OrthoGraffiti

Sfântul Rupert de Salzburg, apostolul Austriei şi al Bavariei

În urmă cu două luni (în numărul pe luna ianuarie), am scris despre ultimul mare reprezentant al creştinătăţii romane în pământurile Austriei de astăzi, Sfântul Severin din Noricum. Ce s-a întâmplat însă după ce el şi ceilalţi romani au părăsit provincia, trecând Alpii în Italia? Cum au fost recâştigate aceste pământuri pentru Hristos? Aceasta vom încerca să arătăm în numărul de faţă.

După plecarea lui Severin, în scurt timp, creştinii rămaşi în Noricum fie şi-au pierdut credinţa, trecând la păgânismul cuceritorilor germani, fie şi-au amestecat-o cu diferite superstiţii şi obiceiuri idolatre. În această situaţie de întuneric şi necunoaştere, din când în când prin provincie treceau călugări rătăcitori irlandezi, care deşi erau râvnitori, nu aveau absolut nicio organizare. Din acest motiv, lucrarea lor nu a putut lăsa roade trainice, ba chiar dimpotrivă, a sporit doar numărul de superstiţii şi de false credinţe. Astfel au continuat lucrurile vreme de 200 de ani.

În jurul anului 660 d. Hr., fie în teritoriile france, fie în Irlanda (nu se ştie cu siguranţă), s-a născut un copil pe nume Rupert. Copilăria şi tinereţea lui sunt complet necunoscute. Crescut într-o familie creştină evlavioasă, a fost de tânăr hirotonit diacon şi preot. Primele ştiri sigure despre el datează de la sfârşitul secolului VII, când îl găsim Episcop al oraşului Worms (în Germania de azi). Era un episcop bun, blând şi plin de înţelepciune, după cum ni-l prezintă cele mai timpurii vieţi ale lui, astfel că vestea despre el s-a răspândit şi în ţinuturile din împrejurimi.

De el a auzit şi ducele Theodor al Bavariei (Bavaria este provincia aflată în partea de sud-est a Germaniei şi nord-vest a Austriei de azi), care a vrut să-l cunoască. A trimis după el soli şi, în anul 697, Rupert a ajuns în capitala de atunci a Bavariei, vechiul oraş roman Ratisbona, Regensburg-ul de azi. Theodor era păgân, însă sora lui era creştină şi îl pregătise pentru primirea credinţei. Prezentându-se în faţa ducelui, Rupert i-a vorbit cu atâta putere şi înţelepciune despre Hristos, încât în scurtă vreme Theodor a hotărât să se boteze împreună cu mulţi dintre supuşii săi. Apoi, ducele l-a trimis pe episcop să propovăduiască şi în celelalte ţinuturi aflate sub stăpânirea sa.

Împreună cu câţiva însoţitori, Rupert a coborât cu o barcă pe Dunăre, străbătând Noricum-ul şi ajungând până în Pannonia de Jos. Pe unde trecea, propovăduia vestea cea bună, vorbea despre Hristos, iar oamenii îi primeau cuvântul cu bucurie. Avea obiceiul de a nu dărâma templele păgâne, ci de a le preschimba în biserici ale lui Dumnezeu. Astfel, mulţi au primit credinţa creştină. Se pune problema cum au putut oamenii ca el să aducă ţări întregi la Hristos, iar noi nu putem să ne aducem nici măcar pe noi înşine. Iar răspunsul este că ei nu propovăduiau doar cuvinte goale, doar vorbe sau raţionamente; ei Îl câştigaseră pe Hristos în chiar inimile lor, iar oamenii puteau vedea limpede acest lucru şi de aceea erau atraşi de ei, de harul din sufletele lor. Cum spune Sfânta Scriptură despre Mântuitorul Însuşi, ei vorbeau ca unii „care aveau putere, iar nu în chipul cărturarilor”. Ceea ce, din păcate, ne lipseşte nouă azi.

Până la urmă, Rupert s-a aşezat în oraşul Lorch de pe râul Enns (Austria), unde mulţimi de oameni îl căutau de pretutindeni. Pe lângă bunătatea şi înţelepciunea lui, primise şi darul de a face minuni şi îi vindeca pe mulţi de diferite neputinţe. Însă lui îi plăcea liniştea şi singurătatea, şi de aceea a hotărât să nu-şi aşeze scaunul episcopal nici în Lorch, nici în Regensburg. În călătoriile sale, dăduse peste un vechi oraş roman ruinat, Juvavium, într-un loc de o frumuseţe răpitoare, în inima munţilor (a şi zis cineva că au câştigat călugării cele mai frumoase locuri din ţară). I-a cerut ducelui voie să se aşeze în ruinele acelui oraş, iar Theodor i-a dăruit locul în întregime. Aici, unde în vechime propovăduise Sfântul Severin, Rupert a întemeiat o mănăstire închinată Sfântului Apostol Petru, care a devenit centrul lucrării sale de propovăduire. Şi deoarece erau şi multe femei care vroiau să se închine lui Hristos, Rupert a înălţat, pe un deal din apropiere, şi o mănăstire de maici, numită Nonnberg. Acolo a pus-o stareţă pe sora sa, Sfânta Ermentrude. Datorită faimei lui Rupert, în scurtă vreme mănăstirile au ajuns un mare centru duhovnicesc, un adevărat Munte Athos în inima Europei, rămânând astfel vreme de mai multe secole. Şi deoarece acolo se găsea multă sare, Rupert a redenumit oraşul, spunându-i Salzburg, adică „oraşul sării”.

Însă pentru că numărul credincioşilor se înmulţise, episcopul avea nevoie de ajutoare. S-a întors aşadar în ţara sa pentru a-şi chema ucenicii la misiune. Dintre cei care au răspuns chemării lui au fost şi mai mulţi irlandezi, printre care Sfântul Virgil (Feargall), cel ce avea să-i fie vrednic urmaş pe scaunul de episcop. Folosindu-se de aceşti ucenici, Rupert a împânzit întreg ţinutul de mănăstiri. Ştia că întotdeauna în lucrarea de propovăduire mănăstirile joacă un rol aparte: ele sunt ca nişte faruri duhovniceşti, iar oamenii sunt altfel atraşi de mănăstiri. Rupert a aşezat în mănăstiri aspra rânduiala irlandeză – irlandezii erau cei mai râvnitori şi aprinşi călugări din Apus – şi astfel, tânăra Biserică din Bavaria şi Noricum a dobândit un puternic caracter irlandez, pe care avea să şi-l păstreze mult timp de atunci înainte. Până azi, Bavaria este cea mai credincioasă şi evlavioasă regiune din întreaga Germanie.

Şi astfel, după ce aşezase temelii sănătoase pentru reîncreştinarea acestor ţinuturi, Rupert a adormit în Domnul în chiar ziua de Paşti a anului 717, pe data de 27 martie, după ce slujise Liturghia, predicase şi îşi ceruse iertare de la toţi. „Întreg poporul din Noricum l-a jelit”, ne spune viaţa lui, „pentru că fusese un apostol al acelui neam, şi pentru că nu mâhnise pe nimeni în niciun fel”. După moartea sa, trupul i-a fost aşezat în mănăstirea Sfântul Petru, iar apoi, în anul 774, mutat în catedrala din Salzburg, unde odihneşte până azi. Cu timpul, în jurul mormântului său a luat naştere un înfloritor oraş, Salzburgul de astăzi, care încă mai păstrează amintirea sfântului său întemeietor.

Pentru rugăciunile Sfântului Rupert de Salzburg, apostolul Austriei şi al Bavariei, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin!

Ierom. Grigorie Benea

Viaţa Sfântului Patrick, apostolul Irlandei / Platoşa Sfântului Patrick

Puţini sfinţi au o viaţă mai mişcătoare şi mai plină de îmbărbătare decât Sfântul Patrick, ocrotitorul şi apostolul Irlandei. Cunoaşterea ei o datorăm Mărturisirilor scrise de Patrick însuşi, una din rarele autobiografii ale unui sfânt. Folosindu-ne de aceste Mărturisiri vom încerca şi noi în continuare să-l prezentăm pe acest mare sfânt, atât de puţin însă cunoscut în ţara noastră.

Patrick s-a născut se pare într-un sat de pe coastele de apus ale Marii Britanii, în jurul anului 381, din părinţi britano-romani (celţi romanizaţi). Se trăgea dintr-o familie preoţească: tatăl lui era diacon, iar bunicul său fusese preot. Însă în ciuda acestui fapt, încă de tânăr Patrick s-a îndepărtat de credinţa în Dumnezeu şi de Biserică.

Apoi, când avea doar 16 ani, peste familia lui s-a abătut nenorocirea. Piraţi irlandezi păgâni, cu care romanii erau în război, au năvălit pe coastele Britaniei pustiind totul în cale. Întreaga familie a sfântului a fost ucisă sub ochii lui, iar el a fost dus rob în Irlanda. „Am fost vrednici de această soartă”, avea să spună el mai târziu, „pentru că ne îndepărtasem de Dumnezeu; nici nu ţineam poruncile Lui, nici nu-i ascultam pe păstorii noştri care ne vorbeau despre mântuire”. Însă cu toate acestea, robia avea să-i schimbe hotărâtor viaţa. A început pentru el o perioadă de mari greutăţi şi lipsuri. Fusese vândut rob unui druid (preot păgân irlandez), om foarte aspru, care l-a trimis păstor la oi în munţi. „Încă din copilărie nu am crezut în Dumnezeul cel viu”, arată sfântul, „ci am rămas în moarte şi în necredinţă până când am fost aspru pedepsit. Într-adevăr, am fost smerit cumplit de foame şi de goliciune, precum şi de faptul că în fiecare zi cât am fost în Irlanda a trebuit să umblu, împotriva voinţei mele, până cădeam jos de istovire”.

Însă tocmai în aceste amare greutăţi I s-a descoperit Dumnezeu alesului Său, şi ceea ce părea a-i fi o pedeapsă spre moarte, s-a dovedit a fi însuşi începutul vieţii sale de slujire a lui Hristos. Pe Cel pe Care-l părăsise când trăia lipsit de griji, a început să-L caute cu lacrimi când ajunsese în necaz şi durere. „Din ce în ce mai mult dragostea şi cinstirea mea pentru Dumnezeu creşteau. Credinţa mea s-a întărit şi râvna mea a ajuns atât de mare, încât în timpul unei singure zile ziceam câte o sută de rugăciuni şi aproape tot atâtea şi noaptea. Stăteam prin păduri şi în munţi, şi, chiar şi când era zăpadă sau îngheţ sau ploaie, mă trezeam înainte de răsărit pentru a mă ruga. Iar în aceasta nu m-am simţit vreodată bolnav sau leneş, pentru că, după cum îmi dau acum seama, eram plin de înflăcărare”. Tocmai de aceea, întreaga sa viaţă Patrick avea să păstreze o mare smerenie şi un adânc simţământ al nevredniciei lui, însă şi o recunoştinţă fără margini faţă de Dumnezeu, Care-l ridicase din păcat şi îl alesese tocmai pe el să-I fie slujitor şi apostol.

După şase ani petrecuţi în robie, în urma unui vis, sfântul a fugit de la stăpânul său şi a reuşit să ajungă cu bine, trecând marea, pe coastele Galiei. Ştim puţine despre următoarea perioadă a vieţii lui, doar că în călătoriile sale a vizitat multe din mănăstirile Galiei, în care Sfântul Ioan Casian aşezase rânduiala călugărească din pustiul Egiptului. Patrick a petrecut de asemenea mai mulţi ani ca ucenic al Sfântului Gherman, episcop de Auxerre.

Apoi, din nou un vis avea să-i schimbe viaţa. A auzit în somn voci dinspre Irlanda, care-i ziceau plângând: „Te rugăm, băiete, vino şi umblă încă o dată printre noi!”. Întrebându-l pe Sfântul Gherman ce înseamnă aceasta, episcopul l-a îndemnat să plece în Irlanda pentru a-L propovădui pe Hristos. Şi într-adevăr, în scurt timp Gherman l-a hirotonit pe Patrick diacon, preot şi episcop şi, în jurul anului 435, sfântul a pornit, însoţit de câţiva tovarăşi, înspre Irlanda. Trecuseră mai bine de 20 de ani de când părăsise insula.

Nu vom insista asupra călătoriilor lui, despre care de altfel se ştiu puţine lucruri sigure. Vom spune însă că Dumnezeu a rânduit să nu primească nici un ajutor de la fraţii săi britani, care îl invidiau şi nici nu puteau pricepe cum de sfântul vroia să-i încreştineze tocmai pe irlandezi, duşmanii lor de moarte, care uciseseră şi familia lui Patrick însuşi. Astfel, sfântul a fost nevoit să hirotonească încă de la început preoţi dintre irlandezi, şi prin aceasta credinţa creştină s-a răspândit cu o repeziciune uluitoare în întreaga insulă. El însuşi cutreiera ţara, propovăduind oamenilor cuvântul lui Dumnezeu, hirotonind preoţi şi zidind peste tot biserici. „Sunt nespus de îndatorat lui Dumnezeu” – povesteşte el – „Care mi-a dat atâta har, încât prin mine mulţi oameni au fost născuţi din nou şi apoi unşi cu Sfântul Mir, cărora şi preoţi le-au fost hirotoniţi pretutindeni. Şi toate acestea pentru un popor nou venit la credinţă, pe care Domnul l-a luat chiar de la capătul pământului, după cum făgăduise cu mult timp înainte prin profeţii Săi”. Patrick vorbea oamenilor simplu şi din inimă, pe înţelesul tuturor. Se spune de pildă că, pentru a le tâlcui taina Sfintei Treimi, se folosea de un trifoi: după cum trifoiul are o singură tulpină şi trei frunze – spunea el –, la fel şi Dumnezeu este Unul în fiinţă, dar întreit în Persoane. Până astăzi, acest trifoi reprezintă stema Irlandei şi Patrick este pictat în icoane ţinând unul în mână.

Pe lângă bisericile ce le-a zidit în întreaga ţară, sfântul a întemeiat şi mulţime de mănăstiri, în care a aşezat rânduiala Sfântului Ioan Casian din mănăstirile Galiei. Iată cum scrie – neascunzându-şi mulţumirea – despre irlandezele care lepădaseră lumea pentru a se face mirese ale lui Hristos: „Părinţii lor nu le îngăduie, aşa că de multe ori pătimesc prigoană şi nedreptate din partea lor; însă cu toate acestea numărul lor creşte mereu, încât nici nu se poate socoti câte sunt fecioarele dintre cei întorşi la credinţă”.

Bineînţeles, episcopul a întâmpinat şi o mulţime de greutăţi şi împotriviri, mai ales la început şi mai ales din partea druizilor, preoţii irlandezi păgâni. Cu vrăjile şi descântecele lor, aceştia au încercat în fel şi chip să zădărnicească lucrarea apostolului. Vieţile mai târzii ale lui Patrick ne prezintă şi câteva astfel de lupte între el şi druizi, şi se păstrează până azi o minunată rugăciune, numită Platoşa, pe care sfântul o rostea pentru a se apăra de aceste puteri vrăjmaşe.

Omul lui Dumnezeu dobândise şi darul facerii de minuni, însă ceea ce-i mişca cel mai mult pe oameni şi îi făcea să-l asculte şi să creadă în Hristos era dragostea nemăsurată pe care o avea Patrick, blândeţea şi bunătatea lui. Ajunsese să se identifice în întregime cu fiii lui, să simtă bucuriile şi necazurile lor ca pe ale lui proprii. Aceasta mai ales se poate limpede vedea dintr-o scurtă scrisoare ce ni s-a păstrat de la Patrick, adresată unui general romano-britan, Coroticus, care năvălise pe coastele Irlandei, pustiise insula şi luase cu el mulţime de robi creştini.
Deşi sfântul însuşi fusese dus în robie de irlandezi în tinereţe şi familia lui fusese ucisă, Patrick îi scrie compatriotului său în cuvinte tunătoare, cerându-i să-i elibereze de îndată pe toţi pe care-i ţinea robi. „Cu mâna mea am scris aceste cuvinte ca să fie date ostaşilor lui Coroticus; nu spun: celor de un neam cu mine, nici: celor de un neam cu romanii, ci: celor de un neam cu dracii, din pricina faptelor lor rele. Asemenea duşmanilor noştri, ei trăiesc în moarte. Înmuiaţi în sânge, se bălăcesc în sângele creştinilor nevinovaţi, pe care eu i-am născut pentru Dumnezeu.” Atât de pătruns ajunsese sfântul de datoria pe care o primise de la Însuşi Dumnezeu, încât, deşi aprins de dorul de ţară, nu şi-a îngăduit nici măcar să părăsească Irlanda până la moartea sa: „Nu este folositor pentru mine să mă gândesc să-i părăsesc pe irlandezi şi să mă duc în Britania. Cum nu mi-ar plăcea să mă duc, ca un om mergând în ţara sa şi la rudeniile sale! Singur Dumnezeu ştie cât am tânjit după aceasta, însă sunt legat de Duhul. El mi-a arătat că dacă aş face asta m-ar socoti răspunzător, şi mi-e teamă să nu stric munca pe care am început-o. De fapt, nu eu am început-o, ci Hristos Domnul, Care mi-a spus să vin aici şi să stau cu ei tot restul vieţii mele”.

Şi într-adevăr, prin dragostea şi dăruirea lui sfântul şi-a văzut împlinit dorul de a-i naşte pe irlandezi la Hristos. Deşi nu întreaga insulă a fost încreştinată de el, ucenicii săi aveau să-i ducă la bun sfârşit munca. Iar această lucrare nu a fost defel una neînsemnată, pentru că Irlanda avea să ajungă „insula sfinţilor”, unul dintre cele mai binecuvântate pământuri din Apus. Irlanda a născut sute de sfinţi prin care dreapta credinţă a putut fi salvată în Apus de năvălirile barbare. Şi toate acestea s-au datorat şi marii jertfe a Sfântului Patrick, despre care se spune că, înainte de moarte, a primit de la Dumnezeu darul de a judeca la Înfricoşata Judecată poporul irlandez. Prăznuirea sfântului se face la 17 martie, însă despre locul morţii şi despre moaştele lui nu se mai ştie azi nimic.

Pentru rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Patrick, ocrotitorul şi apostolul Irlandei, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin!

Ieromonah Grigorie Benea

+++

Platoşa Sfântului Patrick

Mă leg astăzi
Cu vârtutea cea tare a chemării Treimii:
Cred în Treimea în Unime,
Făcătorul a toate.

Mă leg astăzi
Cu vârtutea Întrupării lui Hristos şi a Botezului Său,
Cu vârtutea Răstignirii Sale şi a Îngropării,
Cu vârtutea Învierii Sale şi a Înălţării,
Cu vârtutea Venirii Sale în Ziua Judecăţii.

Mă leg astăzi
Cu vârtutea dragostei serafimilor,
În ascultarea îngerilor,
În nădejdea învierii spre răsplată,
În rugăciunile Patriarhilor,
În prorociile Profeţilor,
În propovăduirea Apostolilor,
În credinţa Mărturisitorilor,
În nevinovăţia sfintelor fecioare,
În faptele oamenilor drepţi.

Mă leg astăzi
Cu puterea Cerului,
Cu lumina soarelui,
Cu strălucirea lunii,
Cu frumuseţea focului,
Cu scânteierea fulgerului,
Cu iuţimea vântului,
Cu adâncimea mării,
Cu trăinicia pământului,
Cu tăria pietrelor.

Mă leg astăzi
Pentru ca Puterea lui Dumnezeu să mă povăţuiască,
Tăria lui Dumnezeu să mă sprijinească,
Înţelepciunea lui Dumnezeu să mă înveţe,
Ochiul lui Dumnezeu să vegheze asupra mea,
Urechea lui Dumnezeu să mă audă,
Cuvântul lui Dumnezeu să-mi dea grai,
Mâna lui Dumnezeu să mă povăţuiască,
Calea lui Dumnezeu să rămână în faţa mea,
Scutul lui Dumnezeu să mă acopere,
Oastea lui Dumnezeu să mă apere,

Împotriva curselor diavolilor,
Împotriva ispitei patimilor,
Împotriva poftelor firii,
Împotriva tuturor celor ce gândesc să mă vatăme,
Fie ei aproape sau departe,
Fie ei mulţi sau puţini!

Chem astăzi toate aceste vârtuţi
Împotriva oricărei puteri vrăjmaşe şi fără de milă
Care ar putea să atace trupul şi sufletul meu,
Împotriva descântecelor proorocilor mincinoşi,
Împotriva legilor negre ale păgânătăţii,
Împotriva legilor mincinoase ale ereziei,
Împotriva înşelăciunilor idolatriei,
Împotriva vrăjilor femeilor, făurarilor sau druizilor,
Împotriva oricărei ştiinţe care leagă sufletul omului!

Hristoase, apără-mă astăzi
De toată otrava, de foc,
De înec, de rană de moarte,
Ca să pot primi răsplată bogată!

Hristos cu mine, Hristos în faţa mea,
Hristos în spatele meu, Hristos înlăuntrul meu,
Hristos dedesubtul meu, Hristos deasupra mea,
Hristos la dreapta mea, Hristos la stânga mea,
Hristos în cetate, Hristos în căruţă, Hristos în corabie,
Hristos în inima tuturor celor care se gândesc la mine,
Hristos în gura tuturor celor ce vorbesc cu mine,
Hristos în fiecare ochi care mă vede,
Hristos în fiecare ureche care mă aude!

Mă leg astăzi,
Cu vârtutea cea tare a chemării Treimii:
Cred în Treimea în Unime,
Făcătorul a toate!

Sfântul Remigiu, apostolul francilor

Spre sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui următor, provincia romană Galia se prăbuşea sub incursiunile tot mai dese şi mai puternice ale triburilor germane din dreapta Rinului. Dintre aceste triburi, cei mai puternici erau francii, care încet-încet şi-au întins stăpânirea asupra întregii Galii, ajungând să-şi dea numele lor ţării care a luat naştere mai târziu acolo, Franţa. Dacă francii erau păgâni, nu toţi germanicii erau astfel: o parte dintre ei, ca de pildă goţii şi vandalii, primiseră credinţa creştină, însă din ură faţă de Roma ortodoxă îmbrăţişaseră o formă eretică de credinţă, cea ariană. Astfel, în acele vremuri tulburi, care au marcat profund istoria Europei, credinţa ortodoxă era ameninţată în însăşi existenţa ei în Apus.

Oameni sfinţi, luminaţi de Dumnezeu, au înţeles că nu exista alt mod de supravieţuire a Ortodoxiei decât cucerirea cuceritorilor: nu prin arme pământeşti, desigur, nu prin foc şi sabie, ci prin arme spirituale, duhovniceşti. Încreştinarea francilor avea să se producă, în cele din urmă, la sfârşitul secolului al V-lea, în anul 496, prin botezul regelui franc Clovis, sub înrâurirea şi rugăciunile soţiei sale creştine, Sfânta Clotilda. Acest moment esenţial a însemnat pentru istoria Franţei ceea ce a însemnat botezul regelui Vladimir – tot sub înrâurirea unei femei sfinte, bunica lui, Olga – pentru istoria Rusiei şi a popoarelor slave. Convertirea lui Clovis la credinţa ortodoxă avea să schimbe la faţă nu doar Franţa, ci şi întreg Apusul Europei, prin convertirea ulterioară a tuturor popoarelor germanice şi nu numai.

Ne vom opri în cele ce urmează asupra celui prin care s-a făcut botezul regelui Clovis, şi anume Sfântul Remigiu (sau Remi, Remy), episcop de Rheims, pe care Biserica Ortodoxă l-a sărbătorit pe 1 octombrie.

Sfântul s-a născut în anul 433, în apropiere de oraşul Laon din nordul Galiei, într-o familie aristocrată galo-romană. Tatăl său, pe nume Emilius, era conte de Laon, în timp ce mama sa, Celina, era fiica episcopului de Soissons (pe atunci şi episcopii se puteau căsători). De mic copil, Remigiu s-a dedicat studiului, atât celui bisericesc, cât şi celui profan, înaintând foarte repede. Avea însă o mare dragoste de Dumnezeu, şi de aceea, încă adolescent fiind, şi-a părăsit casa părintească, retrăgându-se în singurătate, într-o chilie din apropierea oraşului Rheims (tot în nordul Galiei). Deşi tânărul pustnic voia să ducă o viaţă liniştită, când oraşul a rămas fără episcop, preoţii şi credincioşii s-au gândit la el. Devenise cunoscut nu doar pentru neamul său mare, ci mai ales, pentru înţelepciunea şi sfinţenia lui. Astfel, la vârsta de numai 22 de ani, Remigiu a fost hirotonit episcop de Rheims. Avea să-şi păstorească turma nu mai puţin de 74 de ani!

Aceşti ani s-au dovedit plini de împliniri, dar şi de greutăţi şi necazuri. Cu trecerea timpului, faima şi autoritatea episcopului au crescut tot mai mult în întreg nordul Galiei. Sfântul îşi străbătea neobosit eparhia, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, întorcând pe mulţi la credinţă, atât păgâni cât şi arieni, şi îngrijind de cei bolnavi şi suferinzi. Oamenii nenorociţi nu lipseau în acele vremuri de război şi cruzime. I se dusese vestea de om sfânt, mai ales că prin mâinile lui se săvârşeau şi destule vindecări şi minuni. Odată, de pildă, ajungând într-un oraş cuprins de flăcări, şi-a făcut semnul crucii, s-a aruncat în foc, iar acesta s-a stins de îndată. Însă nu atât prin aceste minuni îi întorcea pe oameni la credinţă, cât prin dragostea şi bunătatea sa. Era atât de blând, încât păsările veneau la masa lui şi mâncau împreună cu el, iar sfântul le primea cu bucurie.

Pentru aceste motive, cu toţii, chiar şi păgânii, îl respectau şi îi purtau o oarecare teamă. La fel s-a întâmplat şi cu tânărul războinic Clovis, care în anul 482 a ajuns conducător al triburilor france. Deşi el însuşi păgân, Clovis avea o admiraţie pentru Remigiu, sporită şi de faptul că soţia sa, tânăra prinţesă Clotilda, era creştină. La îndemnul lui Remigiu, Clotilda avea să lupte cu stăruinţă pentru încreştinarea soţului său, prin sfaturi şi rugăciuni, însă acestea au rămas mult timp neroditoare. Toată această situaţie s-a schimbat când, într-o luptă împotriva tribului rival al alemanilor, Clovis a ajuns încercuit, în primejdie de a-şi pierde viaţa. Nevăzând altă scăpare, a strigat: „Dumnezeul Clotildei şi al lui Remigiu, ajută-mă!”. Şi într-adevăr, sorţii s-au schimbat, iar Clovis a câştigat o victorie răsunătoare. Însuflat de această minune, domnitorul l-a rugat pe episcop să-i descopere tainele credinţei şi să-l pregătească de botez. Şi astfel, în ziua de 24 decembrie a anului 496, Clovis şi-a adunat căpeteniile în catedrala din Rheims, unde, împreună cu două surori ale lui şi 3000 de ostaşi, a fost botezat de către Remigiu şi uns rege al francilor. La botez s-au petrecut mai multe minuni, care au întărit credinţa celor de faţă. Astfel a avut loc actul de naştere al Franţei, ca neam şi ţară creştină.

După încreştinarea sa, Clovis a sprijinit cu multă râvnă lucrarea de răspândire a credinţei în regatul său. I-a dăruit lui Remigiu daruri bogate şi pământuri în toată ţara, pe care episcopul a putut ridica numeroase biserici. Pentru a însufleţi lucrarea misionară, Remigiu a întemeiat episcopii în întreg nordul Galiei, la Tournai, la Cambrai, la Arras (unde l-a pus episcop pe Sfântul Vedast), la Noyon (unde l-a hirotonit pe Sfântul Medard) şi în alte locuri. Sfântul bărbat a fost şi un mare apărător al credinţei. Într-un sinod pe care l-a ţinut la Rheims, în anul 517, a reuşit să aducă un episcop arian la Ortodoxie.

Şi astfel, la adânci bătrâneţi, după ce-şi cârmuise atâta timp turma ca un adevărat păstor al lui Hristos, Remigiu a plecat în veşnicie la vârsta de 96 de ani, după ce în aceeaşi zi slujise, pentru ultima dată, Sfânta Liturghie. Moaştele lui odihnesc până azi în biserica Mănăstirii Saint-Remi din Rheims, binecuvântând pământul Franţei.

Pentru rugăciunile Sfântului Remigiu de Rheims, apostolul francilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi şi poporul francez. Amin!

Ierodiacon Grigorie Benea

Sfântul Brendan Marinarul – (descoperitorul Americii?)

Nici un alt popor din Apus nu a născut atât de mulţi sfinţi ca şi poporul irlandez. De altfel, Irlanda era cunoscută în vechime drept „Insula sfinţilor”. În secolele V-VIII, acolo a înflorit o viaţă călugărească foarte puternică, apropiată în duh şi manifestare cu monahismul din Răsărit. Irlandezii ajunseseră faimoşi pretutindeni pentru marea lor asprime şi pentru nevoinţele lor, uneori de-a dreptul excentrice. Mănăstirile lor numărau mii de călugări, iar unii dintre ei petreceau nopţile în priveghere, cufundaţi până la gât în apele reci ale oceanului, în rugăciune către Dumnezeu. Mulţi trăiau în pustie, sub cerul liber, înconjuraţi doar de animalele sălbatice, care li se supuneau şi îi ascultau ca pe nişte stăpâni. Read the rest of this entry »

Sfântul Gherman, apostolul Alaskăi

Acum aproape 10 ani (eram în clasa a 12-a) am văzut o icoană a unui sfânt, Gherman din Alaska (de fapt, pe icoană scria în engleză Herman). Sfântul avea o carte în mână, în care era scris: „Fie ca din această zi, din această oră, din această clipă, să-L iubim pe Dumnezeu mai presus de toate.” Cuvintele mi-au mers drept la inimă – parcă le simţeam adresate mie – şi mi-au schimbat viaţa. Mi-a rămas drag Sf. Gherman de atunci, deşi nu ştiam nimic despre el, şi de aceea vreau să vă spun câteva lucruri despre viaţa lui. Read the rest of this entry »

Viaţa Sfântului Gall, apostolul Elveţiei

Pentru că la 16 octombrie Biserica îl prăznuieşte pe Sfântul Gall, apostolul Elveţiei, în cele ce urmează vom vorbi pe scurt despre acest mare om al lui Dumnezeu. Sfântul Gall s-a născut în Irlanda pe la jumătatea secolului al VI-lea d. Hr., într-o perioadă când insula, deja încreştinată, era un adevărat far duhovnicesc pentru întreg apusul Europei. Zeci de mănăstiri, în care înflorea viaţa călugărească a Părinţilor pustiei, fuseseră ridicate pe tot cuprinsul ţării. Într-o astfel de mănăstire, numită Bangor, din partea de nord-est a Irlandei, a intrat de tânăr şi Gall. Mănăstirea număra nu mai puţin de 7000 de călugări şi era condusă de un bărbat sfânt, pe nume Comgall. Read the rest of this entry »

Viaţa Sfântului Hallvard din Husaby, ocrotitorul oraşului Oslo

Între sfinţii de neam norvegian sărbătoriţi în Biserica Ortodoxă, la loc de cinste stă Sfântul Hallvard din Husaby, prăznuit la 15 mai. Despre el vom vorbi în cele ce urmează.

Mai întâi însă vom spune câteva lucruri despre pământul în care a trăit sfântul. Norvegia, aflată în partea de nord a Europei, face parte din aşa-numita Peninsulă Scandinavică. Încă din vechime, peninsula a fost locuită de popoare germanice păgâne, cunoscute drept vikingi. Faimoşi pentru sălbăticia şi cruzimea lor, vikingii cutreierau mările nordului în corăbii iuţi şi uşoare, pustiind totul în cale. Primiseră numele de „lupii mării”. Însă în ciuda acestui fapt, odată cu sec. IX mai mulţi oameni sfinţi, în special englezi, au început să-L propovăduiască pe Hristos între vikingi. Ultimii care au primit cuvântul mântuirii au fost norvegienii, încreştinarea lor desăvârşindu-se în timpul Sfântului rege-mucenic Olaf (995-1030). Read the rest of this entry »