Homo videns este o achiziţie nouă a naturii, apărută spontan, ca muşchiul pe lemnul primelor televizoare. Dovleac catodic, homo videns este o prelungire de lujer a TV-ului. El a sărit din start legile fotosintezei, crescând vertiginos în dosul storurilor trase. Stahanovist entuziast al statului pe spate, homo videns e blocat în damblaua colectivă şi priveşte lumea cu legănări line, de hamac.
Homo videns n-are simţul naufragiului. De ani de zile se află-ntr-un picaj comic cu acorduri de clarinet. Stă ca melcul în salată, îl paşte o idioţie galopantă, dar îşi trăieşte vesel drama. Este aceeaşi ca a consumatorului blocat în magazin, care ştie că nu se poate abţine de la a cumpăra. Până mai adineauri vesticii îl aşteptau pe Godot, esticii pe Stalin. Acum nimeni nu mai aşteaptă pe nimeni. Nietzsche s-ar fi crucit cu două mâini dacă l-ar fi întâlnit. Homo videns nu crede că fericirea-i o găină moartă, homo videns râde şi mănâncă. Un mâncău cu o antenă-n ceafă, iată supraomul! O viaţă de câine de lux, ca-n refren.
Homo videns este omul fotoliu. Din serial în film artistic până vine supa, întrebându-se dacă telecomanda e prin plapumă sau a căzut sub pat. Această cârtiţă de apartament s-a identificat cu canapeaua ca musca cu hârtia de muşte. Flotant nocturn al lumilor catodice, homo videns se sperie de pana de curent ca reumaticul de ploaie. Şi are şi de ce. TV-ul este cel mai iubit herr professor: i-a dresat ochiul de voyeur, l-a băgat la şcoala de divertisment, i-a inventat nevoi nebănuite. În lipsă de preoţi bolşevicii se spovedeau la poştaş. Acum homo videns are un prieten din pixeli dascăl în toate. Cultura TV este prosperă, homo videns ştie multe. Ştie că în Statele Unite toţi hoţii de maşini se îndreaptă spre New Mexico, ştie că dacă tragi într-un om cu tot armamentul din dotare s-ar putea să se ridice zâmbind. Mintea-i la pădure, morala a rămas nedansată. Hulpav ca un aspirator pe timpul vieţii tale, TV-ul e chiar un aspirator. Nu-i de mirare că patronii îi vând la ofertă împreună, ca pe nişte fraţi gemeni.
Onor la erou, Batman se întoarce! Homo videns are cultul războinicilor, vrea bătaie şi o are, confortul de a fi mărunt e chiar distractiv. Încremenit în povestea video, homo videns uită oalele pe foc şi copiii pe genunchi. Cu TV-ul în faţă, cercul familiei s-a redus la semicerc. Mii de culori şi tone de singurătate – are, de altfel, şi egoismul unei astfel de stări. În plus, i-au crescut şi pretenţii, s-a emancipat. Acum are religia informaţiei şi urgenţa de a şti tot. S-au dus vremurile buchisirii. Cartea a fost deliberat uitată, ca un urs bolnav în spatele circului. Ne mirăm încă de supravieţuirea burtierei cu litere la filmele traduse. Şi nu numai cartea. Toate virtuţile clasice. Nudismul postmodernului în faţa vechiului e obstinat. Ultimii timizi vor fi puşi în formol, omenirea se va da pe toboganul cu idei trăsnite.

Harnaşamentul reflectorizant al Rosinantei moderne ne arată un lucru trist: în şaua lui Don Quijote stă mândru Sancho Panza! Să ne închipuim decretarea unei prohibiţii generale video. Barca lui homo videns ar lua apă, vâslele i s-ar transforma în cârje. N-ar mai fi mult până la Ziua Venelor Deschise. Rolul TV-ului în legumizarea rasei umane e acelaşi cu al lopeţii în istoria cioclilor. TV-ul sau soba intimă pe timp de iarnă. TV-ul, vidanjorul de la ora cinci. TV-ul, Show Potemkin sau olimpiada falsului. Până în secolul trecut chimia cinei îţi dădea calitatea visului. Homo videns n-are vise. Când doarme tot la TV se uită. Când se trezeşte îşi continuă somnul. Sindromul Helsinki, în care angajaţii băncii fraternizaseră cu spărgătorii, funcţionează implicit, fără resorturi. Homo videns e falimentar.
Ce se poate vedea prin ochelarii lui homo videns e previzibil. Piroman bântuit de flăcări, acest aplaudac mecanic bea bere, stă pe spate şi se crede executant al loviturii de la unsprezece metri. Acest cobai lihnit după experimente are un imaginar betonat în universul filmului american. Convingerea lui în ceea ce vede e imbatabilă ca râma tăiată-n două. Blestemul idioţiei s-a întins comic de la oraş la sat, ruralii fiind dependenţi de TV ca urbanii de igienică. Pepene cu pâine, telejurnal, film şi găini rămase neînchise. Trenurile blindate ale prostiei defilează acum şi pe la poarta lor.

Între timp, tradiţia aşteaptă, neştiind că s-a mutat staţia. Bunul simţ şi vechile deprinderi s-au oprit la un cântar stradal şi-şi numără reciproc coastele. Din clasici n-a mai rămas decât un nume de stradă sau vreun răspuns corect la vreun concurs interactiv. Manele la nunta lui Figaro şi Mihaela Tatu versus Hortensia Bengescu, născută Papadat. Societatea multi-vizual dezvoltată este într-un nou cincinal, planul de producţie a fost îndeplinit, raportăm multiple depăşiri de normă. Capitaliştii au ajuns la vorba noastră, acum fac salam chiar şi din cale şapte vaci grase din vis.

În anii ´60 un Ion îşi luase primul televizor în satul lui. Trecut cu bicicleta prin gropile proletare, aparatul se stricase, iar acum stătea inert pe sală, cu ecranul la drumul mare. Ion îşi luase primul televizor în satul lui. Restul nu mai conta.

 Octavian Dărmănescu

Între sfinţii de neam norvegian sărbătoriţi în Biserica Ortodoxă, la loc de cinste stă Sfântul Hallvard din Husaby, prăznuit la 15 mai. Despre el vom vorbi în cele ce urmează.

Mai întâi însă vom spune câteva lucruri despre pământul în care a trăit sfântul. Norvegia, aflată în partea de nord a Europei, face parte din aşa-numita Peninsulă Scandinavică. Încă din vechime, peninsula a fost locuită de popoare germanice păgâne, cunoscute drept vikingi. Faimoşi pentru sălbăticia şi cruzimea lor, vikingii cutreierau mările nordului în corăbii iuţi şi uşoare, pustiind totul în cale. Primiseră numele de „lupii mării”. Însă în ciuda acestui fapt, odată cu sec. IX mai mulţi oameni sfinţi, în special englezi, au început să-L propovăduiască pe Hristos între vikingi. Ultimii care au primit cuvântul mântuirii au fost norvegienii, încreştinarea lor desăvârşindu-se în timpul Sfântului rege-mucenic Olaf (995-1030).

În timpul domniei acestui rege, cândva în jurul anului 1020, s-a născut şi Sfântul Hallvard. Se trăgea dintr-o familie nobilă: tatăl lui, pe nume Vebjørn, era negustor pe mările nordului, iar mama sa era rudă apropiată a Sfântului Olaf. Se trăgeau din satul Husaby din ţinutul Lier (sud-estul Norvegiei de azi). Părinţii lui erau creştini credincioşi, ce încă din pruncie şi-au crescut copilul în duhul învăţăturii evanghelice, mai ales al jertfirii pentru aproapele. Din păcate, însă, mai mult decât aceasta nu se ştie despre viaţa lui Hallvard şi singurele istorisiri ne prezintă moartea lui.

Astfel, într-o zi de mai a anului 1043 sfântul se afla pe malul mării, pregă­tindu-şi corabia pentru a trece fiordul Dremmen. În acest timp a văzut o femeie tânără alergând către el, având hainele rupte şi ochii plini de groază. Când femeia s-a apropiat, Hallvard a văzut că era însărcinată. Printre suspine şi plâns, tânăra a început să-i spună că o urmăreau trei bărbaţi care voiau s-o omoare, învinuind-o că furase ceva din cortul lor. Însă, cu lacrimi în ochi, femeia jura că este nevinovată, rugându-l pe Hallvard să nu o lase în mâinile nemiloşilor urmăritori.

Şi pentru că de mic fusese crescut în dragoste pentru aproapele, sfântul s-a umplut de milă pentru biata femeie şi, fără a mai pierde nici o clipă, i-a spus să urce în barcă şi să nu se teamă de nimic. Apoi, în grabă mare, cei doi au început să străbată fiordul Dremmen, încercând să scape de urmăritori.

Când la scurt timp aceştia au ajuns la mal, s‑au umplut de mânie văzând ce se întâmplase şi, suindu-se într-o corabie, au început să-i urmărească pe fugari. Până la urmă, pentru că erau mai puternici, i-au ajuns şi i-au poruncit lui Hallvard să le-o dea pe femeie. Sfântul însă, fără a se înfricoşa, le-a spus că nu le poate împlini cererea, deoarece femeia jurase că nu furase nimic. Iar pentru a le potoli furia, tânărul le-a promis că le va plăti el însuşi tot ce lipsea. Orbiţi însă de mânie, bărbaţii i-au strigat că dacă nu le va da de îndată femeia, îl vor omorî şi pe el.

Din nou, Hallvard s-a arătat neînduplecat. De aceea, luând arcurile, păgânii au început să tragă spre cei doi. Trei săgeţi au străpuns trupul viteazului bărbat, lăsându-l mort în corabie, apărând cu preţul vieţii pe cea care îi ceruse ajutor. Femeia însăşi a murit sub ploaia de săgeţi a barbarilor. După ce şi-au văzut nelegiuirea împlinită, bărbaţii au legat de gâtul lui Hallvard o piatră de moară şi l-au aruncat în mare. Însă atunci minune s-a întâmplat, căci Dumnezeu a vrut să arate că îl primise pe tânăr ca pe un mucenic al Său, şi trupul sfântului, în loc să se scufunde, plutea. Văzând aceasta, păgânii au plecat îngroziţi, lăsând trupul lui Hallvard acolo.

În scurtă vreme în jurul lui s-a adunat mulţime de oameni. Înţelegând că dobândiseră un nou sfânt în cer, aceştia au luat cu dragoste trupul tânărului şi l-au dus în oraşul Oslo. L-au aşezat acolo într-o mică biserică din oraş şi au început să-l cinstească ca pe un mucenic al lui Hristos, deoarece el îşi dăduse însăşi viaţa pentru a împlini porunca Mântuitorului: „Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are: ca sufletul său să şi-l pună pentru semenul său” (Ioan 15, 13). Şi într-adevăr, în scurtă vreme la mormântul lui Hallvard au început să aibă loc minuni, astfel că tot mai multă lume venea să i se închine. Până la urmă, în anul 1130, pe locul unde odihneau moaştele sfântului a fost ridicată o mare biserică de piatră.

Din păcate însă, odată cu sec. al XVII-lea această biserică a încetat să mai fie folosită, azi rămânând doar ruinele ei. Însă până astăzi, Hallvard este cinstit ca ocrotitorul ceresc al Oslo-ului (stema oraşului îl înfăţişează ţinând în mână trei săgeţi şi o piatră de moară), cât şi al celor nevinovaţi şi prigoniţi pe nedrept.

Fie ca pentru rugăciunile Sfântului Mucenic Hallvard, ocrotitorul Oslo-ului, Dumnezeu să ne dea şi nouă dragoste şi milă pentru cei aflaţi în necazuri şi strâmtorări, şi iertare de păcate. Amin!

 Întru moartea sa cea mucenicească, Hallvard a lepădat toate bogăţiile lumii, şi plăcerile cele păcătoase în picioare le-a călcat; şi deşi scumpul lui trup a fost aruncat în adâncurile apelor, la porunca dumnezeiască dintru acestea s-a ridicat, dând credincioşilor semn că sufletul lui s-a înălţat la ceruri, unde se roagă neîncetat lui Dumnezeu pentru noi toţi.

(troparul Sfântului Hallvard, glas IV)

Ierodicon Grigorie Benea

 

Vechi şi bun. Excelent. Clasic. Unic. Ieşit din comun. Plin de poveste. Greu de istorie. Cu gust şi cu parfum. Vin vechi, băut dintr-o cupă veche, într-o casă veche, îmbrăcată în rochia de dantelă a bunicii.

Treziţi-vă! Nimic din ce e la modă acum nu mai e la modă! Tricoul imprimat e fugly. Noul e vulgar. Second hand is so cool!

- Eh, maică… V-aţi postmodernizat de tot…

Cum să fii unic într-o lume a clonelor? Orice pui pe tine, ai şansa să găseşti la altul. Orice coafură, oricât de stridentă, care nici nu-ţi vine bine, o mai scot în lume şi alţii la mall. Ah, ştii tu, nu contează exteriorul. Tu eşti oricum o fiinţă unică, zâmbetul tău, sufletul tău, nu sunt croite după ultimul film al lui George Clooney. Mintea ta plină de poezie nici în vis n-ar gândi-o Cărtărescu. Crezi? Sau e un clişeu şi asta, la fel ca rochia pe care-o porţi, repetată la infinit în cele patru colţuri ale lumii.

Câteodată, ai impresia stranie că propriile gânduri nu-ţi mai aparţin. Că exact ceea ce spui acum, mai spun şi alte 7349 de femei din lume. Că nu tu râzi, ci Sarah Jessica Parker, care te posedă câteva clipe. Vrei să râzi altfel, îţi cauţi râsul tău, dar tot ce găseşti la îndemână e zâmbetul maliţios al lui Renée Zellweger. Şi, sincer, nu-ţi mai vine-a râde. Apoi uiţi şi o iei de la capăt.

Lumea se umple de stereotipii, adevărată nebunie. Oamenii, în căutarea autenticului, se recompun pe ei înşişi, într-un proces creativ bazat pe calc, lipici şi colaj. Repetiţia stridentă profeţită de Warhol îşi găseşte un adversar redutabil în Vintage Fashion. Dar să vedem ce înseamnă asta, în câteva fragmente, alese dintr-un articol intitulat V de la Vintage:

„Odată ce te-ai îmbrăcat într-o rochie vintage, eşti altcineva, eşti individualizată; nu mai eşti Mango, Zara sau altă marcă. Eşti tu”.

„În înţelesul clasic, vintage (termen preluat din domeniul vinurilor) e un articol de îmbrăcăminte, un parfum sau un accesoriu lansat în perioada 1920–1980 (articolele lansate între 1965 şi 1985 au fost individualizate într-un subcurent care poartă numele retro). Însă vintage mai înseamnă şi piese noi confecţionate din unele vechi – aşa-numita reciclare, unul din motoarele extinderii curentului vintage, dar şi articole din colecţii recente care te duc cu gândul la un trend lansat în urmă cu ani”.

„Este ceea ce rămâne după ce modele trec. E o supermodă.”

Îmi stăruie gândul la o campanie de Vintage Lifestyle. O campanie împotriva consumerismului, care să promoveze creativitatea şi reciclarea. O campanie care să promoveze valorile „oldies & goodies”. O campanie care să promoveze o viziune tradiţională a lumii, în care „e la modă să porţi rochia bunicii şi să te măriţi virgină, ca bunica”. Boierie!

 Să râdem un pic împreună, fiecare cu râsul său…

 Anca Delaţară

Rar întâlneşti un film lăudat unanim de cei care l-au văzut. Incitant titlul. Incitant, de asemenea, să vezi un actor de comedie, Will Smith, (cunoscut din „Men In Black”, „Wild Wild West”, „Ali” sau „Independence Day”), jucând convingător un rol dramatic.

În „The Pursuit of Happyness”, Chris Gardner (Will Smith) este un tată care are greutăţi în a-şi întreţine familia. În ciuda curajoaselor sale încercări de a se menţine pe linia de plutire, soţia lui cedează în faţa greutăţilor şi pleacă, deşi aveau împreună un copil de cinci ani, Christopher (Jade Christopher Syre Smith). Chris, având de acum în grija sa şi copilul, face tot posibilul pentru a obţine o slujbă mai bine plătită. Folosindu-şi în acest scop cunoştinţele de marketing, obţine un stagiu de pregătire la o prestigioasă firmă de brokeraj şi, deşi nu este plătit pentru şase luni, acceptă, în speranţa că stagiul îi va deschide oportunitatea spre o slujbă decentă. Pentru că nu au avut bani pentru plata chiriei, Chris şi fiul său sunt evacuaţi din apartament, aşa că sunt nevoiţi să înnopteze în adăposturi sociale, iar uneori chiar în toalete publice. În ciuda necazurilor mari, Chris nu se îneacă în băutură, nu fură, nu se sinucide, ci rămâne acelaşi tată implicat şi iubitor, folosind încrederea şi dragostea fiului său drept un impuls pentru a depăşi piedicile care îi apar în cale. Întru sfârşit, Chris va ajunge broker, iar mai apoi va avea firma sa proprie. Peste ani de zile devine multimilionar. Povestea, pe cât de tristă, pe atât e de adevărată, filmul fiind inspirat dintr-un caz real.

„În căutarea fericirii” e o adevărată lecţie de supravieţuire, e un film cu morală, un film „curat”, fără scene nepotrivite, un film sănătos care te pune pe gânduri, care te invită la o sinceră introspecţie asupra propriului destin. E o adevărată lecţie, mai ales pentru adolescenţii de bani gata care s-au trezit cu maşină de zeci de mii de euro la majorat.

I se poate reproşa filmului că fericirea e căutată numai la nivel orizontal, nu şi vertical, privind spre Cer. Adevăratul Chris însă, de acum milionar, povestea, într-un talk-show, despre credinţa pe care nu şi-a pierdut-o când i-a fost greu şi conştiinţa că Dumnezeu i-a purtat de grija şi l-a ajutat când totul părea fără speranţă. Acum întinde o mână şi el celor săraci de care e plină, de altfel, America tuturor posibilităţilor.

***
Mergând grăbiţi pe stradă, Christopher îi spune tatălui o pildă:

În largul mării, un om se zbătea să nu se înece. Vine o barcă:

„Hai, urcă la bord!”.

„Nu, mulţumesc, Dumnezeu mă va salva!”.

Pleacă barca, se mai zbate el ce se mai zbate, apare încă o barcă:

„Haide, sus!”.

„Nu, mersi, Dumnezeu mă va salva!”.

Se duc şi aceştia, omul nostru se îneacă, ajunge-n Rai şi se duce direct la Dumnezeu: „Bine, Doamne, aşa-mi răsplăteşti Tu mie credinţa? De ce nu m-ai salvat?”.

„Poftim…? Păi nu ţi-am trimis două ditamai bărcile?!?”

Laurenţiu Dumitru

Când careva dintre noi se află în faţa tinerilor, afişează o mimă scandalizată, lucru care, neîndoios, îi îndepărtează. Totuşi, şi atitudinea celor care, vrând să fie asemănători tinerilor, sunt doar toleranţi cu aceştia, spre a le câştiga simpatia, aşadar, şi această atitudine, socotim noi, nu este tocmai cea mai potrivită.

Noi credem că prin respect, cunoaştere, responsabilitate şi conştiinciozitate, fiecare dintre noi este chemat a aborda problemele cu care se confruntă tineretul. Sunt bine cunoscute pricinile pentru care părinţii şi, în general, cei mari, se plâng de fiii lor şi de tineri. Poate obida lor este îndreptăţită. Dar poate fi şi exagerată.. Toţi îşi vădesc interesul pentru ziua de mâine, pentru viitorul, continuitatea şi nădejdea noastră. Poate şi pentru extinderea „ego-ului” nostru.

Tinerii, prin micile sau marile lor „răzvrătiri”, încearcă să creeze ceva propriu, ceva cu totul nou şi independent. Ei socotesc că desprinderea de prezentul unanim acceptat de societate este un principiu fundamental. Sunt obsedaţi de originalitate, de modernism, de schimbare şi, mai cu seamă, de recunoaştere. Desigur, într-o oarecare măsură, acest lucru este firesc şi se explică lesne din punct de vedere psihologic. Însă legarea vătămătoare de persoane inflexibile, care nu le îngăduie nici o iniţiativă, nu garantează o dezvoltare firească.

Integrarea într-o societate extrem de pretenţioasă, labirintică, va menţine individualitatea persoanei numai dacă sunt respectate sfintele instituţii ale familiei şi ale învăţământului. Precumpănitor este rolul Bisericii, însă el nu este unul care să acţioneze în chip silnic. Grupurile sociale contribuie, neîndoios, la formarea personalităţii oamenilor. Permanenta sete a tinerilor, dorinţa lor de a fi iubiţi, din păcate îi duce adeseori în locuri cu totul „secetoase”. Întregul sistem politic, economic şi social nu face decât să cufunde în anxietate şi să chinuie tânăra generaţie.

Dincolo de caracterul general al acestor observaţii, mă gândesc foarte mult la lupta pe care o dau tinerii pentru a pătrunde în lumea maturităţii, a spaţiului decizional, a hotărârii aducătoare de succes, a capacitaţii de răspuns şi de valorizare. Tranziţia spre vârsta maturităţii nu coincide însă întotdeauna cu atingerea unei adevărate maturităţi spirituale. De aceea, la Muntele Athos, adesea se spune: „Încă şi după mulţi ani, tot începător poate să fie!”. Pentru mulţi tineri această tranziţie nu este decât o îndelungată şi dureroasă aventură.

O lipsă de maturitate şi de pregătire, încă din sânul familiei, îi duce pe tineri în lumea „bulevardului”, pe care mulţi caută să o cucerească, însă nu pentru a oferi ceva, ci pentru a dobândi ceva pentru sine. Urmarea apariţiei societăţilor create prin construirea metropolelor este „apăsarea” individului care este „nivelat”, adus la un numitor comun cu toţi ceilalţi. Astfel, este practic ucisă orice luminoasă inspiraţie, iar cugetarea, meditaţia, ajung a fi singurătate. În acelaşi timp, întâlnirea cu alţi semeni decade, transformându-se într-o soluţie facilă, fără nici o noimă duhovnicească.

Integrarea în grupuri de tineri de o calitate îndoielnică, constituie o inconştientă opţiune faţă de sistemul social. Astfel, tinerii cred că dobândesc titluri şi recunoaştere, deşi ajung să nu înţeleagă faptul că au căzut în cea mai cumplită dependenţă. Astfel este folosită şi exploatată o cumplită stare sufletească, ce durează tot mai mult, ce „se cloceşte”, ducând cel mai adesea la îndoieli şi nesiguranţă.

Opţiunea pentru dreapta lucrare şi pentru dreapta cugetare presupune, desigur, un preţ demn de luat în consideraţie. Tânărul ce doreşte lumina, adevărul şi viaţa, ce doreşte să aibă o conştiinţă împăcată şi o viaţă simplă, îşi va lăsa cu smerenie entuziasmul, planurile, problemele şi telurile în grija Domnului, de viaţă şi de lumină dătătorul şi singurul adevărat şi viu Izbăvitor şi Mântuitor.

Urmarea acestei vieţi, în cunoştinţă de cauză, va contribui în mare măsură la a da un sens preţios telului vieţii şi va aşeza în plan secund sau chiar mai îndepărtat problemele prioritare pe care le socoteam de nerezolvat. În mulţimea anonimă a oraşelor, în zarva străzilor şi în însingurarea generală, tinerii credincioşi îşi vor păstra surâsul răbdării şi al nădejdii. Astfel, nu va fi nevoie să se integreze în anumite grupuri. Familia mea, în ciuda unor eventuale probleme, şcoala şi parohia mea vor fi locuri de odihnă şi de pace lăuntrică. În acest spaţiu familiar, în ciuda unor divergenţe, vor exista înţelegere între oameni, toleranţă, împăcare şi răbdare. Orice am face, niciodată nu am putea alege o maică mai bună sau un frate mai inteligent. Acest compromis nu înseamnă cedare, nici realism cinic, ci o logica ce, prin dragoste şi credinţă, duce spre minune.

Aşa-numitele legături interpersonale, între tineri, sunt tulburate, fiindcă fiecare îşi caută propria odihnă şi satisfacţie. Grupurile sportive, politice, ideologice sau artistice nu sunt anulate şi nici judecate. Însă prin ele însele, nu pot mântui. E ciudat faptul că tocmai în mijlocul tuturor acestor „jocuri” primejdioase, în viteză, alcool şi multe altele, tinerii îşi caută izbăvirea. Nu mă voi lansa acum în analize amănunţite ale acestui fenomen, căci specialiştii şi-au spus cuvântul, pe baza experienţei şi a înţelepciunii lor.

Dar să nu ne limitam la pretexte şi la fenomene. E de dorit o spontană integrare a tinerilor în spaţiul sfânt al Bisericii cu bogata sa tradiţie. Suntem pregătiţi să îi primim pe cei ce însetează? Dovedim stăruitoare răbdare în abordarea tuturor particularităţilor, deplină rezolvare a necesităţilor, credinţă fierbinte şi bărbăţia exemplului trăit?

Printr-o valoroasă contribuţie a Bisericii tânărul poate afla minunea în taina personalităţii sale, descoperind astfel cine este cu adevărat. Talentele sale, posibilităţile sale, limitele şi rezistenţa sa le va afla în Biserică. Astfel va ajunge la trebuincioasa măsura a cunoaşterii de sine, care îi este necesară pentru drumul ce i-a rămas de parcurs.

Tinerii dispun de o libertate nelimitată, întocmai ca şi Creatorul lor. Ei au enorma posibilitate de a spune da sau nu în faţa răului. Acolo se vădeşte măreţia tinerilor: în opţiunea pentru virtute. Astfel ei pot deveni oameni mari, autentici, cu adevărat liberi. Aici se ascunde şi se judecă măreţia omului. Primirea chemării lui Dumnezeu a noilor sfinţi este o conştientă participare la lucrarea mântuirii.

În vremurile noastre, când psihiatria, ingineria şi statistica ne ameninţă şi ne controlează, tinerii creştini sunt chemaţi să respecte valoarea dumnezeieştii libertăţi. Aşadar, să nu ne temem şi să nu ne ascundem, să nu şovăim şi să nu ne abatem din drum, ca nu cumva să cedam „preceptelor”, cu totul lipsite de libertate, ocaziilor pe care ni le oferă câştigurile trecătoare. Conştiinţa liberă şi inima ce iubeşte nu intra în calculator, iar identitatea creştină nu îngăduie integrarea noastră într-o masă amorfă. Virtutea este plină de imaginaţie, nefiind nicicând plictisitoare şi monotonă.

Tinerii, având imaginea limpede a desăvârşirii libertăţii în viaţa duhovnicească creştină, sunt inspiraţi a o urma cu credinţă, a dărui la rândul lor, a mulţumi şi a aduce bucurie. Darul lor este expresia deplinătăţii dragostei, a unei inimi sensibile, a unor oameni delicaţi, a unor adevăraţi fii ai lui Dumnezeu. Este fapta de recunoştinţă, jertfa de sine şi de bunăvoie datorie.

Tinerii ce s-au îndepărtat de Dumnezeu, să nu se teamă! Ca unii ce au cunoscut bine singurătatea şi negura părăsirii, au însetat după lumina căminului părintesc. Au pregustat din întunericul iadului şi au simţit durerea nerecunoştinţei. Conştiinţa propriei urâţenii lăuntrice nu îi va duce însă în deznădejde, ci spre pocăinţă.

Împlinirea maturităţii vine o data cu plinirea dragostei celei lăuntrice. Viaţa noastră trece prin vieţile tuturor celorlalţi. Omul se împlineşte numai în măsura în care îi cuprinde în sine pe ceilalţi, lăsându-se cuprins de ei, în care îi înţelege, lăsându-se înţeles, adică numai prin împreună lucrarea în dragoste şi în Hristos. Relaţia sa cu ceilalţi este „indicatorul” stării sale şi al adevăratei lui relaţii cu Dumnezeu. Epoca noastră are mai multa nevoie ca oamenii să fie mai strâns legaţi între ei. O singurătate rece îi aduce în întristare pe creştini, făcându-i să nu se mai poată bucura de vechea valoare a comuniunii cu semenii lor. Îndemnul meu este, pe cât putem, să ne îndepărtam de maşini!

Evoluţia creştinului are un anume dinamism! De la „după chipul”, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, creştinul trebuie să ajungă la „după asemănarea”. Acest scop poate fi atins mai lesne prin dreapta folosire a libertăţii care stă sub lumina Harului celui dumnezeiesc. Toata viaţa omului este o cale binecuvântată întru dobândirea acelui „după asemănarea”. Primind „după chipul”, ni s-a dat impulsul de a ne dezvolta şi de a ne împlini propria îndumnezeire „după asemănarea”.

Calea este îndelungată, suitoare şi ne cere stăruinţă multă, însă bucuria pe care ne-o dau numeroasele sale daruri primite de la Dumnezeu, ne fac să ne reînnoim şi să ne întărim în hotărârea noastră de a ne desăvârşi. Calea duhovniceşte suitoare a omului, trebuie spus, este una continuă. În Ortodoxie nu exista „Nirvana” şi nimic nu se află în nemişcare. Ci este, cum am mai spus, o cale ce duce şi se continuă în ceruri, prin participarea la slava lui Dumnezeu.

Autenticitatea spiritualităţii ortodoxe îi conduce pe tinerii creştini la aprecieri şi la opţiuni proprii ce şi deschid noi orizonturi, noi perspective şi o viziune mai profundă asupra vieţii. Astfel, moartea nu mai apare ca înspăimântătoare, iar viaţa nu îi mai sperie nici ea prin complicaţiile sale. Aşadar, să cutezam a ne încerca puterile într-o viaţă trăită fără teamă! Să nu îngăduim ispitei flecărelii să ne asedieze, individualismului să ne „ocupe” şi egoismului să ne izoleze.

Dragostea va conlucra întru îndeplinirea adevăratei noastre vocaţii, dacă vom cuteza să ne desprindem din cele ce ne înconjoară şi ce nu ne ajuta deloc să ne îndreptam! Dificultăţile luptei şi eventualele căderi nu vor face decât să ne îmbogăţească experienţa şi maturitatea. Lipsurile, necazurile, morţile şi piedicile ne pot fi mai degrabă de folos decât vătămătoare.

Credinţa puţină sau aparenta necredinţă a adolescenţei duce adesea la experienţe ce traumatizează sensibila lume psihică a creştinilor, fiind însă temei de maturizare. Suişurile şi coborâşurile în credinţă nu trebuie să ne înfricoşeze, căci adeseori ele chiar confirmă şi întăresc autenticitatea, adevărul credinţei noastre. Dumnezeu urmăreşte toate greutăţile cu care ne confruntăm. El este atât de mare încât nu poate fi împiedicat de nimic, decât numai de îndărătnicia refuzului nostru. Murind trăim, micşorându-ne creştem, sărăcind ne îmbogăţim. Prin înmormântarea noastră ajungem la învierea noastră! Astfel putem privi moartea în faţă, fără teamă, crezând cu adevărat în înviere.

Tinerii socotesc moartea ca ceva foarte îndepărtat, de neconceput, ca pe ceva ce lor nu li se va întâmpla şi despre care nu discută. Monahul tânăr şi toţi ceilalţi monahi adorm în fiece seară ca şi cum ar fi ultima din viaţa lor, iar dimineaţa se trezesc cu gândul că îşi pot începe ultima zi din viaţă. Astfel, nu se oboseşte în tot soiul de planificări, gânduri de viitor şi alte cele, care nu aduc în suflet decât nelinişte, anxietate şi osteneală. Ci îşi începe ziua optimist, cu nădejde, credinţă şi bucurie. Prin urmare, experierea zilnică a dificultăţilor, nu este un scop în sine, ci binecuvântat prilej de a ne vedea mai limpede viaţa, sufletul, dar şi pe Dumnezeu.

Întoarcerea tineretului spre înţelegerea acestui mare dar al Bisericii noastre este, de fapt, refuzul deznădejdii. Este calea ieşirii din orice impas, este afirmarea sinelui nostru celui adevărat, întâmpinând dragostea lui Dumnezeu Tatăl cu încredere şi rugându-ne nu atât când ne aflam la necaz, ci mai ales pentru scopul căruia Harul Domnului nostru ne-a menit, pentru ce doreşte Hristos şi pentru ce putem să devenim. Trecerea de la închisa întunecime la spaţioasa lumină a curţii lui Dumnezeu dăruieşte dulceaţa Harului ce preschimbă lupul în miel, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Aşadar, purcedeţi cu stăruinţă spre lumină, căci cu adevărat veţi afla mângâiere, veţi afla lumina si vă veţi înfrumuseţa, binecuvântaţi fiind, liniştindu-vă şi pace aflând! Schimbându-vă, veţi fi mai bine înţeleşi îi veţi înţelege mai bine pe cei din jur. Lumea nu este atât de respingătoare înţeleptului următor lui Hristos, Cel Care slobozeşte, îndulceşte şi ne îmblânzeşte inima! „Cele vechi s-au trecut; iată, noi sunt toate!”.

Remuşcările şi sentimentul de vinovăţie lasă loc adevăratei pocăinţe. Intrarea voastră într-o chilie, spre spovedanie, sau într-o biserică, poate să însemne începutul unei vieţi pe care mulţi au trăit-o şi din care biruitori au ieşit numeroşi sfinţi!

Îndrăzniţi să îmbrăţişaţi lumina şi învăţaţi căile lui Dumnezeu!

 (Sursă: http://www.crestinortodox.ro/ )