Mi s-a întâmplat să întâlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refereau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte „pete” din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele „pete” reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicând de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu. Ei sunt gata să-şi susţină afirmaţiile cu fapte, numai că şi acestea sunt tot atât de obscure şi de îndoielnice ca şi obscurul, suspectul şi vicleanul lor suflet, care, cu o „pată” a altuia, păcat sau slăbiciune, vrea să-şi asigure o falsă justificare propriilor fapte reprobabile.

Prin acestea însă nu se pot scuza nicicum, ci dimpotrivă, îşi aduc o şi mai mare osândă, fiindcă „văd paiul din ochiul fratelui” şi îl judecă, dar „bârna din ochiul lor – da, o ditamai bârna – nu o iau în seamă” (cf. Matei 7, 3). Zice: acest părinte sau acesta s-a făcut vinovat de cutare sau cutare păcat. Ei, şi ce? E om, şi nu este om care să nu greşească. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1, 8). Eşti tu, oare, fără de păcat? Dacă nu eşti, de ce arunci în fratele tău cu piatra osândirii? Dacă aş începe să-ţi caut viaţa, „la bani mărunţi”, raportând-o la cuvântul lui Dumnezeu, ţi-aş putea condamna şi eu păcatele, multe şi grele, cu propriile tale cuvinte. Aş putea să te învinuiesc de trufie, de îngâmfare, de necredinţă, de iubire de agonisire, de desfrânare, de tâlcuire anapoda a cuvântului lui Dumnezeu şi a poruncilor Sale, de răceală în credinţă şi de câte altele. Ţi-aş găsi, poate, nu o singură „pată”, ci întreg trupul tău devenit o imensă pată neagră, fiindcă ochiul minţii tale este viclean.

Cât de mult mă scârbeşte această drăcească satisfacţie de păcatul altuia, această infernală strădanie de a demonstra păcatele, adevărate sau închipuite, ale omului! Şi când te gândeşti că cei cărora le place să se ocupe de aşa ceva îndrăznesc să susţină că o fac din respect şi că încearcă, prin toate mijloacele, să îndeplinească porunca lui Dumnezeu despre iubirea aproapelui! Despre ce iubire poate fi vorba când cauţi cu orice preţ să vezi şi să găseşti chiar şi la oamenii de seamă şi la sfinţi pete negre şi când, pentru un singur păcat, cauţi să le ponegreşti toată viaţa, refuzând să li-l treci cu vederea, chiar şi atunci când ar fi cazul.

Uitat-aţi oare că dragostea „toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 7)? Ce rău imens fac lor înşişi şi altora aceşti viermi moralizatori! Ei fac să se surpe în conştiinţa multora respectul legitim faţă de anumite persoane, să li se întunece prestigiul, să nu mai poată fi luaţi drept exemplu de urmat, agită spiritele cu gând de osândă, îşi fac rău lor înşişi, luând de la diavolul otrava judecării aproapelui. Frate! „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere să-l facă să stea” (Romani 14, 4).

Sfântul Ioan de Kronstadt

 În predicile sale, Mitropolitul Antonie de Suroj evocă adesea următoarea întâmplare petrecută în secolul al XIX-lea în Rusia. Într-un orăşel, o soţie de ofiţer cu doi copii a fost nevoită să se ascundă la periferie, într-o căsuţă părăsită. Cele două tabere beligerante ocupaseră pe rând oraşul. Singura scăpare a femeii era fuga. Ea aştepta momentul oportun ca să părăsească incognito orăşelul. Într-o noapte, cineva i-a bătut la uşă. Cu frica în sân, văduva ofiţerului a deschis. A văzut în faţa ei o tânără care i-a spus că trebuie să fugă chiar în noaptea aceea pentru că cineva a trădat-o şi duşmanii ei vor veni neîntârziat să o ia. Îngrozită de perspectiva care i se deschidea, femeia i-a mărturisit Nataliei – aşa o chema pe vestitoarea nocturnă – că şansele ei de a părăsi oraşul sunt nule. Cu copiii după ea, nu ar ajunge prea departe şi ar putea fi uşor recunoscută. În acel moment, se petrecu o minune pe care Mitropolitul Antonie o comentează cam aşa: „Şi atunci, tânăra cu pricina, care era doar o oarecare vecină, s-a preschimbat dintr-o dată în acea fiinţă mare pe care o desemnează cuvântul evanghelic aproape: „Nu! Nu o să vă caute, căci în locul dumneavoastră o să rămân eu”. „Dar o să vă împuşte!”, a zis mama. La care tânăra a zâmbit din nou: „Da! Dar eu n-am copii”. Şi mama a plecat, iar tânăra a rămas. Au venit noaptea târziu, au prins-o pe tânără şi au împuşcat-o” (Mitropolitul Antonie – Taina iubirii, editura Sophia, 2009, p.45).

Natalia atinsese starea ultimă de apropiere, de prietenie cu un om despre care ne vorbeşte Hristos: nu este dragoste mai mare decât să îţi pui viaţa pentru prietenul tău. Din afară, văduva ofiţerului şi Natalia întreţineau relaţii de banală vecinătate. Pe dinăuntru, Natalia îl cunoscuse pe Hristos prezent în văduvă şi în copiii ei.

Acesta este idealul de prietenie pe care noi, muritorii, îl întâlnim arareori. Din experienţa noastră de zi cu zi înţelegem că, omeneşte vorbind, prietenia este o relaţie de reciprocitate. Tu nu îi faci prietenului tău ceea ce nu ţi-ai dori ca el să îţi facă ţie. De aici reiese că prietenie adevărată nu poate fi decât între doi egali. Aceasta este şi concluzia pe care o trage Socrate în dialogul platonician Lysis. Nu poţi fi prieten adevărat cu şeful tău sau cu subordonaţii tăi. Prietenia cere egalitate. Prinţul nu poate fi prieten cu cerşetorul decât dacă îşi leapădă statutul, hainele sale scumpe şi îmbracă haina stigmatizată a cerşetorului. Înaintea lui Socrate, urmaşii lui Pitagora intuiseră acest adevăr etern: „prietenia este o egalitate făcută din armonie”. În apropierea prietenului tău, nu te laşi supus de duhul stăpânirii care adesea domneşte în tine (în timpul Postului Mare ne rugăm împreună cu Sfântul Efrem Sirul: „…duhul stăpânirii nu mi-l da mie!”), nu cauţi să îi anulezi libertatea, să îl priveşti ca pe o non-persoană. Analizând dialectica sacră a prieteniei adevărate, Simone Weil punctează magistral contemplaţia pioasă pe care o avem în chip natural faţă de prietenul nostru: „Prietenia este miracolul prin care o fiinţă umană acceptă să privească de la distanţă şi fără a se apropia tocmai fiinţa care îi este necesară asemenea hranei” (Simone Weil – Forme de iubire implicită a  lui Dumnezeu, editura Humanitas, 2005, 98). Îmi este foame de prietenul meu, dar nu îl mănânc.

Când spunem „prietenie”, ne închipuim că prietenia este doar de un anumit fel. În realitate, întâlnim forme de reciprocitate, de prietenie, foarte variate. Există o prietenie fundamentată pe nevoi comune. Clientela crâşmelor, microbiştii, clienţii Mc Donald’s, cititorii împătimiţi ş.a.m.d. sunt legaţi între ei prin nevoi mai mult sau mai puţin superioare pe care şi le satisfac împreună. Plăcerea, fericirea chiar – ar zice Orwell – este cu atât mai intensă cu cât este împărtăşită.

 Putem vorbi despre prietenie adevărată şi prietenie falsă, despre prietenie superioară şi prietenie inferioară. Pentru mine, o prietenie este înaltă dacă pe cei doi  îi uneşte şi animă dorinţa ardentă de a atinge un scop comun. Tom Sawyer îl întâlneşte pe Huckleberry Finn, pornesc pe Mississippi şi cot la cot înfruntă groaza pe care le-o provoacă Joe Indianul. Ghilgameş şi Enkidu pleacă să îl înfrunte pe Humbaba, monstrul din Pădurea Cedrilor. Iar când Enkidu moare, Ghilgameş compune cel mai grandios necrolog pe care cineva l-a spus vreodată despre prietenul său. Îl plânge pe Enkidu şi se plânge, mai ales, pe sine pentru că, fără Enkidu, Ghilgameş a rămas om doar pe jumătate: „Ascultaţi-mă, oamenilor (şi plecaţi-vă urechea) către mine!/ Pentru Enkidu, (prietenul) meu, plâng eu,/ Gemând cu amar, ca o femeie bocitoare./ El era securea de la umărul meu, siguranţa mâinii mele,/ Cuţitul de la cingătoarea mea, (scutul) din faţa mea,/ Haina mea de sărbătoare, podoaba mea de preţ/– Un (demon) rău s-a sculat şi mi l-a răpit!” (Gândirea asiro-babiloniană în texte, editura Ştiinţifică, 1975, p.150).

V-am scris câteva gânduri despre prietenie pentru că în adolescenţă prietenii ajung în prim-plan, devin fiinţe esenţiale pentru devenirea noastră. Părinţii se retrag în fundal şi ne veghează de acolo parcursul. O experienţă dureroasă pentru un părinte, dar inevitabilă pentru viaţă.

Ciprian Voicilă

„Şi dacă îl găsesc pe Bogdan cu cartea deschisă în bancă, ştiu că nu copiază”, zicea în faţa clasei profa de istorie, cu niciun minut înainte să mă găsească cu… cartea în bancă. Deschisă la lecţia care trebuia, chiar în dreptul meu. Ne-a luat manualul, dar ne-a lăsat să continuăm lucrarea, doar era de neconceput ca un elev eminent într-ale istoriei să copieze.

Cu suspiciunea căzută toată asupra colegei de bancă, onoarea mea rămăsese nepătată. Mai şifonat am ieşit la o lucrare – anunţată, deci cu atât mai puţin scuzabil copiatul, nu-i aşa? – de la geografie. Tocmai scotoceam după o copiuţă în penar când m-a prins. Foaia luată, nota doi. Nu că asta ar fi fost vreo mare pagubă (cu două note maxime tot mi-a ieşit media 7), ci reputaţia mea a avut de suferit în altă privinţă.

Între primele care au terminat lucrarea era o tocilară, care i-a cerut voie profei să iasă din clasă mai repede pentru că o aşteaptă… Bogdan, căci tot aşa îl chema pe prietenul ei. Mai târziu, s-a prins lumea că nu eram eu, dar – după chicotelile ce mi-au fost relatate – până la sfârşitul orei mulţi m-au compătimit din cu totul alte motive decât pentru doiul încasat.

Ei bine, istoria şi geografia au fost, alături de engleză şi franceză, materiile mele favorite din liceu! Taman la ele s-a nimerit să copiez, pentru că mă credeam prea bun să mai fi învăţat. Eram prea mândru să copiez.

La mate, fizică sau chimie, mândria nu mai ţinea şi făceam orice să copiez vreo frântură de exerciţiu de la cineva, dar niciodată complet, mereu cu cifre puse aiurea. Veneau notele: erau unul – doi cu 8-9 (avusesem la uman-engleză, doi intraţi cu 10 la mate!), ceva 6 – 7, o puzderie de 5 şi vreo duzină de 4. Eu, ultimul strigat: Munteanu – 3.

Acestea fiind zise, cum mi-ar sta mie să ţin o predică despre cât de nociv este copiatul, sport naţional la care „olimpicii” sunt ăia care reuşesc să treacă examenele de titularizare fără să fie prinşi? Rataţii sunt, evident, cei făcuţi de ruşine prin ziare, căci cum îşi permit să viseze la a deveni profesori, dacă nu ştiu nici măcar să copieze?

În condiţiile a 6-7 ore pe zi, cu manualele acelea stufoase despre care aud că nu s-au subţiat nici la 11 ani după ce am absolvit eu liceul, cu multe materii ucigătoare de neuroni pentru cine nu le îndrăgeşte, nu prea văd niciun argument de bun simţ împotriva copiatului. A fi nevoit să înveţi la toate materiile este absolut aberant. Supraîncărcarea cu informaţii este, de decenii, o cruce de purtat pentru elevul român.

Luat ca greşeală în sine, comparabil cu un furt îndemnat de foame, să zicem, copiatul este mai uşor pardonabil. Dar aceasta nu îl face cu nimic mai legitim. Peste ani, mi-am spovedit păcatul copiatului. Aş minţi să spun că m-a încercat vreo căinţă adâncă – aşa cum s-ar cuveni chiar şi pentru cele mai mici greşeli, Dar, în egală măsură aş minţi dacă aş legitima cumva copiatul şi nu aş recunoaşte că m-a luminat Dumnezeu măcar să înţeleg că este ceva rău.

Nu pot avea cuvânt împotriva nimănui care copiază la materiile de care nu s-a alipit inima lui, pentru care şi faptul că a asistat la ore i se pare deja prea mult timp acordat. Pe de altă parte, mă doare inima să costat că, incontestabila cruce de care am vorbit este folosită, de prea mulţi elevi din România, drept pretext al cufundării în ignoranţă.

Transformarea copiatului într-un mod de viaţă, într-o metodă de supravieţuire aplicabilă la toate materiile, nu este un păcat mic. Aşa ceva devine un păcat compus din gesturi mici (precum fumatul, înjuratul, bârfa), însă cu efecte catastrofale pe termen lung. Pe nesimţite, îţi fură startul în viaţă, face vremea petrecută în liceu mult mai uşoară decât ar trebui să fie, lipsită de un minim de efort, de angajament, de pasiune.

Pe când alţii (tocilarii, fraierii) îşi bat capul cu învăţatul, cel care copiază se distrează mereu. Alţii se plâng că nu mai au timp liber, expertul în copiat se numără, de regulă, între cei care se plâng că se plictisesc şi la şcoală, şi acasă. Da, este plin de aberaţii sistemul de învăţământ românesc, însă mi-e imposibil să cred că nu există nicio materie care să-ţi poată deveni dragă, vreun domeniu care să-ţi absoarbă energia de adolescent.

Se pot fenta uşor, prin copiat, îndatoririle şcolare. Însă, la un interviu pentru un job, ce şi de la cine să copiezi? La fel, nici dacă vrei să ajungi, după liceul din România, la o universitate bună precum una din UK. Aici, însuşi conceptul de copiat nu există, că nu ai ce să reproduci la examene.

„Dacă un student îmi scrie la examen ceea ce i-am predat eu, îl pic. Eu vreau să ştiu ce a citit el, ce crede el”, îmi spunea un profesor de economie prin mâna căruia au trecut măcar 5% din cei care au acum o slujbă invidiată în instituţiile UE de la Bruxelles. La un examen cu un aşa profesor, fără să demonstrezi că ai citit şi tu ceva, n-ai nicio şansă!

Copiatul este impostură şi descurcăreţii – cei care cred că, dacă au furat startul, drumul în viaţă le va fi la fel de lin cum s-a dovedit în şcoală – se amăgesc singuri. Aidoma, în faţa lui Hristos, degeaba am veni să-I reproducem reguli, să-i copiem din cărţi poruncile, dacă nu le-am lucrat cu adevărat, încât să se cunoască roada lor în noi.

Bogdan MunteanUK

 Aşa arată un fetus de 11-12 săptămâni, vârsta legală limită până la care se produce avortul. E un mulaj în mărime naturală de 30 grame, cu mâini, ochişori, nas. La vârsta asta are deja înregistrate undele creierului, se zbate, înghite, se poate răsuci, are amprente, dă cu piciorul, e sensibil la căldură, la atingere, lumină, zgomot, îşi suge degetul şi toate sistemele corpului funcţionează

Roxana Voicu (director clinica Pro-Vita)

Când vedem un copil nou-născut, spunem despre el că este o fiinţă umană, care are toate caracteristicile, este un om în întregime.  Un copil născut prematur, la 7 luni, este tot o fiinţă umană, este om cu toate cele necesare vieţii. Înainte de a se naşte, la 6 luni, copilul, în pântecele mamei lui, are deja mâini, ochişori, nas, gură, picioruşe, este o fiinţă umană. Când copilul are 4 luni, el este o fiinţă umană, când are 3 luni, el este o fiinţă umana, când are 2 luni, de la concepţie, el este o fiinţă umană, în săptămâna a VI-a de la concepţie, încep să se formeze degeţelele, în săptămâna a VI-a de viaţă încep să îi crească mâinile şi picioarele, în săptămâna a IV-a începe să bată inima de una singură, în prima zi de viaţă intrauterină, copilul este o fiinţă umană, având toate caracteristicile de mai târziu, până şi culoarea ochilor şi a părului, imprimate în celula, copilul nenăscut având deja toate organele pe care le va avea şi mai târziu şi nu este o fiinţă simplă, ci una foarte complexă. Dreptul la viaţă nu creşte o dată cu vârsta sau cu mărimea omului. Copilul este o fiinţă umană încă din momentul zămislirii.

În România, sute de femei au fost consiliate în cadrul asociaţiei Pro-Vita şi au avut curajul ca, însărcinate fiind, să rişte respingerea din partea familiei ori a partenerului, şi, cu riscul de a rămâne singure, au lăsat viaţa să crească în ele şi să se nască, respectând dreptul la viaţă al copilului. În acest sens, li s-a prezentat şi un puternic argument. Argumentul de 30 de grame a salvat anul trecut 188 de suflete. Astfel, femeile însărcinate, aflate în cumpănă, au fost informate despre ceea ce se petrece în interiorul lor, acolo unde copilul creşte liniştit şi protejat. Dacă am aşeza o fereastră pe burtica unei femei însărcinate, am vedea chiar acest „argument” prinzând viaţă. Am vedea cum copilaşul are deja, la 11-12 săptămâni, vârsta legală limită până la care se produce avortul, mâini, ochişori, nas, cum se zbate, înghite, se poate răsuci, are amprente, dă cu piciorul, e sensibil la căldură, la atingere, lumină, zgomot, îşi suge degetul şi toate sistemele corpului funcţionează şi are deja înregistrate undele creierului. Femeii i se pune în palmă acea păpuşică mică şi moale de cauciuc, de 30 de grame, şi i se explică toate acestea.

(prelucrare după un articol din „Gândul”)

Ramona Pop

Cel mai răsunător şi mai emoţionant film sosit anul acesta în România este, până în prezent, de opt ori oscarizatul, deţinătorul a şapte premii BAFTA şi a patru Globuri de Aur Slumdog millionaire / Vagabondul milionar, o coproducţie britano-americană, regizată de Danny Boyle după o culegere de nuvele a lui Vikas Swarup, adaptată pentru ecran de Simon Beaufoy.

Succesul fulminant al filmului atât la critică, cât şi la categorii foarte diferite de public confirmă, încă o dată, soluţia – providenţială, risc s-o numesc – a colaborării dintre sistemul de producţie cinematografică occidental de tip hollywoodian şi Lumea a III-a, cu densitatea ei de viaţă, cu poveştile ei inepuizabile şi incredibile, incapabilă, însă (nu atât tehnic, cât managerial), să le aducă în faţa marelui public. O mai făcuseră filme ca Babel (boom-ul oscarizat al anului 2007), Tsotsie, Vânătorul de zmeie şi altele. Soluţia, născută iniţial ca răspuns la marea criză scenaristică semnalată de Hollywood şi de Europa Occidentală de mai bine de un deceniu, este, de fapt, o faţetă a fenomenului mult mai general al altoirilor dintre mari civilizaţii complementare, ce brăzdează, rodnic şi puţin previzibil, întreaga istorie a lumii.

Povestea adolescentului indian Jamal Malik (interpretat de Dev Patel), aşa cum o vedem în film, este compusă nu în India, ci sub pana scenaristului britanic Simon Beaufoy, care a pus cap la cap mai multe povestiri din volumul Q & A al scriitorului şi diplomatului indian Vikas Swarup. Găselniţa scenaristică genială a lui Beaufoy este împletirea tuturor acestor poveşti realiste cu apăsat accent autohton în jurul axului central al super-show-ului televizat Vrei să fii milionar? în variantă hindi (franciză mondială, care răsună la fel în toate colţurile planetei).

Prilejul este folosit pentru relatarea, în ritm trepidant de întrebări cu miză fabuloasă şi răspunsuri hazardate, a vieţii aspirantului la titlul de milionar, adolescentul orfan Jamal, chelner într-o centrală telefonică, îndrăgostit de frumoasa şi inaccesibila Latika (alias Freida Pinto), tot orfană, fosta sa prietenă de joacă din mahalalele Mumbaiului (metropolă a Indiei), vândută de mafioţii locali unui bogătaş şi ţinută, evident, sub sechestru. Povestea, ce reiterează mitul indian al eternei (şi imposibilei) iubiri, se derulează fragmentat, în segmente dictate de întrebările realizatorului emisiunii: în spatele fiecărei întrebări de cultură generală stă un capitol de viaţă, a cărui coda este chiar răspunsul la întrebare. Dar fiecare întrebare este pigmentată de o doză de ironie – atac direct al realizatorului (interpretat de Anil Kapoor, star al studiourilor Bollywood), uimit de cunoştinţele vaste, inexplicabile pentru el, ale „micului cerşetor”. Astfel, atât tensiunea emoţională, cât şi pendularea dintre prezent şi meandrele amintirii sunt asigurate, iar suspansul (inerent emisiunii-concurs), înnobilat de miza reală a lui Jamal (cucerirea iubitei, iar nu a celor 20 de milioane de rupii) atinge apogeul când realizatorul emisiunii, invidios pe aura crescândă a tânărului concurent, îl dă pe mâna poliţiei, chiar înaintea întrebării hotărâtoare, sub acuzaţia (inventată) de a fi trişat.

În ritmul de bombardament al întrebărilor contra cronometru, mitul iubirii fără sfârşit părăseşte zona melodramaticului (fără a-şi pierde, însă, substanţa celestă) şi se împleteşte cu realitatea tumultuoasă, extrem de dinamică şi paradoxală a lumii suburbane (criminalitate mafiotă, exploatarea minorilor, conflicte interreligioase, poliţie delăsătoare şi coruptă) – o lume extrem de pauperă, dar conştientă de importanţa propriei identităţi –, pentru a crea un tablou fascinant de real al Indiei contemporane.

Iar dacă operatorul britanic Anthony Dod Mantle a avut curajul să se aventureze în cartierele cele mai nesigure ale Mumbaiului, folosind tehnici de filmare speciale pentru a surprinde multe elemente de ciné-verité, interpreţii (majoritatea, localnici şi neprofesionişti) şi-au dat mâna pentru a da viaţă unor momente filmice de rară autenticitate şi cuceritoare vibraţie; dintre acestea, scenele de masă cu copii, tributare atât entuziasmului local, cât şi măiestriei regizorale a lui Danny Boyle (fotbalul printre gunoaie, cursele-urmărire pe străduţele prăfoase, amintind de cele din Vânătorul de zmeie, scenele din tabăra micilor cerşetori, inspirate ca atmosferă din clasicul Vremea ţiganilor al lui Kusturica) înscriu un capitol antologic în istoria cinematografului.

Elena Dulgheru

Pentru că la 16 octombrie Biserica îl prăznuieşte pe Sfântul Gall, apostolul Elveţiei, în cele ce urmează vom vorbi pe scurt despre acest mare om al lui Dumnezeu. Sfântul Gall s-a născut în Irlanda pe la jumătatea secolului al VI-lea d. Hr., într-o perioadă când insula, deja încreştinată, era un adevărat far duhovnicesc pentru întreg apusul Europei. Zeci de mănăstiri, în care înflorea viaţa călugărească a Părinţilor pustiei, fuseseră ridicate pe tot cuprinsul ţării. Într-o astfel de mănăstire, numită Bangor, din partea de nord-est a Irlandei, a intrat de tânăr şi Gall. Mănăstirea număra nu mai puţin de 7000 de călugări şi era condusă de un bărbat sfânt, pe nume Comgall. Aici a început Gall să deprindă tainele vieţii călugăreşti – smerenia, bunătatea, dragostea, înfrânarea… Avea ca tovarăşi mulţi oameni aleşi, cel mai apropiat fiindu-i Sfântul Columban. De aceea, Gall a fost unul din cei 12 călugări care l-au însoţit pe Sfântul Columban atunci când, în anul 590, acesta a hotărât să-şi părăsească ţara pentru a-L propovădui pe Hristos. Trebuie spus că irlandezii au rămas cunoscuţi în istorie prin acest dor al lor de a călători neobosiţi, pe mare şi pe uscat, pentru a propovădui credinţa creştină, motiv pentru care mulţi dintre ei au ajuns apostoli ai ţărilor din apusul Europei. Astfel, părăsindu-şi ţara, Columban şi Gall nu făceau decât să urmeze o tradiţie bine împământenită în poporul irlandez.

După mai multe călătorii, au ajuns în Burgundia (estul Franţei de azi), unde Sfântul Columban a întemeiat o mănăstire la Luxeuil, după modelul celor irlandeze. Deşi trăiau foarte aspru şi auster, tot mai mulţi tineri franci li se alăturau în pustie, închinându-şi viaţa lui Hristos. Cu timpul, mănăstirea a ajuns cel mai mare centru duhovnicesc al Regatului franc, un adevărat leagăn de sfinţi. De la Luxeuil, aceştia s-au răspândit în întreaga ţară, ajungând fie episcopi, fie stareţi şi întemeietori de mănăstiri. Influenţa lui Columban şi a lui Gall a crescut astfel considerabil, însă tot la fel s-au înmulţit şi duşmanii lor. Pentru că au îndrăznit să-l mustre pe însuşi regele Burgundiei, în anul 610, călugării irlandezi au fost izgoniţi din mănăstire. S-au stabilit în apropiere de Bregenz, lângă lacul Constanţa (de la graniţa Austriei şi a Elveţiei de azi), unde au început din nou să facă misiune între păgâni. Mai ales Gall, care cunoştea limba şvabilor ce trăiau acolo, a fost însărcinat cu această lucrare.

În anul 612, Columban a părăsit şi acest loc, hotărând să treacă Alpii înspre Italia. Gall – care până atunci îşi urmase pretutindeni prietenul – era grav bolnav şi, astfel, cei doi au fost nevoiţi să se despartă. Acest lucru s-a dovedit însă a fi o rânduială a lui Dumnezeu, pentru că la scurt timp Gall s-a însănătoşit şi şi-a reînceput lucrarea între păgâni. Nu atât prin cuvinte, cât mai ales prin pilda vieţii lui, a reuşit să aducă pe foarte mulţi la Hristos. Se retrăsese într-o peşteră, în inima munţilor, într-un loc numit Arbon, şi trăia acolo în linişte şi rugăciune. Vestea despre el se răspândise însă în lung şi-n lat şi oamenii veneau la el căutând mângâiere şi izbăvire de diferite necazuri. Însuşi regele francilor, Sigebert al II-lea, şi-a adus la Sfânt fiica stăpânită de un diavol, şi Gall a vindecat-o. Ca răsplată, regele i-a oferit de două ori cuviosului scaunul de episcop, însă de fiecare dată el a refuzat. Apoi, când stareţul de la Luxeuil a murit, regele l-a rugat pe Gall să primească stăreţia. Însă din nou sfântul a ales mai degrabă liniştea şi bucuria pustiei, faţă de grijile şi greutăţile vieţii de stareţ.

Vreme de încă aproape 30 de ani a continuat Gall să trăiască retras în peştera sa din munţi, fiind o lumină pentru toate ţinuturile dimprejur. Se păstrează mai multe întâmplări minunate din viaţa lui, însă cea mai cunoscută este cea în care Sfântul, odată, a hrănit un urs cu mâna lui şi i-a poruncit să aducă lemne din pădure. Asemeni Sfântului Serafim din Sarov la mai bine de o mie de ani după el (care a hrănit şi el un urs cu mâna), şi asemeni multor alţi sfinţi din toate timpurile, Sfântul Gall ajunsese la starea lui Adam de dinainte de căderea în păcat, când animalele sălbatice îl iubeau şi i se supuneau ca unui stăpân.

La o sută de ani de la moartea Sfântului, pe locul mormântului său s-a ridicat o mănăstire în cinstea lui, care a ajuns foarte faimoasă. De aici, bogata şi frumoasa tradiţie creştină irlandeză s-a răspândit în întreg apusul Europei. Mai târziu, în jurul mănăstirii, a luat naştere oraşul Sankt-Gallen din nord-estul Elveţiei, unde moaştele Sfântului odihnesc până astăzi. Pentru lucrarea sa, Gall este cinstit pe drept cuvânt ca apostolul şi ocrotitorul ţării.

Fie ca pentru rugăciunile lui, Dumnezeu să ne miluiască şi să ne lumineze şi pe noi. Amin!

Ierodiacon Grigorie Benea

Evgheni Rodionov s-a născut în satul Satino-Russkoye, în apropiere de Moscova. Când avea 11 ani, Evgheni a primit de la bunica lui o cruciuliţă de argint. A vrut să o poarte la şcoală, dar mama lui, atee convinsă, i-a interzis, mai ales că putea avea probleme din cauza autorităţilor comuniste. Totuşi, Evgheni a purtat cruciuliţa şi nu a dat-o jos niciodată. Când a crescut, s-a înrolat ca soldat în armata rusă. Avea 19 ani când a fost luat ostatec de rebelii ceceni. Aceştia l-au ţinut legat de mâini într-o pivniţă, l-au lăsat să sufere de foame şi de sete timp de peste trei luni şi l-au bătut cumplit. Musulmanii i-au ordonat lui Evgheni şi camarazilor lui să-şi nege credinţa şi să se convertească la islam. Spre deosebire de majoritatea celorlalţi prizonieri, Evgheni a refuzat să se lepede de Hristos şi a fost decapitat în data de 23 mai 1996.

După ce a plătit 4.000 de dolari americani torţionarilor, mama lui Evgheni a reuşit să recupereze trupul fiului ei. L-a găsit într-o groapă comună, unde zăcea alături de camarazii lui. Deşi decapitat, avea încă la gât cruciuliţa de argint. Ucigaşul, Ruslan Khaikhoroyev, i-a spus femeii: „Fiul tău ar fi putut rămâne în viaţă, dar a refuzat să-şi scoată crucea de la gât”. Capul băiatului a fost recuperat mai târziu.

Pentru tatăl lui, durerea de a-şi înmormânta copilul a fost prea mare şi a murit câteva zile mai târziu. Mama lui Evgheni, Lyubov, care nu pusese niciodată piciorul într-o biserică, a devenit o femeie credincioasă.

Procesul canonizării este lung şi dificil şi poate fi realizat numai de Biserică. Uneori, însă, o figură simbolică reuşeşte să atragă dragostea credincioşilor şi astfel devine un fel de „sfânt popular”, fapt care s-a dovedit uneori a fi primul pas spre canonizarea oficială. Prin cântecele, poemele, adresele de internet sau predicile care îi sunt consacrate, povestea soldatului Rodionov a devenit o parabolă a devoţiunii religioase şi a naţionalismului rus. „Tânărul de 19 ani, Evgheni Rodionov, a trecut prin suferinţe incredibile, însă nu a renunţat la credinţa ortodoxă şi a confirmat asta prin moartea sa”, se afirmă într-un mesaj postat pe un site naţionalist. „El a dovedit că acum, după atâtea decenii de ateism acerb, după atâţia ani de nihilism, Rusia este capabilă, ca în vremurile de demult, să dea naştere martirilor întru Hristos, ceea ce înseamnă că este de necucerit”, continuă mesajul.

Oamenii vin din cele mai îndepărtate părţi ale Rusiei pentru a se ruga la mormântul acestui martir, unde se întâmplă minuni. Unii veterani şi-au pus medaliile pe mormânt, în semn de omagiu, iar credincioşii au pus mici bileţele în care cer intervenţia Sfântului. Într-o biserică de lângă St. Petersburg, imaginea sa în mărime naturală este pictată în altar lângă cea a Fecioarei Maria, a Arhanghelului Mihail, a lui Iisus Hristos şi a lui Nicolae al II-lea, ultimul ţar, canonizat în urmă cu câţiva ani. Mama lui Evgheni şi alţi credincioşi afirmă că, uneori, icoanele lui Evgheni răspândesc o mireasmă plăcută şi chiar izvorăsc mir, un semn, spun ei, al sfinţeniei celui reprezentat acolo.

Aleksandr Makeyev, un ofiţer de trupe de desant care conduce o fundaţie pentru ajutorarea soldaţilor, afirmă că a văzut militari îngenunchind în faţa icoanei lui Evgheni Rodionov. „Copiii din Cecenia se simt abandonaţi de către stat şi de conducătorii lor. Nu ştiu cui să ceară ajutor, însă ştiu că Zenia (porecla lui Evgheni) e unul de-al lor”, a declarat Makeyev pentru cotidianul Moskovsky Komsomolets.

În Hankala, lângă Groznîi, s-a construit o biserică cu numele Noul Martir Evgheni Soldatul, singura biserică ortodoxă din Cecenia. Peste 26 de biserici, de la graniţa cu Ucraina până în Siberia, au icoane care îl înfăţişează în uniformă militară. Trădat de stat, care l-a uitat, de comandanţii lui, care l-au declarat dezertor, Evgheni Rodionov atrage admiraţia oamenilor chiar şi prin simplul fapt că el nu a trădat pe nimeni.

 „Doamne, martirul Tău, Evgheni, în suferinţele sale a primit de la Tine cunună veşnică pentru că având putere de la Tine, el şi-a învins torţionarii şi ura neputincioasă a demonilor. Pentru rugăciunile lui, izbăveşte sufletele noastre. Amin”.

 Sursă: frontpress.ro

Autorul acestei cărţi, Klaus Kenneth, un elveţian acum în vârstă de 63 de ani, este unul dintre puţinii oameni care pot zice, în acest veac, că L-au aflat pe Dumnezeul Cel Adevărat în Ortodoxie, la capătul unei peregrinări de 2.000.000 de kilometri de-a lungul şi de-a latul pământului, vreme de aproape patru decenii.

Născut în Cehoslovacia anului 1945, în nişte împrejurări dramatice – refugiul familiei din calea trupelor ruseşti –, K. Kenneth are una dintre primele experienţe ale morţii, scăpând ca prin minune de la moarte prin împuşcare, ga­zare şi înfometare. Copil răzvrătit, ajunge în 1957 şef de bandă şi infractor înrăit, având nenumărate confruntări cu poliţia. Suferă o perioadă traumatizantă din pricina unui preot romano-catolic pedofil, în urma căreia ajunge să urască întreg creştinismul. O dată cu prima jumătate a anilor 1960, viaţa sa devine tot mai aventuroasă şi mai trepidantă; astfel, călătoreşte pe bicicletă prin Roma, Nisa, Paris şi sudul Franţei; ajunge baterist într-un club de noapte din Viena şi întemeiază „The Shouters”, o trupă beat de succes din Germania de sud. În 1966, călătoreşte în Spania şi face cunoştinţă cu lumea islamică în Maroc, ajungând şi pentru întâia oară la închisoare. Un an mai târziu, reuşeşte să-şi dea bacalaureatul şi să devină student al Universităţii din Tübingen, unde participă la revol­tele studenţeşti din acea perioadă, căpătând convingeri marxist-leniniste; tot acolo începe să se drogheze. Se căsătoreşte cu Ursula, însă numai pentru a divorţa trei ani mai târziu. Între 1968-1970, călătoreşte în Turcia, Persia, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria, Suedia, Norvegia, Finlanda, Laponia, Spania, Portugalia, Maroc, ajungând până în deşertul Sahara. După un an, face prima călătorie în Asia şi Orientul Mijlociu, trecând prin Persia, Afganistan, Pakistan, India şi Nepal, iar la întoarcere, prin Irak şi Siria. Cu acest prilej, capătă o fascinaţie pentru demoni. Pe de altă parte, în Irak scapă ca prin minune dintr-un câmp minat. Criza sa lăuntrică începe să se adâncească, ajungând să ducă în Hamburg o viaţă de noapte împinsă la extrem – pornografie, droguri şi exces de alcool. Cuprins de ură faţă de toţi şi de toate, are o încercare nereuşită de sinucidere. În această deşertare sufletească, dă peste secta Meditaţiei Transcendentale (MT), condusă de Maharishi Mahesh, în care intră după puţină vreme, fiindu-i trezit interesul pentru ocultism şi vrăjitorie.

În 1972 începe, astfel, pentru Kenneth un nou capitol al vieţii, încă şi mai întunecat decât cele de până atunci. După o vizită într-o tabără revoluţionară din munţii Mexicului şi o călătorie de 40.000 de kilometri prin SUA, se întoarce în Europa, trecând prin Anglia, Scoţia şi Germania Democrată. Părăseşte drogurile şi se apucă de yoga, ajungând în relativ scurtă vreme să cunoască stări de extaz şi levitaţie. După trei ani, hotărăşte să se mute în India, la Calcutta, unde va renunţa la MT în favoarea hinduismului. Călătoreşte prin India de sud, Thailanda, Malaiezia, Bhutan, Tibet şi Bangladesh, cunoscând numeroşi guruşi; puterile sale oculte sporesc – devine medium şi începe să primească mesaje „de dincolo”, cunoaşte numeroase stări de transă şi extaz, ba chiar are parte şi de o întâlnire drăcească cu „zeiţa” indiană a morţii, Kali.

După şase ani, hinduismul ajunge să îl dezamăgească şi, după o scurtă călătorie prin Israel, Ierusalim şi Sinai, Klaus Kenneth îşi continuă peregrinarea în căutarea păcii lăuntrice prin Bangkok, Pattaya, Laos şi Cambodgia, trecând în cele din urmă la buddhism.

În 1980, se întoarce în Europa, trecând prin Rusia, Polonia şi Spania, şi rămâne să lucreze ca profesor în Elveţia. Atacurile demonice asupra sa se intensifică, iar Kenneth îşi găseşte refugiul în alcool şi în dans până la epuizare. Aflat la limita deznădejdii, caută ajutor în spiritualitatea sud-americană, călătorind în Peru, Ecuador, Columbia, Venezuela, Brazilia, Paraguay şi Bolivia. În munţii de lângă Bogotá are loc, însă, un eveniment care îi schimbă definitiv cursul vieţii: scapă de la moarte, prin minune, dintr-un atac tâlhăresc. Simte în lăuntrul său că Dumnezeu a lucrat în chip vădit cu el şi că trebuie să dea un răspuns tuturor chemărilor din partea lui Hristos de până atunci.

Întors în Elveţia, K. Kenneth cunoaşte creştinismul prin intermediul unor grupări neoprotestante. Prin întâlnirea ipostatică cu Hristos, viaţa sa începe să se schimbe. Din iconomia lui Dumnezeu, are parte de numeroase minuni, care îl întăresc în adevărul creştinismului. Începe să ia parte la numeroase „turnee” şi „cruciade” evanghelice, în care mărturiseşte tuturor povestea de până atunci a vieţii sale. Cu toate că are parte de o primire foarte călduroasă, ajungând să aibă un renume în cercurile protestante şi catolice din Apus, simte în adâncul său că totuşi ceva îi lipseşte. Căutarea nu se sfârşise încă.

În 1983, se înfiripă legătura duhovnicească dintre Klaus şi Arhimandritul Sofronie Saharov, întemeietorul şi stareţul Mănăstirii Cinstitului Înaintemergător din Essex, Anglia. Klaus găseşte, astfel, împlinirea a tot ceea ce îi lipsea până atunci, ajungând să cunoască, după cum însuşi mărturiseşte, „o predanie veche de 2000 de ani, în care, în tot acest răstimp, nu s-a schimbat nicio iotă din învăţătura lui Hristos” – Dreapta-slăvire. După o perioadă de „coacere” duhovnicească, primeşte în 1986 botezul ortodox la Geneva. Părintele Sofronie îi devine povăţuitor duhovnicesc, până la fericita sa adormire din 1993.

Astăzi, K. Kenneth îşi continuă cu smerenie lucrarea de propovăduire a Adevărului – Hristos – pe Care acum L-a aflat a fi un „Cine”, şi nu un „ce”, în duhul rugăciunii lui Iisus –, prin traducerea în limba germană a Sfinţilor Părinţi şi prin mărturisirea cu cuvântul şi cu lucrul a Dreptei-slăviri.

Radu Hagiu