Tot ce am vrut de la tine era să ceri”.

Collin Ivy

Portland, Oregon

(Apărut în „Death to the World”)