Zilele trecute, în timp ce beam ceai, verişoara mea, femeie în toată firea, a început a plânge, zicând că vrea să-mi pună o întrebare pe care nu a mai pus-o nimănui. În sfârşit, după ce s-a scuzat de multe ori: „că este o hulă”, „că îi este ruşine că are astfel de gânduri” şi-a luat inima în dinţi şi a vorbit. „De ce – zice ea plângând –, Iisus s-a speriat în grădină? El era de la Dumnezeu, El ştia toate – ştia că va muri, că va învia, ştia că prin jertfa Lui El va aduce atâta bine omenirii! De ce, dar, s-a temut? Orice om, dacă ar şti dinainte că el va învia, ar accepta cu bucurie să moară pentru semenii săi. De ce tocmai El s-a temut?”

Nu ştiu în ce măsură creştinii de azi sunt obsedaţi de moartea lui Hristos, dar mie mi se pare că moartea Lui stârneşte mai multe neînţelegeri decât Învierea. Dacă toate denominaţiunile creştine, inclusiv sectele, sunt de acord în ceea ce priveşte învierea Lui, în ceea ce priveşte moartea, mulţi se contrazic. De exemplu, iehoviştii au hotărât că, de vreme ce Iisus s-a speriat în grădină şi a murit pe cruce, înseamnă că El nu este Dumnezeu. Monofiziţii au căzut în extrema cealaltă, zicând că, de vreme ce Iisus este Dumnezeu, înseamnă că El nu a murit, căci Dumnezeu nu moare. Adevărul este că Iisus a murit în firea Sa omenească, rămânând nestrămutat în firea Sa dumnezeiască.

Dar ce este cu spaima lui Iisus din grădină? Mărturisesc că şi eu am avut aceleaşi frământări ca şi verişoara mea. „Ce mare lucru a făcut Hristos? Ştia dinainte că va învia, era Dumnezeu, iar noi petrecem în iadul incertitudinii până la sfârşitul zilelor noastre”. Gândeam că dacă aş avea certitudinea învierii mele, astăzi aş muri şi nu mi-ar părea rău de nimic. Nu ştiu în ce măsură aceste gânduri vin şi celorlalţi oameni, poate că ele sunt o urmare firească a educaţiei comuniste cu pionieri care îşi puneau atât de uşor sufletul pentru patrie.

E adevărat că pentru a merge la moarte cu seninătate trebuie să fii sau convins de învierea ta sau să fii un ateu desăvârşit. Hristos ştia că va învia şi, totuşi, S-a temut. Da, Hristos s-a temut într-adevăr în grădină, atunci când S-a rugat Tatălui ca, de este cu putinţă, să se îndepărteze paharul acesta de la Dânsul. Ucenicii au văzut această frică a lui Iisus, au văzut-o şi au adormit. Se pare că în clipele acelea de părăsire pe care le trăia Iisus, ucenicii au fost părăsiţi şi ei de orice putere, de aceea au şi adormit, chiar dacă Hristos a ieşit de trei ori la ei îndemnându-i să privegheze cu El măcar un ceas. Aceasta arată atât de bine că ucenicii îşi aveau toată puterea şi credinţa lor de la Hristos, iar atunci când El a slăbit, când s-a întristat de moarte în grădină, ucenicii au slăbit şi ei şi, pierzându-şi credinţa, au adormit.

În Imnele Sfântului Efrem Sirul, găsim un minunat pasaj despre spaima lui Hristos din Grădina Ghetsimani. Sfântul Efrem crede că spaima aceasta a fost adevărată şi a fost profundă, mai profundă decât putem gândi noi, şi nu întâmplător ucenicii au fost martorii ei. Hristos şi-a descoperit înaintea ucenicilor spaima Sa omenească în faţa morţii ca ucenicii, atunci când vor ajunge să fie daţi în mâinile călăilor lor, simţind această spaimă, să-şi amintească de spaima Învăţătorului lor, că e firească, şi să nu dea înapoi, aşa cum nici El nu a dat, deşi, zice Sfântul Efrem, ar fi vrut. Mai era nevoie de această spaimă pentru ca moartea să îndrăznească să-şi înghită Stăpânul. Această frică a încurajat moartea care, „ca o slugă la poruncă, s-a apropiat”, cum cântăm la Utrenia Învierii (Gl. 6) şi L-a înghiţit pe Dătătorul de viaţă, ca după trei zile să-L vomite, zice Sfântul Efrem.

Hristos a fost primul om care a ieşit singur în faţa morţii. Doar El, dintre oameni, a fost părăsit cu desăvârşire, astfel că a strigat pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit!?”. A fost nevoie ca omul Iisus să cunoască părăsirea lui Dumnezeu – singura pricină a morţii, pentru că altfel El nu ar fi putut muri. Astăzi noi nu putem înţelege spaima Lui, căci Hristos a zdrobit puterea morţii şi moartea pe care o avem noi azi, dacă mă pot exprima astfel, nu mai este moartea cu care a murit Iisus. Noi suntem curajoşi în faţa morţii deoarece nimeni din noi nu moare singur, deoarece Hristos a luat în Sine toată spaima şi durerea morţii. Şi aceasta o vedem foarte bine din cazul lui Petru. În zilele patimii lui Hristos, când a fost întrebat dacă Îl cunoaşte pe Iisus, că a fost văzut cu El, că graiul îl vădeşte, Petru s-a lepădat de trei ori de Învăţătorul său pentru că se temea de moarte. Dar acelaşi Petru, care s-a speriat de o babă în zilele patimii, le-a vorbit cu îndrăzneală ostaşilor romani care îl răstigneau, rugându-i să-l răstignească cu capul în jos, că nu este vrednic să moară în acelaşi fel ca şi Învăţătorul Său. Moartea lui Hristos ne-a adus curajul în faţa morţii, dar până atunci acest curaj era cu neputinţă. Iată de ce Hristos S-a temut, iar noi nu. Pentru că noi murim cu Hristos, iar Hristos a murit singur, părăsit de oameni şi de Dumnezeu.

Paradoxul morţii lui Hristos este surprins în rugăciunea pe care o rosteşte preotul la sfârşitul proscomidiei: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi pe Scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, pe toate umplându-le, Cela ce eşti necuprins”. De altfel, aceasta este starea omului nou, a omului răscumpărat, a omului întreg, ca, în Hristos, să înţeleagă aceste cuvinte şi să le trăiască, pe cât se poate, în toată durerea şi în toată bucuria lor.

Ieromonah Savatie Baştovoi

Un cunoscut universitar creştin, întrebat odată de ce susţine cu atâta tărie creştinismul, a mărturisit: „Pentru un motiv foarte simplu: nu pot justifica în alt mod un anumit eveniment din istorie – Învierea lui Iisus Hristos din morţi. După sute de ore de cercetare amănunţită a bazelor acestui subiect, am ajuns la concluzia că Învierea lui Iisus este fie una dintre cele mai dăunătoare farse care au fost jucate vreodată minţii omeneşti, fie cel mai important eveniment din întreaga istorie a lumii. La trei zile de la moartea şi îngroparea Celui Care a pretins a fi Hristosul profeţit în Scripturile ebraice, Iisus Nazarineanul arestat, judecat ca şi criminal politic, apoi răstignit, femeile care au mers la mormânt au descoperit că trupul Lui dispăruse. Ce ne indică mormântul gol?”.

Conform obiceiului evreiesc de îngropare, trupului lui Iisus a fost înfăşurat în pânză de in. O sută de măsuri de uleiuri şi mirodenii au fost amestecate sub forma unei substanţe vâscoase, care a fost aplicată apoi pe fâşiile de pânză, în jurul trupului (Ioan 19, 39-40). După ce trupul a fost aşezat într-un mormânt săpat în stâncă, o piatră de dimensiuni considerabile (2 tone) a fost rostogolită de-a lungul unui şanţ, la intrarea în mormânt. O unitate de gardă romană, formată din bărbaţi obişnuiţi cu cea mai severă disciplină, a primit ordin să păzească mormântul. Frica de pedeapsă asigura o atenţie impecabilă în executarea datoriei, în special în timpul gărzii de noapte. Gardienii au aplicat la intrarea mormântului sigiliul roman – pecetea puterii şi a autorităţii imperiale – cu rolul de a preveni orice atac profanator. Oricine ar fi încercat să mişte piatra tombală ar fi trebuit să rupă sigiliul, riscând astfel primirea pedepsei nemiloase a legii romane. Dar mormântul a fost aflat gol.

Urmaşii Celui aşezat în mormântul din grădina arimatianului Iosif au pretins că El înviase şi că li S-a arătat viu prin multe dovezi, timp de 40 de zile. Convertitul de întâlnirea cu Iisus Înviat, marele Pavel, certifică arătarea Celui viu la mai mult de 500 de ucenici deodată, cei mai mulţi fiind încă în viaţă şi putând confirma spusele apostolului la data consemnării descoperirii (I Corinteni 15, 3-8).

Un apreciat cercetător al temei, istoricul Arthur Ramsay, nota că mormântul gol a fost un fapt prea bine cunoscut ca să fie renegat, iar teologul citat de Părintele Stăniloae, Paul Alhaus, afirma că povestea Învierii n-ar fi putut circula în Ierusalim nici măcar pentru o zi sau o oră, dacă mormântul gol n-ar fi reprezentat un adevăr unanim recunoscut.

Situaţia de la mormânt după Înviere este semnificativă. Sigiliul roman fusese violat, ceea ce presupunea în mod automat pedepsirea cruntă a celor vinovaţi. Masiva piatră a fost nu numai dată la o parte de la intrare, dar chiar mutată în lături (ca şi când cineva ar fi ridicat-o şi ar fi pus-o în altă parte!) (…). Iustinian enumera 18 motive pentru care un soldat roman putea fi pedepsit cu moartea. Printre acestea se afla şi adormirea în post, precum şi părăsirea poziţiei de pază. Mironosiţele, lăsând mormântul gol, s-au speriat şi au dus vestea apostolilor. Apropiaţii Petru şi Ioan au alergat la mormânt: Ioan, ucenicul iubit, s-a uitat înăuntru şi a văzut fâşiile de pânză. Să fi greşit ei mormântul? O teorie propagată de Kirsop Lake presupune că martorii care au relatat dispariţia trupului ar fi mers la un alt mormânt. Putem fi siguri că autorităţile evreieşti, care ceruseră garda romană staţionată la mormânt pentru prevenirea furtului trupului, nu s-ar fi înşelat cu privire la locul exact. Ele n-ar fi pierdut nicio clipă pentru a scoate la iveală trupul din mormântul adevărat, eradicând pentru totdeauna orice zvon cu privire la Înviere. Este cunoscută netemeinicia teoriei furtului trupului de către apostoli, a teoriei leşinului (formulată iniţial de către Venturini) sau a ipotezei halucinaţiilor celor care au fost martori ai apariţiilor lui Hristos după Înviere. Demontate uneori chiar de sceptici sinceri (vezi David Frederich Strauss), astfel de teorii vin în contradicţie cu condiţia mentală absolut normală dovedită de ucenici, cu împrejurările istorice existente, fiind în acelaşi timp în total dezacord cu principiile psihologice care declanşează apariţia acestor manifestări.

Lordul Darling, fost Preşedinte al Curţii de Justiţie a Angliei, examinând argumentele privitoare la mormântul gol din perspectivă juridică, a tras concluzia că există o varietate atât de mare de dovezi factuale şi circumstanţiale, încât nicio curte de juraţi din lume n-ar putea evita verdictul care se impune: Învierea lui Hristos este un fapt real.

Dincolo de orice controversă, creştinii zilelor noastre pot avea deplină siguranţă, ca şi primii creştini, că credinţa lor se întemeiază nu pe vreun mit sau vreo legendă (noi teorii fără bază), ci pe faptul istoric al Învierii Mântuitorului (supra-istorică şi istorică) şi pe mormântul gol, izvorul luminii orbitoare a Biruitorului morţii şi al Domnului vieţii.

Diacon Cornel Dragoş

Dacă ar fi să definesc starea afectivă pe care fiecare om o simte la vârsta adolescenţei, aş spune că trebuie să înfruntăm un dezechilibru în sufletul nostru: avem o energie tumultoasă pe care trebuie să o canalizăm către o ţintă. Adolescentul mi se pare a fi acea fiinţă deschisă unui orizont aproape infinit de posibilităţi. Adolescentul poate fi, în principiu, orice: aventurier, sportiv de performanţă, intelectual, fotomodel. Mai nou, societatea de consum le propune tinerilor idealuri profesionale noi: angajat într-o bancă sau într-o firmă, copywriter, agent de vânzări, prezentator de emisiuni Can-Can.

Multitudinea posibilităţilor din sufletul nostru ne creează o stare de nelinişte. Ne temem să nu ratăm proiectul nostru existenţial. Uneori, dăm naştere unor noi obstacole ca să ne confirmăm credinţa inconştientă că nu vom reuşi ceea ce ne-am propus.

Dincolo de idealul profesional al tânărului, pe care preferabil ar fi ca fiecare să şi-l aleagă pornind de la talentele – talanţii cu care l-a înzestrat Dumnezeu, societatea îi cere adolescentului să îi înapoieze creditul pe care ea i l-a dat până acum. Îi cere să fie din ce în ce mai responsabil. „Responsabilitate” este un cuvânt foarte enervant pentru un adolescent. În societăţile arhaice de demult, trecerea de la pubertate la vârsta matură se făcea printr-un ritual iniţiatic. Tinerii născuţi într-un trib deveneau bărbaţi – adică îşi câştigau dreptul de a vâna, de a purta războaie şi de a se căsători – fiind iniţiaţi într-un loc anume, de regulă la marginea comunităţii, într-un mediu sălbatic, în pădure. Timp de câteva zile, suportau izolarea, singurătatea, abandonul, foamea, setea, frica. Uneori, îndurau torturi fizice rituale. Preţul era destul de mare, dar şi statutul de om matur era un câştig important. Odată încheiată perioada de iniţiere, ceilalţi îi priveau pe băieţi ca pe nişte maturi în toată regula. Iniţierea era, de fapt, moartea simbolică a puberului, care renăştea sub forma unui om matur.

Ce sălbatici!, poate fi reacţia voastră. Adolescenţa este şi vârsta la care omul simte că trebuie să reacţioneze imediat, privind viteza de reacţie, „spontaneitatea” ca pe o valoare supremă. Aşa sălbatici cum îi considerăm, ei dispuneau de o calitate pe care noi, modernii, datorită curentelor intelectuale şi intelectualiste care au stat şi stau la baza educaţiei, am pierdut-o. În primul rând, aveau o viziune religioasă asupra lumii pe care o moşteneau de la străbuni. Ritualurile iniţiatice din Australia, Africa sau America de Nord aveau ca model mitul fondator al tribului respectiv. Mai mult decât atât, fiecare ocupaţie a membrilor tribului era corespondentul uman al unui gest care, iniţial, fusese făcut de Strămoşul Mitic sau de zeul suprem.

Păstrând ca termen de comparaţie „primitivul” de demult, haideţi să ne analizăm puţin pe noi, oamenii secolului XXI. Presupunând că ne-am născut într-o societate creştină, suntem botezaţi la o vârstă foarte fragedă. Iniţierea botezului creştin poate fi înţeleasă târziu, dacă fiecare dintre noi are interesul să citească nişte cărţi în care valoarea botezului ne este explicată pas cu pas. Vă recomand cu căldură „Catehezele baptismale” ale Sfântului Ioan Gură de Aur pentru a înţelege mai bine că atunci când ne cufundăm în cristelniţă murim cu Hristos de trei ori şi înviem cu El. Moare omul vechi, pătimaş, din noi şi se naşte omul nou, sfinţit prin jertfa Lui.

Bine, puteţi să îmi replicaţi (replica este un alt bun de consum la mare căutare în societăţile puştilor), dar tu ne vorbeşti despre o identitate învechită cu care noi nu suntem de acord pentru că noi vrem să ne construim propria identitate, preferabil a fi în dezacord cu vechea viziune despre lume a părinţilor noştri. OK, o să vă răspund eu, aveţi dreptate, dar să ştiţi că alegerile voastre vă vor satisface o singură nevoie sau mai multe, în cel mai fericit caz. Un psiholog care a studiat nevoile umane a stabilit chiar o piramidă a lor. Omul, indiferent în ce epocă s-ar naşte, are întotdeauna aceleaşi necesităţi. Cuvintele „nevoie” şi „necesitate” au devenit cuvinte cheie în societatea de consum în care trăim. Prin urmare, nu avem decât să le recunoaştem ca atare şi să ne înţelegem unul cu altul respectându-ni-le şi satisfăcându-ni-le, pe cât posibil, reciproc. Deşi psihologii contemporani au descoperit importanţa conştientizării nevoilor în cadrul interacţiunii umane, îndemnul „câte doriţi să vă facă oamenii, faceţi-le voi lor” este vechi de două mii de ani. Revin la piramida trebuinţelor şi vă enumăr nevoile de jos în sus, de la cele mai grosiere până la cele mai elevate. Dacă ne-am născut oameni, manifestăm nevoi materiale, nevoia de a ne simţi în siguranţă, nevoia de a face parte dintr-un grup, nevoia de a fi recunoscuţi în cadrul unui grup (nevoia de stimă şi statut) şi, în fine, nevoia de a ne realiza. Ultima nevoie este una spirituală în esenţă, foarte greu de definit.

Chiar dacă îţi vei propune, de pildă, să fii sportiv de performanţă, alegerea pe care o vei face este tot una spirituală pentru că, mai înainte de a o face, te-ai coborât în intimitatea fiinţei tale, ai cules piatra preţioasă şi ai ieşit la suprafaţa ta vizibilă arătând-o oamenilor spunându-le „eu m-am hotărât să devin sportiv de performanţă”! Dacă ai făcut o alegere sinceră, vei deveni un sportiv de performanţă. A fi sinceri cu noi înşine înseamnă a ne cunoaşte bine înainte de a face o alegere. Când ne alegem identitatea, nu o putem face spontan, ci printr-un efort continuu de introspecţie. „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” este un îndemn pe care l-aţi auzit foarte des, de regulă din gura unora care prin felul lor de a fi v-au arătat de nenumărate ori că nu se cunosc pe sine, că vor să pară ceea ce nu sunt şi că nu au ştiut ce să aleagă. Îndemnul de demult i-a aparţinut unui om care toată viaţa lui şi-a analizat sufletul fără milă. La sfârşitul vieţii, a trecut şi ultimul examen pe care îl poate da un om: a preferat să moară pentru adevărul pe care l-a descoperit, din care a trăit. Omul acesta a fost autentic în alegerea lui. A fost un model.

Am ajuns, iată, la problema modelului. Ne realizăm ca oameni imitând anumite modele. În adolescenţa mea, Jim Morrison, Mircea Eliade sau Gheorghe Hagi mi se păreau modele absolute de realizare a sinelui. Am spus că „mi se păreau” modele, pentru că mult mai târziu mi-am dat seama că, de regulă, un model îşi realizează în mod exemplar un talent, o înclinaţie nativă lăsându-şi nerealizate celelalte capacităţi. Un culturist îşi poate desăvârşi muşchii, poate câştiga concursul Mister Olimpia, dar, din punct de vedere intelectual sau afectiv, poate stagna sau regresa.

Bun, ce este de făcut? Când alegem un model, trebuie să ne întrebăm dacă urmându-l ne vom realiza deplin (intelectual, afectiv, spiritual). De foarte multe ori, aţi auzit că biografia unui creator trebuie tratată separat de operă. Alcoolismul şi homosexualitatea lui Rimbaud nu au sau nu ar trebui să aibă nicio legătură cu superbele „Iluminări”. Necrofilia lui Edgar Allan Poe trebuie iertată sau ignorată pentru că ne-a lăsat nişte poeme superbe şi „Prăbuşirea casei Asher”. Unii creatori îşi justifică felul de a fi imoral crezând cu ardoare în ideea că geniul este o fiinţă aparte care, prin natura lui, se comportă „dincolo de bine şi de rău”. Lumea în care trăim confundă, voluntar sau nu, talentul cu geniul. Amintiţi-vă de emisiunea TV „Genialii”, unde ne erau prezentate ca genii oameni deosebiţi de talentaţi, dau nu Genii. Geniul aduce ceva radical nou într-un domeniu. Einstein a schimbat domeniul fizicii, Kant pe cel al filosofiei, Eminescu a modificat, dându-i o perspectivă de amploare, literatura română.

Eu nu cred că geniul trebuie să fie o fiinţă imorală. Cred că geniile sunt datoare umanităţii şi că în lumea de apoi „cei din urmă vor fi cei dintâi”. Eminescu, fără adolescentul care îi recită poeziile, nu ar putea fi Eminescu. Un fotbalist, fără microbiştii care umplu stadioanele şi citesc zilnic „Gazeta Sporturilor” din dorinţa de a pătrunde în culisele „idolului”, nu ar putea fi fotbalist.

Revenind la ceea ce trăiţi, dacă v-aş întreba care au fost profesorii care v-au marcat, cu siguranţă că o sa mi-i daţi ca exemple pe cei care pe lângă faptul că îşi cunoşteau bine materia pe care o predau la clasă posedau ceva rar întâlnit în instituţiile de învăţământ: aveau ceea ce psihologii numesc „inteligenţă emoţională”, adică puteau să empatizeze cu elevul, să se aşeze în miezul problemelor lui şi să îl înţeleagă.

Dacă nu se va schimba nimic în sistemul de învăţământ şi în mentalitatea oamenilor, imaginea extratereştrilor din romanele SF va fi realizată fidel de nimeni alţii decât noi, pământenii: în viitor vom avea un cap mare unde creierul nostru îndelung antrenat se va lăfăi în voie şi o inimă mică în care nu vor încăpea prea mulţi oameni. Nu vi se pare ciudat faptul că memoriei i se acordă o atât de mare importanţă în procesul formării personalităţii noastre fără a ţine cont de alte capacităţi specific umane: creativitate, empatie, inteligenţă socială?

La sfârşitul anilor de şcoală, ne putem trezi că ştim o sumedenie de lucruri, dar că nu avem instrumente ca să rezistăm stresului cotidian, nu ştim cum să facem o alegere bună, nu ştim cum să relaţionăm cu partenerul, nu ştim cum să gestionăm conflictele, nu putem să ne punem în locul celuilalt ca să îi înţelegem nevoile.

Pericolele care apar în calea propriei noastre deveniri se înmulţesc astăzi pentru că mass-media propune false modele, care aduc rating, dar care s-au „realizat” mergând pe calea largă a hedonismului. Puştoaice care devin miliardare pentru că aleg să se căsătorească cu îmbogăţiţi dubioşi din punct de vedere moral, unii dintre ei având vârsta venerabilă a taţilor lor. Bişniţari deveniţi lideri de opinie. Patroni de firme de deratizare care ajung în parlament ca să reprezinte „interesele poporului”. „Artiste” care îşi etalează bietul corp în detrimentul vocii handicapate de lipsa talentului. Oameni care îşi dau cu părerea despre tot şi despre toate, ilustrând lipsa crasă de un minim respect profesional.

Închei cu un îndemn drag mie pe care l-am citit în adolescenţă şi pe care vi-l adresez. Filosoful român Constantin Noica i-a dat binecuvântarea părintească fiului său – viitorul ieromonah Rafail – spunându-i „Fii împlinit şi fă ce vrei!”. Aceste cuvinte sunt o parafrază la îndemnul Fericitului Augustin: „Iubeşte-l pe Dumnezeu şi fă ce vrei!”. Vă urez şi eu să Îl iubiţi pe Dumnezeu şi să vă împliniţi, pentru că adevărata realizare cred ca rezidă doar în iubire.

Ciprian Voicilă

La vânat de oameni

De ce se urăsc oamenii? E atâta necunoscut şi atâta suferinţă legată de soarta noastră, încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.

De ce se chinuiesc oamenii unii pe alţii? N-au loc sub soare? Nu le ajunge pânza cerului? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alţii.

E multă frumuseţe în lume, dar oamenii orbi nu o văd. Înclinarea spre a face răul e atât de puternică, încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.

Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni, ca şi între popoare, calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.

Viaţa ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nicio deosebire faţă de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderile albe ale zăpezii.

De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe alţii ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul? Locul tău, locul darurilor proprii nu ţi-l poate lua nimeni; îl ai odată cu viaţa.

Omul „civilizat”

Omul „civilizat” este, în genere, înclinat să trăiască mai mult prezentul; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simţurile trupului atât de rafinat de civilizaţia aceasta de care sunt atât de mândri.

A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi a exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieţi pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.

Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest om; poate să se frângă şi osia cerului! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea”. Totul trebuie consumat acum pe calea simţurilor însetate de puternice zguduiri, trebuie îndrumat către totala satisfacţie a pământului uscat şi nerodit din noi.

Gândurile mari, credinţele, dorul unei vieţi mai pure şi mai frumoase sunt ale poeţilor, ale visătorilor; „omul civilizat” n-are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentru că „nu umblă după himere”. Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce viaţa numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.

Drama începe acolo unde prezenţa sa este activă. El retează elanuri, compromite credinţe, îngenunchează frumuseţea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de fiinţa sa înrădăcinată atât de puternic într-un pământ care şi el refuză să-l primească.

Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic?!

Libertăţi şi libertate

De veacuri, omul suferă şi luptă pentru libertate. Libertatea de cuget, de faptă, libertatea pentru darurile frumuseţii şi ale credinţei.

O zădărnicie cât muntele vieţii. Omul trăieşte mereu, trăieşte dezgustător de plin toate libertăţile făpturii sale căzute; trăieşte libertatea desfrâului, a minciunii, a lenei şi a furtului; libertatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care schimbă viaţa într-o mlaştină unde cresc numai plante otrăvitoare.

Aceasta pentru că omul nu a înţeles şi nici nu a făcut nimic pentru câştigarea adevăratei libertăţi care este o condiţie absolută a omeniei.

Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul.

Libertatea este un dar al lui Dumnezeu. Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât creaţie; libertatea este putere deschisă pajiştilor înflorite ale lui Dumnezeu. Când omul apare, omul de conştiinţă şi misiune, apare şi libertatea. În acest caz, libertatea nu este ceva formal şi relativ, ci este ceva esenţial şi absolut. Împrejurul omului adevărat, în fapta şi în cugetul său, în simţămintele care îl străbat, libertatea este o cale a vieţii şi a desăvârşirii, este o condiţie a spiritualităţii şi un semn al omului în rosturile sale mari.

Ernest Bernea